duminică, 31 decembrie 2023

Top cărți citite în 2023

de Ionescu

Da, top cărți citite în 2023. Citite, nu recitite. Anul ăsta a fost dedicat mai ales noii traduceri din Ulise, ocazie cu care desigur că am citit comparativ și vechea traducere (Rareș Moldovan respectiv  Mircea Ivănescu. Era vară, ședeam la umbra mărului, alături de un coacăz negru și de mini smochinul care îngheață în fiecare iarnă și o ia de la 0 primăvara. Poate va veni și ziua în care smochinul va deveni roditor). A rămas destul timp și pentru alte lecturi. Din păcate nu-s prea multe titluri care chiar să mă fi încântat, plus că acum trec printr-o experiență covid sau noncovid, așa că voi fi scurt. 

François-Henri Désérable intră cu 2 titluri, Stăpânul și cuceritorul meu (trad Mădălina Ghiu) și Un anume domn Piekielny (trad Adina Dinițoiu). Prima e foarte amuzantă, o poveste nebună de amor. A doua e la limita nonficțiunii, o căutare a unui personaj pomenit într-o carte a lui Romain Gary. 

Telegraph road a lui MIchael Chabon (trad Andra Matzal și Cosmin Postolache) e o poveste cu mult jazz.. 

Sunt și copii în zig-zag- David Grossman (trad Gh Miletineanu). Un road-novel fascinant, povestit de un copilaș. 

Cam astea mi-au plăcut mie chiar foarte foarte mult. 

La mulți ani!

sâmbătă, 30 decembrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (14) - Antricoate de vită și vin din Argentina

Ultimul post din acest an "restaurant vs. gătit la domiciliu" îl dedic prietenului meu care postează sub numele "Low Cost" și care pe tot parcursul lui 2023 a glumit pe seama mea făcând paralele cu Titina și universul ei, stârnind hohote de râs atât în rândul cititorilor dar și în rândul familiei mele. Să fim amândoi la fel de inspirați și în 2024 și să ne regăsim pe acest blog. De asemenea un călduros la mulți ani tuturor celor care citesc și apreciază acest blog, sănătate și numai bine. 

În ultimele zile ale lui 2023, socotind că avem câțiva bănuți în plus, după ce m-am sfătuit temeinic cu nevasta, de fapt după ce am încercat să o conving că nu este o cheltuială nejustificată, am achiziționat patru antricoate de vită, maturate 21 de zile. Le-am preparat pe grătarul de fontă încins la maxim, cam 5 minute pe fiecare parte. O singură bucată se apropie de 50 de lei, "preț la alimentara" cum ar spune tatăl meu care a trăit și alte vremuri (de fapt el la 50 de lei ar spune 500 de lei, inducând interlocutorul în eroare prin propriul său sistem monetar). Am asezonat carnea ca la carte, doar cu sare de mare și piper proaspăt măcinate, nu îi trebuie mai mult pentru a nu acoperi gustul extraordinar de vită. Am mai topit câte o bucățică mică de unt peste fiecare bucată de antricot , în timp ce carnea era pe grătar. Garnitura de cartofi din Țara Făgărașului, făcuți la cuptor cu rozmarin, ceapă, usturoi și ulei de măsline. În loc de salată, un ardei copt, la borcan recunosc, nu făcut în casă, dar a fost bun. Am stat multă vreme și am cumpănit la ce vin să aleg pentru masa asta, în cele din urmă oprindu-mă la un malbec baricat (adică ținut în butoaie de stejar o vreme pentru a se îmbogăți cu arome) din Argentina, cumpărat de la Kaufland pentru 75,99 lei (la restaurant cu banii ăștia aș fi băut un Schwaben Wein de Recaș). Întreaga masă a fost 300 de lei, dar în restaurant nu scăpam fără cel puțin 800 de lei, la calitatea asta.

Las și pozele să vorbească și îi dau cuvântul lui Low Cost, dacă ar mai avea ce să spună referitor la cele prezentate în acest post. Mă îndoiesc. Noi încă ne lingem pe degete după asemenea masă.




vineri, 22 decembrie 2023

Excursie în Județul Argeș

Într-o sâmbătă la orele 14 am hotărât că trebuie să văd luminițele de Crăciun din Mioveni, județul Argeș. Auzind asta, copiii au dat ochii peste cap, dar nevasta a fost încântată de idee, așa că, după multe rugăminți din partea noastră care au primit refuzul lor total, i-am lăsat pe cei mici acasă, să-și rupă creierul în fața micului ecran, iar noi, cei bătrâni, am pornit la drum, spre Autostrada A1 până la care am făcut 50 de minute printr-un oraș cu circulația infernală. Vreme rece de iarnă, cu temperatură exterioară de 1°C, iar în mașină ținem pe 16°C, nici eu, nici nevasta nefiind persoane cocoloșite în căutare excesivă de căldură în autoturism sau în alte locuri. Căldura noastră este în suflete, cum ar spune fiul nostru cel mare, care la momentul când noi eram pe autostradă deja ne suna să ne comunice că îi este foame. "Să fii sănătos! O să-ți trimit poze de la restaurant!", i-am strigat din goana mașinii. Cât am făcut de acasă până la intrarea pe A1, atât am făcut și de la intrarea pe A1 la ieșirea de pe A1 spre Câmpulung/Mioveni.

Am început prin vizitarea maiestoasei catedrale Sf. Petru și Pavel din Mioveni. O biserică cum rar vezi chiar și în orașele mai mari, cu o pictură pe mozaic deosebită. Când am intrat popa vorbea în fața unor femei în vârstă (exclusiv femei). Femeile stăteau pe scaune, iar popa în fața lor le ținea o prelegere. Una dintre femei ne-a făcut semn insistent să ne apropiem. M-am dus la ea și am întrebat-o ce s-a întâmplat, iar ea mi-a spus zâmbind: "Stați aici, cu noi, să ascultați ce spune părintele!". Ne-am conformat, părintele povestea despre încercările prin care a trecut pentru a ajunge preot, despre familia lui, chestii de viață. La un moment dat au început să bată clopotele de oră fixă și popa ne-a scos pe toți afară ca să auzim mai bine. Foarte frumos, dar oare cum le percep locuitorii din zonă? Din oră în oră să asculți un dăngănit puternic nu cred că este prea plăcut. 

Între timp noaptea s-a așternut peste Orașul Mioveni, iar miile de luminițe s-au aprins, bucurând cei câțiva localnici, pe noi și pe babele care un pic mai devreme ascultau vorba părintelui. O feerie de lumină și culoare, miros de gogoșele cu cremă (atât de populare, nu îmi explic de ce, la târguri), o atmosferă plăcută, de oraș liniștit de provincie, un oraș important pentru țara noastră, unde se produc autoturismele Dacia. Ne-am plimbat cât ne-am plimbat prin Mioveni, iar apoi am pornit mai departe, în acest oraș micuț neexistând un loc decent pentru servirea mesei de seară.

Am mers la Pitești, cu lecțiile făcute, pentru a evita un nou post pe blog de genul "Restaurant vs. gătit la domiciliu". Am ales localul situat pe locul 2 din 69 în Pitești pe celebrul site tripadvisor. Se numește "La Tuciuri". Dar înainte de masă am făcut o plimbare prin Pitești, nevasta motivând: "După ce o să ai burta plină, nu vei mai avea chef de plimbare.". Foarte just. Frumos decorat și orașul Pitești, aici fiind și un târg de Crăciun în adevăratul sens al cuvântului, unde am găsit o căsuță cu produse tradiționale din Comuna Brădetu. Am cumpărat caș afumat (40 lei/kg), cârnați afumați (50 lei/kg), șorici (85 lei/kg). Toate foarte bune. 

A urmat momentul cinei, local "La Tuciuri", la intrarea în restaurant chiar fiind puse câteva tuciuri care fierb deasupra focului, dând un aer rustic locului, un miros îmbietor învăluind călătorul flămând care pășește pragul venit din frigul de afară și patrunzând în atmosfera prietenoasă, decorată cu motive tradiționale românești, fondul sonor fiind asigurat de muzică populară. Eu am comandat o porție de sarmale (4 bucăți mari) cu mămăligă, smântână și ardei iute - 32 de lei. Nevasta a comandat carne și cârnaț la garniță cu cartofi țărănești și murături - 50 lei. Ea a mai cerut și două beri Tuborg la 0,5 - 10 lei/bucata. M-a îndemnat și pe mine să beau, dar de când m-a povățuit un coleg de pe vremea când lucram la Batalionul Disciplinar să nu mai beau nimic atunci când sunt cu mașina, nici măcar nu mai gust. Eu ori beau, ori nu beau, nu sunt degustător. Produsele care ne-au fost servite au fost absolut delicioase, le-am făcut poze și le-am trimis copiilor pe whatsapp, ca să le pară rău că nu au fost în excursie cu noi, părinții lor. Nevasta s-a mirat de prețul mic al notei de plată, cu 100 lei mâncând foarte bine, dar i-am atras atenția că suntem doar două persoane, dacă erau și copiii ne costa 200.

Apoi am plecat spre casă, era deja spre orele 22, eu m-am enervat că nu prea găseam străzile prin Pitești noaptea, dar până la urmă ne-a ajutat Dumnezeu și am ajuns cu bine la destinație, unde copiii ne așteptau înfometați, dar le-am zis: "A, păi e târziu acum, nu se mănâncă noaptea. Haideți să ne culcăm!". 

Interiorul Bisericii Sf. Petru & Pavel, Mioveni.
Se poate observa părintele cum se adresează femeilor.

Centrul orașului Mioveni.

Feerie de lumini în Mioveni.

Primăria Municipiului Pitești

Sarmale cu mămăligă, smântână și ardei iute.

Carne la garniță, cartofi țărănești, ou ochi, murături.

duminică, 10 decembrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (13) - Popasul pescarilor

Fiul meu cel mare avea trei colegi invitați la el pentru a lucra împreună la un proiect. Desigur, eu știu cum decurg asemenea întâlniri și i-am propus: "Când vă mai odihniți, facem un campionat de FIFA pe PS5, voi sunteți patru, cu mine și frac'tu suntem șase, facem două grupe de câte trei, iar câștigătorii grupelor joacă finala.", iar fiul meu cel mare când a auzit a început să țipe, zicând nervos: "Dar de ce nu mă poți lăsa în pace? Nu pot sta și eu singur cu colegii mei? Chiar nu vreau să stai cu noi.". A acceptat-o doar pe maică'sa, ca să le facă de mâncare. A ajuns la vârsta la care îi este rușine cu bătrânii lui. Așa am fost cu toții la vârsta lor. Repetabila povară, după cum bine spunea maestrul Păunescu. Așa că m-au luat și pe mine nebuniile și i-am zis fiului cel mic să plecam undeva, iar acesta a acceptat imediat. Am pornit-o tot spre Marea Neagră, deși mai fusesem cu nici 10 zile în urmă. Dar spre munte nu merg, pentru că nu îmi place să stau în trafic ca un bou pe la Comarnic. Așa în două ore sunt la Constanța.

Am vizitat oribila plajă din Mamaia, am fost la shoping la mall-ul din Constanța aflat în imediata apropiere a Lacului Tăbăcăriei, am reluat plimbarea prin Costinești către epavă, dar de această dată pe lângă o mare extrem de furioasă, cu adevărat spectaculoasă. Iar, mai pe seară, când ni s-a făcut foame am mers în Olimp, la Restaurant Popasul Pescarilor.

Ambianța plăcută, caldă, cu multe decorațiuni de Crăciun care dădeau un aer fancy întregului local, cu muzică bună în surdină. O chelnăriță extrem de politicoasă și bine pregătită, care ne-a îndrumat și consiliat pe tot parcursul mesei prin minunata lume a peștilor și animalelor marine. Am deschis cu o gustare pescărească formată din icre de știucă, frigărui de rapane, șalău pane, midii pane, peștișori mici prăjiți, ceapă roșie. Iar apoi am rugat-o pe ospătăriță să ne recomande ceva pentru felul principal. Pentru fiul meu cel mic a recomandat biban de mare, pe care l-a și filetat personal în fața noastră, un procedeu întâlnit doar la restaurantele cu ștaif. Iar mie mi-a recomandat zărgan pe plită. Zărganului i se mai spune și țipar de mare. Eu nu mai auzisem de acest pește, dar fiul meu cel mic mi-a povestit că este un pește lung, subțire și cu botul foarte ascuțit. L-am întrebat de unde știe el așa ceva și mi-a spus că are o carte cu pești acasă și a văzut acolo imagini cu zărgan. Ambele feluri principale au fost delicioase, atât eu cât și fiul meu cel mic fiind foarte mulțumiți. La garnituri am luat fiecare câte o porție de cartofi natur, făcuți cu unt și verdeață, ca la carte. Singurul meu regret a fost că eram cu autoturismul, așa că am consumat un ceai de mentă servit impecabil dintr-un ceainic și o cană cu motive de Crăciun, iar la sfârșitul mesei am băut un Pepsi la 250 ml ca să mă răcoresc. Fiul meu cel mic a băut o ciocolată caldă și un 7Up zero zahăr.

De foarte multă vreme n-am mai întâlnit un restaurant atât de cinstit pe toate planurile. Ambianța, servire, politețe, rafinament culinar. Prețurile mari, dar când îți face plăcere întreaga experiență, banii contează mai puțin. Platoul pescăresc de la gustare = 88,50 lei, porția de  biban de mare = 64,80 lei, porția de zărgan = 69,60 lei, o porție de cartofi natur = 13 lei, ceai = 11 lei, ciocolată caldă = 13 lei, răcoritoare la 250 ml = 12 lei. Un total de 299,90 lei, la care am mai lăsat 25 lei tips. Experiență superlativă, recunosc că așa ceva nu aș fi putut găti acasă. Pentru prima oară pe acest blog, dau credit restaurantului în fața gătitului la domiciliu, deși cu 325 lei mâncam o săptămână acasă, toți patru din familie.

gustare pescărească

zărgan la plită

ceai de mentă

Restaurant Popasul Pescarilor


joi, 7 decembrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (12)

De Sfântul Andrei, conform tradiției, împreună cu familia am mers să vedem Marea Neagră. Nu ne abatem niciodată de la traseul care în decursul anilor a devenit un clasic. Plimbare pe faleza Constanței, în apropierea casinoului, vizită la Arhiepiscopia Tomisului, un drum până în dreptul epavei Evanghelia, simbolul Costineștiului, interacțiune cu lebedele de pe Lacul Neptun și o scurtă descindere pe celebra plajă La Steaguri, iar apoi totul se încheie triumfal cu o cină la restaurantul Lavrion din Mangalia. 

De data asta restaurantul ne-a dezamăgit profund și ne-am jurat să nu mai călcăm pe acolo. Eu am comandat șnițele cu cartofi gratinați. Două bucăți de șnițel minuscule = 40 lei, o porție de cartofi cu cașcaval ras pe deasupra (nicidecum gratinați, adică cu ou și cașcaval la cuptor) = 16 lei. Șnițelul avea gust de pește, fapt ce mi-a fost confirmat și de nevastă și cei doi fii, care au gustat din produs. Prăjit într-un ulei în care înainte se prăjise pește. Un gust foarte dubios. Eu, fiind și o persoană influențabilă, de moral, m-am gândit că o să-mi vină rău. Tot drumul de întoarcere, pe autostradă, am crezut că dintr-un moment în altul va trebui să trag mașina pe banda de urgență a autostrăzii A2 pentru a vomita. Până la urmă am ajuns cu bine acasă, dar pentru 56 de lei am mâncat un preparat extrem de prost. Nevasta și-a comandat ciolan cu varză. I-a venit ciolanul rece, parcă scos din frigider. Nu a mâncat cu plăcere. Fiul cel mic a comandat lasagna, nici acest preparat neîntrunind standardele calitative la care te-ai aștepta atunci când mergi într-un restaurant. Cel mai câștigat a fost fiul cel mare, cu o pizza, la care au tânjit toți cei prezenți și până la urmă au obținut câte o felie. Nu mai zic, o limonadă 22 lei. Adica jumătate de lămâie cu apă și zahăr 22 lei. 195 lei pe cele patru feluri descrise mai sus, o limonadă și un Pepsi mic. Măcar dacă ar fi fost ceva de calitate. Ospătarii au fost extrem de mirați cand ne-au întrebat dacă a fost ok masa, iar noi am răspuns negativ. 

șnițele cu gust de pește la Mangalia

A doua zi, de 1 Decembrie, am schimbat registrul. Gătit la domiciliu. O fasolică. 1 kg de fasole boabe costă 7 lei, iar eu am folosit la mâncare 700 de grame, deci 4,9 lei. Am cumpărat o costiță afumată de la Lidl, acest magazin cu prețuri decente. 17 lei. Vreo 200 grame de bulion, 2 cepe, un morcov, câteva frunze de dafin, sare și piper după gust. Să zicem încă 10 lei. Deci 32 de lei pe ingrediente, să zicem 40 lei cu tot cu apă, gaz, spălat farfurii. Au ieșit 8 porții mari de mâncare. 5 lei porția! Să tot mănânci. Și calitate, nu batjocură. Chiar și nevasta, care în 75% din cazuri îmi critică felul de a găti, a recunoscut supremația mea în bucătărie și m-a aplaudat la scenă deschisă. Am luat și o pâine proaspătă, câteva murături, ne-a dus masa festivă cam la 7 lei de persoană. Că am băut eu un vin din podgoria Sarica Niculițel, județul Tulcea, este o altă poveste. Era ziua țării doar. 





Judecați și singuri dacă merită să mai mergi la restaurant! Nu este mai bine să prepari la domiciliu ce îți dorești și în felul în care îți dorești?

marți, 21 noiembrie 2023

La plajă

Stăm la cină toți patru: eu, nevasta, fiul cel mare și fiul cel mic. Nu o să vă spun ce mâncăm, pentru că acesta nu este un blog culinar. Observ la fiul cel mare că are desenat pe degetele de la mână câte un simbol. Pe fiecare deget, pe partea exterioară a mâinii, este desenat un fel de literă chinezească sau o hieroglifă. Atât eu cât și mama sa îl certăm cu asprime pentru această purtare, considerată de noi golănească. După ce ne mai trece supărarea, întâmplarea îmi amintește de un banc din copilărie, pe care țin să-l spun la masă. După cum urmează:

Erau doi bărbați pe o plajă de nudiști. Se împrietenesc ei și intră să facă o baie în mare. După ce ies din mare, de la apa rece aveau puțele contractate. Observă ei că fiecare are tatuat pe puță literele WY. Unul dintre ei spune: "Pe prietena mea o cheamă WENDY și mi-am tatuat numele ei pe puță. Și pe prietena ta tot Wendy o cheamă?", la care celălalt zice: "A, nu. Eu mi-am tatuat pe puță WELCOME TO MIAMI BEACH! HAVE A NICE HOLIDAY".

Nevasta a râs cu poftă, copiii nu au râs, nu cred că au prins gluma. 

marți, 14 noiembrie 2023

Narine Abgarian - Simon

Nu știu de ce, dar aveți impresia că pe acest blog vorbim doar despre mâncare. Sunteți superficiali dacă asta credeți, despre mâncare poate vorbi orice profan, dar despre literatură mai puțin. Când ați citit ultima carte? Eu am dat peste această scriitorare din Armenia și n-am mai lăsat cartea ei din mână. Simon, titlul romanului și al personajului în jurul căruia se țese acțiunea, este un zidar dintr-un oraș de provincie, iar la începutul cărții aflăm din prima propoziție că a murit. A avut o viață plăcută, mânca și bea pe rupte, nu-și refuza nicio plăcere, iubea mult femeile, a murit la 79 de ani, iar la moartea sa, la căpătâi, pe lângă nevastă îi stau și patru din fostele mari iubiri. Zidarul Simon este doar un prilej de a cunoaște viața celor patru femei, în patru capitole ample, câte unul dedicat fiecăreia. Drame și supărări, povești de iubire și fericire, viața în Armenia pe parcursul câtorva decenii, o scriere delicată și de mare valoare pe care sunt sigur că doar un autor femeie ar fi putut-o realiza. Școala rusească de literatură se simte și în cazul acestei autoare armence, la fel ca și în cazul lui Guzel Iahina, o altă scriitoare la mare modă în zilele noastre, provenită tot din spațiul ex-sovietic. 

Pe coperta spate ediția română a cărții este ștanțată cu "Citită de Radio Guerrilla". Nu e prima carte la care întâlnesc asta. Ce vrea să însemne? O reclamă la radio? Faptul că oamenii angajați la acest post de radio citesc cărți bune și ne putem încrede în gusturile lor? Muzica de la radio-ul lor este un motiv să ne încredem și în gusturile lor literare? Ce să zic? Narine Abgarian - Simon.....citită de Nopți și Zile Blog, așa că să o citiți și voi.

ediția rusească

ediția românească



vineri, 20 octombrie 2023

Gătit la domiciliu vs restaurant. Adică invers

de Ciuc

Prima Cupă Mondială de rugby am văzut-o împreună cu Moșu în anul 1999. Nu mai știm ce meci, probabil unul al Noii Zeelande. Am băut un whisky fin, John Player Special de contrabandă, fără timbru. Pe vremea aia era ceva. Acum whisky bun găsești si la Mega Image, în afară de cel de lângă mine care e cel mai prost Mega Image din lume. Eu nu prea mai beau whisky de când m-am îmbătat odată foarte rău cu unul pe care îl adusesem din Berlin, de la un magazin specializat. Nu calitatea a fost problema ci cantitatea. Acum mai am in vitrină doar (decât) un Bushmills normal - un whiskey irlandez excelent, cred că e cel mai bun dintre whiskyurile ieftine. De atunci cred că nu am ratat nicio Cupă Mondială, poate doar cu excepția celei din 2015 când eram cantonat în celebrul oraș Darmstadt. Atunci am văzut meciul României cu Canada într-un bar din localitate alături de Radu, eram doar noi și am sărit când Vlaicu a trimis printre buturi mingea la lovitura de penalitate din ultimele minute. Atunci Stejarii reușeau cea mai mare revenire din istoria Cupei Mondiale, de la 0-15 la pauză la 17-15, record neegalat până în prezent. Din păcate probabil că nu vom mai vedea curând vreo performanță notabilă a echipei naționale de rugby.

Dar să revenim în zilele noastre. Știam că trebuie să pregătesc ceva bun de mâncare, ceva deosebit, Moșu este un gurmand cu pretenții, mă simțeam ca și cum aș fi primit vizita unui inspector Michelin venit incognito în restaurantul meu. Am hotărât să fac o friptură de vită cu sos de piper verde. Mai făcusem acum două revelioane și cam aveam idee ce îmi trebuie. Am comandat de la Freshful tot ce am putut comanda: carnea (BBQ steak de Black Angus din SUA) - un calcul mental rapid - eu, Moșu, nevasta, fiul cel mare - TREI (3) bucăți, cartofi albi românești un kilogram, smântână dolofană de la lăptăria cu caimac. Cola normală la sticla de sticlă - pentru că ne respectăm, Pilsner Urquel - pentru că merităm. 

Negăsind piper verde murat, a doua zi, sâmbătă am fost la Mega Image să caut, dar nu aveau nici la cel de lângă mine (doh), nici la cel mai mare din apropiere. Așa că m-am dus la Carrefour-ul de la Mega Mall. Dacă nici aici nu au, atunci unde? Ce să vezi? Nu aveau, probabil trăim ceea ce istoria va consemna drept Criza Piperului Verde Murat din Octombrie 2023. Așa că am luat piper verde normal și încă nu mai știu ce și m-am întors cu coada intre picioare, nu înainte de a trece pe la mama care mi-a dat o tigaie (am doar una și îmi trebuiau două) și smântână de gătit. Deja aveam emoții, sosul de piper verde trebuie făcut cu din acela murat, boabele sunt mai moi, nu tari ca cele normale, mi-era teamă că voi avea puncte scăzute. 

Moșu, punctual ca de obicei a ajuns la 1730 fix. Când venim noi pe la el ne așteaptă cu ceasul, fapt care pe Răzvan nu îl impresionează, el întârzie mereu atrăgându-și sudălmile gazdei. L-am așteptat într-unul din cele trei tricouri ale All Blacks pe care le am - unul făcut de mine la un magazin online de printat tricouri. Ne-am pus frumos la TV și am urmărit partida de rugby dintre Țara Galilor și Argentina, un meci excelent terminat cu victoria Pumelor. Am servit o cola, adică eu i-am servit lui Moșu, și am băut și eu una. Nu am băut alcool din motive obiective, să nu trecem drept alcoolici. 

Când a venit nevasta de la plimbarea de seară cu cel mic, s-a și apucat să facă cartofii și sosul de piper. Eu am vrut să fac eu totul dar nu poți ține femeia departe de bucătărie. Face parte din programarea ei genetică și nu avem cum să ne opunem. Dar a fost un ajutor bun, nu știu dacă reușeam să fac totul la timp. Când am trecut eu la treabă, a început să țipe la mine, că nu se face așa, că de ce pun în tigaia aia, că sunt mocăit, c-o fi c-o păți. Cum urla Chef Scărlătescu la concurenții de la Chefi la cutite e minciună. Dar eu sunt un Zlatan Ibrahimovici în bucătărie, pot lucra sub presiune, și m-am apucat de treabă, am pus puțin ulei în tigaie și unt din belșug. Eu am servit și o țuiculiță (mie), că altfel nu se aprinde focul, iar lui Moșu i-am desfăcut o sticlă de vin din cele pe care le am in vitrină. Din cauza emoțiilor i-am servit vinul din pahar abia spălat si neșters, și am turnat vinul in pahar cu paharul in mână, două greșeli de începător, aș zice, pentru care am fost admonestat numaidecât, Moșu e aspru dar corect. Mi-am recunoscut sportiv greșeala, am reparat și am continuat procesul. Carnea am făcut-o bine făcută, așa o mănânc și eu, si Moșu la fel. Unii ar considera asta o blasfemie dar puțin îmi pasă, mănânc cum vreau eu! Procesul a fost, așadar, mai laborios, am întors-o de multe ori, ca să nu se ardă și am crestat-o ca să se pătrundă bine. 

Într-un final s-a gătat și ne-am pus la masă, Moșu a făcut bine cunoscutele poze la mâncare (picture or it didn't happen), și am băgat la ghiozdan. Au fost chiar bune, și carnea și sosul și cartofii și salata stropită cu ulei de masline si cu oțet balsamic de la magazinul italienesc. Tortul de morcovi făcut de nevastă de dimineață a complimentat această masă copioasă. Probabil nu am fi primit o stea Michelin dar măcar o mențiune de onoare în celebrul ghid am fi meritat.

 Nevasta și fiul cel mic s-au culcat, ei nefiind amatori de rugby. Cel mic urmărește cu interes doar loviturile la bețe și se bucură când jucătorii marchează. Am încheiat seara, dimpreună cu niscaiva beri, eu, Moșu și fiul cel mare (el nu bere) urmărind ceea ce probabil va rămâne în istorie drept cel mai frumos meci de rugby jucat vreodată - Irlanda - Noua Zeelandă. Păcat ca acest meci a trebuit sa aibă un învingător. Dar ce să-i faci? Balonul e oval!

miercuri, 18 octombrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (11)

Odată cu sosirea vremii reci, am schimbat și noi consistența meselor, trecând la meniurile de toamnă-iarnă. Nevasta, mereu în căutare de tot felul de chilipiruri culinare, a găsit carne gulaș de porc la 19 lei/kg. S-a gândit că ar merge pentru o tocană și a cerut vânzătoarei de la galantar 200 de grame, moment în care eu m-am simțit rușinat și pentru a nu trece drept niște calici în fața femeii, am ridicat degetul arătător și am zis: "Puneți, vă rog, 400!". Am mai cumpărat două kilograme de cartofi pe care am plătit 6 lei și de 3 lei o mână de legume (ceapă, ardei), o cutie de roșii tocate pentru mâncare - 5 lei. Cu circa 24 de lei, socotind și uleiul și sarea, au ieșit 8 porții fabuloase de tocană. Atenție mare! 3 lei o porție de mâncare excepțională. 3 lei! 

Sigur, eu nu m-am limitat la doar acești 3 lei. A doua zi am cumpărat un borcan de castraveți în saramură făcuți în Polonia (foarte buni, cei în oțet nu se compară cu cei în saramură) pentru 18 lei, dar mănânc de 5-6 ori din el. Am prăjit pâine, am curățat doi căței de usturoi, am preparat o infuzie de plante bulgărești și am avut o cină deosebită. În timpul mesei am ascultat Ane Brun - Halo, o piesă foarte linștită, care a completat perfect vremea rece de afară, conexată cu cina mea de toamnă. Cină pe care am dat 7-8 lei.



Iar fix în ziua aia, mâncasem un prânz delicios cu doar 10 lei, alături de Domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație. Cașcaval pane cu cartofi prăjiți de la Profi. Domnul Petru Șerban mi-a zis: "Băi Gabi, ce pula mea am ajuns să mâncăm?", iar în vocea lui nu se simțea dezgust, ci amărăciune. Nu am înțeles de ce, pentru că a terminat masa înaintea mea.



Cu totul altfel au stat lucrurile acasă la Ciuc, la cina din pauza celor două sferturi de finală de sâmbătă, de la Cupa Mondială de Rugby Franța 2023. În pofida unor mici stângăcii, am avut parte de primirea perfectă și un ospăț extraordinar. Ciucu a stat ca pe ace tot timpul, știind că voi scrie pe blog despre întreaga experiență, străduindu-se să îmi ofere bucate de o calitate extremă, cu unele nici familia sa nefiind obișnuită, ca de pildă friptura de vită maturată, din care a cumpărat doar trei bucăți, pentru mine, pentru el și pentru fiul său cel mare, biata sa nevastă mâncând doar pizza, dar totuși întrebând cu speranță: "Ciucu, vei mai face friptură de vită și pentru masa de Revelion?". Am fost invitat să-mi aleg vinul potrivit pentru friptură, dintr-o multitudine de sticle, alegând un produs al Cramelor Oprișor din Mehedinți. Au făcut chiar și tort de morcovi pentru mine, din care mi-au dat și la pachet. A fost chiar o cină de neuitat, care a prefațat cum nu se poate mai bine partida dintre Irlanda și Noua Zeelandă, cel mai frumos meci de rugby văzut vreodată atât de Ciuc, cât și de mine.




vineri, 13 octombrie 2023

Dimineață rece

Dimineață de octombrie, 8-9 °C. În jur de ora 7:30. Oamenii zgribuliți, cu geci pe ei. Copiii înfofoliți. Cu toții se îndreaptă grăbiți, strângând din umeri, către treburile lor. Inclusiv eu. La un moment dat, pe stradă, trec pe lângă o femeie. Țigancă, frumoasă, în jur de 40 de ani, cu salbă de aur la gât, cercei mari din aur, îmbrăcată doar într-un halat subțire cu decolteu prin care i se vede sutienul din dantelă fină, șlapi ce lasă să se vadă unghiile de la picioare vopsite cu o impecabilă ojă argintie, halatul deasupra genunchilor. Merge semeț, fără grabă, cu o cafea în mână. Miroase a parfum din cel mai bun. Păr coafat, corp frumos, deși departe de a fi zvelt. Trecând pe lângă ea îi simt căldura trupului abia sculat din așternuturi, deși afară e chiar frig. Ok, fusese pe la colț, să-și ia o cafea, dar noi, ceilalți oameni, ne-am fi luat geaca pe noi și pantofii în picioare chiar și pentru atâta lucru.

sâmbătă, 7 octombrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (10) dar și alte întâmplări

Recunosc, câteodată mai urmăresc Tik Tok. Găsesc și content de calitate sau amuzant, nu sunt doar porcării cum ar susține unii. În ultima vreme am observat că mulți se filmează mâncând. Pur și simplu pun telefonul să filmeze, iar ei plescăie diverse mâncăruri sau beau te miri ce. Sunt unii care își filmează câinii cum mănâncă. Așa că, vreți nu vreți, trebuie să mă suportați, trebuie să citiți ce mănânc eu, deși nu e ceva ieșit din comun. E o modă în a face tot universul părtaș la ce mănânci tu. Eu încă nu filmez, dar pot scrie și poză.

Vineri seară. Ton în ulei de măsline peste care storc jumătate de lămâie, ardei kapia în oțet, ceapă roșie, pâine țărănească cu semințe cumpărată de la o brutărie de mare calitate. Desfac o sticlă de Laphroaig 10, whisky-ul meu preferat. Gustul lui afumat mă înnebunește pur și simplu. Și asta este doar felul întâi, pentru că nevasta pregătește un piureu de cartofi peste care toarnă un sos senzațional, alături de un castron plin cu cârnați tăiați în formă de purceluș (așa spunem noi la cârnații tăiați pe din trei și crestați la margini). Copiii o întreabă: "Dar ce ai pus, măicuță, în sosul asta de este așa bun?". Nevasta ne invită să ghicim. Unul dintre copii spune: "Ceapă!", altul spune: "Ciuperci!", eu spun: "Smântână de gătit", aceste trei ingrediente chiar regăsindu-se în sos. Nevasta zâmbește și spune: "Asta am pus!", formând o inimă cu degetul mare și arătătorul de la amândouă mâinile. Până mă ridic de la masă beau 300 de whisky (serios acum, știți cât costă 50 ml de Laphroaig 10 în restaurante? 50 lei! pe 300 ml aș fi dat 300 lei, eu am dat 200 lei pe toată sticlă de 700), dar termin și două sticle de 750 de apă carbogazificată. Nu mă amețește băutură, doar mă face vesel și îmi deshide mintea. Mă cuprinde o stare de bine.

Vineri dimineață. Mi-am luat o zi liberă de la office. Vreme friguroasă, peste noapte a nins, iar acum troleibuzul 79 își croiește cu greu drum către Gara de Nord, principala poartă de intrare și ieșire a orașului. Geamurile troleibuzului sunt încă înghețate, lumina dimineții de iarnă se lasă așteptată încă, așa că doar intuiesc zona în care mă aflu. Bulevardul Dacia. M-am îmbrăcat bine, cu geacă de puf care poartă numele unei țări din America de Sud, unde probabil nu este iarnă niciodată. Căciulă North Face, bocanci Panama Jack. Am și un rucsac cu câteva haine de schimb, cosmetice și o carte, Eugene Ionesco - Rhinocéros. Troleibuzul hurducăie lent prin peisajul hibernal, cu cei câțiva călători adormiți la bord. E încă devreme, marea masă a populației începe programul de lucru mai târziu. Eu mă grăbesc către gară, trenul meu pleacă la 6:18. Am emoții. Spre deosebire de restul orașului, la gară este forfotă de lume deși este abia ora 6 dimineața. Îmi cumpăr un bilet de la casierie, iar apoi repede la Mc de unde îmi cumpăr un Dublu Chees și o porție medie de cartofi pentru drum. Din capătul peronului o sticlă de apă de la chioșc, iar apoi direct la vagon. Merg la Orașul Q, durata călătoriei este de 6 ore și 35 de minute, cu acceleratul de Orașul W. De câte ori intru într-un vagon de tren îmi amintesc un sketch cu Dem Rădulescu, care intră în compartiment și întreabă: "Ăsta e trenul de Constanța?", "Da!", i se răspunde. "La câte pleacă?", "La 20:40", "Unde?". "Păi....la Constanța!", la care Dem Rădulescu replică: "Știam precis, dar nu eram sigur.". Din fericire în această dimineață compartimentul unde aveam loc repartizat este gol, așa că am stat doar cu gândurile mele, privind pe geam la iarna de afară. Ușor, ușor lumina difuză a dimineții își face simțită prezența, dezvăluind câmpuri, case, șosele și poduri, toate acoperite de zăpadă. Către Orașul Q, trenul aleargă vioi, relieful se schimbă treptat, de la câmpie la podiș și deal, apoi spre munți și dincolo de ei. Zone bogate sau zone mai puțin bogate ale țării. Într-o gară se suie un băiat, având loc chiar în compartimentul meu. Intrăm în vorbă. Locuiește în Orașul X, dar merge la liceu în orașul Y. Face zilnic naveta. Discutăm despre materile pe care le face la școală, îl ajut puțin la geografie și istorie. Stă cu ochii pe punga de la Mc, pe care am pus-o pe măsuța de la geam. Îmi spune că orașele X și Y nu au McDonald's și mă întreabă dacă nu vreau să facem schimb de pachete, oferindu-mi la schimb pachetul lui pentru școală. Accept. După ce coboară desfac pachetul lui și încep să mănânc. Nu ies în pierdere. Are sandwich cu salam de porc, o napolitană și un măr.

De mai bine de un an intru pe un forum de socializare. Am găsit acolo multe persoane interesante, discutăm despre muzică, filme, sport, probleme sociale. Pe mulți i-am cunoscut și personal, în București facându-se întâlniri între membri forumului la fiecare sfârșit de săptămână. De luni până vineri dezbatem probleme online, ne certăm sau suntem de acord unii cu alții în mediul virtual, iar sâmbăta și duminica ne întâlnim prin diverse localuri, bem împreună câte o bere și discutăm prvindu-ne în ochi. Forumul a devenit un mod de viață, suntem zi de zi prezenți, ne-am făcut prieteni și dușmani, cu majoritatea dintre ei discutăm și pe Yahoo! Messenger. Cu Raluca vorbesc de 7 luni, la început am avut un subiect comun dezbătut pe forum, ne-am împrietenit și am început să discutăm pe Y!M aproape seară de seară. Ore întregi de discuții, unele chiar foarte intime. Ușor, ușor s-a format o chimie între noi și am decis că este cazul să ne vedem și în realitate. Raluca trăiește în Orașul Q. Este studentă, locuiește cu ai ei și i-ar fi fost mai greu să mă viziteze la București. Acum am găsit un moment oportun, părinții ei sunt plecați în vacanță la ski în Cehoslovacia. Mi-am luat o zi liberă și am stabilit că voi sta la ea tot week-endul, până duminică la prânz. Trenul curge lin către Orașul Q. Nu mai este mult. Am emoții. Oare voi nu ați avea emoții mergând să cunoașteți pentru prima oară un om? Și pe deasupra să fie vorba și despre ceva mai mult. Doar cei care au fost la întâlniri stabilite pe internet mă pot înțelege. Nu e vorba chiar de un blind date, eu și Raluca făcând schimb de poze, vorbind ore în șir chiar și la telefon, dar tot e ceva și e normal să ai emoții. 

Pe geam apar cartierele mărginașe ale Orașului Q. Este zăpadă și aici. Stau pe culoar până ajunge trenul în gara. Peroanele pline de oameni. Emoții la cote maxime, mai că îmi vine să rămân în tren sau să fac cale întoarsă. Totuși îmi fac curaj și cobor, căutând din ochi ceasul cel mare al gării, locul sub care stabilisem cu Raluca că ne vom întâlni. Am zărit-o, era acolo, ne-am apropiat și ne-am pupat formal pe obraz. Discuții de complezență la început. "Cum a fost drumul?", "A fost ok!", "E cam frig, nu?", "Da!". Mă ia totuși de braț și părăsim gara. Îmi propune să bem un ceai, știe o ceainărie foarte bună, dar e ceva de mers. Tocmai bine, ne mai încălzim. Orașul Q a scăpat de sistematizarea comunistă, nu are foarte multe blocuri, fiind compus în principal din case la curte. Suntem în apropierea sărbătorilor de iarnă, străzile sunt frumos împodobite, casele au coronițe de brad la uși. Raluca este de înălțime medie și după părerea mea se îmbracă un pic cam bătrânicios. Cizme, fustă, palton, dar totuși fără nimic pe cap, în pofida frigului de afară. Discutăm nimicuri, în principal despre alte persoane de pe forumul care azi ne-a adus împreună. Eu fiind din București, unde se află majoritatea forumiștilor, ii mai povestesc una, alta. Ușor, ușor atmosfera dintre noi se degajă, mai facem glume, mai vorbim, mai privim la peisajul hibernal din jurul nostru, până ce ajungem la ceainărie, aflată la subsolul unei case vechi. 

Ceainăria din Orașul Q este un loc foarte intim, amenajată într-o pivniță. Este împărțită în mai multe saloane, lumina fiind răspândită de lumânări. Nu există scaune sau mese, oaspeții lunad loc pe rogojini, iar ceaiul servindu-se la nivelul solului, fiind așezat pe un fel de covoraș. Raluca îmi spune că va încerca un ceai afrodisiac și îmi face cu ochiul. Eu mă uit pe meniu, dar nu înțeleg mare lucru. Până la urmă cer un ceai japonez care se numește matcha, iar Raluca cere un ceai de catuaba. În local se aude muzică din colecțiile Buddha Bar, iar cea care ia comandă este o față tânăra îmbrăcată într-un fel de halat. Mă așteptam să îngenuncheze aidoma servitoarelor japoneze în momentul aducerii ceaiurilor, însă doar s-a lăsat pe vine și ne-a pus tava în locul special amenajat pentru acest lucru. Fără palton, Raluca are un aer mai tineresc. Rigorile locului ne-au impus să ne descălțăm, așa că acum stăm turcește pe rogojină și sorbim din ceaiuri. Raluca poartă un dres care conturează picioare suple. Are un corp frumos, zvelt, seamănă cu o atletă de la prăjină. I-am adus un cadou, o statueta din abanos a zeului Waaq, cumpărată de la o consignație aflată în Magazinul Titan. Am scos statueta din rucsac si i-am oferit-o, spunandu-i ca aduce noroc si prosperitate. Poate a impresionat-o darul, poate a fost de la ceaiul afrodisiac, în secunda imediat următoare s-a apropiat și m-a sărutat franțuzește. Desigur, i-am răspuns, fix asta îmi doream și eu. Iar apoi Raluca m-a îmbrățișat tăcută și am stat așa o vreme, pe rogojina din ceainărie, în semiîntunericul răspândit de lumânări, ascultând muzică transcedentală. Afară era iarnă, iar ceainăria parcă se afla undeva la capătul lumii, unde existam doar noi, iar pe deasupra încăperii aveam senzația că se află  forțe supranaturale care ne veghează, ca într-un roman de Haruki Murakami. Se lasase seara cand am hotarat sa plecam spre casa.

Ieșind din ceainărie, ne-a lovit aerul rece al iernii. Străzile Orașului Q erau luminate discret de felinare electrice. Pe măsură ce ne îndepărtam de centru, erau din ce în ce mai puțini oameni pe stradă. În ciuda frigului, în jurul nostru atmosfera era plină de căldură și așteptare. Raluca locuiește în Cartierul Argentinian, cu case vechi, de la începutul secolului. Nu asta era titulatura oficială a  respectivei zone rezidențiale, ci așa o numiseră oamenii locului, probabil unul dintre ei găsind asemănări cu clădirile vreunui cartier din Buenos Aires. Străzile din zonă erau pavate, iar ferestrele caselor erau iluminate în culori calde, în contrast cu albul zăpezii de afară. Am ținut-o pe Raluca de mână tot drumul și mă simțeam ca în povești, având în vedere vremea de afară ca în poveștile lui H.C.Andersen. 

Casa Ralucăi are un miros de vechi, dar nu neapărat în sensul rău. Ne lăsăm hainele grele și încălțările în antreu, după care intrăm în sufragerie. Tavane înalte, mobilă din lemn natural, cărți de anticariat, dezordinea specifică caselor de odinioară. Într-un colț un pom de iarnă care aproape stă să cadă, deși mai sunt multe zile până la Crăciun. Covoare persane venite parcă din alte timpuri. Din living, printr-o construcție ciudată a casei, se intră direct în bucătărie, care în totală antiteză cu camera de dinainte, are un suflu tineresc, modern, practic.  Îmi propune să mâncăm ceva, iar până pregătește îmi spune să cobor în pivniță și să aleg o sticlă de vin. Tatăl ei are o colecție imensă și nu va observa neapărat un lips. Dintr-un colț al bucătăriei o scară coboară spre beci, unde colecția de vinuri este împărțită pe continente. Nu mă pricep foarte bine la vinuri, așa că aleg o sticlă la nimereală. Vin roșu. Merge cu cina încropită în grabă de Raluca, bruschete cu cremă de brânză și prosciutto. Mâncăm, bem vin roșu dintr-o țară îndepărtată, ascultăm muzică de cameră de pe niște cd-uri ale părinților. Ralucăi îi place mult muzica cultă și îmi spune că a doua zi vom merge împreună la Filarmonică, pentru un concert extraordinar susținut de orchesta Filarmonicii din Buenos Aires, sub bagheta foarte tânărului, dar extrem de talentatului dirijor Mariano Chiacchiarini. Adevărul este ca Filarmonica Orasului Q este celebra în lume, aici având loc multe spectacole extraordinare. Raluca îmi spune că asta este cadoul ei pentru mine, concertul de la Filarmonică, și se apropie, sărutându-mă franțuzește din nou. 

Cu  nerăbdare, cu unele mici stângăcii în reacțiile pe care le avem, ne retragem în dormitor. S-a lăsat frigul, poate încălzirea casei nu funcționează la parametri normali, poate m-au copleșit emoțiile cu totul. Ne băgăm în pat. Raluca îmi spune: "Ține-mă în brațe, încălzește-mă! Este atât de bine să te am aici.". Îi simt corpul sloi de gheață, și nu știu de ce, asta mă excită foarte tare. Parcă timpul stă în loc, iar cuvintele nu mai sunt atât de importante. Cu toate astea o întreb: "Pot să-ți bag mâna între picioare?", iar ea îmi spune: "Bineînțeles. Fă ce vrei cu mine!". De aici a început totul. 

Sâmbătă ne-am trezit în jurul prânzului. Stau cu capul lângă țâțele moi ale Ralucăi și citesc cu voce tare din Rhinocéros, piesa de teatru scrisă de Eugen Ionescu.  Cum ar fi, ca și aici în Orașul Q, toți oamenii să se transforme în rinoceri și doar noi să rămânem normali, ca Daisy și Berenger? Raluca se amuză, sânii îi tresaltă, simt o dragoste inimaginabilă față de fata asta. Ne cuprinde o toropeală plăcută, nu ne ridicăm din pat până la amiază. În lumea exterioară ninge, este frig, la noi este atât de cald încât nu ne-am mai pus haine de ore întregi. Se face seară, trebuie să plecăm spre Filarmonică. Raluca se îmbracă cu o rochie neagră, de o eleganță ieșită din comun, eu am doar hainele mele de pe drum, suntem într-un contrast deosebit de vizibil. Dar asta este mai puțin important, ne iubim și mergem către concertul susținut de Orchestra Filarmonicii din Buenos Aires, aici la Filarmonica din Orașul Q. 

Filarmonica Orașului Q este o clădire de o imensă grandoare, construită într-un stil arhitectonic eclectic, inspirat din diverse perioade și curente artistice. Raluca îmi oferă câteva informații și despre sculpturile care împodobesc exteriorul clădirii, iar după prezentarea biletelor ne îndreptăm spre sala concertului, de o eleganță și un rafinament ieșite din comun, unde elementele barocului își fac simțită prezența. Cu siguranță vestimentația mea contrastează puternic cu acest loc. Sala este arhiplină, cei din orchestră își acordeaza instrumentele, iar la un moment dat luminile se sting, iar pe scenă apare, în ropote de aplauze, Mariano Chiacchiarini care după o scurtă înclinare către sală, se întoarce către orchestră, începând o uvertură vibrantă, muzica umplând imediat sala și sufletele noastre. Nu voi insista foarte mult asupra bucăților interpretate, pentru că nu mă pricep foarte bine la muzica cultă, însă la un moment dat Raluca a adus cu încântare în discuție numele Dvořák. Au fost două ore pline de frumusețe și emoție, muzica conturând în mod fericit sentimentele dintre mine și Raluca.

După concert, în drum spre casă, ne-am oprit la Toro 777, restaurantul preferat al Ralucăi, unde adesea merge cu părinții ei. Localul împodobit cu miliarde de luminițe, ospătarii fix ca din filme, tablouri celebre pe pereți, o atmosferă vibrantă a luat locul emoțiilor trăite la filarmonică. Fripturi de vită, vin roșu de calitate și multă dragoste, ingredientele unei seri foarte reușite, din păcate ultima alături de Raluca. Am ajuns acasă după orele 1 ale dimineții, buna dispoziție și sentimentele pozitive punând stăpânire aproape în totalitate pe sufletele noastre, dar lăsând puțin loc și tristeții, pricinuită de despărțirea iminentă. Ne era sortit să ne mai întâlnim vreodată? Ce ne va rezerva viața? Relațiile de la distanță nu rezistă. Trăiește clipa! Carpe diem!, după cum spunea Horatius. Un alt citat pe care cei in situatia noastra il folosesc des este: "Nu plânge pentru că s-a terminat, bucură-te că s-a întâmplat.". E ușor de spus, mai greu este când trăiești asta pe propria piele.

Raluca m-a chemat în baie. Apa deja curgea în cadă, iar ea era dezbrăcată. Lumânări peste tot. M-am dezbrăcat și eu și am intrat amândouă în cadă. Spuma dansează pe suprafața apei, iar aburul înconjoară încăperea. Mă ține în brațe, îmi atinge sânii și mă sărută ușor pe gât. Ne pierdem mințile cu totul, suntem doar două fete într-un spațiu atemporal, am senzația ca forțele supranaturale de la cafenea ne veghează din nou de pe tavan. Ne prinde dimineața treze, peste Cartierul Argentinian din Orașul Q ninge din nou, stăm și ne uităm pe geam, fără să vorbim. 

Duminică la prânz, despărțirea din gară este foarte grea. Ne ținem în brațe până la sosirea acceleratului care circulă între Orașul W și București. Avem amândouă lacrimi în ochi și ne amăgim că va fi bine. Poate după sărbători Raluca mă va vizita la București. Am să mai vin și eu în Orașul Q când voi avea concediu. În noul an se anunță spectacole importante la Filarmonica Orașului Q. Vine trenul. Ne despărțim. Pentru totdeauna? Nu știm. Plâng înfundat tot drumul până acasă, mi-a venit și ciclul, mă cuprinde o stare de rău. Ajung noaptea în București. Totul este gri, zăpada s-a fleșcăit, este o atmosferă sumbră. Mâine este luni, merg la muncă. Departe de Orașul Q și toată strălucirea de peste week end. Oare Raluca ce o face?

Dar să le lăsăm deocamdată pe prietenele noastre, pe Raluca și pe povestitoare. Cu bucuriile și tristețile lor mărunte. Poate le vom reîntâlni cândva. Este vineri seară, sunt alte timpuri. Am mâncat ton în ulei de măsline peste care am stors lămâie, am mâncat ardei copți în oțet, am mâncat ceapă roșie și pâine țărănească. Am băut 300 ml de Laphroaig, învechit 10 ani. Whisky-ul meu preferat. Nevasta m-a răsfățat suplimentar cu cârnăciori și piureu cu sos. Nu aș da toate astea nici măcar pe restaurantul Toro 777 din Orașul Q. Urmează momentul desertului. Prăjituri de la Mega Image, care surprinzător sunt produse de cofetăria de unde cumpăram prăjituri alături de băiatul numit Dorobanțu pe vremurile când lucram la Ultra Pro Computers. Ați citit despre asta acum mulți ani pe blog. Cina noastră de vineri seara se încheie triumfal cu indiene și eclere cu frișcă. 

picture or it didn't happen




joi, 28 septembrie 2023

Două coveruri

Serile ascult muzică. Este refugiul meu, starea mea de bine, așa scap de mizeria cotidiană care mă împresoară. Câteodată doar ascult muzică, alteori beau ceva sau gătesc acompaniat de muzică. Îmi place să ascult muzica mai tare. Nevasta îmi spune că sunt surd, dar ce știe ea despre pasiunea pentru muzică?

Aseară îmi scrie vecina pe whatsapp: "Bună! Am tot vrut să te întreb ceva: ai în playlist niște cover-uri foarte faine după Alphaville (parcă Big in Japan și Forever Young). Mi le trimiți și mie când poți, te rog?", iar eu îi zic: "Bună! Așa tare ascult muzică?", la care ea: "Așa tare că despre una m-a întrebat vecina de vis a vis acum vreo două weekenduri, mi-a scris să mă întrebe dacă de la noi se aude muzica aceea minunată."

Da, cam așa ascult eu muzica. Deranjez vecinii, dar și le impun tendințe. Așadar, să amintim și pe blog despre cele două coveruri care au plăcut vecinelor. 

  • Lily Kershaw - Forever young
  • Ane Brun - Big in Japan


miercuri, 20 septembrie 2023

Țara noastră (4)

Unde sunt domnișoarele de altă dată? Băga-ne-am pula în ea de educație, de șapte ani de acasă, de școală. Mai au puțin și stau crăcănate cu pizda la vedere. Societatea din ziua de azi, mizerie peste tot. Democrație prost înțeleasă, cum spunea Ștefănescu, diriginta mea.

Premieră pentru blog. Primul post scris de pe telefon. Nu m-am putut abține.



joi, 7 septembrie 2023

Cetățean de onoare (parodie)

de Florin M.

Acum câteva săptămâni am primit o veste mare: scrierile mele dese despre Oltenița au ajuns la urechea celor de la Primărie și au decis să mă răsplătească pentru că le-am promovat orașul. Au decis să mă facă "cetățean de onoare". 

Pe cât de entuziast am fost eu, pe atât de indiferenți au fost cei din jurul meu: soția a pufnit din nas, copiii au strigat plictisiți "iar o să mergem la Oltenița ?", domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-a spus niște vorbe de duh despre fudulie, Eufrosin mi-a lăsat un comentariu acru. Nimeni nu se bucură de reușitele mele.

Am așteptat cu nerăbdare ziua stabilită, mi-am pregătit din timp hainele, am spălat mașina, și iată, a venit și seara de dinaintea plecării. N-am dormit prea bine, din cauza căldurii (v-am relatat deja că sunt împotriva aerului condiționat) dar mai ales a emoțiilor. Dimineața m-am trezit totuși voios, spre deosebire de soție și copii, care și-ar fi dorit să nici nu mai plecăm la drum. I-am suit totuși în mașină și am pornit pe DN4, drumul pe care îl știu deja atât de bine.

Am oprit la Primărie, unde mă aștepta primarul, cu panglica tricoloră deja pusă la piept. M-a dus în birou unde mi-a explicat cum va decurge ceremonia și mi-a făcut și o promisiune. Dacă voi continua să promovez Oltenița, peste câțiva ani, când va fi gata cartierul nou de lângă stadion, una dintre străzi ar putea să îmi poarte numele.

Ne-am îndreptat apoi spre o mică scenă amplasată lângă Primărie, unde erau strânse câteva zeci de persoane. Domn' primar a anunțat despre ce e vorba și mi-a făcut o scurtă prezentare. Întâmplător, citise și postarea mea de pe blog unde menționasem că am "15 ani de box", așa că m-a prezentat ca pe un fost mare sportiv al țării. Am urcat apoi pe scenă, mi s-a înmânat o diplomă și am fost aplaudat de mulțime. Mi s-a dat și "cheia orașului". Nicidecum o cheie de aur, ci una destul de ruginită, probabil de la vreo magazie. A venit apoi momentul sponsorului, o firmă de construcții locală, care mi-a oferit doi saci de ciment. I-am ținut câteva minute în brațe, apoi i-am pasat soției, fiind nevoit să fac o baie de mulțime. 

Oamenii mă felicitau, și pentru titlul de "cetățean de onoare" și pentru "cariera sportiva". Copiii mi s-au plâns că au fost ciupiți de obraz de câteva bătrâne. Îi înțeleg, una dintre ele m-a ciupit și pe mine, și e foarte dureros. Spre stânga mulțimii, am nimerit și oameni cu altă reacție. Aflând că sunt de la București, m-au luat drept politician și au început să își verse pe mine necazurile. Că noi, îmbuibații de la București, am distrus industria Olteniței, că nu le mărim pensiile, că nu ne mai votează. Noroc că i-a risipit primarul și șeful poliției că altfel nu mai scăpam de ei.

După ceremonie, în calitatea mea de cetățean de onoare, a trebuit să particip la câteva evenimente. Primul a fost la stadion, să dau lovitura de începere la meci. Un mare derby de liga IV, între CSM Oltenița și Progresul Fundulea. Meciul a început cu întârziere, pe teren fiind câteva vaci la păscut. Consilierul primarului l-a căutat pe văcar pe la toate cârciumile din oraș, l-a adus la stadion, s-au certat, a fost chemată poliția să aplaneze cearta. Abia după o oră vacile au ieșit de pe teren, și au intrat cele două echipe la încălzire. Echipe care s-au plâns că e multă balegă pe teren, și a mai durat încă o jumătate de oră până la începerea partidei.

În aplauzele a câtorva zeci de spectatori am fost invitat la centru, să dau lovitura de începere. Am dat elegant, cu latul, precum marele Johann Cruyff. M-am întors la familie și i-am întrebat: "v-a plăcut momentul ?" Soția mi-a răspuns tăios: "nu vezi că m-ai lăsat cu sacii ăștia în brațe ? cât îi mai țin ?". Așa e, uitasem să trecem pe la mașină, să lăsăm sacii de ciment. N-am știut ce să-i răspund, așa că m-am prefăcut pasionat de meci, comentând cu domn' primar fazele. Faze nu prea erau, că nici una dintre echipe nu lega mai mult de trei pase. La primul șut mai sănătos mingea a sărit peste peluză și dusă a fost. S-au dus câțiva jucători s-o caute prin câmp, alții prin cimitir, dar fără succes. În lipsa unei mingi de rezervă, Progresul Fundulea a câștigat la "masa verde" cu 3-0.

Am avut apoi în program inaugurarea unui aprozar. Domn' primar a ținut panglica, eu am tăiat-o cu un gest hotărât, trecătorii au aplaudat. Cei de la aprozar nu știau cine sunt, așa că au început confuziile: "Vai, domnu' Marcel Pavel, ce v-ați împlinit !! La televizor nu păreați așa înalt !" O doamnă în vârstă a spus că sunt Temișan. I-a lămurit cineva care mă văzuse la ceremonie: "domnul nu e cântăreț, a făcut 15 ani de box !"

Domn' primar m-a condus apoi spre căminul cultural, unde urma să asistăm la un program artistic. De la depărtare am văzut niste mișcări de dans pe scările căminului. L-am întrebat pe primar: "ați pregătit un număr de dans contemporan ? Ca la Românii au Talent ?" Domn' primar m-a lămurit că ceea ce vedem nu e dans contemporan, e bețivul cartierului, care se dă în spectacol. Numărul artistic era înăuntru. Elevi și eleve, în uniformă de școală, care au recitat câteva poezii, ca pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu.

Am ajuns și la masa festivă. Dezamăgire totală !! Am servit (cui?) dorada cu mămăligă și vin de țară. Păi cum vine asta ? Suntem pe malul Dunării și mâncăm pește oceanic de la congelator ? Și vin d-ăla făcut din 10 feluri de struguri, cu drojdia plutind prin el ? Iar la desert o plăcintă cu brânză, atât de sărată de-ți venea să bei toată Dunărea. Le-am spus (în felul meu superior) bucătăreselor că eu știu să prepar Cheesecake după rețeta lui Jamie Oliver. "Mofturi de București !!" au replicat ele acre, plecând supărate de la masă.

De plecat, ne-a venit și nouă rândul să plecăm. Ne-am luat la revedere de la cei de la Primărie, și ne-am suit în mașină. Mă cam durea burta (nu mi-a priit deloc masa festivă), doream să ajung mai repede acasă, așa că am apăsat pedala de accelerație. Am pus și muzică frumoasă la difuzor ("muzică învechită" după aprecierea fiului cel mare), pe care am ascultat-o cu plăcere și cu pumnul încleștat. Asta până ne-a tras pe dreapta un polițist. "Unde vă grăbeați așa ? De unde veniți ?" I-am spus (cu mândrie) că vin de la Oltenița, unde am fost făcut "cetățean de onoare". Polițistul a replicat că "n-are chef de glume proaste !". Am insistat, am căutat diploma, dar nu mai știu în ce geantă am pus-o. În schimb i-am arătat sacii de ciment, primiți de la sponsor, și cheia ruginită. Polițistul a mai spus odată că n-are chef de glume, și mi-a trântit o amendă de nu m-am văzut.

Diploma am găsit-o abia acasă. Am luat un ciocan și am bătut-o în cuie pe perete, la loc de cinste, în ciuda protestelor repetate ale soției. A doua zi m-am dus la Mega Shop&Go să cumpăr castraveți. Akshona, vânzătoarea exotică din Turkmenistan era acolo. În timp ce îmi scana produsele i-am spus ce s-a întâmplat în ziua precedentă, sperând s-o impresionez. N-a înțeles ea ce înseamnă "Oltenița" sau "cetățean de onoare". A zâmbit jenată și a spus "castraveți... 4 lei". Am ajuns acasă, am pus punga pe masa din bucătărie și am stat în fotoliu o oră, admirând frumoasa diplomă de pe perete.

vineri, 1 septembrie 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (9) - Lux și opulență

- Ce părere ai despre Greta Van Fleet?
- Înotătoarea aia neerlandeză de la 200 fluture?  

Plouă de rupe, tună și fulgeră. Beau tequila ieftină. Sierra Reposado. Piesa "A change is gonna come"  în varianta GVF răsună la maxim în boxa portabilă, conferind și mai multă măreție furtunii de afară. Nevasta intră în casă, udă leoarcă cărând o plasă din care scoate patru pungi de creveți și mi le trântește pe masă, zicând: "Ia, băi guștere, că ai ajuns de râsul blogosferei cu mâncărurile tale low cost.". Apoi mai scoate o sticlă de spumant roze pe care o bagă în congelator. Spumant roze făcut din strugure rara neagră. Dacă strugurele este negru, de ce băutura iese roze? Păi nu ați văzut filmul Sideways? Explică acolo. Se dă pielița la o parte de pe fruct. 

Creveți în carapace, îi trag în unt și mirodenii la tigaie. Îi amestec cu usturoi. Mexicanii beau bere după tequila, eu beau vin spumant de la congelator. Și mănânc creveți. Merge de minune. Ploaia s-a oprit. S-a liniștit și muzica în boxe. Lily Kershaw - Forever young. Tot un cover. Tânăr mă simt și eu cu așa mâncare și băutură de calitate, cu răcoarea care a venit după vara asta mizerabilă. 




marți, 22 august 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (8) - Ieftin, practic, gustos

  • 11 ciocănele de pui = 33 lei
  • 1 kg cartofi = 5 lei
  • sare, piper, ulei măsline, ceapă, usturoi, ardei + consum curent și apă = 12 lei

50 de lei pentru 5 porții de mâncare de calitate. Ne-a rămas și pentru a doua zi.  Dificultate zero, arunci puiul într-o tavă, cureți cartofi pe care-i pui de asemenea în tava la cuptor. În 90 minute e gata totul. O poate face și un copil de 7 ani. 10 lei o porție, la o cantină îți cere 22 de lei pe așa ceva. La o asemenea tavă profitul lor este de 60 lei. N-am băut nimic, pentru ca sunt în zilele de pauză. Dar în timp ce mâncam am ascultat o piesă franceză foarte bună. Din păcate i-am uitat numele, dar videoclipul este cu o mamă și un copil care merg pe o plajă la mare, mama adoarme, copilul face o groapă în nisip, iar totul de aici are conotații absurde.



miercuri, 16 august 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (7)

  • 200 grame piept de pui = 6 lei
  • 1/3 pungă cartofi prăjiți = 3,5 lei
  • sos făcut din smântână, usturoi și mărar = 1 leu
  • salată = 1 leu
  • bere Neumarkt pet 1 litru = 4,4 lei

Cu 15,9 lei am mâncat un meniu net superior (calitativ și cantitativ) celui de la KFC și am băut 1 litru de bere rece, în loc de cola răsuflată de la dozator. Totul a fost pregătit de nevastă'mea în încercarea de a mă face să renunț la fast food-urile din oraș. Salata de castraveți a tăiat-o într-un mod ciudat, felii de-a lungul legumei, nu de-a latul așa cum se obișnuiește. Întrebând-o despre acest fapt, mi-a răspuns: "Am tăiat-o așa pentru a-i da un aspect de sărăcie, de chestie ieftină, ca să observe cititorii blogului tău că nu ne scăldăm în bani.". Halba de bere este cumpărată dintr-un magazin din Vasiliki, Lefkada. 



joi, 10 august 2023

@ supermarket

În Kaufland, la vitrina asistată, m-am certat cu un bărbat pentru întâietate la servire. Chestia ciudată este că el susținea că eu sunt înaintea lui, iar eu susțineam că el este înaintea mea. Într-un final am cedat eu și am cerut înaintea lui produse din galantar.

Tot în Kaufland, văd reducere la berea Ciuc. Sticlă de sticlă la 0,33. 2,97 lei în loc de 3,85 lei. Cumpăr 8, dar la casă am surpriza să văd că berea costă 3,85 lei. Casiera îmi spune cu tristețe că nu mă poate ajuta, promoția terminându-se cu o zi în urmă, iar colegii ei uitând să scoată eticheta de la raft. Eu îi zic că nu este vina mea, cumpărând berea doar pentru faptul că e la reducere, nefiind un băutor de Ciuc. Mă trimite la ghișeul de informații, iar angajata de acolo îmi spune: "Picture cu eticheta promoțională, or it didn't happen!". Mă duc în magazin, fac poza la raft, îi arăt și-mi zice: "Perfect! Ne cerem scuze! Mulțumim pentru că ne-ați semnalat situația!". Îmi calculează (3,85-2,97) x 8 și îmi dă 7 lei cash. Apoi sună un coleg și îi spune să scoată eticheta de la raft. Deci nu e cum spun gurile rele: "Domne, încearcă să te fure lanțurile de magazine capitaliste.". Pur și simplu sunt oameni și ei, mai uită una alta. Nu e ușoară munca de lucrător comercial.

luni, 7 august 2023

ΔT

Intru în Shop&Go ca să văd ce mai face Akshona, lucrătoarea din Turkmenistan. Pentru a nu părea aiurea, cumpăr șase castraveți care costă 3 lei. În magazin intră și o cucoană în vârstă, care din ușă se răstește: "Dar de ce țineți atât de jos aerul condiționat în magazin? Este atât de frig, trebuie să-mi pun șalul ăsta mereu pe mine când intru la voi.". Akshona, lucrătoarea din Turkmenistan, îi răspunde într-o română cât de cât bună: "Se strică alimentele altfel.". Iar eu îi zic cucoanei: "Dar nu este așa de frig!", deși era cam frig, dar am vrut să-i iau apărarea Akshonei. Iar de aici a urmat un dialog cu doamna în vârstă.

- Păi nu ți-e frig matale, că ești tânăr și sănătos.
- E, sunt o pulă tânăr. Merg pe 45.
- Ooo, ce tânăr ești. Eu am 84.
- Și sunt o pulă sănătos. Iau pastile cu pumnul.
- Da, dar eu am operație pe inimă. 

Se înfășoară mai bine în șal și imi povestește despre bolile sale la inimă și despre faptul că nu este benefică pentru corp o diferență de temperatură atât de mare între interior și exterior. Într-un final îi dau dreptate. Chiar nu e normal de la 35°C să intri la 20°C. 

Omul modern are tendința să fie cocoloșit. Intervalul său de adaptabilitate a scăzut simțitor. Am la muncă colegi care atunci când în încăpere sunt 25°C dau drumul la AC pe rece, iar atunci când în birou sunt 20°C dau drumul la AC pe cald. Eu urăsc AC-ul. Sunt oameni care au uitat să poarte un pullover, stau iarna în tricou cu mânecă scurtă și cu AC pornit pe funcția heat.

Am ieșit din magazin și am transpirat instantaneu. Corpul încearcă să-și regleze temperatura. Nu știu ce o fi cumpărat femeia în vârstă (baba) din magazin, dar eu am ajuns acasă și am făcut o salată de castraveți. Cu usturoi.

vineri, 4 august 2023

Globalizare

Ieri am intrat într-un Shop&Go. Am cumpărat cinci castraveți și două căpățâni de usturoi. Merg la casă și rămân uimit. Casiera pare desprinsă din scrierile lui Cinghiz Aitmatov. Față rotundă, privire blândă, ochi migdalați. Mă uit la ecusonul ei, o cheamă Akshona. O întreb de unde este, îmi răspunde că e din Turkmenistan. Spre rușinea mea nu știu nimic despre această țară, nici măcar ce capitală are. Ajung acasă și constant că este de două ori mai mare decât România, iar capitala se numește Aşgabat. Oameni din Turkmenistan veniți să lucreze la magazin în România. Este bine? Este rău? Nu îmi dau seama. Știu doar că mi s-a făcut poftă de recitit "Plopșorul meu cu băsmăluță roșie", deși acolo este vorba despre Kirghizstan.

joi, 3 august 2023

Restaurant vs. gătit la domiciliu (6) - Mic dejun la prețul unui covrig

Ați citit distopia Nineteen Eighty-Four? Acolo dispăruseră țările, dispăruse identitatea națională, existau Oceania, Eurasia și Eastasia. Atât. Spre asta ne îndreptăm și noi în viața reală? Cumperi produse alimentare și scrie pe ele doar "Produs în UE". Cumperi îmbrăcăminte și nu scrie absolut nicio țară de proveniență, doar cotton Africa. Înainte știai exact ce cumperi, îți indica până și orașul pe ambalaj. Parizer de Tulcea, pantofi de Drăgășani, compot de cireșe din Albania. Pentru mine este foarte important să știu locul geografic exact al mâncărurilor, băuturilor, al hainelor și de fapt al tuturor produselor pe care le cumpăr și folosesc. Când am ocazia, cumpăr produse locale, unde se specifică cu exactitate de unde provin.

Micul dejun excelent de azi dimineață la prețul unui covrig. Ceai (infuzie de plante de fapt) bulgăresc "добро утро", pâine prăjită cu unt german și miere de albine din Creta. Ceaiul băut dintr-o cană chinezească cumpărată din Suedia. Ceaiul cumpărat de mine din Bulgaria, mierea cumpărată de mine din Grecia.



marți, 1 august 2023

Povestire din Brasov

de Aidan

 

   In fata mea stau 2 brasoveni. O baba si un mos. Baba completeaza integrame si se tot contazice cu mosul ei. Nu se pot lamuri in legatura cu statiile prin care trece trenul. Suntem in Feldioara. Ei cred ca suntem la Bod. M-am saturat de cearta lor uscata. "Thing get damaged/Things get broken..." e ultima piesa Depeche Mode si ma insoteste. Cand o sa fiu mare, cantecul acesta o sa-mi aduca aminte de toamna si de Brasov.

     In gara, lume pestrita! Aceeiasi tigani, aceleasi  blocuri, acelasi asfalt crapat.. Aceeiasi Romanie. Caut un taxi. Gasesc. Urc si dau cu capul de tavan. "Auuuu!" zice taximetristul ironic. Chiar ca auuuu! Mergem. "Unde?" "La P** **" "In centru?" "???Da!?" Nu stiu daca-i in centru. Poate ma testeaza. Aflu ca soferu-i din Baia Mare. Sta in Brasov de 40 de ani. Imi vorbeste despre niste oameni pe care ar trebui sa-i stiu. Nu-i stiu, dar aprob... Am ajuns! In sfarsit!

      Intru in cladire. Ma duc. "Unde?" E un paznic. "La P** **" zic. "Cu liftul!" Urc. Urca si o femeie. E tare amabila. Tine in maini 3 cani. Una galbena, una rosie, une verde. Ea coboara, eu mai urc.

       Alt paznic. "Pe cine cauti?" "Pe M.G.!" "Asteapta acolo, pe scaun! Trebuie sa vina!" Astept. Numar patratelele de sticla din care-i zidit peretele din fata mea. E liniste. Astept. Inima-mi bate tare. Trebuie sa soseasca. A sosit! Ma ia in brate. Cine-i? Miroase asa de frumos. A frig si a parfum. E M.? Ma confunda cineva? Nu poate fi ea! E prea tanara. Parca-i o copilita de la scoala. Si e asa de frumoasa! Parca-i o naluca! Iar a disparut. Unde-i? O aud vorbind din televizorul paznicului. Ea e! E M. mea! Dar e atat de tanara si de frumoasa...

        Astept! Vine zvarluga! Ma trage de maneca si ma baga. Unde? In lift. Sunt nauc. Se misca asa de repede. E atat de vie. Iesim din lift. Ma trage dupa ea. Parca-s un papusoi pierdut de copii. "Ne mai vedem in seara asta?" "Da!" Vorbele se pierd in vant. "Ce sa-ti cumpar?" Nu stiu. Ea stie. Parca-i un tititrez. Cumpara! Ma baga in taxi. Peste mine navalesc chipsuri si sticla de suc. Parca-i Craciun! Trebuie sa ma duc pe Curcanilor 62. Eu am inteles 52. Taximetristul rade. Mergem.

        Soferul parca-i din alta lume! Greseste drumul de 5 ori. Imi opreste aparatul de taxat la 35000. Numai el stie de ce. Ajungem! Il platesc, iar el imi ureaza "Spor la treaba!" Sa te ia dracu'!

         Case enorme ma strajuiesc pe ulita ingusta. Din spatele lor se ridica un munte cu brazi. E un popor de brazi ce pare ca s-ar prabusi peste micimea mea. Parca-i o ceata de daci fugita de timp! Sun la poarta! Sun, sun, sun... nu ma deschide nimeni! Am ajuns unde trebuie? Ma simt ca Jonathan Harker la poarta lui Dracula. "Ce doriti?" Unde-i? De unde vorbeste? Nu e nicaieri... Ba da! E sus. O fatuca ma baga in casa. E cald. Ii spun de M. O intreba ceva pe mama ei dupa care revine si ma duce in camera. Totul e albastru in camera. Trebuie ca M. si-a amintit ca albastru-i culoarea mea favorita! Unde-s?

         E atata liniste! Trebuia sa-mi sun parinti. Mama va fi fiind moarta de ingrijorare. Am promis ca sun la 4. E aproape 7. Am uitat! Sunt tolomac...

         Cineva bate la usa! Parca-s un conte. "O domnisoara vrea sa te vada. O primesti?" O primesc. E M. mea. Vine ca un vant de primavara. Iar a adus cu ea miros de frig si de parfum. E asa de frumoasa! Am crezut ca o sa fie doar a mea. Ce naiv sunt. Si ce frumos zambeste. Si ce frumos vorbeste. Si cat e de vie. Le face pe toate! Rade, vorbeste la telefon, vorbeste cu mine, ma tine de mana. Parca are 10 guri si 10 maini. Iar ma strange in brate. Ce bine e! S-a dus... Parca a dus cu ea toata frumusetea din lume!

          E dimineata! Timpul se rostogoleste cu greu. Parca-i o roata patrata!

         Ne vedem din nou. Iar e frumoasa, dar parca-i mai trista si mai obosita. Nu mai e ca prasnelul de ieri.

         Ce frumos mananca. Precum o artista. Are mani atat de fine si miscari atat de elegante si de naturale. Imi amintesc un cuvant uitat: ingenua!

         Ii dau o carte. Ce face? O miroase? Cine mai miroase o carte? Un om care-a citit...

         Ce repede se duce vremea! Ne plimbam printr-o cetate veche, iar ea pare la fel de veche precum cetatea. Parca ar fi acolo de cand lumea. Si e atat de frumoasa si de trista. As vrea sa o strang in brate, dar mi-e frica. Nu-i momentul. Si nici eu nu-s omul potivit.

          Bem suc si vorbim. Oamenii din jurul nostru o privesc cu aceeasi admiratie discreta pe care am observat-o si la restaurant, si la magazine, si pe strada. Cand o vad cat e de vie si de frumoasa ma gandesc ca ar putea fi o vrabiuta sprintena ce cauta betigase pentru cuibusorul fericirii ei. Poate ca si cartea pe care a cumparat-o mai inainte e tot un astfel de betigas.

          Iar suntem la gara. Totul a fost asa de fulgerator. Am picat din Rai direct in... Romania. Sunt pierdut si trist. Doar ea ramas vie intr-o lume moarta. E grijulie ca o mama. Imi zice ca ma iubeste. Ce? De ce ma mai iubeste? A vorbit serios? A vorbit! Iar eu sunt asa de urat si de rau. A plecat si am senzatia ca n-am s-o mai vad niciodata. Tristete neagra...

          Sunt in tren. E noapte si e cald. Mi se topesc oasele inghetate de frig. Mi se topeste sufletul de dor. Mi-e dor de tot. Parca-s intr-un tunel in care s-a comprimat timpul. Ma gandesc la cat de tristi sunt oamenii care n-o cunosc pe M. mea... M. mea... Parca-i o icoana. Ma uit la ea si astept sa lacrimeze, dar nu! Ea rade! Ea a invins nefericirea cu un zambet. O s-o pun langa celelate icoane ale vietii mele: icoanele copilariei! O iubesc...

                                                                 (octombrie 2005)