Țara noastră (3)

Serile, în așteptarea copilului cel mic care are ore de educație fizică, stau pe câte o bancă și citesc. Ce citesc? Cărți în formatul clasic. Într-o seară am descoperit mult gunoi lăsat în urmă de niște animale cu două picioare. Sticle de bere goale aruncate și niște rămășițe ale unei mese compusă probabil, după pungi, din pui rotisat și cartofi prăjiți de la Mega. Inițial am crezut că cei care au făcut consumația se vor întoarce și le vor duce la un coș, dar nu a fost așa. Am stat acolo 90 de minute. Pe lângă asta toată zona era plină de mucuri de țigară aruncate pe jos. În fața altei bănci era covor de semințe.

Dar cel mai mult m-au deranjat sticlele de bere lăsate pe spațiul verde. Futu-vă-n gură de  jegoși, nu ați fost în stare să duceți sticlele 20 de metri până la primul coș? Degeaba beți Corona, pișaților, că ați rămas la stadiul de nevertebrată. Din păcate așa suntem majoritatea, noi, românii. Jegoși, lipsiți de educație, fără nicio grijă față de mediul înconjurător, față de oamenii de lângă noi. 

Călătorie în Japonia (Parodie)

de Florin M. 

Cititorii acestui blog știu cât apreciez literatura japoneză, așa că nu se vor mira că am ales Japonia ca destinație a următoarei aniversări. Am economisit cât am putut un an întreg și am cumpărat bilete pentru un sejur scurt în țara lui Haruki Murakami, a luptelor Sumo și a figurinelor Pokemon. Soția a fost încântată când a aflat, dar când a auzit că am ales iar o variantă Low Cost și-a pus palma la frunte și a ieșit din cameră mormăind ceva la adresa mea. Copiii au fost și ei încântați, fiind convinși că mergem să vedem ninja și samurai, ba chiar au exersat mișcări de arte marțiale cu mopul prin bucătărie.

În avion am fost iar risipiți, eu nimerind tot la coada avionului, lângă toaletă. Am sperat că locul de lângă mine să rămână liber, dar n-am avut baftă. S-a așezat un pakistanez care m-a agasat tot drumul. Nu vorbea engleză, vorbea pe limba lui. Deși i-am zis că nu înțeleg nimic, el tot insista să-mi arate pe telefon poze cu tot neamul lui, povestind despre fiecare poză. Soție, frați, veri, mătuși, unchi, bunici, copii (vreo 11, nu știu dacă toți erau ai lui), vecini. Chiar și animale: mi-a arătat poze cu peste 30 de capre. La prima escală a coborât, locul lui fiind luat de un japonez bătrân și somnoros, care mi-a sforăit în ureche tot restul drumului.

Obosit, nervos și înfometat am ajuns și la destinație: aeroportul din Tokyo. Ne-am orientat cu greu, totul fiind scris cu litere d-alea d-ale lor, doar câteva inscripții sunt și în engleză, cu litere mici. La metrou ne-am rătăcit cu totul, aplicația pe care mă bazam a dat eroare, harta era complicată, aglomerație mare, am stat multe ore în subteran, luând mereu câte un tren greșit. Cei mici au început să chirăie: "tati, asta e țara Soarelui Răsare ?" "ne-ai adus să vizităm metrouri ?" "n-am văzut niciun ninja sau samurai !". Ca să-i mai împac, le-am luat de la un chioșc câteva steluțe de ninja, făcute din plastic.

Mai pe seară, am ieșit din subteran și am găsit cazarea: o pensiune de periferie, ținută de un japonez mai în vârstă (domnul Kimura) și soția lui. Soția era mult mai tânără (la ei se poartă așa ceva) și era foarte supusă față de el (aici ar avea multe de comentat feministele noastre de pe Facebook). Domnul Kimura nu vorbea engleza, așa că soția lui ne traducea, cu un glas ciripitor, tot ce spunea. Am fost întâmpinați chiar și cu câteva cuvinte în română, învățate special. Am încercat și eu să impresionez, spunând ceva în japoneză, dar n-am pus bine accentele, așa că a ieșit o propoziție indecentă, după cum mi-a explicat rușinată doamna Kimura. Am făcut și mai tărziu o gafă, spunând cât de mult apreciez animația japoneză Hentai. Abia după ce gazdele s-au roșit la față, mi-am adus aminte că termenul corect era ANIME, și nu HENTAI (care e de fapt un stil pornografic).

Conform pachetului turistic, urma să beneficiem seara de o masă tradițională și de prezentarea principalelor tradiții japoneze. Fiind înfometat, de abia așteptam masa. Ni s-au adus câte două rulouri de orez cu pește crud. Am crezut că sunt doar aperitivele, dar nu: asta era masa tradițională !! Cu stomacul strâns de foame, am asistat apoi la ceremonia ceaiului. Domnul Kimura a explicat (și doamna a tradus) timp de două ore fiecare ceșcuță, fiecare ingredient și fiecare gest. După o oră am închis ochii și mi-am închipuit că sunt la ceremonia fripturii pe grătar și a berii reci. Când am deschis ochii, domnul Kimura încă mai explica cum se toarnă ceaiul.

A urmat apoi lecția despre bonsai. Alte două ore în care domnul Kimura a explicat fiecare detaliu despre copăcelul crescut în ghiveci. Credeam că înnebunesc: mă dureau picioarele de la poziția incomodă, capul de la oboseală și stomacul de la foame. Când credeam că am scăpat, a început lecția de caligrafie: domnul Kimura a pictat minuțios toate literele din alfabetul japonez, dând explicații ample despre fiecare linie făcută cu pensula.

Am evitat apoi un dezastru: lăsați nesupravegheați, copiii au făcut concurs de aruncat la țintă cu steluțele ninja (cumpărate mai devreme). Și ce credeți că au luat la țintă ? Fix tabloul cu familia imperială, ținut la mare cinste în familia gazdei, în holul principal. Noroc că i-am văzut eu primul, și nu gazdele, că o încurcam.

Următorul dezastru n-am putut să-l evit: toaleta japoneză !! Înainte de culcare, m-am dus la baia din cameră, care avea o toaletă extrem de modernă, cu nu mai puțin de 30 de butoane. Vrând să trag apa, am apăsat pe un buton alb. O voce m-a întrebat (în japoneză, apoi în engleză) dacă vreau să comand un taxi. Am apăsat apoi alt buton și m-am trezit cu două mâini mecanice care îmi masau umerii. Masajul era plăcut, dar nu se mai oprea. Am căutat să mă smucesc, dar mâinile m-au strâns și mai tare. Am apăsat iar la butoane și a început să cânte imnul Japoniei, de vreo trei ori la rând. După ce-am apăsat alt buton, s-a auzit "maiaaa hi, maiaa ha, maiaa haha" și a început melodia "dragostea din tei", cu tot cu efecte de lumini și versuri proiectate pe un ecran pentru karaoke. Am crezut că opresc totul cu butonul gri: m-am trezit spălat pe dinți de o periuță ieșită din perete.

Abia după o oră, soția, îngrijorată că nu mai ies din baie, a apelat la gazde și m-au scăpat de acolo. M-am culcat nervos, iritat, înfometat, regretând amarnic că n-am ales să merg la Oltenița. Spre dimineață mi-a venit iar să merg la baie, dar n-am mai riscat: am făcut pipi în gradina din spate, strecurându-mă ca un ninja.

...................................................

...................................................

A doua zi am mers cu trenul la Kyoto ! "Vechiul oraș imperial" ca să parafrazez un roman al lui Kawabata. Ne-am trezit în plin scandal: poliție, presă, lume indignată !! Ce se întâmplase ? Trenul a avut o întârziere de 15 secunde, lucru de neiertat în Japonia. La noi trenurile pot avea întârzieri și de 15 ore, la ei o eroare de doar 15 secunde se lasă cu urmări: conductorul și-a dat demisia, șeful regionalei și-a prezentat public scuze, la televizor a fost principala știre a săptămânii.

În Kyoto am stat la un minihotel, n-am mai avut gazde, doar o recepționeră tânără și amabilă. Aflând că venim de la Tokyo ne-a întrebat ce am vizitat pe acolo. Vrând s-o impresionez, nu puteam să-i spun că ne-am rătăcit ore bune pe la metrou, așa că i-am zis că am urcat pe muntele Fuji. "Oh, aveți condiție fizică, e dificilă ascensiunea" a spus ea zâmbitoare, în timp ce soția mi-a aruncat o privire ironică.

Ajuns în cameră, credeam c-am scapăt de problema cu toaleta: am urmărit un tutorial pe Youtube despre cum funcționează, mi-am notat pe un carnețel ce butoane trebuie să apăs. Doar că toaleta de aici era făcută de altă firmă, așa că avea butoanele dispuse altfel. Vrând iar să trag apa, m-am trezit cu o voce care mi-a spus condițiile meteo și cursul valutar. Apăsând alt buton, mi s-au blocat mâinile câteva minute, timp în care o pensulă mi-a dat unghiile cu ojă roșie. Un alt buton a transformat baia într-o saună, de mi s-au făcut fleașcă toate hainele și simțeam că mă sufoc. Abia după o oră am găsit butonul care m-a scos de acolo. Când m-a văzut nevasta ud și cu unghiile roșii, mi-a zis că nu iese cu mine în oraș așa.

În oraș am ieșit abia după-amiaza. De abia așteptam să văd vechiul palat imperial, să fac selfie și poze, să le postez pe Facebook. Doar că era închis pentru renovări. Incredibil !! Principalul obiectiv turistic pe care voiam să-l vizitez e închis ! Am ales apoi să vedem un templu shintoist. La templu a trebuit să ne descălțam și să purtăm niște papucei. Doar că japonezii poartă maxim 38 la picior. N-au avut papuci și măsura mea, așa că am așteptat în grădină până ce soția și copiii au vizitat pe acolo. La templu am găsit în sfârșit și o toaletă veche. Fără butoane, fără necazuri: doar o scândură găurită. A fost cel mai frumos moment al zilei.

Lângă templu era și un loc pentru turiști, unde puteai proba kimonouri. Soția a probat vreo trei, eu făcându-i poză în fiecare. Apoi a venit rândul meu. Am ales unul albastru, dar, când am legat și cordonul, am auzit un pârăit și mi-am dat seama că s-a rupt cusătura de la spate. Am avut grijă să nu observe nimeni, și l-am pus discret la loc. Aici, domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-ar fi reproșat că nu am grijă la siluetă, iar Eufrosin că n-am fost cinstit și m-am comportat ca un balcanic.

Seara am aflat cu stupoare că în Japonia nu există magazine LIDL. Păi ce țară e asta ? Avem LIDL la Oltenița, și aici nu ? Am căutat o alternativă, și am intrat într-un supermarket cu litere de neînțeles. Am înțeles doar prețurile, mari, extrem de mari. Dar n-am apucat să mă indignez, că am simțit că se mișcă rafturile. CUTREMUR !! Uitasem că în Japonia sunt cutremure săptămânal !! Ăsta n-a fost unul foarte mare, dar îndeajuns cât să cadă pe mine câteva lactate. Iaurturi cu fructe, care mi-au distrus cel mai frumos tricou.

Necazurile nu s-au oprit: după ce că n-am apucat să vizitez nimic, că eram plin de iaurt pe haine, m-am trezit cu o limuzină la cazare, care ne aștepta să ne ducă prin oraș, costând o avere. Se pare că o comandasem (fară să vreau) când am apăsat mai devreme toate butoanele de la toaleta cea modernă. Iar nenorocita aia de toaletă !! N-am s-o uit toată viața. Norocul nostru a fost cu recepționera cea amabilă, care a lămurit problema, și n-a mai trebuit să plătim limuzina, care ne-ar fi secat tot bugetul.

În cameră, altă problemă. Dușul avea și el zeci de butoane, la fel ca toaleta. Păi și eu cum mă spăl ? Dacă activez iar din greșeală sisteme de karaoke sau comand taxiuri și limuzine ? Așa că m-am spălat cu apă din sticlă, ca la țară. Am adormit greu, apoi am visat că vizitam Japonia din vechime, cu samurai și mai ales cu gheișe, frumoase precum recepționera. Apoi am visat că asistam la inaugurarea unui magazin LIDL, chiar pe vârful muntelui Fuji. M-am trezit dimineața cu un zgomot de vază spartă. Copiii n-aveau somn și se jucau cu steluțele ninja prin cameră. În loc să-i certe pe ei, soția m-a certat pe mine, toată dimineața.

Drumul înapoi spre Romania a fost groaznic. Am prins loc în avion lângă o fată enervantă, o vlogeriță care călătorea prin toată lumea pe banii altora. Mi s-a lăudat tot drumul câte a văzut ea în Japonia, dar și în alte zeci de țări de pe glob. M-a întrebat și pe mine ce am vizitat în Japonia, și a trăncănit la nesfârșit despre câte a văzut ea, câți subscriberi are ea, chiar și după ce am mimat că m-a luat somnul.

A doua zi, la muncă, m-a întrebat domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) pe unde am fost plecat. N-am avut chef să aud prelegeri și vorbe de duh, așa că i-am zis că am fost până la Oltenița, să văd iar Dunărea.

Natsume Soseki - Kokoro

După ce am citit "Eu, motanul", am căutat multă vreme "Kokoro", despre care se spune că este unul dintre romanele de căpătâi ale literaturii japoneze. Din păcate nu am găsit nicio informație despre editarea sa în limba română, așa că i-am trimis un mesaj celebrei noastre traducătoare de limbă japoneză, Iuliana Oprina, sperând că-l va traduce. Eram foarte dornic să citesc această carte, publicată în Japonia, anul 1914. Iuliana mi-a spus că romanul a fost tradus și publicat înainte de Revoluție sub numele de "Zbuciumul inimii" și este posibil să se găsească pe la anticariate. Am fost norocos, l-am găsit și l-am achiziționat pentru 16 lei. Cartea publicată la noi în 1985, în stare foarte bună. Oare cine a cumpărat-o de nouă? Cine citea în 1985 o literatură atât de complexă? 

O lectură deloc facilă, cu multe aspecte ciudate și chiar total de neînțeles pentru un european ce trăiește în anii 2020, dar foarte interesantă și scrisă cu măiestrie. Protagonistul romanului, un tânăr student, în vacanță întâlnește un om mai în vârstă de care se leagă în mod inexplicabil și pe care îl va numi "profesorul" (cred că în original este "sensei"). Fiind amândoi din Tokyo, după terminarea vacanței, studentul îl vizitează de nenumărate ori pe sensei, prilej de discuții filozofice din care realizăm cât de diferită era societatea japoneză din urmă cu 100 de ani. A doua parte a romanului îl găsește pe student la casa părintească, în Japonia rurală, alături de tatăl suferind de o boală incurabilă, iar a treia și ultima parte a cărții este o scrisoare pe care Profesorul o scrie studentului și în care își povestește viața. 

Nu o să mă apuc să fac analize pe text, pentru că oricum nu interesează pe nimeni și sunt foarte puțini cei care-l citesc în prezent pe Natsume Soseki. Pe wikipedia avem o pagină foarte bogată dedicată acestui roman. Am rămas cu un sentiment de tristețe citind cartea, dar mi-a plăcut. De asemenea, citind această carte, am aflat despre contele Nogi Maresuke. Recomandare călduroasă pentru cei care apreciază un roman de atmosferă, cu descrieri de pagini întregi ale celor mai lăuntrice gânduri, cu o acțiune ce poate fi descrisă în douăzeci de cuvinte, dar cu implicații filozofice uriașe. O incursiune în Japonia de odinioară, comparată la rândul ei cu Japonia de dinainte, o călătorie plină de intimitate în adâncul sufletului uman, o capodoperă a literaturii universale. Până la Kawabata, Oe Kenzaburo, Mishima sau Tanizaki, cred că este acest Soseki cu al său roman Kokoro. Coperta cărții citită de mine este ternă, nu te îmbie la citit, așa că am pus aici coperta unei ediții spaniole, găsită pe net.

FCSB

Sâmbătă seară, ne întorceam acasă pe A2. La un moment dat am oprit la toaletă, într-unul din spațiile de servicii ale autostrăzii. Acele toalete extraordinar de bine întreținute, cu flori la chiuvete, cu brad de Crăciun la intrare în timpul sărbătorilor de iarnă. Liber, alte mașini nu mai erau. Ușor, ușor se lăsa întunericul. Copiii au intrat în cele două cabine de la bărbați, iar eu am folosit pisoarul. Am ieșit primul din clădirea toaletei, după ce în prealabil m-am spălat pe mâini la chiuveta cu o apă ce mirosea foarte tare a sulf. Mă uitam către soarele care se pregătea să apună, când din spatele meu am auzit o voce: "Vino noapte!". Era îngrijitorul locului, care mi-a zâmbit larg. Un bărbat în jur de 55. Apoi au ieșit și copiii, iar îngrijitorul i-a întrebat: "Tată, bate FCSB-u' mâine?". Copiii au răspuns la unison că da, însă eu am zis că nu se știe, meciul e deschis oricărui rezultat. Îngrijitorul s-a însuflețit și a spus: "O să bată. Merită! S-a și investit mult în echipă. Nu are cum să nu bată.".

Apoi îngrijitorul mi-a spus că a cosit de unul singur toată iarba din jurul clădirii toaletei (cu aerul de ca și cum mi-ar fi cosit mie pe proprietate), că e de 60 de ore la muncă pentru că nu i-a venit schimbul, că a rămas fără țigări, mâncare și cafea. Mi-a spus că e dintr-un sat de pe lângă Fetești. Are o cămăruță în clădirea toaletei, cu pat, cu televizor, dar tot e blocat aici de 60 de ore, însă speră să ajungă acasă pentru marele meci dintre Farul și FCSB. Între timp a coborât din mașină și nevasta, iar îngrijitorul o poftește în toaletă de ca și cum ar pofti-o în sufrageria lui de acasă, după care reia discuția cu mine spunând că fetele de la benzinărie (la vreo 200 metri de toaletă se află o benzinărie) nu i-au dat și lui o cafea sau un sandwich, repetând faptul că e de 60 de ore acolo și i s-au terminat merindele. Intuiesc că este o cerșetorie mai voalată, dar nu zic nimic. Omul a fost de bun simț, nu ne-a cerut nimic pe față, nu a insistat. Ne luăm la revedere și mergem către benzinărie, copiii dorindu-și un suc. 

Prețurile din benzinărie sunt prohibitive. Nu e că am fi calici, dar chiar nu vrem să fim luați de proști și să plătim preț de restaurant la un suc în benzinărie. Le spun la copii că în jumătate de oră oprim la Mega și bem acolo ce vor ei. Ieșim. Între timp ne regăsim cu nevasta la mașină, iar aceasta propune să-i dăm îngrijitorului niște bani. I-a povestit și ei, ceea ce ne-a povestit nouă. Sunt de acord. Ne suim în mașină, iar în dreptul toaletei deschid geamul și-l chem pe îngrijitor, întinzându-i 25 de lei. Până la urmă mi-a plăcut de el, vorba peliculei Filantropica, mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Îngrijitorul se bucură enorm și cu zâmbetul până la urechi ne spune: "Mulțumesc mult! Bogdaproste! Și să bată FCSB mâine!". Oare amicul Radu l-ar fi miluit pe acest fan FCSB? Dar Eufrosin? Florin M? Titina? 

Duminică, alături de copii, m-am uitat la meci, deși nu urmăresc campionatul intern de fotbal foarte des. La 2-0 pentru FCSB ne gândeam cât de fericit o fi îngrijitorul, dar la final ne-am făcut griji pentru el și ni l-am închipuit singur în cămăruța lui de lângă WC-uri, cu schimbul care încă nu venise, cu banii de la noi terminați, trist pentru că FCSB au pierdut.

Duminică

În zilele de week-end, deși îmi doresc să dorm mai mult, din obișnuință, mă trezesc în jurul orei 7. Am înțeles că acest obicei vine odată cu bătrânețea. Până se trezesc ceilalți am timp berechet să mă gândesc la o ieșire în natură/plecare într-o excursie prin împrejurimi. Sunt plin de gânduri bune și energie pozitivă, până se trezesc copiii și le spun că mergem pe undeva, iar ei încep să dea ochii peste cap și să se tânguie: "Iar mergem....mereu trebuie să mergem undeva...dar de ce trebuie să mergem?...noi nu mergem....nu ne poți obliga.". Peste nevastă anii nu au trecut, așa că ea doarme liniștită până spre prânz, neluând parte la aceste dispute. Eu, copilul cel mare și copilul cel mic, ne pregătim un mic dejun tihnit constând în ouă fierte, brânză de oaie, castraveți, măsline și ridichi de lună (Low Cost ne va spune cu siguranță ce servește Titina la micul dejun. Păi Titina este ospătar?). Bem și infuzie de plante medicinale în care înmuiem biscuiți populari. Odată cu terminarea mesei, copiii devin mai îndurători și acceptă să meargă undeva, dar cu prețul unui beneficiu pe care l-ar putea obține, al unui cadou. Cu cel mare scap ușor. Îi zic: "Hai, du-te și fă-ți lecțiile, ești odihnit, mai bine să le faci acum.", iar el spune: "Păi nu ai zis că plecăm în excursie? Mă duc să mă îmbrac.". Pe cel mic îl iau direct: "Hai că trebuie să-ți iau pantaloni scurți, vine vara", iar el nu mai are ce comenta. Ne îmbrăcăm și plecăm sub privirile adormite ale nevestei, care nedezmeticindu-se încă după somn nici nu ne întreabă ce facem sau unde mergem. Ea va rămâne acasă, să măture și să dea cu mopul, setul de măsuri inițiat de feministele de pe facebook neajungând la urechile sale.

Mergem în Decathlon, unde pe lângă cele de trebuință (adică pantalonii scurți pentru orele de sport ale copilului mic) ne premiem cu câte un tricou de vânătoare Solognac (eu și copilul cel mare) și un tricou PUMA (copilul cel mic), dar luăm și o minge de fotbal la doar 25 de lei. Iată, mai ieftin decât pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu, când era la mare modă mingea de 35. Iar de la Decathlon luăm o minge adevărată, în genul artexului de pe timpuri. Ați prins mingea artex? Știți ce este? Le propun copiilor să mergem undeva să dăm cu piciorul în minge, iar ei sunt bucuroși și răspund afirmativ la unison. Așa că pornim peste noul pod ridicat de Primarul Negoiță și ieșim pe A2. 

Mergem la Belciugatele, în județul Călărași. La marginea satului, spre balta cu pește, sunt două porți în genul bătătoarelor de covoare care înainte se aflau printre blocuri. Vreme de primăvară plăcută, temperatură ideală pentru fotbal cum ar spune crainicii de la radio. Tragem la poartă, exersăm centrări, șutăm fără preluare, facem mișcare într-un decor idilic, sub cerul albastru cu nori albi pufoși, în imediata vecinătate a lanului de rapiță înflorită. După vreo 90 de minute, când simțim că am obosit, ne întindem în apropierea bălții pe iarbă și privim la pescarii amatori care populează zona. Copiii zic: "Băi, tată, frumos a fost! Să mai venim și week-end-ul următor.", iar eu le zic: "Păi vedeți? Așa sunteți voi schimbători. La început nu doreați să veniți, acum nu vreți să mai plecați. Stați toată ziua cu ochii în device-urile alea nenorocite și ați uitat ce culoare are cerul".

Apoi mergem în sat și ne oprim la magazin să luăm apă. Copilul meu cel mare găsește pe jos 1 leu și spune: "Ăsta e norocul meu!", iar apoi intră în magazin și cumpără patru pernuțe de chewing gum, împârțindu-ne câte una pentru fiecare, iar pe a patra păstrând-o pentru mama sa. Bem apă așezați pe scaunele din fața magazinului, la șosea, și ne căutăm de vorbă cu vânzătoarea, o femeie în vârstă. Aceasta se plânge de praful și poluarea de afară, elogiind covoarele pe care odinioară le aveau bunicii noștri, din cânepă, care față de cele persane țineau praful la distanță și nu-l ridicau în atmosferă. Îmi place să stau la masa din fața magazinului sătesc și să mă uit la oamenii care trec. Unii chiar ne salută.

Am venit fericiți acasă. Doar nevasta era morocănoasă și a început să țipe pentru că noi am intrat încălțați în bucătărie, iar ea făcuse curat toată ziua. A spus că ne batem joc de munca ei. Era deja amiază, iar după sesiunea de fotbal ni se făcuse foame. Nu mă puteam apuca orișicum de gătit, așa că am dat drumul la boxa portabilă cu care cititorii acestui blog sunt deja familiarizați și de asemenea am destupat o sticlă nouă de whisky. Laphroaig. Dacă e să am un whisky preferat acesta este Laphroaig. Ați băut vreodată un single malt afumat? Dacă nu ați băut, înseamnă că nu ați băut nimic. Se spune că monoglutamatul de sodiu trimite impulsuri în creierele noastre și ne face să mâncăm mai mult decât ne este necesar, fiind folosit de industria alimentară pentru a face cetățenii să consume mai mult și tot mai mult, ducând astfel la îmbogățirea marilor consorții din domeniu. Așa este și cu acest whisky provenit din insula scoțiană Islay. Probabil nu conține monoglutamat de sodiu, dar până nu bei jumătate de sticlă, nu te potolești. Atât este de bun. Sau poate așa îl consideră creierul meu, iar whiskyul este de fapt așa cum spune Domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, genocid pentru creier. Am pus muzică deep house. O muzică plină de vibe, care accentuează starea pozitivă în care mă aflu. Nu pregătesc cine știe ce, doar arunc niște cefe de porc în tigaie, la care fac o garnitură de legume trase la wok, niște cartofi prăjiți și o salată. Dar mă simt cel puțin David Muñoz. Porcul sfârâie îmbietor în tigaie, muzica deep house răsună la maxim în boxe, whiskyul Laphroaig curge pe gât. Băiatul meu cel mare intră în bucătărie și îmi spune: "Băi tată, m-ai dezamăgit!", iar eu îl întreb de ce și el spune: "Pentru că bei din nou.". Iar eu îi zic: "Astea nu sunt cuvintele tale!". Ascultăm piese celebre ale genului precum Dancer in the dark (fără legătură cu filmul lui Lars von Trier, având-o pe Björk în rolul principal), We were younger sau Mhm Mhm, iar eu asamblez (ca să folosesc o vorbă din tagma chefilor) cele patru farfurii pătrate, punând în fiecare sfert câte un fel: ceafă de porc, legumele trase la wok, salată, cartofii prăjiți. Desigur că nu mai beau nimic în timpul mesei, nici nu s-ar cuveni după atâta whisky de calitate, plus că Eufrosin Potecă a zis că nu trebuie să bem nimic în timp ce mâncăm. Doar înainte și după. Mâncăm foarte bine, toată lumea este mulțumită, chiar și nevasta. La restaurant o asemenea porție ne-ar fi costat 75 lei, dădeam lejer 350 lei pe asemenea masă cu tot cu tips, dar fără băuturi. Și nici nu avea calitatea de acasă, am ajuns la vorba bătrânilor, evit restaurantele și prefer mesele acasă.

Duminica următoare repet aceleași bucate pentru a acompania jumătatea rămasă de Laphroaig, doar că înlocuiesc ceafa de porc la tigaie cu pulpe de pui condimentate la cuptor, iar muzica deep house cu jazz. Dar în loc de fotbal am desfășurat altă activitate, am fost la Oltenița pentru a-l tunde pe băiatul meu cel mic. Și de această dată nevasta a rămas cu treburile gospodăriei, iar copilul cel mare a fost prins cu alte activități specifice vârstei și domeniului său de interes. Sunt unii care m-au întrebat: "Dar de ce te duci la Oltenița să tunzi copilul? Este mai ieftin acolo? Benzina nu o pui la socoteală?". Iertați-mă, prieteni, dar nu ați înțeles nimic dacă voi întrebați așa ceva. Rămâneți cu ale voastre, e ok.

Sunt o grămadă de frizerii în Oltenița. Pun una dintre ele pe GPS și ne duce la țanc. Parcăm chiar în față, ăsta fiind avantajul unui oraș mic. Intrăm, iar frizerul, un băiat tânăr, de etnie rromă, foarte gras dar deosebit de simpatic, aranjat frumos, îmbrăcat cu un tricou cu populara echipă de basket Los Angeles Lakers, avea deja un client la care lucra cu multă pricepere. "Salut! Tundeți și copii?", întreb eu. Îmi zâmbește cu vinovăție și îmi răspunde: "Tundem, dar la noi se tunde doar pe bază de programare, din păcate am totul ocupat.". Adevărul este că în sala de așteptare se mai aflau câțiva mușterii. Asta e, am salutat politicos și am plecat, punând pe gps următoarea frizerie. Ajunși aici am dat peste o femeie foarte drăguță, tânără, slăbuță, dichisită. Înăuntru mirosea a parfum bun. Am întrebat-o dacă tund copii, iar ea a zâmbit, de asemenea scuzându-se: "Nu, îmi pare rău. Aici este doar coafor. Pentru femei.". Iată-ne, așadar, în Oltenița, fiind în imposibilitatea de a primi un tuns. Nici nu ne-am mai suit în mașină, orașul fiind mic am pornit la pas, cu ajutorul GPS-ului pe modul pieton, în căutarea altor frizerii. A treia era închisă, a patra avea pauză de masă și deschideau abia peste o oră, în locul celei de-a cincea se făcuse o shawermerie. Prețios oraș! Dar la a șasea am avut noroc. Am dat peste un băiat foarte politicos care aștepta în fața vitrinei și l-a poftit direct pe scaun pe copilul meu cel mic, întrebându-l cum dorește să fie tuns. Acesta a ales o tunsoare modernă, prețul a fost de 30 lei, la care am mai adăugat 10 lei tips.

După tuns am mers în centru și am luat o gustare pentru amândoi cu un total de 11 lei. Am mâncat pe o bancă și ne-am uitat la oameni. Iar după ce am mâncat, ni s-a făcut sete. Am fost la o terasă unde am băut suc la sticlă de sticlă cu doar 5 lei/bucata. Cu siguranță în Oltenița te poți distra la prețuri imbatabile. Plus că poți admira și Dunărea, ceea ce am făcut și noi. Neprețuit.

În altă duminică am fost într-un municipiu reședință de județ și am mers special la localul situat pe locul 1 în topul tripadvisor, dar am să povestesc altă dată. M-am lungit cu prezenta compunere și sunt sigur că pe mulți dintre cititori i-am plictisit.

Călătorie pe Lună (Parodie)

de Florin M.

Anul acesta m-am gândit să fac ceva special de ziua nevestei. Prima opțiune era un drum până la Oltenița, să vedem iar Dunărea, dar am ales o variantă ceva mai scumpă: un weekend pe Lună.

Tehnologii la care doar visam în copilărie au devenit, iată, realități. Putem zbura în spațiu, cu o navă de pasageri, și nu cu o capsulă înghesuită ca pe vremea cățelușei Laika, a lui Gagarin, sau a americanilor Neil Armstrong și Buzz Aldrin (chiar, știați că Buzz din Toy Story are numele inspirat de al doilea om care a pășit pe Lună ?).

Străbunicii noștri mergeau cu căruța, părinții cu Dacia 1300, noi zburăm în spațiul cosmic. Vremurile trec, totul se schimbă.

Planificarea călătoriei a început cu o ceartă. Mi-a reproșat nevasta că dau prea mulți bani pe jocurile de PlayStation și acum ne permitem doar cel mai ieftin pachet de la agenția spațială de turism. "Era mai bine dacă făceam aniversarea la Amara ?" i-am replicat eu tranșant, punând capăt discuției. A doua ceartă a fost cu șnițelele. Ca de obicei, am luat la pachet o duzină, dar nu ne-au lăsat cu ele la îmbarcare. Ne-a citit vameșul un paragraf din legislația spațială privind alimentele, apoi ni le-a scos din bagaje, ca pe o veritabilă marfă de contrabandă.

Condițiile de Low Cost au fost mai groaznice decât cele dintr-un avion obișnuit. Locuri separate, copiii spre vârful navei, nevasta pe la mijloc, eu la coadă, unde simțeam trepidațiile de la motoare și putoarea de la toaletă. De mâncare ne-au dat câte o pastilă nutritivă (care, vezi dom'le, ar fi trebuit să ne țină de foame pe durata zborului). Nu mi-a ținut de nicio foame: tot drumul am fost cu gândul numai la șnițele.

Am încercat să citesc o carte (noul volum de Murakami) dar individul de lângă mine vorbea non stop. Era un adept al teoriei Pământului plat, și mi-a explicat că ceea ce văd pe geam e o iluzie, curbura Pământului nu există, totul e regizat de NASA, sub controlul elitelor mondiale. Numai ciudați pe lumea asta.

După foarte multe ore, înțepenit și cu o mare durere de cap, mă regăsesc cu familia la aeroportul spațial de pe Lună. Până să plecăm spre cazare, mă ia pofta să beau o bere la barul aeroportului. Dar când convertesc prețul din dolari lunari în lei, mă ia amețeala și renunț. Peste 100 de lei o bere la draft ? Hoție curată !! Drumul până la cazare a fost plin de gropi și cratere, autobuzul lunar ne-a zgâlțâit în toate direcțiile, mai rău ca pe un drum județean de la noi.

Ajung nervos la cazare, dar mă chinui să fiu jovial cu gazdele. Pensiunea e ținută de doi soți din Texas: Billy Bob și Mary Jane. Roșcați, cu cizme, pălărie, accent puternic, o pușcă deasupra ușii. Au adus cu ei pe Lună chiar și o mică cireadă de vite și o sondă de petrol. În curte aveau și un telescop mare. Ne-au invitat să privim împreună spre Pământ. Le-am arătat cartierul Titan, unde am crescut. Mi-au spus că Titan nu e un cartier, e un satelit al planetei Saturn. "Mda, se știe că americanii sunt cei mai inculți !" am spus eu superior, dar în română, știind că nu mă înțeleg. Am făcut apoi un spirit de glumă, zicandu-le că eu am fost în copilărie și la Saturn, și la Venus, și la Jupiter (referindu-mă, evident, la stațiunile construite pe litoralul nostru pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu). N-au înțeles gazdele gluma, în schimb soția mi-a aruncat o privire de reproș.

Mai tărziu, ne-am pus costumele de explorare, ca să putem ieși la o plimbare. Am nimerit un costum cam strâmt. Domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-ar fi spus că mănânc prea mult și d-aia nu mă încape. Costum strâmt, cu viziera care se aburea mereu, așa că m-am enervat din nou. Am zis totuși că plimbarea mă va calma. Am ajuns, cu pași săltați, la locul unde a înfipt Neil Armstrong steagul în 1969. Lângă steag ce credeți că am văzut ? Multe peturi aruncate de Ursus și Timișoreana. Români împuțiți, futu-i în gură, ne fac nația de râs chiar și pe Lună.

Cu nervii la maxim, am propus să ieșim din zona turistică. Se știe că mie nu îmi plac locurile aglomerate, unde se înghesuie toți, unde riști să dai peste alți români. Așa că am ales să ne plimbăm pe partea întunecată a Lunii. Era s-o pățim grav: îmi luasem ca reper un crater uriaș, dar sunt zeci de astfel de cratere acolo, așa că ne-am rătăcit, și aveam oxigen în costume doar pentru câteva ore. Din fericire, am zărit ceva luminos în zare și am ținut direcția: după o vreme ne-am dat seama că era uriașa statuie a lui Elon Musk, fondatorul coloniilor de pe Lună.

Pe seară am intrat și într-un LIDL. Speram să găsim ceva mai special, cu specific local, dar am nimerit la SĂPTĂMÂNA PĂMÂNTEANĂ. Aceleași produse banale ca la noi, dar mai scumpe. Am luat doar un vin și un tort, pentru aniversare.

Aniversarea a mers groaznic. Gazdele nu știau să gătească prea bine. Am servit (cui?) o friptură de vită ațoasă și ne-au dat să gustăm o bere americană cu gust de șosete murdare. M-am dat cunoscător și le-am spus că cea mai bună friptură din lume e cea de vită argentiniană. Nu i-a picat prea bine texanului. Se uita cu un ochi la pușca de lângă ușă, așa că n-am insistat. Am pus apoi tortul pe masă și am deschis sticla de vin. A urmat dezastrul: instalația de gravitație artificială s-a defectat, și am început să plutim prin încăpere. Eu, mai greu, m-am ridicat doar un metru, dar copiii s-au dus până pe tavan. Nu erau speriați, au început chiar să chițăie și să se alerge pe tavanul omului, de au stricat tencuiala. Nevasta (plutind și ea pe lângă lustră) mi-a reproșat imediat că nu i-am crescut cum trebuie, că nu știu să se poarte. Tortul și vinul s-au dus și ele pe tavan. După ce s-a remediat situația cu gravitația, mi s-a pus pe nota de plată și costul zugrăvelii.

M-am culcat nervos, după o zi proastă, gândindu-mă că mă așteaptă a doua zi și un zbor lung cu nava Low-Cost. În aeroportul spațial am dat iar peste individul cu Pământul plat. Strânsese un grup de adepți în jurul lui și le spunea teoriile lui, deși prin geam se vedea Globul pământesc, rotund ca o minge din NBA. În navă am nimerit loc tot la coadă, dar de data asta în mijlocul unui grup de nemțoaice tinere. Se întorceau după un sejur mai lung din mini-stațiunea de nudism de pe partea cea mai însorită a Lunii. Mi-au arătat pe telefon și poze cu ele goale la piscină, mi-au dat și cerere pe Facebook. Fix când îmi arătau pozele a venit soția să-mi ceară cartea de Murakami.

În navă nu mi-a făcut o scenă, dar pe tot drumul de la aeroport până acasă, și încă o săptămână după aia, mi s-a reproșat episodul. Când am ajuns la muncă, i-am povestit și domnului Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) cum a decurs weekendul pe Lună. Mi-a spus că am cheltuit banii aiurea, că nu merită deloc o ieșire în spațiu. Voi ce părere aveți ? Merită să economisești un an întreg pentru un weekend pe Lună ?

Seară banală

De 10 zile n-am mai pus gura pe alcool. Nu, nu sunt alcoolic și nu e ca și cum m-aș lăuda aici cu o realizare. Unii dintre cititorii mei își pot face o impresie greșită, deci nici vorbă de așa ceva. Doar că doresc să dau o pauză ficatului pentru a mă bucura din când în când de un single malt bun ori de o sticlă cu coniac. Fără 50-100 de tărie, un pahar cu vin sau o sticlă cu bere, pregătirea mesei de seară parcă nu mai are același farmec, înscriindu-se în sfera obligației, nicidecum a plăcerii ce ar trebui să înconjoare această activitate. Pun apatic pastele la fiert, trag șunculița de porc la tigaie, peste care torn sos de roșii, iar apoi adaug cinci căței de usturoi trecuți prin presă. Amestec cu tristețe în tigaie, parcă nu am tragere de inimă. Am pus apa în fierbător și îmi prepar o infuzie de plante. Citesc concentrațiile pe cutie:

- 30% mentă

- 25% iarbă lămâioasă

- 15% rooibos

- 10% fenicul

- 6% mușețel

- 5% frunze de mur

- 5% roiniță

- 3% tei

- 1% lămâiță

Sănătate curată. Beau infuzie de plante și încerc să mă mai înveselesc puțin. Dau drumul la boxa portabilă Harman Kardon, care are un nivel al decibelilor destul de ridicat. YT Music mi-a făcut un playlist excelent și parcă e păcat că-l irosesc ascultându-l în timp ce beau infuzie de plante din cana de metal. Vine în bucătărie fiul meu cel mare și spune: "Parcă toată muzica bună s-a făcut înainte să mă nasc eu", iar eu îi răspund: "Păi asta e muzică de dinainte să mă nasc eu". Dăm muzica mai tare. Partea proastă la o boxă care funcționează prin conexiune bluetooth de la telefonul mobil este că atunci când te sună cineva, muzica se oprește. Acum sună vecinul.

- Da, vecine. E muzica prea tare? O dau imediat mai încet, iartă-mă!

- Nu, nu. Nici nu sunt acasă.

- A, ok. Atunci de ce m-ai sunat?

- Uite, sunt la Mega. A băgat Rară Neagră la reducere. Din ăla de bem noi. Eu mi-am luat cinci sticle. Îți iau și ție?

- Da,da. Ia-mi și mie cinci. Mulțumesc!

Între timp au fiert pastele, presar peste ele brânză cheddar, apoi torn sosul cu șunculiță, roșii și usturoi, mai pun piper și oregano, amestec (ați observat că multă lume în loc de "amestec" spune "mestec"?) toată compoziția și o las să se așeze puțin. Cu o zi în urmă îmi cumpărasem niște jeansi din Mall. Până se răcesc pastele, profit de ocazie și mă îmbrac cu ei, ca să mă mândresc în fața copiilor, dar aceștia îmi taie elanul zicând: "Băi, tată, ți-ai luat blugi de gay.", iar eu zic: "Voi ziceți așa pentru că seamănă cu blugii lui Freddie Mercury din 1985 de la Live Aid?", iar ei zic: "Nu, că nu avem nimic cu Freddie, ne place, dar așa par blugii ăștia pe tine.". Apoi ne-am așezat la masă, am terminat toată oala de paste, iar eu am rămas ca deobicei să spăl vasele. La desert nevasta a dorit să ne dea fructe de sezon, dar eu i-am spus că nu e bine să mâncăm fructe după masă, pentru că fermentează și îngreunează digestia pastelor, așa că mai bine am mâncat o tabletă de ciocolată. Eu am băut încă o cană de metal cu infuzie de plante.

picture or it didn't happen

Cerșetori

În fiecare dimineață, în drum spre muncă, mă întâlnesc cu aceiași oameni. Printre ei este o bătrână semidementă care bate străzile la ore matinale, oprindu-se la fiecare cetățean cu rugămintea: "Dați-mi și mie un leu, să iau o pâine.". Este bine îmbrăcată, dar cu privirea în alte zări. Se mișcă robotic pe străzi și rostește mecanic această frază către oricine îi apare în cale. Nu-i dau bani niciodată, mă agasează foarte tare cerșetorii. Unii sunt foarte insistenți. Nu-i suport. Mă abțin mereu să-i răspund obraznic femeii. Tot diminețile, pe același drum, mă intersectez cu o țigancă cu fuste înflorate și basma în cap. Duce de mână o fetiță cu ghiozdan în spate. Se îndreaptă către școală. Astăzi se întâmplă să ne întâlnim toți trei la o răscruce de drumuri, eu, bătrâna semidementă și țiganca cu fuste înflorate și basma în cap. Bătrâna îi cere țigăncii: "Dați-mi și mie un leu, să iau o pâine.", la care țiganca îi răspunde cu deosebită blândețe: "N-am, măicuță, acum. Ai văzut, când am avut, ți-am dat.". Recunosc, n-aș fi fost capabil de asemenea cuvinte frumoase.  

Deunăzi eram la Ploiești, la un restaurant cu terasă, profitând de soarele plăcut de primăvară, așteptam să ni se aducă mâncarea. Prin gard ne-a apelat un om în jur de 40 de ani, cu un copil după el. A început să strige: "Nu vreau bani, dați-mi ceva de mâncare pentru copil!". Ne-am făcut că nu auzim, a insistat: "Chiar nu îmi dați ceva pentru copil?". L-am ignorat până a plecat, bombănind. Sunt eu răspunzător pentru copilul lui? Sunt zgârcit dacă nu am împărțit mâncarea cu ei? Aș fi dat dovadă de bunătate dacă aș fi făcut șnițelul meu juma-juma cu copilul său? Oricum, mi-a distrus starea de bine, foarte agasant a fost. 

Voi arde în iad pentru că nu fac milostenie? Pe lumea cealaltă voi sta nemâncat și în zdrențe? Sunt cerșetorii din zilele noastre demni de milă sau este o întreagă industrie la mijloc? În ultimele 6 luni am întâlnit cerșetori vorbitori de limba română (dar de altă etnie) pe străzile din Dublin și Copenhaga ("Noi nu cerșim cu handicapul la vedere să facem avere..."). 

Voi dați de pomană? Vă este milă de alții și le oferiți, creștinește, din banii voștri?

Decizii

La coadă, într-un cunoscut supermarket bucureștean, omul din fața mea ține în mână o sticlă de vin alb și o pungă de crochete cu brânză. Ajuns la casă, le pune pe tejghea și scoate din buzunarul treningului un teanc de hârtii de 1 leu, pe care le numără de zor. Cere și un pachet de țigări, fapt care pe mine mă enervează la culme, pentru că și acum casiera este nevoită să plece la o altă casă și să caute marca cerută, iar cei de la coadă pierd vremea aiurea. Între timp clientul se tânguiește, vorbind cu sine: "Să vedem dacă îmi ajunge și de mâncare...". Între timp se întoarce casiera cu pachetul de țigări dorit, scanează produsele, îi comunică omului prețul final, iar acesta cu o tristețe iremediabilă (ca să-l cităm pe Topârceanu), îi comunică femeii: "Nu, nu am bani și de astea (indicând crochetele), rămân doar vinul și țigările.". Casiera, impasibilă, stornează crochetele cu brânză, și le pune liniștită pe banda din spatele ei. Eu, fiind zi de salariu, am mai multe produse în coș, așa că îi fac semn tânărului drăguț din spatele meu care cumpărase doar o pizza congelată, să treacă în fața mea. Acesta îmi mulțumește de o mie de ori, de ca și cum ar fi mirat că mai există omenie pe lume, iar eu mă gândesc la soarta amară a oamenilor care renunță la mâncare în detrimentul băuturii și al țigărilor. Sunt mulți asemenea cetățeni la noi, abrutizați de sărăcie, de nevoi, care ghidându-se după sintagma "Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie.", beau și fumează, ținându-se pe ei în foame, sau chiar mai rău, pe copiii lor. Unii mai sunt și asistați social. Cine e de vină? Cetățeanul? Societatea? Lumea în care trăim? Nu știu, nu sunt aici ca să judec eu, am povestit doar ce am văzut.

Scandinavia

În acest an, la aniversarea zilei mele de naștere, am renunțat la mese îmbelșugate alături de familie, prieteni, colegi de muncă, în detrimentul unei experiențe. Mi-am dorit de multă vreme să ajung în Scandinavia, așa că pentru ziua mea mi-am făcut cadou patru bilete de avion dus-întors către Malmo, Suedia. Eu, nevasta, fiul cel mare, fiul cel mic, aceștia doi din urmă călătorind în premieră pe calea aerului.

N-am avut evenimente cu avionul, copiii s-au bucurat de zbor, am ajuns cu bine la Malmo și încă din primele secunde am fost loviți de prețurile cam piperate din această zonă. Ne-am oprit la automatul de bilete și am plătit călătoria cu autocarul de la Sturup (așa cum mai este cunoscut Aeroportul din Malmo) până în centrul orașului Malmo. Dus-întors aeroport Malmo - centrul Malmo aproape cam cât a costat dus-întors drumul cu avionul București - Malmo, dar când mergi în străinătate la distracție nu este bine să îți faci astfel de gânduri și să te amărăști inutil. Dacă nu vrei să cheltuiești bani, mai bine stai acasă.

Privim pe geamul autocarului la pădurile de foioase și casele risipite din zonă, autostrada foarte puțin circulată ne duce către Malmo, în care de cum intrăm avem revelația miilor de biciclete, fie aflate în grădinile din fața blocurilor de locuit, la suprafața stațiilor de metrou, sau în mers pe pistele special amenajate. Autoturisme extrem de puține. Ajungem la hotel, ultra central, 13 etaje, recepționera extrem de politicoasă cu piercing în nas, nu ne cere absolut niciun document în niciun moment al șederii noastre. În holul hotelului se aude o melodie extrem de plăcută și liniștitoare. Apelez la Shazam, este vorba despre Andrew Bird - Manifest. Camera este foarte plăcută, curată, modernă. Ne surprinde faptul că deși este o cameră de hotel normală are dotări pentru persoanele cu handicap. De fapt pe tot parcursul excursiei am observat foarte multă atenție pentru cei mai puțin norocoși dintre noi, care aici sunt tratați ca niște persoane normale, asigurându-le accesul cât mai facil peste tot. 

Am ieșit la o plimbare prin oraș, dând nas în nas cu civilizația. M-au impresionat șoferii, opreau la 5 metri de zebră și așteptau răbdători să traversezi. Fără claxoane, fără înjurături. Nu am întâlnit nicăieri mașini pe trotuar, nici în zone centrale, nici în zone mai periferice. Pe bulevarde nu lasă nimeni mașina pe intermitente ca să meargă până la farmacie, nimeni nu ridică nimănui ștergătoarele, pentru că nu are de ce. Respect maxim pentru om, pentru cel de lângă tine. Bulevarde întregi unde pietonii merg nestingheriți, un vis pentru orașele mari din România. Nu am văzut nicăieri case de pariuri, magazinele la ei sunt mult mai rare decât la noi. Am intrat duminică într-un Lidl, aveau marfă berechet, dar era pustiu. Se pare că la noi încă se resimte foamea, înainte nu aveam, acum avem și trebuie să răzbunăm momentele de când nu aveam. Mă plimbam prin Malmo și îmi dispăruse orice urmă de patriotism. Avem și noi carne de porc, au și ei. Avem și noi seturi Lego, au și ei. Avem și noi PS5, frigidere, mașini mișto, au și ei. Dar noi nu avem civilizație, ei au. Ei sunt mai civilizați, mult mai civilizați. De ce? Nu știu. 

Copiii cam țipau de foame, așa că i-am păcălit că mergem imediat la restaurant, dar desigur am vizitat o bună bucată din Malmo, iar apoi mă prefăceam că nu-mi convin restaurantele, că sunt fie prea scumpe, fie cu mâncare necorespunzătoare, fie prea aglomerate, fie prea goale, ca să mai câștig timp de vizitat. Pe la lăsarea serii am intrat în localul numit Fridays aflat în zona Lilla Torg (centrul lor vechi). Fridays este un local în genul celebrului Ruby Tuesday din București, de pe Decebal (din păcate s-a desfințat), adică bazat pe burgeri, coaste, fripturi de vită, sosuri, dresinguri. Atmosfera foarte prietenoasă, canapele, muzică bună, veselie, lume destinsă pe la mese. Am ales să servim (cui?) trei cine la Fridays, pentru că suntem consecvenți când ne place ceva, nu suntem deschiși la noi încercări care pot fi mai valoroase. Nu ne place riscul, ne mulțumim cu ce avem. Vreți să știți ce am servit la Fridays? Într-o seară am luat somon cu legume, în altă seară am luat friptură de vită maturată, iar în a treia coaste de porc cu un piept de pui peste ele. Am băut beri Carlsberg la draft de 400 ml, la un preț de 32 lei/porție echivalent în banii noștri. Chelnărițele din local erau foarte frumoase. Blonde. Ochi albaștri. Înalte. Suedeze. Rasa ariană. Foarte frumoase. Mi-am amintit de un vecin de la noi din bloc, de nea Valter, povestea unor băieți mai mari: "Bă, am futut o suedeză la mare, excelentă a fost.". Pe vremea aia eram copil, era pe la sfârșitul anilor '80, nu am înțeles prea bine ce dorea să spună nea Valter. Dar acum mi l-am închipuit pe nea Valter în tinerețe cu o fată în genul chelnărițelor de la Fridays din Lilla Torg, Malmo, și i-am dat dreptate. Suedezele sunt foarte frumoase. Înainte veneau la noi la mare, acum se duc în Bulgaria sau Grecia. Dar asta fac și mulți români. La cina de ziua mea, nevasta le-a spus ospătărițelor că mă aniversez, iar acestea au venit la masă cu o prăjitură în care erau puse artificii și mi-au cântat toate, dar au cântat extrem de frumos, pe voci. Erau talentate. Le-am lăsat tips direct din POS, aveai opțiunea asta, la ei totul e pe card, bani virtuali.

Într-o dimineață după ce am servit mic dejunul la restaurantul de la etajul 2 al hotelului (bufet suedez în Suedia) am plecat spre plajă. Malmo are ieșire la Marea Baltică. Zona de plajă este foarte liniștită și deloc comercială, are pontoane și poți intra în apă. Nu mică ne-a fost mirarea observând un bărbat în slip care s-a aruncat în apa rece (temperatura aerului era de 7 grade). Am stat pe treptele de lemn ale pontonului și ne-am uitat și noi la mare, alături de alți oameni, extrem de liniștiți, surprinzător nu punea nimeni manele la telefon. Tot uitându-ne la mare ne-au venit poftele, dictate de creier, nu de o necesitate obligatorie. Copiii și mama lor și-au dorit să mănânce înghețată, iar mie mi-a venit pofta să beau o bere. Am găsit o mică cârciumioară și ne-am îndeplinit visul. Aici am dat peste un om extrem de politicos (ca peste tot de altfel) și i-am spus de unde sunt. M-a întrebat care e cea mai populară bere în România și i-am spus că Ursus. De asemenea i-am spus că la noi lângă București se produc mărci populare precum Carlsber și Tuborg, iar el mi-a spus: "My friend, this is Sweden, not Denmark. I'll give you a swedish beer.". Mi-a dat o Hyllie Lager, produsă chiar în Malmo. O bere excelentă, băută pe terasa de afară, sub soarele prietenos al primăverii scandinave. Făcând imediat conversia în lei și realizând că echivalează cu 38 de lei, am tras mult de bere, mai luam câte o gură, mă mai uitam visător în zare. 

După ce am băut berea, iar ceilalți au mâncat înghețata, am pornit spre Malmöhus (Castelul Malmo) care s-a dovedit a fi un muzeu extraordinar și variat, adăpostind laolaltă animale împăiate, machete ale dinozaurilor, tablouri, lucrări abstracte, acvarii cu animale marine vii, galerii de modă, colecție de autovehicule vechi etc. Am privit multă vreme la tablouri incredibil de frumoase și mi-aș fi dorit să fie cu mine și prietenul Florin M., specialist în pictură, ca să privim împreună lucrări de Frans Floris, Isack van Ostade sau Alexander Roslin, iar apoi el să facă recenzii ale celor văzute. 

Chiar în dimineața zilei mele de naștere, după ce am mâncat un ou fiert, trei felii de șuncă, trei de schweitzer, un cârnat, o chiflă și am băut un ceai de mușețel la bufetul suedez de la hotel, am pornit către gară și am luat trenul către Copenhaga, capitala țării vecine, Danemarca. Malmo și Copenhaga sunt despărțite de Marea Baltică, peste care trece minunea arhitecturii moderne, Podul Øresund, pod peste mare care la un moment dat ajunge pe o insulă artificială, drumul continuându-se prin tunel. Civilizație. Altă lume. Am prins trenul în ultima secundă, după ce am cumpărat bilete de la automat, iar în 30 de minute pășeam într-o nouă țară, Danemarca. Imediat, peste drum de gară, copiii au găsit un magazin Lego, iar pentru că ne aflam chiar în țara Lego, mama lor (nevastă'mea) le-a făcut bucuria și le-a cumpărat câte un omuleț, să aibă amintire. Iar apoi am vizitat clădirea Primăriei și mi-am amintit și eu de Institutul la care am lucrat și am povestit pe blog mai demult. Iar de la Primăria Copenhaga am pornit pe celebrul pietonal Stroget, incredibil de lung, cu multe magazine, restaurante și clădiri vechi, care ne-a scos într-o piață largă și foarte frumoasă. Ne-am plimbat multă vreme pe străzile din Copenhaga și priveam și noi încântați, ca niște turiști din Europa de Est, care au venit într-o țară bogată și civilizată. M-am gândit să beau o bere, dar convertind coroanele daneze în lei și constatând că un draft de bere costă 50 de lei, m-am lăsat păgubaș. Dar în schimb am luat vaporașul și ne-am plimbat până în largul Mării Baltice, iar apoi pe canalele ce străbat Copenhaga, admirând clădirile capitalei daneze. Nyhavn, portul vechi din Copenhaga. Emblematic, cu clădirile sale multicolore. Se află pe toți magneții, pe toate vederile și în inimile tuturor celor ce vizitează orașul danez. Cu adevărat superb. 

Mi-am dorit să merg în Fristaden Christiania, iar Google Map ne-a dus fix acolo. O zonă liberă, unde se strâng băieții să bea, să fumeze, să mai facă un foc și să stea la o discuție filozofică. Am mers fără probleme printre tarabele unde oameni de culoare te îmbiau cu punguțe cu iarbă, în sunetele muzicii rap, la umbra unor clădiri desprinse parcă din jocurile video, lângă un lac pe care pluteau lebede și rațe sălbatice, printre zeci de grafiti și oameni de tot felul. O atmosferă care mi-a plăcut mult, deși nevasta m-a certat cu asprime pentru că am dus copiii într-un asemenea loc infam. Dar nu am cumpărat nimic, doar ne-am uitat, iar copiii trebuie să știe ce este pe lumea asta, așa că mi-am susținut punctul de vedere. Am vizitat și magazinul cu produse locale de tot felul al celor din Christiania, până la urmă a fost o experiență inedită, care ne-a învățat câte ceva despre lumea în care trăim.

Pe seară, la gară în Copenhaga, ne-am panicat puțin. Nu vedeam niciun tren către Malmo, iar noi trebuia să ne întoarcem în Suedia, unde aveam cazarea. Am bâjbâit minute bune, ne-am plimbat de colo-colo, iar nevasta m-a sus să-l intreb pe un bătrân care mătura peroanele de un tren spre Malmo, dar eu, in felul meu superior i-am răspuns: "Ce crezi că poți afla de la măturătorul ăsta? Crezi că știe el engleză sau despre trenuri spre Malmo?", așa că nevasta s-a dus singură la el și l-a întrebat, iar măturătorul cu păr alb i-a răspuns într-o engleză excelentă că un tren spre Malmo pleacă în fix două minute de la un peron aflat la oarecare distanță de noi, așa că i-am mulțumit bătrânului și m-am rușinat pentru că l-am judecat greșit și am fugit să prindem trenul indicat (care la fel ca în România are indicator capul de linie, nu orașul cel mai apropiat), care ne-a dus la destinația dorită. A fost o experiență superbă chiar de ziua mea, eu iubesc mult trenurile, iar acum mergeam cu un tren super modern între Danemarca și Suedia și îmi dădeau lacrimile de atâta bucurie, conștientizând că există atâta frumusețe pe lumea asta.

În ultima zi, cum aveam avionul pe seară, ne-am mai plimbat pe străzile din Malmo. Bătând orașul în lung și lat am ajuns la St Pauli kyrka (adică Biserica Sf. Pavel cum am zice noi). În biserică erau doar doi oameni, niște sunetiști care trăgeau fire și încercau ceva instrumente electronice destinate muzicii. Biserica, de fapt o catedrală, mare, înaltă, arăta superb. Oamenii ne-au salutat, noi am luat loc în catedrală și căscam gura. Deodată s-au aprins toate luminile, iar unul dintre oameni a rostit doar atât: "Pink Floyd - Welcome to the machine", iar imediat s-au auzit acordurile celebrei piese. Muzica cânta, iar cei doi se deplasau prin biserică, probabil sondând acustica. Apoi au pus piese ale celebrului Jan Michel Jarre, care parcă erau făcute special pentru acel moment, când patru turiști stăteau singuri într-o biserică aflată la mii de kilometri distanță de casa lor. Când ne-am ridicat și am dat să plecăm, unul dintre oamenii responsabili cu muzica s-a îndreptat spre noi și ne-a dăruit o lumânare groasă. Ne-a zâmbit prietenește și ne-a salutat.

Din nou pe aeroportul din Malmo, totul se termină unde a început. Cu părere de rău plecăm spre casă. Controlul bagajelor. Rucsacul meu. Vameșul suedez mă oprește la un control suplimentar. Ceva nu este în regulă. Îmi confiscă pasta de dinți și trece din nou rucsacul prin filtrele cu inflaroșu. Tot nu e bine. Îmi desface totul, îmi înșiră toate hainele pe benzile din aeroport. Tot nu e bine. Ajunge și la punga cu rufe murdare, nu contează, înșiră chiloții murdari și ciorapii la discreția tuturor. Opa! Dar ce avem în tricoul acesta murdar? Ce să avem, domnule vameș? O lumânare de la biserică. Asta nu era în regulă. A râs, mi-a urat drum bun, mi-a lăsat și lumânarea. Nici n-aș fi plecat fără ea, era cadou de la omul care a pus "Welcome to the machine" în biserica din Malmo. Mi-am strâns chiloții murdari și am trecut ieșirea din Suedia. Înapoi spre România, cu avionul.

picture or it didn't happen

Traficul de vineri seară în Malmo. 

Bere Hyllie Lager băută în vecinătatea Mării Baltice.

Tablou al lui Isack van Ostade , de la 1640. Școală rurală.

Primăria Copenhaga.

Nyhavn, portul vechi din Copenhaga.

Fristaden Christiania.

St Pauli kyrka și unul dintre sunetiști.