Toamna a îmbrăcat întreg parcul într-un covor de frunze multicolor : galbene şi ruginii. Singurii arbori care nu s-au scuturat sunt coniferele, deoarece ei rămân veşnic verzi. Cocorii au plecat demult în ţările calde. Doar vrăbiuţele, guguştiucii şi ciorile se mai pot întrezări, aceste păsări petrecând iarna în ţara noastră. Dupa un molid, ariciul scormoneşte pământul, căutând furnici sau poate un şarpe.Pentru că plouă în continuu de astă noapte, pe aleile pustii ale parcului s-au format bălţi ce numai încălţat cu cizme de cauciuc le poţi străbate.
Am găsit acest text în caietul de compunere al elevului Becheru Mihai de la clasa a III a D. Probabil şi-l uitase pe o bancă. Ploaia a şters restul textului. Am lăsat caietul unde-l găsisem şi m-am îndreptat către malul lacului. Ploua în continuu încă de azi dimineaţă, dar îmi place să merg prin ploaie mai ales dacă am umbrelă. Nu am stat foarte mult lânga lac şi am auzit o voce binecunoscută în spatele meu, salutându-mă. Fata din parc, cu ochii săi mari, se plimba ţinând în mână o umbrelă roşie cu motive chinezeşti, nu japoneze. M-am obişnuit să o numesc simplu, fata din parc, pentru că în parc ne-am întâlnit prima oară din întâmplare. Am stat o vreme tăcuţi după care mi-a spus următoarea poveste, pe care o citise într-una din cărţile ei filozofice :
În speranţa de a atinge binele suprem, un ascet s-a silit, vreme de patruzeci de ani, să nu doarmă noaptea. Pentru a reuşi, işi punea în mod regulat sare în ochi, care au devenit în timp două cupe de sânge.Într-o noapte însă, ajuns la capătul puterilor, a adormit. Iar în somn i s-au arătat Paradisul, Dumnezeu şi îngerii. Ascetul s-a trezit întristat şi a spus: "Am căutat toate astea încercând să rămân treaz. Şi nu le-am văzut decât adormit."
După ce a terminat povestea, mi-a spus că se grăbeşte. Şi-a luat rămas bun şi a pornit spre partea de nord a parcului. Am urmărit-o cu privirea o vreme, apoi mi-am continuat plimbarea. Caietul de compunere al elevului Becheru Mihai dispăruse de pe bancă.
miercuri, 27 octombrie 2010
luni, 25 octombrie 2010
Prin Europa Centrală (partea a doua) - Napsugár Hotel
Se făcuse ora 19 şi mă gândeam că voi rămâne peste noapte în oraşul Miskolc. Ca un făcut nu am găsit aici cazare, iar dacă am găsit era foarte scumpă (nişte hoţi cereau chiar 80 euro/noapte). M-am enervat şi în cele din urmă am ieşit din oraş. Noaptea de toamnă cădea liniştită peste satele ungureşti, nepăsându-i câtuşi de puţin că prin întuneric un şofer străin nu prea mai vede semnele de circulaţie şi se poate rătăci lesne. Am ajuns în satul numit Mályi .
Un semn pe care scria panzio (pensiune) mă abate de la şoseaua pricipală pe un drum secundar. Nu am găsit nicio pensiune, ci doar case ca la ţară. Totuşi un alt semn indica un hotel pe o stradă secundară acestei artere, deja secundară, pe care rulam. Hotelul, o clădire cu două etaje şi vreo douăzeci de camere, părea părăsit. Uşa de la intrare închisă. Pe cer apăruseră deja stelele. Cale de întoarcere nu mai era. Unde să merg noaptea în pustiul Ungariei ? Bat în uşă şi după o vreme, nici scurtă, nici lungă, apare un om între două vârste. Nu inţelege absolut nicio iotă de engleză şi gesticulăm amândoi cât cuprinde. Mă pofteşte înăuntru, într-o încăpere care pe vremuri a fost recepţia. Miroase a mâncare de varză. Mi se face foame. Îl întreb de preţul pentru cazare. "Money? how much? one night? room?". Nu înţelege absolut nimic. Continuă să vorbească în maghiară şi să zâmbească politicos. Pe un perete observ un poster uriaş chiar cu acest om, având în braţe un peşte mare. Semn bun, îmi zic. E pescar omul, nu criminal în serie. Până la urmă mimez că dorm şi înţelege. Trece în spatele unui corp din lemn pe blatul căruia sunt inşirate dezordonat cheile de la camere. Se gândeşte puţin, ia o cheie şi îmi arată să vin după el. Urcăm la primul cat şi îmi arată una dintre camere. În situaţia dată aş fi acceptat orice, aşa că dau afirmativ din cap. Ne reîntoarcem la parter, timp în care omul vorbeşte în continuu şi râde. Îmi scrie pe o hârtie preţul camerei. 7000 forinţi. Grozav.
Când m-am întors cu bagajele face alte gesturi şi îmi spune "rabotaet". Ceva cu muncă pe ruseşte.Mai târziu aveam să înţeleg că mă duce în altă cameră, mai sus, pentru că jos în hotel dimineaţa se va munci şi o să fie gălăgie. Urc după el două etaje şi intrăm în camera numărul 14, care este de fapt un apartament imens.Sub ochii mei schimbă lenjeria, face curăţenie, schimbă prosoapele, totul cu o dexteritate ieşită din comun chiar şi pentru o femeie. Apoi zâmbeşte, râde, vorbeşte pe ungureşte şi pleacă.
Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri.
Masa de seară am luat-o la bodega satului, aflată la douăzeci de minute de mers pe jos, de fapt un club destul de modern cu canapele şi fotolii albastre, unde actualii şmecheri din capitalism işi puteau scoate iubita la un suc şi o prăjitură. Eu am ales un hot dog şi o bere. La jumătatea drumului dintre local şi hotel se află o cale ferată, pe unde trenurile trec în amândouă direcţiile cu o frecvenţă de cinci minute.
Dimineaţa, a doua zi, de la fereastră se vede un lac imens. Atmosfera este foarte liniştită şi nu zăresc nici ţipenie de om. Am coborât şi am făcut câţiva paşi pe malul apei, gândindu-mă că femeile care în urmă cu 50 de ani işi desfăceau picioarele la hotel, în prezent sunt demult pe lumea cealaltă. Au murit, la fel ca şi securiştii anilor '60, la fel ca şi Partidul Comunist. M-am întors în cameră, am făcut bagajul şi m-am pregătit de plecare. Am plătit gazdei cei 7000 de forinţi şi m-am depărtat încet de acest sat necunoscut cu al sau hotel venit din negura vremii.
Notă : prima poză nu este făcută de mine. am găsit-o pe siteul oficial al hotelului. este chiar gazda mea. îi mulţumesc pentru ospitalitate pe calea acestui blog, deşi ştiu că nu va citi niciodată.
Un semn pe care scria panzio (pensiune) mă abate de la şoseaua pricipală pe un drum secundar. Nu am găsit nicio pensiune, ci doar case ca la ţară. Totuşi un alt semn indica un hotel pe o stradă secundară acestei artere, deja secundară, pe care rulam. Hotelul, o clădire cu două etaje şi vreo douăzeci de camere, părea părăsit. Uşa de la intrare închisă. Pe cer apăruseră deja stelele. Cale de întoarcere nu mai era. Unde să merg noaptea în pustiul Ungariei ? Bat în uşă şi după o vreme, nici scurtă, nici lungă, apare un om între două vârste. Nu inţelege absolut nicio iotă de engleză şi gesticulăm amândoi cât cuprinde. Mă pofteşte înăuntru, într-o încăpere care pe vremuri a fost recepţia. Miroase a mâncare de varză. Mi se face foame. Îl întreb de preţul pentru cazare. "Money? how much? one night? room?". Nu înţelege absolut nimic. Continuă să vorbească în maghiară şi să zâmbească politicos. Pe un perete observ un poster uriaş chiar cu acest om, având în braţe un peşte mare. Semn bun, îmi zic. E pescar omul, nu criminal în serie. Până la urmă mimez că dorm şi înţelege. Trece în spatele unui corp din lemn pe blatul căruia sunt inşirate dezordonat cheile de la camere. Se gândeşte puţin, ia o cheie şi îmi arată să vin după el. Urcăm la primul cat şi îmi arată una dintre camere. În situaţia dată aş fi acceptat orice, aşa că dau afirmativ din cap. Ne reîntoarcem la parter, timp în care omul vorbeşte în continuu şi râde. Îmi scrie pe o hârtie preţul camerei. 7000 forinţi. Grozav.
Când m-am întors cu bagajele face alte gesturi şi îmi spune "rabotaet". Ceva cu muncă pe ruseşte.Mai târziu aveam să înţeleg că mă duce în altă cameră, mai sus, pentru că jos în hotel dimineaţa se va munci şi o să fie gălăgie. Urc după el două etaje şi intrăm în camera numărul 14, care este de fapt un apartament imens.Sub ochii mei schimbă lenjeria, face curăţenie, schimbă prosoapele, totul cu o dexteritate ieşită din comun chiar şi pentru o femeie. Apoi zâmbeşte, râde, vorbeşte pe ungureşte şi pleacă.
Camera este imensă, cam cât trei camere obişnuite de hotel. Are două paturi decorate cu catifea roşie, două etajere, două fotolii, o canapea, o masă şi multe alte accesorii. S-ar putea amplasa şi o masă de ping-pong. Îmi dau seama că aici era apartamentul de protocol. În anii 60, pe vremea când hotelul era ultra modern, aici veneau nomenclaturiştii şi securiştii maghiari. În acest apartament, veneau marii mahări ai Partidului Comunist din Ungaria. Veneau cu femei, beau vodka rusească şi se distrau. Prin cameră încă mai pluteşte miros de vagin unguresc din acele timpuri.
Masa de seară am luat-o la bodega satului, aflată la douăzeci de minute de mers pe jos, de fapt un club destul de modern cu canapele şi fotolii albastre, unde actualii şmecheri din capitalism işi puteau scoate iubita la un suc şi o prăjitură. Eu am ales un hot dog şi o bere. La jumătatea drumului dintre local şi hotel se află o cale ferată, pe unde trenurile trec în amândouă direcţiile cu o frecvenţă de cinci minute.
Dimineaţa, a doua zi, de la fereastră se vede un lac imens. Atmosfera este foarte liniştită şi nu zăresc nici ţipenie de om. Am coborât şi am făcut câţiva paşi pe malul apei, gândindu-mă că femeile care în urmă cu 50 de ani işi desfăceau picioarele la hotel, în prezent sunt demult pe lumea cealaltă. Au murit, la fel ca şi securiştii anilor '60, la fel ca şi Partidul Comunist. M-am întors în cameră, am făcut bagajul şi m-am pregătit de plecare. Am plătit gazdei cei 7000 de forinţi şi m-am depărtat încet de acest sat necunoscut cu al sau hotel venit din negura vremii.
Notă : prima poză nu este făcută de mine. am găsit-o pe siteul oficial al hotelului. este chiar gazda mea. îi mulţumesc pentru ospitalitate pe calea acestui blog, deşi ştiu că nu va citi niciodată.
marți, 19 octombrie 2010
Aleksandr Soljeniţîn - O zi din viaţa lui Ivan Denisovici
Cartea descrie o zi obişnuită din viaţa unui condamnat la muncă silnică într-un lagăr din Siberia, undeva în jurul anului 1950. Soljeniţîn, ca mulţi dintre autorii ruşi, scrie pe un ton familiar, plin de înţelepciune bătrânească, sfătos, foarte plăcut. Ivan Denisovici se trezeşte la 5 dimineaţa şi după ce mănâncă o ciorbă cu câteva fire de varză prin ea şi dacă e norocos cu un schelet de peşte, pleacă spre locul de muncă. Afară sunt -30 de grade şi trebuie să muncească zece ore în ger. Cu toate astea omul crede în Dumnezeu, mănâncă cu capul descoperit deşi e foarte frig, încearcă să fie respectos cu cei din jur.
Chiar dacă nu coboară foarte adânc în subconştientul uman (aşa cum de pildă o face Dostoievski în Amintiri din casa morţilor), Soljeniţîn reuşeste să redea foarte bine imaginea lagărului, reuşind să transpună cititorul perfect în mijlocul deţinuţilor. O carte care mi-a plăcut tot atât de mult pe cât mi-a plăcut Changi, pe care în copilărie am citit-o de trei ori la rând.
Închei printr-o paranteză. Autorul spune la un moment dat în carte, în urma unui fapt banal, că maghiarii nu-i au la inimă pe români. Tot ce e posibil.
luni, 18 octombrie 2010
Nice Dream : Capitolul al doilea - Printre aburi
de Eufrosin Potecă
Există ritualuri de incinerare a morţilor, de înhumare, de lăsare spre putrezire sub cerul liber dar nu știu sa existe ritualul fierberii celor decedați.
- Băăă!! A murit nea Gică!
- Bine. Pun acum apa la fiert.
Am ajuns la mormintele dinastiei Ming unde datorită climei am avut impresia că totul fierbe. Deși e ceață și plouă mărunt, o zăpușeală păcătoasă ne invadează plămânii. Dragonul şi Phoenixul. Bărbatul şi Femeia. Împăratul şi Împărăteasa. Morţi fireşte. La o adâncime destul de mare se afla niste camere austere ce găzduiesc nişte gramezi de bani aruncaţi de chinezii superstiţioşi și două sarcofage de lemn vopsite în culoarea roşie – culoare norocoasă. Normal că sunt copii deoarece cele originale au fost distruse de timp și de hoți. La ieșire se afla un fel de poartă prin care năvălesc toţi turiștii chinezi ţipând – explicaţia vine imediat de la Capuccino: ţipă pentru a alunga sipiritele rele ce s-au agăţat de ei în interiorul mormântului. Ploaia mocănească ne forţează să interacţionăm cu o vânzătoare locală de umbrele. Negociem, luăm marfa şi pe când urcăm scările autocarului realizăm că ne-a păcălit cu 10 yuani. Asta e! Ceața ne întâmpină şi la Marele Zid mult mai deasă. Nu se vede de pe Lună. E un mit. Nici măcar pe Google Earth nu-l vezi. Priveliştea superbă ce ar fi trebuit să se întindă sub ochii noștri este înghițita de ceaţa deasă şi stropită mărunt de miliarde de picături chinezeşti. Resemnaţi ne strecurăm printre vălătucii de ceaţa, printre picături și ne plimbăm pe Marele Zid Chinezesc. Înapoi în Beijing luăm contact cu opera chinezească. Băieţii ăştia au inventat muzica psihedelică cu sute de ani înaintea Revoluţiei Hippie iar parţile vocale ar face gelos orice eunuc și orice motan în călduri. Spectacolul de operă se transformă uşor în circ. Circ chinezesc bineînţeles.
Ultima cină în Beijing ne aduce sub nas celebra “rață pekineză”, de departe cea mai bună mâncare pe care am servit-o în China. Rața gătită este adusă pe un platou iar un bucătar taie felii foarte mici din carnea maronie ce răspândeşte o aroma irezistibilă. Un chelner ne serveşte și ne explică cum trebuie sa o servim: - pe o foița rotundă de aluat extrem de subţire (ca o foaie de ţigară) făcută din faină de orez aşezăm câteva bucățele de carne, o felie de castravete, nişte fire verzi dintr-o legumă ce seamnă la aspect cu ceapa verde dar nu e ceapă, stropim cu sos de soia, împachetăm toată treaba și e gata de servit. Delicios!
Înainte de a părăsi Beijingul vizităm Templul Cerului (sau al Raiului depinde cum traduci) și parcul superb ce îl înconjoară în care chinezii vin să se relaxeze făcând caligrafie pe alei cu ajutorul unei pensule mari și a .... apei, dansând în grupuri mari sau practicând tot felul de jocuri. Altarul rotund construit din dale de piatră dispuse concentric (toată construcția e strâns legată de numărul norocos 9 și de multiplii acestruia) are o mică ridicătură în mijloc despre care se spune că ar fi Centrul Universului. Toata lumea se suie pe ea și face poze. Și noi, cu turma, procedăm la fel. Vizităm și templul cu al său acoperiș în trei “straturi” de culoare albastră (culoarea cerului) iar apoi ne oprim la un centru unde ne sunt prezentate minunile medicinei chinezești. Nu vreau să par sceptic și nici nu iau în derâdere medicina chinezească dar stilul de prezentare și “diagnosticele” puse de așa zișii doctori în urma consultării limbii pacientului și a verificării pulsului erau făcute de așa natură încât să te facă să lași ceva sute de dolari pe acolo sau măcar niște sute de yuani. Chinezii știu sa vândă orice.
Ne îndreptăm spre imensa Gară din Beijing și căscăm ochii, uimiți de realizările comunismului chinezesc. Totul este ultramodern și extrem de bine organizat. Ne suim în trenul nostru la vagon-cușetă și ne pierdem în noapte către Xi’an.
Există ritualuri de incinerare a morţilor, de înhumare, de lăsare spre putrezire sub cerul liber dar nu știu sa existe ritualul fierberii celor decedați.
- Băăă!! A murit nea Gică!
- Bine. Pun acum apa la fiert.
Am ajuns la mormintele dinastiei Ming unde datorită climei am avut impresia că totul fierbe. Deși e ceață și plouă mărunt, o zăpușeală păcătoasă ne invadează plămânii. Dragonul şi Phoenixul. Bărbatul şi Femeia. Împăratul şi Împărăteasa. Morţi fireşte. La o adâncime destul de mare se afla niste camere austere ce găzduiesc nişte gramezi de bani aruncaţi de chinezii superstiţioşi și două sarcofage de lemn vopsite în culoarea roşie – culoare norocoasă. Normal că sunt copii deoarece cele originale au fost distruse de timp și de hoți. La ieșire se afla un fel de poartă prin care năvălesc toţi turiștii chinezi ţipând – explicaţia vine imediat de la Capuccino: ţipă pentru a alunga sipiritele rele ce s-au agăţat de ei în interiorul mormântului. Ploaia mocănească ne forţează să interacţionăm cu o vânzătoare locală de umbrele. Negociem, luăm marfa şi pe când urcăm scările autocarului realizăm că ne-a păcălit cu 10 yuani. Asta e! Ceața ne întâmpină şi la Marele Zid mult mai deasă. Nu se vede de pe Lună. E un mit. Nici măcar pe Google Earth nu-l vezi. Priveliştea superbă ce ar fi trebuit să se întindă sub ochii noștri este înghițita de ceaţa deasă şi stropită mărunt de miliarde de picături chinezeşti. Resemnaţi ne strecurăm printre vălătucii de ceaţa, printre picături și ne plimbăm pe Marele Zid Chinezesc. Înapoi în Beijing luăm contact cu opera chinezească. Băieţii ăştia au inventat muzica psihedelică cu sute de ani înaintea Revoluţiei Hippie iar parţile vocale ar face gelos orice eunuc și orice motan în călduri. Spectacolul de operă se transformă uşor în circ. Circ chinezesc bineînţeles.
Ultima cină în Beijing ne aduce sub nas celebra “rață pekineză”, de departe cea mai bună mâncare pe care am servit-o în China. Rața gătită este adusă pe un platou iar un bucătar taie felii foarte mici din carnea maronie ce răspândeşte o aroma irezistibilă. Un chelner ne serveşte și ne explică cum trebuie sa o servim: - pe o foița rotundă de aluat extrem de subţire (ca o foaie de ţigară) făcută din faină de orez aşezăm câteva bucățele de carne, o felie de castravete, nişte fire verzi dintr-o legumă ce seamnă la aspect cu ceapa verde dar nu e ceapă, stropim cu sos de soia, împachetăm toată treaba și e gata de servit. Delicios!
Înainte de a părăsi Beijingul vizităm Templul Cerului (sau al Raiului depinde cum traduci) și parcul superb ce îl înconjoară în care chinezii vin să se relaxeze făcând caligrafie pe alei cu ajutorul unei pensule mari și a .... apei, dansând în grupuri mari sau practicând tot felul de jocuri. Altarul rotund construit din dale de piatră dispuse concentric (toată construcția e strâns legată de numărul norocos 9 și de multiplii acestruia) are o mică ridicătură în mijloc despre care se spune că ar fi Centrul Universului. Toata lumea se suie pe ea și face poze. Și noi, cu turma, procedăm la fel. Vizităm și templul cu al său acoperiș în trei “straturi” de culoare albastră (culoarea cerului) iar apoi ne oprim la un centru unde ne sunt prezentate minunile medicinei chinezești. Nu vreau să par sceptic și nici nu iau în derâdere medicina chinezească dar stilul de prezentare și “diagnosticele” puse de așa zișii doctori în urma consultării limbii pacientului și a verificării pulsului erau făcute de așa natură încât să te facă să lași ceva sute de dolari pe acolo sau măcar niște sute de yuani. Chinezii știu sa vândă orice.
Ne îndreptăm spre imensa Gară din Beijing și căscăm ochii, uimiți de realizările comunismului chinezesc. Totul este ultramodern și extrem de bine organizat. Ne suim în trenul nostru la vagon-cușetă și ne pierdem în noapte către Xi’an.
miercuri, 13 octombrie 2010
Prin Europa Centrală (partea întâi)
Am ieşit cu ceva emoţie din ţară, pe la Nădlac, fiind pentru prima oară la volanul unei maşini în străinătate. Temerile mi s-au spulberat încă din primul sat unguresc.Şoseaua perfectă, marcaje la tot pasul de parcă te aflai într-un orăşel al copiilor care iau contact pentru prima dată cu semnele de circulaţie, piste speciale pentru biciclişti în paralel cu drumul maşinilor, trotuare largi, verdeaţă, pustiu. În niciun sat din Ungaria nu am văzut animale, căruţe nu mai vorbesc. Cred că nu mai au căruţe de prin 1950, pentru că nici în 1990 la prima vizită în Ungaria nu am văzut. Totuşi în urmă cu 20 de ani impactul cu Ungaria a fost mult mai puternic. Atunci rămâneam cu gura căscată la bananele atârnate în faţa aprozarelor săteşti, la ABC-urile doldora de produse capitaliste din cele mai variate, la Coca Cola care se găsea din abundenţă peste tot. În prezent globarizarea a făcut ca şi noi şi ei să avem aceleaşi produse alimentare pe bază de chimicale. Am vizitat Cora, am vizitat Tesco. Cu mici excepţii am găsit aceleaşi chestii ca în România. M-am bucurat să găsesc bere Estrella Damm importată din Barcelona, Spania, la preţul de 415 forinţi sticla de 0,33. Adică un pic peste 6 lei.În rest mezeluri fabricate din plastic, brânzeturi produse de Danone sau Hochland şi toată gama de produse cu care ne alimentăm şi noi, românii, zi de zi. Nu m-a tentat să cumpăr nimic, iar în 1990 aş fi cumpărat întreg magazinul, dar banii noştri erau puţini pe vremea aia.
Ajuns în Budapesta, la volan, m-am pierdut cu totul pe zecile de străduţe cu sens unic care urcau şi coborau, pe şoselele largi ce merg paralel cu Dunărea, pe poduri.În căutarea unei cazări acceptabile şi accesibile am dat câteva ture bune de metropolă, cu nervii întinşi la maxim şi cu înjurăturile de rigoare, pe o ploaie mocănească ce parca işi dorea să faca oraşul neplăcut, să-i ascundă frumuseţea, să te facă să pleci fără să-l cunoşti. În cartierele vechi din Buda am găsit o pensiune, unde la recepţie m-a întâmpinat un ungur simpatic ce mai degrabă semăna cu un britanic. Ne-am înţeles asupra preţului, 39 de euro pe noapte, camera cu mic dejun inclus.
La parterul pensiunii, a doua zi dimineaţă, am găsit o masă plină cu de toate, dar cel mai mult m-a distrat prezenţa unui sifon. Sifon cu cap de plastic detaşabil, cum vedeai o gramadă în România anilor 90. După multă vreme am băut cu mare plăcere un sifon. Bucătăreasa unguroaică fredona celebra piesă a celor de la Rolling Stones, Angie. M-am infruptat din multitudinea de bucate (de ce oare se numeşte bufet suedez stilul ăsta de aranjare a mâncărurilor la discreţie ?), după care am pornit la pas prin minunata Budapesta.
Foarte aproape de pensiune se găseşte Moszkva tér, Piaţa Moscova pe limba noastră. Un spaţiu deschis destul de mare, înconjurat de clădiri interesante, capăt de tramvai. Piaţa Moscova a fost cucerită de americani, aici aflându-se un McDonald's (unde mâncasem cu o seara înainte un meniu Royale with cheese care la ei costă 1250 de forinti) şi un Burger King. Din Piaţa Moscova se iese imediat la Dunăre, chiar în dreptul Parlamentului, aflat pe malul opus. Priveliştea este pur şi simplu încântătoare. Clădiri monument, poduri cu o arhitectură deosebită, un continuu du-te vino al maşinilor ce dă senzaţia de furnicar, vapoarele de pe Dunăre. Totul se vede mult mai bine de la înălţime, din turnul Bisericii Sf. Ştefan (se urcă în cupolă pentru doar 500 de forinţi. e ceva urcuş) sau din vârful dealului aflat în Buda unde am plătit scump lenea urcând cu vagonaşul electric alături de o familie de chinezi care vorbeau mandarina. Turiştii bogaţi mâncau la Bastionul Pescarilor în sunetul orchestrei de lăutari. Eu, ca un turist sărac, am ales să iau masa la Pater Marcus, Belgian Abbey Restaurant (www.patermarcus.hu), un local cu multe beri mânăstireşti, belgiene evident. Dar şi cu platouri îmbietoare cu carne de vită şi porc, cartofi şi sosuri. O atmosferă plăcută, o servire corectă din partea ospătarului ungur şi o notă de plată deloc mare. Berea excelentă.
Seara, când se aprind luminile, Budapesta este şi mai frumoasă. Cu greu realizezi că eşti într-o ţară fost comunistă, atât de aproape de România. Bineînţeles, un turist nu poate vedea decât asemenea părţi frumoase. Nu se gândeşte că în ziua respectivă oamenii au fost la muncă, iar copiii la şcoală, că transportul în comun este foarte aglomerat, că sunt şomeri în oraş şi chiar câţiva cerşetori. Turistul este în vacanţă. Se plimbă, mănâncă, bea o bere, vorbeşte cu alţi turişti (am discutat câte ceva cu un turist foarte simpatic din Hong Kong, care avea un Nikon de ultimă generaţie la gât), merge seara la culcare şi a doua zi o ia de la capăt. În ziua următoare din nou în maşină, căutând autostrada către Gyor.
Ajuns în Budapesta, la volan, m-am pierdut cu totul pe zecile de străduţe cu sens unic care urcau şi coborau, pe şoselele largi ce merg paralel cu Dunărea, pe poduri.În căutarea unei cazări acceptabile şi accesibile am dat câteva ture bune de metropolă, cu nervii întinşi la maxim şi cu înjurăturile de rigoare, pe o ploaie mocănească ce parca işi dorea să faca oraşul neplăcut, să-i ascundă frumuseţea, să te facă să pleci fără să-l cunoşti. În cartierele vechi din Buda am găsit o pensiune, unde la recepţie m-a întâmpinat un ungur simpatic ce mai degrabă semăna cu un britanic. Ne-am înţeles asupra preţului, 39 de euro pe noapte, camera cu mic dejun inclus.
La parterul pensiunii, a doua zi dimineaţă, am găsit o masă plină cu de toate, dar cel mai mult m-a distrat prezenţa unui sifon. Sifon cu cap de plastic detaşabil, cum vedeai o gramadă în România anilor 90. După multă vreme am băut cu mare plăcere un sifon. Bucătăreasa unguroaică fredona celebra piesă a celor de la Rolling Stones, Angie. M-am infruptat din multitudinea de bucate (de ce oare se numeşte bufet suedez stilul ăsta de aranjare a mâncărurilor la discreţie ?), după care am pornit la pas prin minunata Budapesta.
Foarte aproape de pensiune se găseşte Moszkva tér, Piaţa Moscova pe limba noastră. Un spaţiu deschis destul de mare, înconjurat de clădiri interesante, capăt de tramvai. Piaţa Moscova a fost cucerită de americani, aici aflându-se un McDonald's (unde mâncasem cu o seara înainte un meniu Royale with cheese care la ei costă 1250 de forinti) şi un Burger King. Din Piaţa Moscova se iese imediat la Dunăre, chiar în dreptul Parlamentului, aflat pe malul opus. Priveliştea este pur şi simplu încântătoare. Clădiri monument, poduri cu o arhitectură deosebită, un continuu du-te vino al maşinilor ce dă senzaţia de furnicar, vapoarele de pe Dunăre. Totul se vede mult mai bine de la înălţime, din turnul Bisericii Sf. Ştefan (se urcă în cupolă pentru doar 500 de forinţi. e ceva urcuş) sau din vârful dealului aflat în Buda unde am plătit scump lenea urcând cu vagonaşul electric alături de o familie de chinezi care vorbeau mandarina. Turiştii bogaţi mâncau la Bastionul Pescarilor în sunetul orchestrei de lăutari. Eu, ca un turist sărac, am ales să iau masa la Pater Marcus, Belgian Abbey Restaurant (www.patermarcus.hu), un local cu multe beri mânăstireşti, belgiene evident. Dar şi cu platouri îmbietoare cu carne de vită şi porc, cartofi şi sosuri. O atmosferă plăcută, o servire corectă din partea ospătarului ungur şi o notă de plată deloc mare. Berea excelentă.
Seara, când se aprind luminile, Budapesta este şi mai frumoasă. Cu greu realizezi că eşti într-o ţară fost comunistă, atât de aproape de România. Bineînţeles, un turist nu poate vedea decât asemenea părţi frumoase. Nu se gândeşte că în ziua respectivă oamenii au fost la muncă, iar copiii la şcoală, că transportul în comun este foarte aglomerat, că sunt şomeri în oraş şi chiar câţiva cerşetori. Turistul este în vacanţă. Se plimbă, mănâncă, bea o bere, vorbeşte cu alţi turişti (am discutat câte ceva cu un turist foarte simpatic din Hong Kong, care avea un Nikon de ultimă generaţie la gât), merge seara la culcare şi a doua zi o ia de la capăt. În ziua următoare din nou în maşină, căutând autostrada către Gyor.
luni, 11 octombrie 2010
Yasunari Kawabata - Ţara zăpezilor
O poveste de dragoste dificilă şi foarte ciudată pentru noi, europenii, care nu inţelegem mai nimic din spiritul şi gândirea japonezilor. Probabil nici chiar japonezul modern nu prea mai înţelege foarte bine ceea ce descrie Kawabata în romanele sale, care deşi sunt scrise cam pe la jumătatea secolului trecut, par venite de undeva din urmă cu foarte mulţi ani.
Între un turist din Tokyo, venit pentru a se relaxa în decorul munţilor, şi o gheişă locală ia naştere o legătură extrem de complicată. Totul se petrece atât de lent, iar cei doi parcă se tem să spună lucrurilor pe nume. La fel ca la toate romanele pe care le-am citit de la Kawabata, acţiunea lipseşte cu desăvârşire, scriitorul punând accent pe trăirile celor doi, evidenţiate în dialoguri simple sau descrieri de o mare sensibilitate. Totul este extrem de static şi liniştit, astfel încât putem auzi zăpada cum îngheaţă până în depărtări. Peisajele descrise sunt demne de un pictor renumit, de la coloritul frunzelor de toamnă şi până la zăpada căzută din abundenţă. Pe lângă subiectul principal, autorul face o incursiune în lumea satului japonez, dând câteva explicaţii despre cum se fac pânzele pentru kimonouri. De asemenea gheişele şi obiceiurile lor sunt creionate cu o deosebită măiestrie.
O carte, citită pe o vreme friguroasă, care mi-a adus un pic in suflet Japonia pe timp de iarnă, imaginea trenului mergând printre zăpezi şi oprind în halte de munte, izvoarele termale, petrecerile cu gheişe, dar mai ales tristeţea pe care Yasunari Kawabata ştie să o provoace atât de frumos prin scrierile sale.
joi, 7 octombrie 2010
Nice Dream : Capitolul întâi în care alunec spre Est
de Eufrosin Potecă
La Crama se uita la mine cu un ochi roşu și unul verde. Privirea asta e periculoasă, e şerpească. Mă uit în oglindă să vad care mai sunt pagubele provocate de vârsta asupra dinţilor şi a părului de pe ceea ce se presupune că ar fi căpăţâna mea. O uşoară ameţeală mă cuprinde şi alunec pe suprafaţa nesigură a oglinzii. Închid ochii şi simt că plutesc la 11000 de metri altitudine. E un moment romantic, poetic, sexos dar pe mine mă ia căcarea. Deschid ochii şi realizez că sunt într-un avion uriaş ce străbate poluarea atmosferică cu 950 km/h. Căcarea e prezentă. WC-ul e incredibil de mic în avion şi nu are gaură ca cel din trenul personal (unde vezi linia ferată şi simţi cum reziduurile umane se pierd pe şină). Ajungem în Beijing sau Pekin ceva de genul... Aeroportul uriaş arată impecabil. Un chinez zâmbitor, fără vârstă, ce răspundea la apelativul Capuccino ne întâmpină şi ne informează că va fi ghidul noastru prin Beijing. Prin ape tulburi şi fumuri străvezii suntem transportaţi la hotel cu un autocar. Oboseala îşi spune cuvântul şi poluarea pluteşte peste ochii noştri. Blocuri gri uriaşe, comuniste, (Ceauşescu iz on mai maind), Mao, autostrăzi americane, zgârie-nori, clădiri demolate, oameni scurgâdu-se în puhoaie abundente pe stradă, maşini de ultimă generaţie prinse în trafic, amalgam Est-Vest, capitalism-comunism. Este o dupa-amiază caldă. Peste drum de hotel se construieşte ceva iar pe trotuar ne aşteaptă vânzători de ceasuri Rolex, Patek Philippe, Tissot toate “originale” şi toate la preţuri între 10 şi 50 de $. Mă descalţ pentru prima dată în Orient lăsând “aromele” şosetelor să zburde libere prin camera de hotel. Cina la restaurantul tradiţional thailandez, cu mâncăruri ce seamană izbitor cu ce se serveşte la restaurantele chinezeşti din ţară, face tranziţia către un bine meritat somn. Nu înainte de a consuma o sticlă de Tsing Tao - bere chinezească ce mă face să îmi pun mari întrebări cu privire la provenienţa ei: o fi din urină de chinez sau din zeamă de vezică de câine proaspăt ucis pentru friptură?
Ziua doi pe tărâm galben urmează să ne aduca Piaţa Tienanmen în atenţie, mausoleul lui Mao, Oraşul Interzis şi Palatul de Vară. Schimbăm bani la hotel și constatăm că pe toate de bancnotele de la 1 la 100 de Yuan Renminbi (adică “banii poporului”) este portretul “Măreţului Mao”, la al cărui mausoleu gigantic stau cel puţin vreo 20000 de chinezi la coadă să vadă cadavrul îmbălsămat al “Preşedintelui”. Piaţa Tienanmen e cu adevărat impresionantă dar nu pot să mă las copleşit de măreţie fără să mă gândesc la momentul “iunie 1989”. Îl întreb pe ghidul nostru despre “incident” iar el îmi răspunde că autorităţile chineze neagă existenţa evenimentelor respective. Îmi spune că în China accesul la YouTube este interzis şi orice altă informaţie “dăunătoare ” Partidului este filtrată sau blocată. Istoria este modificată ca în romanul lui Orwell. Ne îndreptăm spre intrarea în Oraşul Interzis deasupra căreia tronează impunător portretul lui ..... Mao bineînţeles. Expresia “răbdare de chinez” capătă sens în imensitatea Oraşului, picturile realizate pe clădirile din lemn, acoperişurile în două “straturi” (aurii – culoarea Împăratului) tipic chinezeşti, cele 9999 & ½ camere (în realitate cam 8700) ce găzduiau tot atâţia supuşi (multe concubine), grădinile superbe îţi iau răsuflarea. O mică oprire pentru prânz (mâncare decentă bazată pe carne de pui, vacă sau porc) şi pornim către Palatul de Vară. Ţârâitul constant al cicadelor ne trezeşte din amorţeală. După o lungă plimbare pe malul lacului Kunming urcăm la ultimul nivel al Templului cocoţat în varful dealului Longevitaţii. De acolo printre aburii smogului vedem frânturi din Beijing. O plimbare cu un vaporaş cu prora sculptată în forma de cap de dragon şi cu interiorul pictat cu migală chinezească (dar și cu un uşor iz de kitch) încheie vizita noastră. Înapoi la hotel prin aglomeraţia infernală (nu, în Bucureşti NU există aglomeraţie). Somn. Diferenţa de fus orar, căldura, lipsa unei beri bune (a trebuit sa beau iar pipi chinezesc cu titulatură de bere) îşi spun cuvântul. Noapte bună.
La Crama se uita la mine cu un ochi roşu și unul verde. Privirea asta e periculoasă, e şerpească. Mă uit în oglindă să vad care mai sunt pagubele provocate de vârsta asupra dinţilor şi a părului de pe ceea ce se presupune că ar fi căpăţâna mea. O uşoară ameţeală mă cuprinde şi alunec pe suprafaţa nesigură a oglinzii. Închid ochii şi simt că plutesc la 11000 de metri altitudine. E un moment romantic, poetic, sexos dar pe mine mă ia căcarea. Deschid ochii şi realizez că sunt într-un avion uriaş ce străbate poluarea atmosferică cu 950 km/h. Căcarea e prezentă. WC-ul e incredibil de mic în avion şi nu are gaură ca cel din trenul personal (unde vezi linia ferată şi simţi cum reziduurile umane se pierd pe şină). Ajungem în Beijing sau Pekin ceva de genul... Aeroportul uriaş arată impecabil. Un chinez zâmbitor, fără vârstă, ce răspundea la apelativul Capuccino ne întâmpină şi ne informează că va fi ghidul noastru prin Beijing. Prin ape tulburi şi fumuri străvezii suntem transportaţi la hotel cu un autocar. Oboseala îşi spune cuvântul şi poluarea pluteşte peste ochii noştri. Blocuri gri uriaşe, comuniste, (Ceauşescu iz on mai maind), Mao, autostrăzi americane, zgârie-nori, clădiri demolate, oameni scurgâdu-se în puhoaie abundente pe stradă, maşini de ultimă generaţie prinse în trafic, amalgam Est-Vest, capitalism-comunism. Este o dupa-amiază caldă. Peste drum de hotel se construieşte ceva iar pe trotuar ne aşteaptă vânzători de ceasuri Rolex, Patek Philippe, Tissot toate “originale” şi toate la preţuri între 10 şi 50 de $. Mă descalţ pentru prima dată în Orient lăsând “aromele” şosetelor să zburde libere prin camera de hotel. Cina la restaurantul tradiţional thailandez, cu mâncăruri ce seamană izbitor cu ce se serveşte la restaurantele chinezeşti din ţară, face tranziţia către un bine meritat somn. Nu înainte de a consuma o sticlă de Tsing Tao - bere chinezească ce mă face să îmi pun mari întrebări cu privire la provenienţa ei: o fi din urină de chinez sau din zeamă de vezică de câine proaspăt ucis pentru friptură?
Ziua doi pe tărâm galben urmează să ne aduca Piaţa Tienanmen în atenţie, mausoleul lui Mao, Oraşul Interzis şi Palatul de Vară. Schimbăm bani la hotel și constatăm că pe toate de bancnotele de la 1 la 100 de Yuan Renminbi (adică “banii poporului”) este portretul “Măreţului Mao”, la al cărui mausoleu gigantic stau cel puţin vreo 20000 de chinezi la coadă să vadă cadavrul îmbălsămat al “Preşedintelui”. Piaţa Tienanmen e cu adevărat impresionantă dar nu pot să mă las copleşit de măreţie fără să mă gândesc la momentul “iunie 1989”. Îl întreb pe ghidul nostru despre “incident” iar el îmi răspunde că autorităţile chineze neagă existenţa evenimentelor respective. Îmi spune că în China accesul la YouTube este interzis şi orice altă informaţie “dăunătoare ” Partidului este filtrată sau blocată. Istoria este modificată ca în romanul lui Orwell. Ne îndreptăm spre intrarea în Oraşul Interzis deasupra căreia tronează impunător portretul lui ..... Mao bineînţeles. Expresia “răbdare de chinez” capătă sens în imensitatea Oraşului, picturile realizate pe clădirile din lemn, acoperişurile în două “straturi” (aurii – culoarea Împăratului) tipic chinezeşti, cele 9999 & ½ camere (în realitate cam 8700) ce găzduiau tot atâţia supuşi (multe concubine), grădinile superbe îţi iau răsuflarea. O mică oprire pentru prânz (mâncare decentă bazată pe carne de pui, vacă sau porc) şi pornim către Palatul de Vară. Ţârâitul constant al cicadelor ne trezeşte din amorţeală. După o lungă plimbare pe malul lacului Kunming urcăm la ultimul nivel al Templului cocoţat în varful dealului Longevitaţii. De acolo printre aburii smogului vedem frânturi din Beijing. O plimbare cu un vaporaş cu prora sculptată în forma de cap de dragon şi cu interiorul pictat cu migală chinezească (dar și cu un uşor iz de kitch) încheie vizita noastră. Înapoi la hotel prin aglomeraţia infernală (nu, în Bucureşti NU există aglomeraţie). Somn. Diferenţa de fus orar, căldura, lipsa unei beri bune (a trebuit sa beau iar pipi chinezesc cu titulatură de bere) îşi spun cuvântul. Noapte bună.
marți, 5 octombrie 2010
Brioşe
O reţetă de mare efect. Brioşe făcute în casă. Nu aveţi nevoie decât de două ouă, 150 grame de zahăr, 160 grame de iaurt, 250 grame de făină, un plic zahăr vanilat, puţină esenţă de rom, jumătate de plic de praf de copt, 120 grame de unt proaspăt şi puţină ciocolată pentru umplutură. Reţeta iese sigur chiar dacă nu eşti Teo sau nici măcar Jamie Oliver. Nu trebuie decât să aveţi o tavă de brioşe, nişte hârtie de copt şi o oră liberă.
Trebuie să puneţi într-un vas zahărul peste care puneţi ouăle (sparte, nu cu coajă). Amestecaţi la mixer, după care se încorporează zahărul vanilat, esenţa de rom, untul topit, iaurtul, iar la sfârşit se pune făina şi praful de copt. Se omogenizează cât mai bine cu mixerul. Asta e tot. Aveţi deja aluatul.
Se pune hârtie de copt în tavă în fiecare găurică (există hârtie specială pentru brioşe, dar puteţi decupa şi din hârtia normală). Apoi se umple cam jumătate din fiecare găurică. Presărăm bucăţele de ciocolată, apoi umplem cealaltă jumătate cu compoziţia. Se bagă 20 de minute la cuptorul încălzit la 200 grade. Scoase din cuptor, brioşele se ung cu puţin unt topit, zahăr tos şi scorţişoară.
Trebuie să puneţi într-un vas zahărul peste care puneţi ouăle (sparte, nu cu coajă). Amestecaţi la mixer, după care se încorporează zahărul vanilat, esenţa de rom, untul topit, iaurtul, iar la sfârşit se pune făina şi praful de copt. Se omogenizează cât mai bine cu mixerul. Asta e tot. Aveţi deja aluatul.
Se pune hârtie de copt în tavă în fiecare găurică (există hârtie specială pentru brioşe, dar puteţi decupa şi din hârtia normală). Apoi se umple cam jumătate din fiecare găurică. Presărăm bucăţele de ciocolată, apoi umplem cealaltă jumătate cu compoziţia. Se bagă 20 de minute la cuptorul încălzit la 200 grade. Scoase din cuptor, brioşele se ung cu puţin unt topit, zahăr tos şi scorţişoară.
duminică, 3 octombrie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)