luni, 27 august 2012

J.D. Salinger - De veghe în lanul de secară





















Doream să citesc cartea asta încă din liceu, când profesoara de engleză ne-a descris-o elogiativ. The Catcher in the Rye. Romanul adolescentului de pretutindeni. După 15 ani de la terminarea liceului am pornit să o citesc, cu gândul că voi lectura ceva slab, pentru adolescenţi, asemănător cu scrierile lui Mihail Drumeş. Greşit. Şi nu pot considera această scriere reprezentativă pentru adolescentul de pretutindeni, pentru că Holden este cu totul şi cu totul aparte.

Holden Caulfield (excepţional nume), personajul principal al romanului, un băiat de 17 ani care este exmatriculat de la liceu. Vacanţa de Crăciun se apropie, dar mai are câteva zile până la terminarea semestrului şi cum altceva mai bun nu are de făcut, cutreieră prin New York o vreme, întâlnindu-se cu o serie de personaje. Holden, un adevărat emo kid al anilor '40-'50, plin de tristeţi care de care mai mari, dar cu o inimă enormă şi cu gânduri bune, încearcă să-şi găsească identitatea fără prea mare succes prin taxiuri, camere de hotel, baruri, pe străzile pustii ale oraşului. Avem de a face cu o relatare la persoana I (Salinger poate e chiar un model pentru Haruki Murakami, am sesizat că se apropie ca stil), Holden spunându-şi povestea cu foarte mari paranteze, care nu fac decât să sporească plăcerea lecturii. E oare Holden nebun aşa cum am citit prin unele cronici pe bloguri? Nu e. E doar special, poate prea bun pentru lumea rea prin care umblă. Foarte tare explicaţia titlului. O metaforă rafinată.

Nu pot să zic că e o carte care m-a lăsat mască, dar una pe care am citit-o cu plăcere a fost. Îl consider pe Salinger un scriitor special, aparte, inedit. Îmi place Salinger.

joi, 23 august 2012

Nesimţire

Sunt mulţi oameni care consumă produse în hypermarketuri fără să le plătească. Doamne bine care mănâncă câte o ciocolată şi aruncă ambalajul pe după o pungă de făină, ori bărbaţi în toată firea care beau suc şi lasă sticla lângă conservele de peşte. Însă un grad mai mare de nesimţire nu am văzut nicicând până acum câteva zile, când, în Cora, pe o carte a maestrului Coelho am găsit o sticlă de Nestea goală. Oameni care nu au citit în viaţa lor o carte, care fură din magazine şi nu au nici bunul simţ de pe urmă, acela de a nu pângări ceva ce oricum nu înţeleg. Oare avem nesimţirea în genele noastre sau o căpătăm pe parcursul vieţii?


duminică, 19 august 2012

2004

Pe la 18 a venit Eufrosin la mine. Ajuns în camera mea, cu o mare satisfacţie pe chip scoate o sticlă de 1,5 litri unde la începuturi fosta apă minerală. Pe fundul acestei sticle se găsea un lichid incolor. Plin de el îmi spune: "Uite bă ! Palincă. Am primit-o de la un şofer. Adu' două pahare să bem!". Nefiind un obişnuit al acestei băuturi îi replic: "Nu vreau bă ! Lasă că îţi dau un liquer irlandez.". Eufrosin se arată mulţumit de propunerea mea. Aduc două pahare, la vederea cărora Eufrosin zâmbeşte, şi torn lichidul gros de culoarea caramelului în ele. Începem o banală discuţie despre muzică şi filme, după care plecăm spre Machedonu.
Neavând chef de bere îndrăznesc să spun: "Bă ! Eu îmi iau clătite cu ciocolată.". Eufrosin se arată foarte nemulţumit şi mă repede: "Dacă îţi iei clătite plec acasă!".
Nedorind să îl supăr am optat pentru un Becks în Machedonu şi pentru un Ciuc la Fănuţa. Asta pe lângă floricele, seminţe, chipsuri şi scovergi cu brânză.
Eufrosin, acest filozof al absurdului, îmi lansează diverse teme de meditaţie. Sunt pus în faţa unor situaţii inedite inventate de o minte unde probabil spiritul şarpelui se simte ca acasă. Vorbim despre o eventuală masă cu carne de om sau despre atingerea morţilor. Ne imaginăm că dacă ne-am fi născut în 1902 am fi băut o bere cu Nichita Stănescu. În jurul nostru se vorbeşte despre Chivu.
Frigul îşi face simţită prezenţa şi într-un final ne goneşte acasă.

luni, 13 august 2012

Amos Oz - Deodată în adâncul pădurii




















Un sat blestemat, aflat la marginea lumii, de unde toate animalele au dispărut cu mult timp în urmă. Sătenii nu au nici câini, nici pisici, nici vaci, nu există nici păsări şi nici gâze, iar în râul de lângă sat nu există peşte. Toate au plecat cândva, iar lumea nu prea vorbeşte despre acest lucru. Seară de seară, oamenii se încuie în casă, pentru că pe uliţele satului umblă nestingherit Nehi, Duhul Muntelui. Dacă în timpul zilei domneşte o atmosferă sumbră, apăsătoare, noaptea frica se abate asupra tuturor. Cam aşa începe povestea lui Amos Oz, o poveste plină de mister, care ţine în tensiune cititorul de orice vârstă. O fabulă despre răutatea oamenilor şi despre solitudine. Modul în care a fost construită povestea, dar şi numele personajelor, m-au dus cu gândul la basmele sud americane, deşi nu cred că Amos Oz s-a gândit la aşa ceva, pentru că la începutul cărţii mulţumeşte celor patru nepoţi ai săi pentru că l-au inspirat. Nepoţi evrei, bineînţeles. O lectură extrem de plăcută, care aduce o fărâmă de bunătate în sufletul cititorului.

joi, 9 august 2012

Despre vară

Mă enervează la culme vara, cel mai comercial anotimp, foarte iubit de majoritatea oamenilor. În primul rând mă deranjează căldura. Ajung transpirat la muncă, unde bineînţeles în birou sunt 16 grade de la aerul condiţionat, pornit cu mare conştiinciozitate de unii colegi care pretind că e sănătos şi nu pot sta fără el. Sincer, consider o mare prostie aerul condiţionat. Îmi dă o stare de somnolenţă şi îmi irită aparatul respirator, plus că nu-mi place frigul pe care-l degajă. E cumva paradoxal, dar fiind foarte cald afară, la birou sufăr de frig. În schimb e foarte cald acasă, iar noaptea nu pot să dorm deloc bine. Şi pentru că e cald afară, umblă golanii pe străzi şi ţipă toată noaptea. În anotimpurile reci stau în casele lor împuţite şi nu ies afară. Nopţile de vară sunt foarte gălăgioase.

Apoi toată lumea trebuie să plece în concediu, pentru că e vară. E peste tot aglomerat, ceea ce deranjază la maxim un călător ca mine, aflat în căutarea liniştii. La munte sau la mare, pe şosele, e o aglomeraţie mai mare ca în Bucureşti. Toţi merg undeva, că doar e concediu. Adio şosele libere, adio colţuri uitate de lume. Aţi intrat vreodată vara într-un WC de pe autostrada A2? Dacă nu aţi făcut-o, nici să nu o faceţi. O altă prostie a verii este bronzul. De ce vor unii oameni să se bronzeze? Nu mi-a plăcut niciodată să fiu bronzat. Mă întorceam de la mare şi mă întreba lumea: "Dar nu eşti deloc bronzat.Ce ai făcut la mare?".

Cu ocazia verii în lumea muzicii se scot multe hituri, care până la terminarea sezonului estival deja sunt expirate. Să ne amintim de legendara melodie: "Jimmy, Jimmy, iubeşti fetiţele-n bikini, dar pe tine cine te mai iubeşte Jimmy?". Vara trebuie să aibă melodiile ei, ca să se bucure lumea şi mai mult de acest anotimp. Eu reuşesc să mă bucur abia la sfârşitul verii, undeva pe la mijlocul lui septembrie, când an de an ascult cu neţărmuită plăcere Summer's almost gone a celor de la The Doors.

duminică, 5 august 2012

Cezar Paul Bădescu - Luminiţa, mon amour




















În ciuda titlului, nu mă aşteptam la o poveste de dragoste, pentru că am mirosit cam ce fel de om este Cezar Paul Bădescu de când am citit Tinereţile lui Daniel Abagiu, însă cartea cu Luminiţa chiar a întrecut orice aşteptare, surprinzându-mă extrem de plăcut. O poveste ciudată (poate e chiar reală, autorul aşa pretinde, dar nu putem ştii) despre relaţia şi apoi mariajul scriitorului cu o femeie care suferă de tot felul de frici şi angoase. În cartea asta am întâlnit de toate, păreri despre onanie şi onanişti, scene de viaţă mizerabilă la căminul de studenţi, acte de nebunie, scene scârboase cu facutul nevoilor pe ziar, lecţii de psihiatrie, o adevărată înverşunare împotriva religiei ortodoxe şi mai ales a bisericii (Cezar Paul biciuieşte destul de tare şi pe bună dreptate biserica), scene din viaţa mizerabilă a unui om de rând într-un apartament confort 2 de la capătul Berceniului şi ce mi-a plăcut mie cel mai mult, întâmplări dintr-un orăşel din Moldova alături de familia Luminiţei. Nu se specifică despre ce oraş este vorba, dar eu mi-am închipuit Dorohoiul.

E meseriaş acest scriitor. Îmi pare aşa, genul de om care nu e cu nasul pe sus. Nici nu cred că frecventează întâlnirile de la casa scriitorilor (daca om avea şi noi aşa ceva, cum era de exemplu la Moscova unde Behemoth a dat celebra replică cu Dostoievski) să bea şi el o halbă de bere rece cu ceilalţi confraţi. Pare un om retras, cu ale lui. Sunt foarte curios dacă va mai scoate şi alte cărţi cândva.

joi, 2 august 2012

De ce? si cum ?

de Fata din parc


De ce?
Nu stiu.

Niciodata n-am inteles cum iau lucurile o intorsatura sau alta. Sunt multe care raman de neexplicat, dar parca niciunul nu este asa de normal in aparenta si cu toate astea ciudat cum e momentul in care incepi sa simti.

Ma gandesc de ceva vreme la ochii lui.
Nu ma gandesc la nimic serios, la nimic clar, doar la ceva ce se vedea in ochii lui.
Era o zi calda de vara petrecuta impreuna cu prietenii si familia. O zi frumoasa, o zi obisnuita.
Cineva intreaba. O chestie generala, specifica grupului obisnuit sa judece la comun tot felul de idei. A vazut cineva pe aici un barbat frumos care sa merite atentia generala? Femeie stim ca exista, uit-o acolo….blonda, atragatoare, mult mai mult decat un prototip dietetic. E supla, inalta dar ceva din imperfectiunile vizibile o fac si mai frumoasa. Asta le determina imediat pe celelalte femei sa o atace dur cu tot felul de critici, cum ca ar avea ceva silicon pe ici pe colo….fii sigur !!... se vede si miroase a fals de la o posta.
Ce sa zic, femeia e frumoasa asa cum este. Falsa.
Mai tarziu am aflat ca era mama si cu atat mai mult mi-a parut mai frumoasa.
Da! Zice tot grupul- e frumoasa ! femeile, in fine, recunosc. Barbatii vazusera de mult, sigur de cand le cazusera prima oara ochii pe ea.
Dar sa revenim. Barbat din pacate nu este ! Nu e nici macar unul mai acatarii, zice asta tot grupul. Barbatii si femeile cad de acord de data asta.
Si totusi… mie intotdeauna mi-a placut sa caut barbatul frumos. Nu intotdeauna il gasesti. Doar ca acum el e acolo si il vad.
Sa fie defect profesional, nu pot sa-mi dau seama. Doar ca niciodata n-am ezitat sa aleg frumosul. Ca ma refeream la proportii, la finetea diversitatii, dar completarea era intotdeuna totul. E vorba de frumusetea asta care n-are nici o treaba cu trupul. Trupul asta de analizat aici in fata tuturor ochilor.
Statea drept, mandru si privirea cu ochii fara nici o ezitare. Privea cand si cand spre tot felul de puncte de interes. Era la munca si facea totul cu atentie si seriozitate.
Jur ca parca puteam sa-l vad copil cu ochi cercetarori. Tanar serios cu ganduri hotarate venite din constiinta ca orice pe lume este posibil.
Iar acum, asa cum sta in fata mea, il vad ca e inca constient de puterea asta pe care ti-o da libertatea gandirii.
Nu pot spune ce culoare au ochii, doar ca nici nu e important.. ce transpare prin ei emana mai multa culoare decat un albastru, un verde, maro…
Fara prea multa emotie, ma bucur ca pot acum sa anunt ca – uite acolo e barbatul cel mai frumos. Aici si acum.
Aici si acum sunt esentiale. Maine altul poate fi mai frumos, masurat bineinteles dupa aceleasi standarde.Vederea unui tipar frumos fie el barbat , femeie, floare sau orice alta gaza nu cred ca trebuie sa declanseze automat senzatii tipice sa te poata duce cu gandul ca subiectul e mai mult decat un tipar de retinut si analizat pt tine privitorul.
Poate ca 50%, sau mai bine 90% din omaneni, cedeaza la vederea unui om frumos si renunta la orice alte principii. Il impodobesc cu si mai multe calitati care nici gand sa fie si poate nici gand ca vor impodobi vreodata omul frumos. Asta poate numai ca sa justifice atractia inconstienta. Vezi, uneori e suficient ca e frumos, si atunci de ce s-ar mai obosi sa-si antreneze sufletul sa reflecte lumina.

Barbatul asta din fata mea e un intreg de frumusete.
Trebuie sa stie ca e frumos, doar ca arata o umbra de dispret pentru cine sa uita intai la lucrul asta si nu la ce este el de fapt.
Tot grupul se uita, analizeaza. Cade de acord- da, este ceva atragator la el, dar nu este totusi confirmat…..sigur sunt altii….ne mai uitam.

Trec 2 saptamani si da, nu ma mir, nu mai apare nimeni care sa fie numit cel mai frumos. Nici grupul, vigilent deatfel, nu poate alege altul.
Il vad, zi de zi si vad mereu acelesi lucruri observate si chiar imi este din ce in ce mai clar ca am ales bine. Fara greseala.
Nici o emotie nu ma incearca zi de zi, observandu-l de la distanta. Nu cred ca stie ca e obiect de studiu, isi vede de treaba serios, atent.
Nu e prima data cand studiez, ori admir un chip frumos. Un suflet, in ochii unui om.
Doar ca … de ce ? si cum? Intr-o seara pun capul pe perna, fara sa ma gandesc la barbatul frumos. Ma gandesc la viata, la om, la deciziile mele, la mai multe si la nimic in special.
Simt cum somnul isi face loc printre ganduri si umple treptat golurile pana cand aproape ca te ameteste cu dimensiunile lui universale. Iti pierzi suflarea mintii si uiti tot. Mai mare decat gandurile, decat spatiul de dinainte si de dinapoi. Adorm. Cand, ce e asta? cine? cum ? de ce? Vine ca o briza, o trezire. Cum sa desenezi pe hartie in cuvinte. E o caldura. E cava care misca. E viata si totusi nu e viata ca palpitatie. Nu se zbate in sange, nici in inima. E mai fluid decat viata, e mai diafan decat gandurile. O bucurie fara margini, un drog inepuizabil, o ameteala, toate manifestate intr-o stare de trezie mai vie decat orice trezire din somn.
E barbatul frumos. E acolo si  umple tot spatiul asta mai mare decat somnul si eu doar stiam sigur ca nimic nu e mai mare.
Gata. Nu mai e loc de somn. E doar ceva fara margini, ceva-ul ala cand simti ca s-a terminat. Cand simti. Nu cred ca s-au luptat prea multi oameni sa iasa din starea asta. E placere pura. De ce te-ai lipsi de ea. Nu stii cand vine, nu poti s-o provoci si nici nu poti s-o retraiesti. E mereu altfel.
De maine s-a terminat, nu mai am cum sa ma uit la barbatul asta frumos impodobit cu multe altele, cu aceeasi ochi. Nu ar trebui sa ma uit la el deloc pentru ca acum ma uit cu drag la el. Il impodobesc eu singura cu toate frumusetile pamantului, doar pentru ca nu mai e doar barbatul cel mai frumos aici si acum.

Merg si sunt in locul unde ar putea aparea oricand. Ce senzatie. Jur ca e in spatele meu, si simt ca se uita la mine, altfel decat se uita ochii lui linistit. In minte imi canta vorbele altora: “ ii simt prezenta cu intregul meu trup. in mintea mea ii simt chiar atingerea. in jurul meu atmosfera este plina de repiratia lui”
E acolo si da, ma uit in ochii lui. Se uita altfel. Cum? si de ce? Nu stiu sa spun. O sti careva pe lumea asta ?
Ochii nu mai arata sufletul pe care chiar ieri il vedeam clar. Arata altceva. Ce? Cum? si de ce? Sunt ochi de un albastru inchis, tulburatori, speriati parca, cumva tremuratori.
Mai ieri nu stiam ce culoare au ochii celui mai frumos barbat. Azi stiu. Ce stiu? Sunt de o culoare cum n-am mai vazut. Dar ce? Exista prea multe culori cu care sa descrii niste ochi ?
Vad clar ca da. Ochii astia au alta culoare decat tot ce am vazut pana acum. Ciudat cum pana mai ieri asta nu avea nici o importanta.
Sa inteleg ca desi e vorba de neinteles are legatura cat se poate de mare cu cele trupesti. N-as zice totusi…
Un schimb de 3 secunde de priviri si gata, totul e confirmat fara dubiu.
Barbatul se vede si se simte nefiresc zapacit de ceva ce nu pricepe. Sau poate ca pricepe, doar ca nu vrea sa creada ca e posibil. De ce? si cum? si cand…? Total nefiresc, abordeaza o fata comunica ceva cu ea, rade prosteste, e oarecum naucit, nu intelege ce a fost, ce a simtit.
Eu stau locului si simt ce-am simtit si cu o seara in urma. Acum as da orice sa fiu umbra lui pe pamant, legata cu nod greu de talpile lui, cu ancora vesnica de viata din sangele lui.
Nimic mai mult.