luni, 16 decembrie 2019

Vinyl

Una din marile mele plăceri este de a conduce autoturismul noaptea pe un drum liber. În jur este liniște, cei din mașină dorm duși, eu sunt concentrat la drum și ascult radioul. Duminică seara, pe drumul de întoarcere de undeva din județul Harghita. La Europa FM la această vreme este o emisiune foarte bună, numită "Vinyl", cu tot felul de piese vechi despre care realizatorul, Andrei Paleu, spune tot felul de povești interesante, le prezintă într-un mod frumos. În această duminică a prezentat printre altele și o piesă pe care eu nu o mai auzisem, deși omul de radio a numit-o un reper al muzicii punk. Patti Smith - Gloria. Excepțională! Și foarte bună pentru condus noaptea. O piesă complexă cu multe schimbări de ritm. Glooooria.....

Cu 24 de ore înainte, la masa servită (cui?) în secuime, într-un han la 9 km de Miercurea Ciuc, femeia care ne-a turnat o ciorbă de burtă și ne-a făcut un excelent grătar unguresc, ne-a pus muzică în surdină de la un computer. Un cd cu Dire Straits. Prima piesa You and your friend. Cineva de pe forumul Locomania mi-o recomandase pentru un disk de mașină acum mai bine de 10 ani. Nu mai știu cine. Aidan? krapulax? Nu știu cât de potrivită a fost audiția acestei piese la ciorba de burtă, dar cu siguranță mi-a atins o coardă sensibilă.

A doua zi, la un restaurant aflat pe o stradă lătularnică a centrului Brașovului. Atmosferă extrem de intimă, lumină plăcută, mâncare bună, ospătăriță drăguță și politicoasă. O piesă superbă se aude din boxe. Elton John - I'm Still Standing. Au fost mai multe piese ale acestui interpret. A urmat I Guess That's Why They Call It The Blues. Bun muzician.

miercuri, 20 noiembrie 2019

Ziua nevestei

Iarna trecută, pe când ne aflam la un hotel în Sibiel, inspirat de mobilierul în stil vintage al camerei, am inventat o poveste pentru a-i speria pe copii. Le-am spus că în acea cameră, la ceas de noapte, vine "Moșu" și îi apucă de mână. Sigur, o poveste ce contravine de la parentingul modern care ne povățuiește să nu speriem copiii cu "bau-bau", "baba cloanța", "omul negru". Eu nu m-am putut abține și atunci când nu sunt cuminți le mai spun câte o prostie de genul: "Iese Moșu de sub pat și îți mănâncă capul.". Cel mare se amuză, însă cel mic se mai sperie câteodată.

Pentru a marca ziua nevestei am decis să facem o excursie de 3 zile având ca terminus Deva. De fapt totul a plecat de la faptul că nevasta găsise o cazare excelentă în satul Banpotoc (Vila Castelul Maria), aflat în imediata vecinătate a orașului Simeria și la circa 20 kilometri de Municipiul Deva. Am planificat minuțios traseul cu multă vreme înainte, m-am pregătit din timp cu daruri scumpe și alese pentru sărbătorită, am așteptat cu toții nerăbdători să vină momentul plecării.

Cu o zi înainte de ziua nevestei

Plecăm la ora 7 de acasă și nici nu oprim până la Mânăstirea Hurezi, ctitorită, după cum se știe, de Constantin Brâncoveanu. Nu suntem noi cine știe ce evlavioși, dar ne face plăcere să intrăm prin biserici și mânăstiri. E și aceasta o formă de cultivare. Localitatea Horezu este cunoscută pentru ceramica sa și le povestim copiilor despre acest lucru, invitându-i chiar să-și aleagă câte o farfurie dintr-un atelier meșteșugăresc. 22 lei/bucata. În prealabil îi spun omului de acolo că noi vrem să mâncăm în ele, nu să le atârnăm pe pereți. Mă asigură că sunt foarte potrivite pentru mâncat, numai să nu tai cu cuțitul în ele, pentru că se va strica desenul. Îmi imaginez deja că vom mânca pulpe de rață ori sarmale cu mămăligă în aceste farfurii din lut. Iar acum alegerea fiecăruia: nevasta o farfurie cu flori (potrivită pentru spiritul femeiesc), eu o farfurie cu cocoș (cocoșelul de Horezu fiind emblematic, cocoșul fiind în general un simbol al binelui, cel care anunță venirea luminii și biruirea întunericului), copilul cel mic o farfurie cu pești (de când a aflat că este zodia peștelui, iubește foarte mult această viețuitoare despre care știm că este considerată și un simbol creștinesc foarte important), copilul cel mare o farfurie cu un șarpe (i se pare interesant acest animal, nu îmi explic de ce).

Plecăm cu inima curată mai departe, dar și ușurați de 88 de lei. Un nou popas plin de cucernicie îl facem la Mânăstirea Lainici, din Defileul Jiului. Frumos. Iar apoi la Petroșani, unde oprim la Lidl și cumpărăm o mulțime de dulciuri având ca tematică Crăciunul. Turtă dulce, bastonașe de marțipan, migdale trase în ciocolată, bombonele etc. Petroșani e un oraș înconjurat de munți, dar totuși pare trist. Ne îndreptăm spre Hațeg, iar aici facem stânga către Mânăstirea Prislop. Mormântul Părintelui Arsenie Boca, devenit loc de pelerinaj în ultimii ani. Ne doream de multă vreme să vedem cu ochii noștri, ne-a plăcut, am stat la coadă cam o oră să ajungem la mormânt, ne-am pus dorințe cu toții. Vorba unei babe de la coadă: "Ce loc curat și sfânt!". Foarte frumos. Iar cu vizitele la aceste 3 mânăstiri, partea cuvioasă a călătoriei noastre a luat sfârșit, fiind înlocuită cu petreceri, dezmăț, muzică, îmbuibare, glume deșanțate.

Era noapte de-a binelea când am ajuns la Castelul Maria din Banpotoc. Camerele noastre sunt mai presus de așteptări, totul este la superlativ. O întreb pe nevastă dacă dă și ea o sticlă de vin. Fiind ziua ei nu doream să beau bere, ci vin la trei sferturi, băutură de care mă feresc în mod normal atunci când sunt într-un restaurant, din motive financiare, desigur. Nevasta a fost de acord, dar a precizat că bem jumi-juma sticla, nu doar eu. Am coborât în restaurantul Castelului Maria (de fapt un fost conac transformat în pensiune) care nu este foarte mare, doar patru mese, însă cu siguranță este extrem de stilat. Sfeșnic cu trei lumânări pe masă, paharele și farfuriile inscripționate cu inițialele locului, fețe de masă alb imaculat, farfurii numai și numai albe, farfurie pe masă peste care îți punea farfuria cu felul comandat. Muzică cultă în fundal la un ton cât se poate de potrivit. Când am ajuns noi tocmai se derula actul III din Simfonia nr 2 în Do Major a lui  Robert Schumann, în interpretarea Filarmonicii din Buenos Aires, sub bagheta foarte tânărului, dar extrem de talentatului dirijor Mariano Chiacchiarini. Imediat ce ne-am așezat la masă, am fost înconjurați de 3-4 pisici. Una dintre pisici purta numele Amore. Muzica clasică și pisicile m-au dus cu gândul la romanele binecunoscutului autor nipon Haruki Murakami. În prealabil am studiat site-ul locului, iar acolo era prezentat întreg staful. Am recunoscut-o pe cea care ne-a întâmpinat, iar acum ne servea la masă și mi-am amintit de cv-ul ei, unde scria că vorbește patru limbi străine. Te simți umil, dar totodată și măgulit când o asemenea persoană te servește la masă. Am comandat pentru mine o porție de cârnaț (chiar așa scria în meniu) cu sos de hrean, o porție de friptură de porc cu mere și ghimbir, o porție de cartofi cu mărar. La fel și nevasta, doar că la garnitură a cerut sote de ciuperci. Am ales o sticlă de cabernet sauvignion de Segarcea (70 lei, preț bun ținând cont că la Alimentara e 35-40 lei). Copilul cel mare a ales pui în stil italian, iar cel mic, fiind îndrăgostit de paste, penne arrabbiata gătite al dente. Limonadă ca băutură pentru cei mici. Doamna a desfăcut sticla de vin undeva departe de masă, dar în câmpul nostru vizual, iar apoi i-a pus un șervețel pe gât. S-a îndreptat către mine cu sticla într-o mână și cu cealaltă la spate și făcând o plecăciune abia vizibilă m-a întrebat dacă vreau să gust vinul. Ca la marile restaurante. I-am răspuns că nu, deoarece cunosc acest sortiment. Apoi a turnat întâi nevestei, care stătea pe cealaltă parte a mesei, după care a revenit și mi-a turnat și mie. Întotdeauna m-am întrebat ce se întâmplă dacă gust vinul și îi spun ospătarului că nu îmi place. Ce face cu vinul? Îl aruncă la canal? Cine plătește pentru el? Desigur, nu e cazul acum, cabernetul de Segarcea fiind excepțional. Până la sosirea bucatelor citesc dintr-o carte despre cinematografie, iar nevasta citește copiilor dintr-o carte de povești, intr-un colț al sălii de mese regăsind o mulțime de cărți pentru toate gusturile. Mâncărurile sunt incredibil de gustoase, întregite și de atmosfera extrem de plăcută. Nu doar ca s-au pogorât îngerii la masa noastră, dar parcă chiar Dumnezeu stă alături de noi. Muzica filarmonicii din Buenos Aires se aude undeva din depărtare (acum e o bucată din Bizet), piscile torc lângă noi într-o stare latentă de încordare în așteptarea unei bucățele de friptură dată prin mere și ghimbir, eu mănânc și beau vin, cu mintea golită de orice lucru rău, lumânările ard pe masă învăluind întreaga cameră într-o lumină din alte timpuri. Ba chiar ne comandăm și deserturi, felii din torturi de casă, excelente pentru finalul unei mese festive. Ajunși în cameră, adormim fără să ne mai spunem noapte bună.

Ziua nevestei

M-am trezit la 2:30. Dacă mă culc la ora 22:00, corpul  percepe somnul ca fiind unul de prânz. Nu mai puteam adormi, așa că m-am uitat pe geam către domeniul Castelului Maria. În întuneric nu am văzut mare lucru. Apoi m-am gândit la vremurile comuniste, când statul a confiscat pământul și conacul. Niște țărănoi aduși de cine știe unde au pus mâna pe averea boierilor de aici. Toți cei de lângă mine dormeau duși. Era trecut de 3 când am deschis telefonul. Mi-am amintit că e Black Friday încă, așa că am intrat pe epantofi, un concern polonez. Am găsit o pereche de Adidas Stan Smith reduși de la 448 lei la 292 lei. De asemenea pentru copilul cel mare am comandat o pereche de Adidas Superstar, iar pentru ce mic una de Stan Smith. CONSUMATORISM! Clipele trec greu, dar parcă mă simt mai bine după ce am cheltuit niște bani. Cântă cocoșii. Mai prind câteva ore de somn până ne trezim cu toții de-a binelea. Azi e sărbătoare, cântă muzica.

Coborâm la micul dejun, unde suntem seviți la fel de ireproșabil. Preparate de calitate. Prosciuto, brânză cu chimen, ouă ochiuri, mezeluri fine, legume (medicul mi-a recomandat să mănânc ceva viu la fiecare masă). Apoi ne plimbăm prin curtea conacului, unde dăm peste animale precum: câinele de vânătoare, păunul, rața mandarin. Și omniprezentele pisici.

Mergem la Castelul Corvinilor din Hunedoara. Copilul cel mare începe să mârâie: "Da, iar vizităm. Vizităm și vizităm. De ce trebuie să vizităm mereu câte ceva?". Iar eu i-am spus: "Stai potolit, că te mai duc la încă 3 mânăstiri și azi!". A tăcut, iar când am ajuns în castel nu mai dorea să plece. Tot mai găsea câte o cameră în care nu fusese și dorea să o vadă, de m-a alergat prin toate turnurile și pe toate scările. I-a plăcut foarte mult. Am intrat chiar și în camera torturilor (accentul este pe "u"), unde accesul era interzis sub 12 ani. Copiii mei nu au fost impresionați, ei fiind deja căliți cu Mortal Kombat. Fiul meu cel mic nu știe să citească, așa că a intrat dincolo de semnele cu trecerea oprită, călcând peste niște vestigii foarte importante, stârnind oprobriul angajaților de la muzeu. Pâna la urmă am petrecut vreo două ore de calitate în Castelul din Hunedoara.

Spre Deva, unde nu mai fusesem de 10 ani. Un oraș frumos, cu multe flori. Au început și pregătirile pentru Crăciun. Urcăm cu telecabina la cetate pentru celebra poză cu orașul văzut de sus pe fundal. Apoi hoinărim pe străzile municipiului reședință de județ. Pentru prânz ne-am propus ceva ieșit din comun, ceva care să spargă orice tipar. Vom merge la McDonald's. Parcăm mașina prin centru și mergem pe jos către Mc, care este chiar lângă gară. Prilej de a admira orașul. Sună telefonul. Eufrosin Potecă pentru a o felicita pe nevastă. Fac semne disperate către sărbătorită ca să nu-i spună că mergem la McDonald's. La Mc e o coadă ca pe vremea răposatului. Se așteaptă cu bon de ordine. Așteptăm, ce să facem? Patru meniuri Big Mac Bacon. Gustoase. Dar ce nu este gustos când adaugi un pic de monoglutamat de sodiu? După masă mergem în gară și ne uităm la trenuri. Vedem trei marfare care trec în goană. Copilul cel mare joacă macao cu maică'sa pe scaunele peronului. Cel mic se joacă și vorbește de unul singur, alternând iterativ afirmațiile: "Sunt un  tip tare!", "Sunt asociat!".  Eu îmi amintesc că în această gară am aflat de moartea lui Michael Jackson, citind Adevărul de seară, ediția hunedoreană. E întuneric de-a binelea când pornim spre Castelul Maria.

Seara coborâm din nou în sala de mese. Mc-ul a fost doar un preludiu, un ifos. Comandăm din nou friptane, cârnaț, paste, vin de Segarcea. Copilul cel mic nu stă locului, iar eu îi spun: "Ai grijă, stai pe lângă noi, în seara asta o să vină și Moșu la masă!". Se așează cuminte pe scaun, băgându-se în mine. Nu trec 5 minute de la amenințarea cu Moșu, că la masa de lângă noi se așează un om în vârstă, cu părul alb. Copilul cel mic a înlemnit. Stană de piatră. Ar fi intrat cu totul în pământ. Eu i-am zis: "Vezi dacă nu ai fost cuminte? Ți-am zis doar!". Între timp l-am recunoscut de pe site-ul Castelului Maria pe cel aflat la masa vecină. Era Carlo, italianul. Proprietarul. Singur la masă, a mâncat în continuu preț de o oră, cu o rigurozitate de neimaginat. Am schimbat câteva vorbe cu el. Un om plăcut. Puteți afla de pe site povestea lui. Mâncarea, băutura, servirea, la fel de ireproșabile ca în prima seară, cu completarea că acum ospătărița a destupat sticla de vin, după care i-a turnat conținutul într-un recipient cu gât subțire și lat jos, din care ne-a turnat în pahare. Lux. Pisicile și lumânările nu au lipsit nici în această seară, iar camera era umplută de lucrări pentru pian compuse de Leoš Janáček, în interpretarea celebrei pianiste Misuzu Tanaka. Seara, înainte de culcare, am jucat împreună cu fiul meu cel mare un joc de logică absolut fabulos. Cumpărat din Petroșani de la Lidl. Într-un suport de plastic cu un perimetru dat se pun pe rând de către doi jucători (unu cu galben, celălalt cu roșu) nasturi. Jocul este câștigat de cel care reușește să pună primul patru nasturi fie pe lungime, lățime sau diagonală. Am câștigat de două ori, am pierdut de două ori. Ne-am culcat la miezul nopții și am dormit și eu neîntors până la 8 dimineața.

Cu o zi după ziua nevestei

Pensiunea goală. O zi de luni. De această dată am cunoscut-o pe Luminița, proprietara, soția lui Carlo. Ne-a vorbit cu căldură, ne-a pregătit masa foarte frumos. A spus că dacă știa că voi face poze, aranja și mai frumos. Am plecat foarte încântați de la Vila Castelul Maria. Carlo ne-a povățuit să nu ne grăbim pe drum. I-am urmat sfatul.

Simeria-Sibiu am mers pe autostradă, măreață realizare a vremurilor în care trăim. Undeva prin dreptul orașului Sebeș, nevasta și-a dat seama că a uitat dulciurile cumpărate din Petroșani în cameră. Suntem salvați! Mai puțin zahăr pentru noi. Tot cam pe atunci sună curierul să îmi spună că mi-a adus pachetul de la FashionDays la muncă. O sun pe Andra să îl ridice. Mi-am cumpărat o pereche de jeans Levi's 501. De Black Friday. Reducere de la 530 lei la 260 lei. În Sibiu ne plimbăm ca întotdeauna prin centru. Piața Mare, Piața Mică, Podul Mincinoșilor. De fiecare dată ne place la fel de mult. Acum este și târg de Crăciun. Ne dăm în roată. Cam piperat. 20 lei/persoană. Dar merită.

Pe la orele 17 ajungem în Brașov și găsim orașul ca niciodată. Aglomerat. Zecile de sensuri giratorii parcă nu își mai au rostul acum. Ambuteaje peste ambuteaje. Înjur de toți morții până ieșim spre Predeal. Eu sunt șofer de week-end, îmi place drumul întins, nu să chinuiesc mașina prin orașe aglomerate.

Ultimul popas înainte de casă îl facem pentru cină, la Predeal. Ca deobicei la Hanul Domnitorilor, unul dintre puținele restaurante cinstite în care am mâncat în ultima vreme. Ciorbă de burtă, șnițele de porc cu cartofi țărănești, pizza țărănească, salată de varză, papanași cu dulceață de afine, apă minerală.

Noaptea, pe DN1 în drum spre casă, ascultăm Rock FM. Am norocul să fie difuzată una dintre piesele mele preferate din toate timpurile. Deep Purple-Child in Time. Cu nimic mai prejos față de simfoniile ascultate la Vila Castel Maria.

Ajungem acasă cu același regret ca întotdeauna. De ce nu avem meseria de călător?

marți, 12 noiembrie 2019

Trei descoperiri muzicale într-o singură zi

Sâmbăta, la muncă, într-un moment de respiro vorbesc cu Băsescu și Elefantu, colegii mei. Băsescu e în hainele de scandal, ghete Adidas, pantalon de trening Adidas Originals, un tricou cu ACDC. Îi remarc vestimentația, iar el se fălește cu tricoul. "Rock, tată!". Elefantu glumește pe seama lui și spune: "Aiurea, Gabi. Ăsta e cu Romica Puceanu.". Schimb cu Elefantu câteva vorbe despre Siminică, Puceanu, lăutarii invitați la emisiunea lui Mircea Dinescu. Aducem vorba și despre Bregovic. Băsesescu spune: "A, mie nu îmi place Bregovic acum, îmi plăcea când era cu formația lui.". Nu știu despre ce vorbește. Mă trage într-un colț și îmi pune pe telefon. Trupa Bijelo Dugme. Oprostajni koncert. Trăiește muzica: "Ia uite, băi băiatule! Ia uite la ăștia! Au ceva din Purple, din Zeppelin.". Într-adevăr. Sunt foarte buni. I-am ascultat și eu acasă și mi-au plăcut mult.  

Mai pe seară, tot în ziua respectivă, mă întorceam de la Giurgiu. În mașină, cu nevasta și copiii. Ascultăm Radio Guerrilla. Jack White - High Ball Stepper. Cât de tare e piesa asta. Cât de tare e Jack White. E sau nu în primii 25 chitariști all time? Cu greu mă stăpânesc să nu dau pedală. Totuși, e noapte. Ascultăm la maxim. Patru boxe și patru twittere. Piesa asta ne unge la suflet pe toți patru.

La Guerrilla programul continuă cu muzică excelentă. Piese pentru care apelez la Shazam. (Aplicația asta este incredibilă. Cum era, Eufrosin, să o aibe, pe vremuri, bunica ta? Ar fi aflat instantaneu despre Unchained Melody.) Acum, în timpurile noastre, eu aflu despre Tones and I - Dance Monkey. Foarte intereantă piesa. De pe wikipedia aflu că Tones and I este de fapt Toni Watson, o australiancă dolofană de 26 ani.

marți, 29 octombrie 2019

Divin, elvețianca și elefanții

Într-o zi stăteam la birou, făcând niște calcule de fezabilitate foarte minuțioase, când, de nicăieri, în spatele meu, a apărut Șeful Constantin. S-a uitat cu atenție peste ce am lucrat și a aprobat abia vizibil din cap. Apoi Șeful Constantin a spus: "Muncești prea mult. Mai ia-ți și tu concediu! Du-te undeva cu familia! Nu suntem niște împuțiți de capitaliști să exploatăm omul. Ridică-te și pleacă!". Am plecat.

Singurii elefanți din România se găsesc în orașul Târgu Mureș, iar nevasta a propus să mergem într-acolo pentru a-i vedea și fiul nostru cel mic, care nu văzuse niciodată un elefant pe viu. Zis și făcut. Vreme caldă, de vară, cer senin, nici nu zici că suntem în octombrie. Dar, în noaptea de dinaintea plecării a început ploaia. Am plecat la 7 dimineața de acasă, iar preț de o oră am străbătut Bucureștiul sufocat de sutele de mii de mașini care se îngrămădesc pe străzi. Mă cuprind toți nervii stând în trafic și arunc sudalme grele către ceilalți șoferi. Sunt șofer de week-end, nu-mi place să aglomerez orașul aiurea, am folosit toată viața transportul în comun, îi urăsc pe comozii care folosesc inutil mașina mică prin oraș, pe toți pripașii care ne inundă orașul zi de zi, poluându-ne cu oxid de azot. Cum necum ajungem la autostradă și totul devine mai plăcut. În afară de vreme. Plouă, dar ăsta ne este norocul. Nu ne supărăm doar pentru asta, suntem în concediu și mergem către elefanți. 

În seara de dinaintea plecării am făcut sandwichuri cu cremă tartinabilă ce poartă numele orașului unde s-a semnat declarația de independență a Statelor Unite, cu șuncă denumită după orașul unde s-a născut Kafka și cu brânză de capră care nu avea niciun nume. Dar am uitat să pun și sticle cu apă plată în pachet. Copiilor li s-a făcut sete pe drum. Din două în două minute spuneau: "Tati, mi-e sete!”, iar nevasta îmi arunca priviri veninoase pentru că era treaba mea să mă ocup de pachet, ea ocupându-se de bagaje. Nu am mai rezistat și am oprit la Lidl în Curtea de Argeș. Am intrat în magazin, iar copiii și nevasta au rămas în mașină, pentru că ploua, iar ei nu sunt obișnuiți cu ploaia. Am cumpărat două baxuri de apă plată, ca să ne ajungă tot sejurul. La Lidl era săptămâna produselor de peste Prut. Nu m-am putut abține și am cumpărat o sticlă de divin Kvint 6 ani la 0,5 litri. 50 de lei. Foarte bun prețul. Prima oară am băut divin Kvint la nunta Tânărului Stăpân. Mi-a plăcut și de atunci cumpăr de câte ori am ocazia. Am ascuns bine sticla de divin în portbagaj, am dat câte o apă fiecărui copil, m-am scuturat de ploaie și m-am suit în mașină. Pornim spre Transfăgărășan. 

Nevasta mă întreabă cât am cheltuit la Lidl. Îi spun că 70 lei și se miră că am dat atâta pe niște apă. Se supără când află că am luat divin Kvint. Îmi spune că parcă i-am promis că nu mai dau banii pe băutură. Cu o săptămână înainte îmi cumpărasem o sticlă de vinars Miorița de 18 ani. S-a supărat rău și atunci. M-a întrebat dacă sunt alcoolic. I-am spus că nu, dar e bine să cumpărăm băutură ca să fie în casă pentru orice eventualitate. 

Ajungem la Barajul Vidraru. Ne dăm cu toții jos din mașină. Plouă. Mâncăm sandwiche și bem apă. Nevasta și cel mic intră în mașină. Eu și cel mare mergem de-a lungul barajului și admirăm peisajul. Statuia Electricității. Aici am fost făcut pionier. Am pupat steagul roșu al Partidului Comunist Român și steagul țării, tricolorul cu stemă. Apoi trebuia să spun o poezie, dar am uitat-o de atâta emoție. Pur și simplu am stat în fața tuturor și m-am uitat în gol. Nu îmi mai aduceam aminte de nimic. Am început să plâng. Am fost nedemn de cravata roșie. S-au dus mai bine de 30 de ani de atunci. Acum mănânc sandwich și spun glume alături de fiul meu cel mare. Ploaia cade peste noi. Nu mai suntem în comunism. Acum găsim divin moldovenesc pe săturate la Curtea de Argeș. 

Urcăm, urcăm spre Bâlea Lac. Oprim să facem poze la Cascada Capra. Nevasta se cam supără că o scot în ploaie, dar trebuie să facem poze pentru facebook. Însă este o atmosferă destinsă, plăcută, aerisită. Suntem singuri pe Transfăgărășan, iar asta mă bucură. Noi, bătrânii, bem un ceai la Cabana Bâlea Lac. Costă 5 lei. Copiii beau ciocolată caldă, care costă 10 lei. La peste 2000 metri de la nivelul mării, totul este învăluit în ceață, o atmosferă misterioasă s-a pogorât peste întregul munte. Nu mai plouă, este doar o stare umedă pentru că suntem chiar în nor. 

Urmăm drumul spre Agnita, iar apoi ajungem în Sighișoara la gazda noastră, un om binevoitor care are o pensiune cu camere excepționale, mult peste media din România. Gazda ne servește o țuică de bun venit și bea și el cu noi. Schimbăm diverse vorbe, îl intreb unde se mănâncă bine în oraș. Mă îndrumă către un restaurant, spunând că acolo a mâncat toată vara o elvețiancă care a stat în gazdă la el. Elvețianca a fost foarte mulțumită, iar noi considerăm asta un barometru al calității. Ne spunem că după plimbarea prin cetate acolo vom merge.

Când eram mic uram de moarte să fac plimbări cu ai mei prin concedii. Umblam în urma lor ca un câine plouat, bombănind printre dinți. Nu înțelegeam nicidecum de ce ai mei se extaziază în fața anumitor peisaje, mi se părea totul o prostie. Acum se pare că am uitat vremurile trecute și am pretenția de la copiii mei să fie impresionați de anumite priveliști, obiective turistice care nouă, adulților, ni se par interesante. Ba chiar îi chinuiesc cu fraze de genul: "Hai că ne mai plimbăm două ore și gata!". Ei, desigur, merg în urma noastră întrebându-ne cât mai durează, de ce trebuie să vedem toate astea etc. Totuși, ei sunt doi, eu eram copil singur, așa că pentru ei bănuiesc că este mai ușor. Se mai bat cu bețele, mai aleargă împreună, mai spun câte o glumă între ei, astfel că trece timpul, iar noi ne plimbăm prin toată cetatea, ba chiar urcăm și la biserica din deal pentru a privi la ciorile care se rotesc croncănind deasupra orașului. Acolo sus, nevasta mă atenționează: "Nu vreau să mergem iar în cimitir, ca să faci tu poze.". Nu mergem. Coborâm și mergem către restaurantul lăudat de elvețiancă.

Ne așteptăm la ceva fantastic de la acest restaurant. Noi, cei din lagărul socialist, avem un mare respect pentru occidentali. Dar este greșit, nu avem de ce le purta admirație. Gusturile lor la mâncare sunt mediocre. Așa este și restaurantul lăudat de elvețiancă. Fripturi mediocre, cartofi congelați, paste mediocre, pizza sub mediocră, servire proastă. Am ajuns să prețuiesc mâncatul acasă, pregătit de noi. Suntem peste multe restaurante cu nume. Ajuns la pensiune i-am spus gazdei că elvețianca are ștacheta calității la o înălțime joasă.

În centrul Sighișoarei am găsit un magazin Profi și am luat de acolo cele trebuincioase unui mic dejun, pe care l-am preparat noi în camera pensiunii, de fapt un studio echipat cu bucătărie de ultimă generație. Am folosit pentru prima oară o plită electrică și am preparat: ouă ochiuri cu costiță de porc, ceai, pâine prăjită, brânză telemea. Iar apoi plini de voie bună ne-am suit în autoturism și am pornit către Târgu Mureș. La radio era St James Infirmary Blues, în varianta The White Stripes. Am bătut toți patru ritmul cu palmele, copiii în scaune, nevasta în bordul mașinii, iar eu în volan. 

Grădina Zoologica din Târgu Mureș, amplasată într-o pădure, este după părerea mea cea mai frumoasă și completă din țară. Printrea altele am observat elefanții, puii de crocodil, girafa, puma, urșii, lupii, maimuțele, pantera neagră. Cam trei ore plăcute ne-am tot plimbat prin parcul zoologic. La elefanți am stat cel mai mult, făcând vreo 40 de poze numai acestor animale blajine. Sigur, mulți dintre noi contestă aceste parcuri Zoo, invocând pe bună dreptate faptul că animalele sunt chinuite, că rostul lor nu este în captivitate. Pe de altă parte unii spun că într-un Zoo cinstit animalele sunt bine îngrijite și au condiții chiar mai bune ca în habitatul lor natural. Noi nu ne-am pus aceste probleme. Atâta timp cât mâncăm animale, nu ne-am simțit prost observându-le în cuști. Dar nu pretindem că avem dreptate și că facem un lucru bun sau rău. 

După ieșirea de la Zoo, copiii s-au ales, de la tarabele cu "nimicuri" care abundă în zonă, cu câte un șarpe de jucărie. Fabricat din cauciuc, imită foarte bine un șarpe adevărat. Iar apoi am mers la Restaurantul "Taverna Diavolului" unde am mâncat un șnițel țigănesc, care a fost cât de cât ok, iar copiii s-au distrat aruncând cu șerpii prin local, spre oroarea mesenilor mai slabi de înger. După masa nu a lipsit o binemeritată plimbare prin centrul orașului Târgu Mureș. Oraș liniștit, curat, dar fără să iasă foarte mult în evidență.

Seara spre noapte, în Sighișoara, i-am chinuit din nou pe copii cu o plimbare, de această dată până la gară. 30 minute dus-30 minute întors. Dar a meritat, pentru că stând în gara pustie pe peron, în răcoarea toamnei, pe lânga noi a trecut un tren militar și am putut admira în fugă câteva dispozitive de combat, gen tunuri, lansatoare de rahete, automobile militare. 

În a treia zi și ultima a excursiei am atins două obiective turistice extrem de interesante. Cetatea Rupea și Biserica Fortificată Viscri. Au plăcut tuturor, chiar și copiii fiind încântați. Apoi cu părere de rău ne-am întors spre casă, noi dorindu-ne să călătorim măcar 300 de zile/an, nicidecum să muncim/mergem la școala și grădiniță într-un oraș aglomerat și poluat. În lungul drum spre casă am prins un post regional cu piese mai rar auditate la radio. Cu ajutorul aplicației Shazam am descoperit câteva titluri interesante precum: Steely Dan - Black Cow, King Crimson - Night Watch, Wishbone Ash - The King Will Come,  Terry Reid - Dean,  Stereolab - Ping Pong.

joi, 24 octombrie 2019

Haruki Murakami - Uciderea Comandorului




Țara autorului : Japonia

Titlul original : Kishidanchō-goroshi

Anul publicării : 2017

Ediția în limba română : Editura Polirom
Număr de pagini : 386 (vol 1) + 394 (vol 2)

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5






Nu mă așteptam, dar e posibil ca acest roman să fie pe locul 4 all time în topul preferințelor mele din cele aproximativ 20 de cărți Haruki Murakami pe care le-am citit. La final rămân mai puține semne de întrebare ca deobicei deși fantasticul predomină la tot pasul. N-am mai avut senzația că povestea rămâne neterminată, că cititorul rămâne nelămurit. Mi-a plăcut foarte mult și starea de suspans pe care reușește autorul să o creeze, stăruind asupra fiecărui lucru neînsemnat, descriind totul în amănunt. În rest nu e cu nimic diferit de alte romane, omniprezent trade mark-ul lui Murakami de a face fantasticul firesc. Un pictor de 35 de ani se desparte de nevastă, pleacă și se stabilește în casa unui mare pictor, aflat acum la 90 de ani, cu mințile pierdute, la azil. Casa este pe un munte, izolată de lume. Aici are parte de o grămadă de aventuri: ascultă multă muzică savantă, face sex de multe ori (inclusiv oral) cu o femeie mai în vârstă ca el, măritată, se întâlnește cu un vecin foarte ciudat, excentric și bogat de pe muntele de vis-a-vis, dar mai ales descoperă o groapă în apropiere de casă și găsește un tablou în pod. Cam asta este baza ultimului roman al celebrului Murakami, iar de aici totul se dezvoltă în stilul caracteristic, foarte plăcut de către toți cititorii săi. Cărțile lui Haruki ne atrag ca un magnet și cu siguranță am citi și 100 de volume dacă autorul ar publica.

joi, 17 octombrie 2019

O săptămână în Sicilia. Episodul II – Incidentul cu laptele

de Ciuc

În episoadele anterioare - La squadra mobile



A doua zi urma sa plecăm în Catania. Aveam tren la ora 13, ceea ce ne dădea destul timp să o ardem chill de dimineață. Am mai trecut pe la cofetărie apoi pe la magazin și apoi ne am mai plimbat pe străduțe. Am reușit să îl conving pe Alexandru să mergem până în centru să îmi cumpăr o curea. Acum vreo 10 ani cineva, nu spui cine, mi-a aruncat una din curelele alea bune pe geam sub pretextul că fusese lăsată pe jos. Într-adevăr fusese lăsată pe jos, dar încă cred că nu meritam asta. În sfârșit, văzusem în vitrina unui magazin din centrul orașului Palermo o curea care să mă reprezinte și care să o poată înlocui pe cureaua aruncată, cumpărată dintr-un târg de vechituri din Geneva pentru fabuloasa sumă de 1 franc. Pe cealaltă o am și acum și este cureaua of choice în toate ocaziile cu exceptia nunților și botezurilor unde sunt nevoit să port o curea acceptată de societate. Am luat-o, deci, la picior pe străduțele înguste care acum, ziua, erau animate de forfota oamenilor care își făceau piața sau care mergeau fiecare în treaba lor. Clădirile dărăpănate a căror semnătură sunt rufele atârnate la uscat, sicilienii care stau la o șuetă în fața casei ca și cum nimic nu s-ar întâmpla pe lumea asta și mizeria sunt chestiile care mi-au rămas in cap. Era multă mizerie, da. Peste tot tronau ambalaje aruncate pe jos. Părea și că serviciile de curățenie nu-și fac treaba. Părea că toți trăiesc într=o mare nepăsare. Pot înțelege și tolera multe lucruri dar să arunci chestii pe jos, asta nu pot înțelege. De remarcat, totuși, un lucru. Oricât de mizerabile mi s-ar fi părut Palermo și Catania, nu mi se par mai mizerabile decât Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș infect. Are un soi de îmbâcseală pe care nu l-am întâlnit nicăieri până acum în alt loc. La mine la bloc, un bloc destul de civilizat aflat într-un cartier cu pretenții, lângă ghenă vei găsi gunoaie aruncate, inclusiv gunoi menajer și în plus, pungi cu căcat de câine aruncate de iubitorii de animale care au ales să strângă după câinii lor. Desigur, n-am fost în țări mai puțin civilizate, e drept, dar Palermo si Catania sunt cele mai de jos orașe pe scara civilizației pe care le-am vizitat. De exemplu, nicăieri în lume nu am mai văzut gândaci din aceia negri care îmi provoacă instant sindromul Tourette. La noi e invazie. Încerc să mă țin departe de subiectul gândaci negri, mi-am dat seama deunăzi că e un subiect care revine obsedant în conversațiile mele cu fetele de pe Tinder. Și mă mai mir că nu iese nicio combinație*. În fine, am ajuns la magazinul cu pricina și mi-am cumpărat cureaua cu stema forțelor aeriene ale Italiei (15 euro pe o bucată de material tăiată pe loc la dimensiune plus o cataramă). Catarama aia face toți banii, practic garderoba mea este acum completă. Simțeam mereu că oricâte articole de îmbrăcăminte mi-aș fi achiziționat, oricâte tricouri cu aeroporturi mi-aș face, tot lipsea ceva.
Alexandru a cinstit piața cumpărând-și un set de poliție cu banii de buzunar (5 euro pe zi) pe care hotărâsem să îi dau. Aparent, puteai să dai cu tunul și nu găseai un astfel de set în București. A costat 5 euro și momentul în care i a dat el timid și fericit banii vânzătorului va rămâne o frumoasă amintire.

Caltanissetta

Caltanisetta e un oraș in the middle of nowhere care nu are nicio legătură cu excursia aceasta, în afara faptului de a fi trecut pe lângă el cu trenul, dar mi-a plăcut foarte mult acest nume și m-am gândit să-l cinstesc numind astfel un paragraf de aici.

Deci am ajuns înapoi, am predat cheile Iorei, ne-am luat catrafusele, laptele din frigi și la revedere de la Iora și am plecat către gară. Dacă credeați că Iora nu va apărea și în acest episod, ei bine, v-ați înșelat.

Incidentul cu laptele din trenul regional Palermo-Catania

După ce am luat bilete ne-am suit în tren. Deși ajunsesem cam cu douăzeci de minute înainte de plecarea trenului, acesta era aproape plin. Nu am găsit două locuri libere unul lângă celălalt așa că am luat loc într-o zonă cu scaune dintr-acelea rabatabile. And then disaster struck. Cutia cu lapte pe care o țineam în rucsac s-a vărsat. Rucsacul s-a umplut de lapte, a curs pe geantă, pe tenesi. Din el a început să se scurgă pe podeaua trenului un fluviu de lapte de 3,5%. Am scos rapid toate șervețelele pe care le aveam la dispoziție și timp de o jumătate de oră am încercat să repar tot ceea ce se putea repara cât am putut de bine, sub privirile nepăsătoare ale celorlalți călători care probail se gândeau că au făcut foarte bine ca nu și-au luat laptele cu ei. Unul din ei mi-a oferit un pachet de șervețele. Unde sunt vânzătorii de nimicuri, când ai nevoie de ei? Câteva pachete de șervețele-la-un-leu valorau atunci cât greutatea lor în aur. Rucsacul miroase și acum a lapte iar regionalul Palermo-Catania nu va mai fi niciodată la fel.

Va urma

*eh, mai iese pe ici, pe colo… 😉


joi, 26 septembrie 2019

Temeri

Pe locul 3 în topul fricilor mele se situează Șeful Constantin, iar pe locul 2 este teama de avion. Săptămâna trecută. Ați urmărit pelicula Groundhog Day în care Bill Murray se trezește dimineața în aceeași zi? Măcar el încercă să schimbe ceva, la mine totul s-a derulat la fel, o rutină menită să te înnebunească, constante obositoare care îți fac viața ternă. Dimineața abia mă trezesc, cu ochii cârpiți de somn fac sandwichul copilului pentru școală, copil care mereu îmi reproșează că nu îi pregătesc altceva pentru pachet. Slavă Domnului că cel mic are masa asigurată la grădiniță. Trag apoi de copii să se trezească, ei îmi repetă că nu vor la școală și la grădiniță, iar eu folosesc un șablon de când lumea, puțin adaptat, și le spun: "Nici eu nu vreau să merg la serviciu, dar trebuie să mă duc pentru ca să iau bani și să cumpărăm jocuri pentru PS4 și să mergem în Grecia.". Când aud de asta îi conving puțin și se trezesc. Mă bat cu nevasta și cei doi copii pe wc, iar într-un final plecăm spre școală. Timpul e necruțător, stau mereu cu ochii pe ceas, nu atât pentru a nu întârzia copilul la prima oră (mi-a declarat că nu-i ceartă dacă întârzie), cât pentru a nu întârzia eu la serviciu și a dezlănțui furia Șefului Constantin care spune: "Bă, iar ai întârziat? La cât pula mea începe programul? Te dau cu capul de toți pereții dacă se întâmplă să mai întârzii un minut. O secundă, îndrăznește să mai întârzii o secundă!". Ajung la Institutul nostru și mă întâmpină Vio de la Resurse Umane. Vio spune: "Te citesc! Admirabil cum scrii.". Lângă ea este Elena care spune: "Foarte frumos, Găbiță!". Înainte de a deveni o cititoare fidelă a blogului mi se adresa cu numele de familie, acum mi se adresează cu diminutivul de la prenume. Astăzi sunt în timp, pot schimba câteva vorbe cu ele, apoi merg către lifturi. Biroul nostru este la etajul IX. La lift mă întâlnesc cu Șeful Constantin care spune: "Băi, dar ce pula mea faci aici? Ți-am zis doar să urci pe scări. Ai 240 de kile și vrei să mergi cu liftul. Marș pe scări!". 

Într-un final ajung. Andra îmi spune că put a transpirație. E normal după nouă etaje urcate pe scări. Mă așez la computer, servesc alături de Andra tradiționalii dovlecei pane (pregătiți minuțios de colega mea în seara precedentă) cu iaurt grecesc de 10%, iar apoi ne apucăm de treabă. Sună telefoanele de 1257 de ori, ne cheamă Supervizorul Marcelino la raport, ni se întind nervii la maxim, creierele explodează, intrăm în stare de colaps. Trece timpul, trec zile, săptămâni și ani, trece viața. Facem colesterol de la stres. Îmbătrânim și murim. Ne dăm silința să ieșim cât mai bine la finalul zilei, să fim cât mai profi. Nici nu băgăm de seamă că trebuia să plecăm de o oră spre case. 

După-amiaza încerc să stau pe canapea și să citesc. Mă chinuiesc de două luni să termin ultimul roman al lui Haruki Murakami, care mi se pare absolut fabulos. Copiii urlă ca toți dracii, imitând o luptă din Mortal Kombat. "Fight! Fatality!". Cel mare câștigă întotdeauna, cel mic își asumă rolul de etern perdant. Nevasta îmi reproșează: "Vezi ce i-ai învățat? Asta e educația pe care le-o dai.". Iar eu îi zic că Savu, colegul meu de clasă, ne-a adus în a III a o revistă porno explicită din colecția lu' ta'su. Adusă din Germania. Îi zic că societatea îi va învăța lucruri mai rele decât amuzantul joc Mortal Kombat. N-am liniște să citesc. Mâncăm de seară și ne apucăm de teme cu cel mare. Suntem riguroși la capitolul ăsta. Așa spunem noi românii, "să învețe copilul, ca să-i fie mai bine în viață.". 

După lecții și cină, ne jucăm puțin la PS4. Am reînceput Mafia III. Vrem să-l terminăm a treia oară. Mergem cu Lincoln Clay și omorâm tot felul de boși ai Mafiei italiene din New Bordeaux, un alter ego al orașului NOLA. Trag cu pistolul, omor cu cuțitul, merg cu mașini din anii '60, sunt justițiar. O componentă importantă în acest joc este soundtrackul. Minunat. De multe ori mergem cu mașina în joc doar pentru a asculta piese precum:

  •  Rolling Stones - Mother's Little Helper
  •  John Lee Hooker - One Bourbon, One Scotch, One Beer
  •  Canned Heat - On The Road Again
  •  Sam the Sham and the Pharaohs - Little Red Riding Hood
  •  Box Tops - The Letter
  •  Del Shannon - Keep Searchin’
  •  Jefferson Airplane - White Rabbit  
etc. Peste 100 de piese superbe.

Pe locul 1 în topul fricilor mele este frica de stomatolog. Mă doare o măsea și mă enervează asta. O amân de multă vreme. Până la urmă prind ură pe faptul că măseaua îmi distruge momentele frumoase din viață, așa că mă programez la un cabinet găsit pe google. Cu o săptămână înainte de a ajunge pe scaunul dentistului sunt terifiat, nu îmi mai arde de nimic. În ziua programării frica ajunge la cote de paroxism, îmi îngheață mâinile și picioarele, mintea îmi este tulbure, simt că îmi controlează altcineva corpul și mintea. Merg spre cabinet și mă rog să fie închis, mă rog să fi greșit ăia și să fiu programat în altă zi. Dar nu se întâmplă asta. Intru, asistenta mă poftește să iau loc pe scaun. Miroase a cabinet stomatologic. Mi se taie picioarele, mi se oprește respirația, mă ia durerea de intestine, transpir. Doctorul citește radiografia. Este voinic, ar putea fi luptător în circuitul WWE. Vorbește plăcut și încearcă să mă liniștească. Mă gândesc la Lincoln Clay cum omoară oameni, încerc să mă detașez. Îmi face anestezie. Jumătate de oră îmi sfredelește în măsea cu tot felul de freze. Doctorul mârâie nemulțumit. Eu deja nu mai știu de mine. Sunt în agonie. Stinge lumina și spune: "Vă mai fac niște anestezie și o scoatem. Nu o putem salva.". Cade cerul. Cu un obiect metalic îmi sapă la rădăcina măselei pentru a o despărți de gingie. Este foarte neplăcut. Apoi apucă cleștele și trage. Măseaua nu vrea să iasă. Are rădăcini sinusoidale. Îmi taie măseaua și încearcă să mi-o scoată pe părți. Durează jumătate de oră. Nu simt mare lucru, doar frică puternică. Teamă de necunoscut. De durere. De moarte. Până la urmă reușește. Îmi prescrie antibiotice. Mă întreabă dacă fumez. Îi fac semn că nu, dar duc degetul mare la gură, simbolizându-i că mai beau. Îmi spune: "Trebuie să răbdați". N-am băut nimic o săptămână, iar când s-a terminat perioada am băut cu mare bucurie o sticlă jumătate de vin alb demisec. Plătesc banii pentru extracție și plec. Am un pansament în gură și nu pot vorbi. Am sânge închegat în gură și gust de putrefacție. Ușor, ușor trece anestezia și încep durerile. Dar frica a trecut. Sunt ok acum.

Slavă Domnului că avem week-end și ce bine că există rugby. Trei partide senzaționale sâmbătă dimineața. Nevasta a plecat cu copiii de acasă și va veni abia la ora 20. Mănânc cu jumătate de gură, mă uit la sportul cu balonul oval, dorm la prânz, citesc. Iar când ajung acasă nevasta și copiii, mă sui în mașină și plec singur prin oraș, fără o destinație anume. Îmi cumpăr o sticlă de vin pentru când o să termin antibioticele, mă duc pe la Lidl să cumpăr zacuscă din Macedonia de Nord (pur și simplu minunată, 14 lei un borcan). Lângă Lidl-ul dinspre Cernica sunt terenuri de tenis. Încarc marfa în portbagajul mașinii și aud strigând: "Domnu! Domnu!". Pe mine mă strigă, un om ce juca tenis. Sunt trist pentru că nu mai sunt strigat: "Băiatu! Băiatu!". Dorește să-i dau mingea dată peste gard. Gardul e destul de înalt, locul unde a aterizat mingea este destul de departe. Iau mingea și arunc puternic, trece de gard. Se miră și omul, îmi mulțumește. Mă mir și eu că nu m-am pleoștit de tot. Plec mai departe. Caut să mănânc undeva. Ascult Romantic FM în mașină. Dau peste o piesă foarte frumoasă. Cocoon - Miracle. Francezi care cântă în engleză. Ajung la Flamingo A-Go-Go și comand ca deobicei un lone star burger și creveți la grătar. Se apropie de miezul nopții, în local mai este doar un singur cuplu de tineri. Se aude Patsy Cline cu piesa Crazy. Mănânc pe îndelete, apoi plec spre casă. Toată lumea doarme, eu nu pot adormi înainte de 3 pentru că am dormit la prânz. Citesc din Haruki Murakami în bucătărie.

joi, 5 septembrie 2019

Amintiri muzicale din concediu

În urma excursiei în Lefkada, am rămas în minte cu două melodii foarte frumoase. Voi descrie mai jos momentele primei audiții, recunoscând faptul că poate sunt subiectiv cu laudele, piesele probabil părând banale pentru cineva care le ascultă din exterior, din afara cadrului constituit din mare, soare, bere Amstel la sticlă de sticlă, creveți, calamari și coaste de miel, dar mai ales libertate deplină.

După o dimineață întreagă în apă și la plajă, urmată de un prânz excelent cu belvedere către Marea Ionică și dealuri cu măslini, mergem cu mașina pe serpentinele ce urcă către satul Sivros. Cu toate cele patru geamuri deschise. Vântul ne flutura pe fețe. Libertate luată în doze mici, am și uitat să ne bucurăm de ea, închistați în mizeria cotidiană zilnică de acasă. Dau drumu la radio. O melodie grecească care îmi sună extrem de bine. Poate și pentru că mă simt excelent. Aplicația Shazam de pe telefonul mobil îmi dă titlul si autorul piesei, Nikos Makropoulos - Mporei (Νίκος Μακρόπουλος - Μπορεί ). Dau la maxim și mergem așa cât ține melodia, simțindu-ne regi. Suntem supersonici, putem face orice, cuprindem întreg Universul cu sufletele noastre.

În satul Sivros am închiriat un duplex gen cabană. Construită din piatră și lemn, casa avea jos o bucătărie cu living, iar niște scări de lemn duceau în dormitorul de la etaj care avea geam în tavan. Foarte pitoresc, foarte rustic. Seara ieșeam în grădină să beau câte o bere, privind la luminițele din împrejurimi, ori către munții și marea care se zăreau din ce în ce mai puțin în lumina apusului. Iar apoi mă retrăgeam în living, cu ușile casei larg deschise. La televizorul din încăpare am prins un post de radio, unde seara era o emisiune cu muzică mai veche, prezentată de un om cu voce plăcută. Nu înțelegeam ce vorbește în greacă, dar am simțit că vorbește cu mare dragoste pentru muzică. L-am asemuit cu maestrul Iosif Sava. Au dat și muzică de operă, muzică grecească mai veche. Néna Venetsánou, Christos Zerbinos (nume descoperite tot cu ajutorul Shazam). Ascultam ca vrăjit emisiunea de pe la orele 23 până la 1. O stare de liniște absolută plutea peste tot. Muzică de suflet, un loc frumos, tihnă, bere bună, libertate. O șopârlă și-a găsit culcuș într-unul din pantofii Nike ai fiului meu cel mic. Copiii desenau cuminți la masa Ikea din living, nevasta se odihnea pe canapea, stelele străluceau în noaptea plăcută din Grecia. O melodie difuzată la radio într-una din nopți mi-a plăcut în mod special și o voi aminti aici. Manolis Mitsias - Koritsi me ta padelonia (Μητσιασ Mitsias - Κοριτσι Με Τα Παντελονια). O piesă din 1975, care mi-a umplut sufletul de bucurie. Parcă eram pe altă lume.

Am avut parte și de muzică live. La noi în sat erau doar trei restaurante, unde mai mult veneau localnicii. Satul era la munte, iar cea mai apropiată plajă se găsea la 7 kilometri. Turiștii în Grecia caută să fie cât mai aproape de mare, noi nu. Călătorim întotdeauna cu autoturismul și ne place să mergem în fiecare zi la altă plajă. Când suntem pe o insulă vizităm cât mai mult posibil, facem baie pe 9-10 plaje diferite. Cazarea în satul de munte a fost perfectă. Seara ne plimbam pe ulițe și mai vorbeam cu sătenii. Nu erau obișnuiți cu turiștii. Am trecut pe lângă o casă unde câteva femei vorbeau tare, suprapunându-se cu sunetul televizorului. Stăteau cu ușa deschisă. Un om în vârstă a ieșit din casă și ne-a zâmbit. Vorbea cât de cât engleza și s-a bucurat sincer să schimbe câteva vorbe cu noi. A mângâiat copiii, ne-a vorbit cu voce emotivă de bunic, ne-a zâmbit cald. Brutăreasa din sat a ajuns să ne cunoască bine, oferindu-ne covrigi în dar când ne vedea. Cocea o pâine foarte gustoasă. În centrul satului era un spațiu liber pietruit cu câteva bănci, iar pentru copii o corabie de pirați pentru joacă. Mai stăteam câteodată să ne tragem sufletul, iar așa am observat că în fiecare joi e seară de muzică live la una dintre taverne. În joia următoare am fost și noi. Proprietarul, un bărbat înalt și cu barbă, ne-a întâmpinat politicos și prietenos. Așteptau mulți oaspeți, mesele erau orânduite frumos sub pomii în care erau atârnate beculețe ce răspândeau o lumină plăcută. La proțap se frigea miel și carne de porc. Eu am ales mielul. Foarte gustos. A venit o formație de muzică tradițională. Doi bărbați, unul cu chitara, unul cu bouzouki. O femeie cânta din voce. Foarte plăcut. Am făcut un scurt live pe facebook de la fața locului. Timpuri noi. Am mâncat miel, am băut bere Amstel la sticlă de sticlă, am ascultat muzică grecească live. Îngerii s-au pogorât printre noi.

Așadar un concediu perfect este întregit și cu o muzică bună. Dacă aveți amintiri muzicale din concedii, aștept să le cunosc.

joi, 1 august 2019

Bogdan Alexandru Stănescu - Copilăria lui Kaspar Hauser





Țara autorului : România

Titlul original : Copilăria lui Kaspar Hauser

Anul publicării : 2017

Ediția în limba română : Editura Polirom

Număr de pagini : 250

Nota Nopți și Zile Blog : 3/5






Despre acest roman au scris în termeni pozitivi Ionescu pe acest blog și Ema Cojocaru pe blogul dumneaei (Ema, în opinia mea, a exagerat cu recenzia. Probabil nici chiar sciitorul nu a avut atâtea sentimente și trăiri, așa cum deducem din recenzia cărții.). Mi-a plăcut și mie cartea, dar nu o încadrez nicidecum la un hit al literaturii. Sunt amintirile din copilărie ale unui om leat cu mine, unele întâmplări trăite de majoritatea celor de atunci (Cui nu i s-au furat surprize? Mie de exemplu mi-a furat Marcu, unul dintre băieții răi ai școlii și cartierului, vreo 20 de surprize. A zis că vrea să se uite la ele și nu mi le-a mai dat. Îl aveam și pe Dasaev printe ele. Despre Laur Nebunu am și scris pe blog mai demult. Sau cine nu s-a jucat la jocurile electronice printre golani care îți furau banii? Eu mergeam la alea din intersecție de la Diham și rupeam Mortal Kombat 1. Făcând o paranteză, nu am depășit nivelul de atunci, acum sunt cu Mortal Kombat 11, însă în intimitatea propriei case). Sunt povestite tot felul de întâmplări golănești din catier, de unde personajul nostu iese mereu șifonat, pe de altă parte avem o latură sentimentală a cărții, ce-l implică mult pe Tătuțu (tatăl vitreg), apoi băiatul nostru crește mare, ajunge un fel de intelectual în mizerie, bea, fute tot felul de ciudate, nu prea se adaptează, pare să aibă un job mișto, bani. E ok, mi-au plăcut poveștile, dar oare trec testul timpului? Vor părea marfă și pentru un om de 18 ani care le citește? Dar pentru unul de 65? Artistic limbajul în care sunt expuse, nu e doar o narațiune de blog, dar nici o prețiozitate care să te enerveze. Merită citită, dar nu vă așteptați la un reper al literaturii române a anilor 2010-2020. Pentru asta îl avem pe Cărtărescu, cu siguranță ne va spune Ionescu. Sau romanul Disco Titanic. Copilăria lui Kaspar Hauser e o carte reconfortantă, de citit în metrou sau într-o seară oarecare la domiciliu, cu copiii urlând pe lânga tine.
ps: recunoașteți, desigur, locul de pe coperta cărții.

marți, 30 iulie 2019

O seară la Lithótopos

Lithótopos este un sat aflat la 600 km de București, pe malul lacului Kerini, în Grecia. Acest sat este foarte util călătorilor români care fie se duc, fie se întorc din Insulele Ionice, aici făcând un binemeritat popas pentru odihna de noapte, o masă bună, o bere rece și nu în ultimul rând o priveliște frumoasă. Noi l-am folosit în urmă cu doi ani, când am mers către Corfu, dar pentru că l-am considerat prea aproape de București, am schimbat popasul de dus cu Veria (750 km de București) și am lăsat Lithótopos pentru popasul de ultima noapte în Grecia (anul trecut venind din Zakynthos, iar în acest an venind din Lefkada). 

Avem aici taverna noastră preferată, Fragma, unde mâncăm mereu souvlaki și bem bere Amstel la sticlă de sticlă. Pensiunea unde ne cazăm e în vârful unui deal, iar noi, veniți de pe drum, după ce ne odihnim puțin și ne răcorim cu apă din frigider pe care gazdele ne-o oferă mereu, pornim perpedes în jos, către lac. Admirăm biserica satului, măgarii de prin curțile oamenilor, țestoasele care trec șoseaua, citricele sau măslinele din pomi. Respirăm aerul atât de plăcut al Greciei și facem bilanțul concediului ce stă să se termine. 

În acest an stă să plouă. E o zi de luni. Nori negri s-au adunat pe cerul elen, iar tunetele ne amenință dinspre muntele aflat în apropiere. Suntem în dreptul bisericii. Lumea iese de la o înmormântare, cu pomana în pachete. Mi se par mai cizelați față de sătenii noștri. Cad câțiva stropi de apă din cer, motiv de îngrijorare pentru noi, turiștii. Nevasta îmi spune că mai bine mă duc la pensiune și iau autoturismul. Urc zece minute împreună cu fiul nostru cel mare, în timp ce fiul nostru cel mic rămâne cu maică'sa în curtea bisericii privind la alaiul funebru. Copilul cel mare găsește un măgar pe drum și rămâne lângă el, rupând iarba de pe marginea drumului și oferindu-i-o la bot. După o vreme ne regăsim toți patru și cu autoturismul mergem vreo 5 km pe malul lacului Kerini, până găsim un drum de țară care coboară fix lângă lac.

Parcăm mașina pe iarba de lângă apă, ne dăm jos și ne bucurăm de vânt și aerul curat. Apa face valuri, iar o barcă de pescari urcă și coboară, părăsită pe luciul lacului. E pustiu în zonă. Ne simțitm atât de bine de parcă am fi la Oltenița. Copiii se bat cu niște ciomege, nevasta privește visătoare peste lac la munți, eu fac poze și cuget la scurta trecere a omului prin viață. Toate lucrurile și acțiunile care mă fac fericit, mă și întristează deopotrivă, gândindu-mă la soarta lor efemeră.

Destul cu atâta meditație. Mergem spre Fragma să mâncăm și să bem, dar surpriză, aici porțile sunt ferecate. Întotdeauna lunea este închis, ne spune un oficial al locului. Sunt supărat, dar din mașină am ochit un alt local și ne îndreptăm spre acolo, încrezători și cu burțile lipite de șira spinării. Acest nou local se dovedește a fi o cafenea, care poate oferi doar sandwichuri pe post de mâncare. Mă enervez, iar când mă enervez devin agresiv, ca un hipopotam, după cum remarca mai demult Eufrosin Potecă. Cercetătorii ne informează că hipopotamii omoară mai mulți oameni decât crocodilii. Încep să urlu către nevastă: "La ăștia nu putem mânca nimic, că e luni! Să-mi bag pula! În România e totul deschis lunea, la noi avem de toate, la ăștia murim de foame!".  În spatele meu aud o voce în limba română: "Nu o să muriți de foame! Vă duc eu undeva să mâncați.". Mă întorc, iar în spatele meu era un preot. Sutană, barbă, tot tacâmul. Îl întreb ce e cu el pe acolo, îmi spune că ce să fie, e preotul satului, stabilit de 15 ani acolo. Din Constanța. Ne vorbește cu însuflețire, ne povestește despre locuri și obiceiuri, iar într-un târziu se suie în mașină și ne spune să mergem după el, că ne va duce să mâncăm bine și ieftin. 

Ne conduce la o tavernă, în casa unor oameni. Se dă jos și le vorbește în greacă, arătând către noi. Apoi ne urează poftă bună, ne salută și pleacă în drumul lui. Taverna asta are un iz familiar. E condusă de o femeie în vârstă, dar energică. Bărbatul stă și fumează pe un scaun la una dintre mese, dar se va ridica și ne va face un souvlaki de porc excepțional. Fata lor, tânără, subțire și sfioasă ne va servi la masă. E noapte afară. Se aud greierii o perioadă, iar apoi din boxe răsună muzică tradițională grecească. Mașina e parcată sub un măslin. Mâncăm bucăți din carne de porc, după ce în prealabil le trecem prin sosul tzatziki. Berea curge. Nevasta îmi spune să mă opresc, că suntem cu mașina. Intenționez să fac asta, dar fata cea sfioasă mai aduce un rând la masă. Îi zic: "I didn't order this!", iar ea zice: "No, no...is from the house! No money!". Ce puteam să mai fac? Am băut în continuare. Copiii alergau prin împrejurimi, ca la ei în cartier, iar noaptea grecească ne împresura pe toți, dându-ne o stare calmă de bine. După ce am terminat cu băutura, am lăsat mașina la oamenii ăia și am urcat dealul pe jos spre locul nostru de dormit. 

A doua zi am mâncat un mic dejun continental (am observat că așa se spune prin hoteluri la bufetul suedez) și am pornit către România, de care ne despărțeau, cum am spus și la începutul articolului, 600 km. Mulțumim Grecia!

miercuri, 26 iunie 2019

Zi de vară

Azi am mers cu metroul pentru prima oară în ultimii trei ani. Nu știam că au băgat tonomate de cartele, ca la Madrid. În metrou lumea este mult mai cizelată ca în STB, pentru că la metrou nu poți intra fără să îți plătești călătoria. 

Azi am jucat tenis de masă pentru prima oară în ultimul deceniu. Am pierdut cu 1-8 la seturi, dar scorul nu reflectă realitatea din teren. Majoritatea seturilor au fost pierdute la 18,19, unul chiar și la avantaj. Am jucat seturi mari, ca în vremea copilăriei, până la 21, cu câte 5 serve din partea fiecărui jucător. Meciul a plăcut publicului spectator, care a răsplătit ambii jucători cu ropote de aplauze.

Azi a venit Tânărul Stăpân la mine în birou și mi-a întins o merdenea cu brânză. Una din puținele dăți când își arată fața umană. Mi-a spus: "Uite, cum mâncam noi când eram săraci!". Iar eu am început să mănânc merdeneaua și i-am zis: "Eu am plecat de jos, Tinere Stăpân, ca să ajung aici. Am vândut curele și portofele pe stradă. Nu mi-a fost ușor!". Iar Tânărul Stăpân s-a lansat într-un șuvoi verbal și a spus: "Tu ai plecat de jos? Eu la 14 ani mă trezeam de la 5 și vindeam Libertatea pe pasarelă la Basarab. Am spălat WC-uri la Mall. Am asistat bătrâni la piscină în State. Eu am plecat de jos, nu tu, ciocoiule!".

luni, 24 iunie 2019

Secret Life of Pets 2

Într-o zi era copilul cel mic bolnav, iar eu am fost în Cora la cumpărături și pentru a-i mai îndulci suferința i-am cumpărat un șoricar mic de pluș. Când am ajuns acasă și i l-am dat, s-a dovedit a fi o jucărie cu licență foarte prețioasă, Buddy din filmul "Secret Life of Pets". Amândoi copiii au creat o pasiune pentru acest film, iar odată cu vizitele în Cora apăreau în casa noastră și alte personaje din pluș. Chloe (pisica albastră și grasă), Duke (câinele mare și lățos), Gidget (cățelușa albă), Mel (mopsul). Copiii știau de film, aflasem și eu acum, dar nu-l văzuserăm. Ne mulțumeam cu secvențe de pe youtube, cunoșteam deja foarte bine fiecare personaj. Iar într-o zi mi-a dat Alex filmul la muncă și l-am văzut acasă seara cu băieții. Foarte reușit, consider nota de 6,5 pe imdb nedreaptă, dar și aici sunt interese și am observat ca doar filmele Disney/Pixar iau note foarte mari. "Secret Life of Pets" e de cel puțin 8, adresându-se copiilor și adulților deopotrivă.

Zilele astea a apărut "Secret Life of Pets 2" și am decis să-l vedem la cinema. Toți 4, adică copiii, nevasta și eu. Un bilet la cinematograf nu este tocmai ieftin, la cel mai simplu 3D ajungând pe la 30 de lei. Sâmbătă dimineața, mă trezesc înaintea tuturor și cu ajutorul smart phone-ului fac un mic research în căutarea unui preț cât mai scăzut. Multiplex, combo 2 adulți+2copii=69 lei. Și încă 14 lei pentru patru perechi de ochelari 3D. Total 83 lei. Chilipir curat. Fac rezervarea, aleg locuri în sală, plătesc, primesc qcode. Sunt extrem de șmecher, ma aliniez perfect epocii digitale, din trei apăsări pe buton avem bilete la film. Îi scot ochii nevestei că ea nu știe să facă așa ceva și doar freacă aiurea telefonul pe facebook sau pe blogurile de parenting ale unor mame dubioase. Bat cuba cu copiii, pregătim un mic dejun format din salam de Sibiu, brânză feta și castraveți tăiați pe sferturi. Mâncăm cu inima curată, e sâmbătă dimineață, sunt departe de teroarea Sfintei Treimi de la birou (Șeful Constantin, Supervizorul Marcelino, Tânărul Stăpân), avem rezervare deja făcută la film pentru 11:30.

Ajungem la Mall ca boșii, avem timp să ne uităm prin magazine, nu stăm ca toți fraierii la coadă să luăm bilete la film. Suntem cu toții încântați și nerăbdători să ne reîntâlnim cu animăluțele noastre preferate. Eu mă simt șeful familiei, gândindu-mă la ce lucru măreț am făcut și cum se bucură ei de asta. Ajungem la cinematograf, întind superior telefonul cu qcode-ul aferent, omului de la intrare. Acesta îmi spune să mă duc la casa de bilete. Îi întind telefonul tinerei de la casă, iar aceasta se uită mirată la mine: "Ce este aceasta?". "Păi ce să fie? Nu vedeți? Am făcut rezervare online la film!", îi zic eu. La care ea zâmbește cu îngăduință și spune: "La noi nu se fac rezervări online. Uitați-vă ca scrie Movieplex, noi suntem Multiplex. Ați făcut rezervare la AFI.". Da, noi eram în Mall Vitan și mai erau 2 minute până la începerea filmului din AFI. E vina mea, nu am fost atent. Sunt dobitoc! M-am lăudat degeaba. Doar atât mă duce capul. Plătim repede pentru 4 bilete, 100 lei, "filmul e de la 11:15, dar până la și jumate sunt reclame, aveți timp". Ajungem la timp în sală și cu două pungi de floricele și niște sucuri. Și uite așa ne-a dus peste 200 lei un film la cinema. Copiii se bucură, își așează animăluțele pe spătarul scaunului din față pentru a vedea și ele filmul, iar asta e de neprețuit.

Filmul este extraordinar, îmi place mult și mie ca adult. Are multe trimiteri pe care doar un adult cultivat le poate înțelege. De exemplu la un moment dat Chloe este sub influența substanțelor halucinogene, iar pe fundal se aude piesa Jefferson Airplane - White Rabbit. Cam tot soundtrack-ul este foarte bun. Avem o babă nebună care are zeci de pisici. Ce ascultă în mașină? ZZ Top - La Grange. Amuzant, replici deștepte, bine desenat, personaje pline de carismă. La sfârșit facem top cu personajele preferate. La mine topul este: 1.Chloe 2.Snowball 3.Cocoș (ăsta e un câine).

După film mergem la celebrul fastfood cu pește, NordSee. După ce am dat peste 200 lei să vedem un film, mi se pare o nimica toată că mai dau 12 lei pe un Amstel la 0,33, 23 lei pe un calcan cu orez, sau 36 de lei pe o cutie de creveți.

Cam asta a fost cu filmul. Săptămâna viitoare apare Toy Story 4. De asemenea suntem imenși fani ai seriei.

luni, 10 iunie 2019

O săptămână în Sicilia. Episodul I – La squadra mobile

de Ciuc




Niciun loc din lume nu mi-a trezit atâtea sentimente contradictorii ca orașul sicilian Palermo. Știu că Bucureștiul e nașpa, că Parisul nu îmi place, că Germania e singura țară în afară de România unde mi-ar plăcea să trăiesc (ok, și Elveția dar doar dacă aș fi milionar în euro), că Franța e superbă (mai puțin Parisul, vezi mai sus) și alte locuri îmi sunt mai mult sau mai puțin indiferente. Palermo e altfel decât tot ceea ce am văzut până acum.

Aeroportul (Falcone Borsellino Airport (IATA: PMO, ICAO: LICJ))

Aeroportul din Palermo, este situat in Punta Raisi, o localitate de la malul mării. Ăsta a fost primul contact cu Sicilia si aterizarea e foarte mișto, mai ales pentru pasionații de acest aspect al vieții. Verificasem în dimineata plecării datele meteo si vântul bătea cu 17 noduri cu rafale de până la 35. I-am ascuns această informație lui Alexandru, dar eu eram pregătit pentru un joyride. Rafale nu au fost, dar aterizarea a fost destul de interesantă cu avionul venind dinspre mare, ușor legănat, și cu stânca uriașă ce se ridica din mare în stânga. Aterizarea a fost “butter”* și pasagerii au aplaudat. Un gest destul de rar în zilele noastre. Citisem undeva, mai demult declarația unui pilot care zicea că lor nu prea le pasă de aceste aplauze.

Până în Palermo ajungi cu trenul sau autobuzul, eu am ales trenul. Face 50 de minute si nu e rău dacă știi din timp orarul că poate îl prinzi după aterizare ca să nu o arzi aiurea prin aeroport. Mai e și un autobuz care pleacă din jumate în jumate de oră și costă nu cu mult mai mult și face doar 30 de minute. Trenul e destul de civilizat iar procesul de cumpărare de bilete e simplu, cred că și un american s-ar descurca fără să ceară ajutorul cuiva sau să pară buimac.

Totul s-a schimbat când am ajuns în gara Palermo Centrale. De fapt, mai degrabă când am ieșit din ea.

Iora

Primul șoc a fost când am remarcat că șoferii nu opresc la trecerile de pietoni. În principiu ca să traversezi trebuie să te cam înfigi . Mașinile au prioritate orice ar fi iar cei cu scutere o prioritate mai mare. Toți vor încerca să te ocolească și opresc foarte rar, ca și cum secundele prețioase i-ar face să piardă o afacere importantă. Nu am reușit să mă obișnuiesc cu asta. Ba chiar am descoperit o trecere cu buton si chiar dacă era roșu, acest aspect nu a părut să îi afecteze pe șoferii grăbiți. Oricum, toți erau grăbiți, cam ciudat, nu pare să aibă prea multă treabă oamenii ăia p-acolo. Și am mai descoperit o trecere de pietoni în trei colțuri care nu avea semafor pentru pietoni, doar pentru mașini. Nu am deslușit regula acelei treceri așa că am ales să trec odată cu ceilalți oameni.

Drumul până la Iora, gazda din prima seară în Palermo, a fost destul de scurt, pe un bulevard cu trotuar îngust, îngustat și mai mult de comercianții – în general negri sau indieni – care vând la tarabe lucruri de care ai nevoie stringentă fix în momentul ăla: huse de telefoane, șepci cu Sicilia, curele, bețe de selfie și altele. Cam ca în tramvaiul 34, deși, sincer, nu am văzut la ei nici aprinzătoare de aragaz și nici plasturi 3-la-zece-mii. Un punct în plus pentru micii întreprinzători români. Evident, tu e posibil să nu știi că ai nevoie de lucrurile alea fix atunci și atunci mergi mai departe. Și ajungi la Iora. Iora era o tipă foarte drăguță, cu părul blond făcut dreaduri (sau, mă rog, codițe d-alea dubioase), cu ochi albastri si cu piercing în nas. Apartamentul în care am stat nu era your average Ikea furnished apartment, așa cum am scris în evaluarea de pe booking. Fiecare detaliu fusese atent gândit – de tatăl Iorei, asa cum mi a spus chiar ea – și apartamentul ar fi putut figura în revistele de design interior. Din toată experiența mi s-a părut că oamenii ăștia făceau acest business cu pasiune. Iora mi-a explicat (în italiană, da, vorbesc puțină italiană, învățată în anii 90 de la televiziunile italiene) cam ce trebuie să fac pe acolo, ce să văd și unde să mănânc. Palatul cutare, teatrul cutare… De obiective turistice mi se cam rupea dar am avut grijă sa bifez cofetăria din apropiere și unul din restaurantele recomandate, la care voi reveni imediat, ca să nu mă mai bălăcărească Moșu că nu zic nimic de mâncare. La cofetărie am fost doar așa, de gura ei, eu nefiind un fan al dulciurilor. Ei bine situația stă în felul următor: luați cea mai bună și renumită cofetărie din București si luati cea mai bună si mai proaspătă prăjitură de acolo. În comparație cu oricare din cele trei chestii pe care le am mâncat la această “pasticeria” de cartier, prăjitura din România e numai bună de aruncat la coș. I’m not fucking kidding. Eu sunt fan mini choux à la crème, sunt în stare să mănânc un platou întreg când vreun sărbătorit ia așa ceva la muncă. Mini choux à la crème nu va mai însemna acelasi lucru pentru mine de acum înainte.

Il ferro di cavallo

Dupa puțină leneveală si câteva cumpărături de la echivalentul Mega Image din Palermo, am pornit într-o mică plimbare. Am trecut prin piață. Piața este pe stradă, la noi nu mai vezi așa ceva. Tarabe cu pește – la care tronau la loc de cinste peștele spadă și codul – tarabe cu carne, cu legume, cu mirodenii și omniprezentele tarabe cu căcaturi, ținute de indieni sau arabi. Piața e o experiență cel puțin inedită. Eu urăsc piața de mic copil. De când mă duceam cu mamaie-mea în Obor. Nu stiu exact ce mi-a declanșat această aversiune față de piață. Cea din Palermo nu se compară cu Oborul. În sensul că Oborul e mai curat și mai civilizat (cel mai probabil din grija primăriei Sector 2, mai exact a domnului primar Onțanu). Are totuși un fel de romantism aparte. Pentru mine e ok, dar prefer să ramână la Palermo. Alții s-ar putea extazia zile întregi și și-ar putea petrece un sejur doar acolo, scriind apoi episoade întregi pe blogul Nopti și zile.

După ce am ieșit din piață ne-am îndreptat spre unul din restaurantele recomandate de frumoasa noastră gazdă, Iora. Îmi place atât de mult numele ăsta (pe care atunci l-am auzit pentru prima dată în viața mea), că mi se pare că această întâlnire nu a fost întâmplătoare și dacă vreodată voi putea influența numele vreunei nou născute, acesta va fi Iora, numele preferat de până acum – Diana – căzând pe locul doi. Dar, naiba, în zilele noastre e greu să găsești pe cineva cu care să faci sex, darămite un copil. Să revenim, însă la burțile noastre, probabil Moșu așteaptă cu nerăbdare să citească cât am plătit pe paharul cu vin ca să decidă dacă a fost un vin bun sau nu. Din păcate, nu mi-am luat vin, ci bere, dar toate la timpul lor.

Restaurantele din Sicilia închid la prânz, asta dacă deschid dimineața. Seara deschid la 1900 sau chiar 1930. Noi am ajuns pe la 1930 si deja terasa era plină, am găsit însă cu ușurință două locuri înăuntru. Din meniu am ales un piept de pui cu cartofi prăjiți (specificat “nu congelați”) pentru Alexandru, iar pentru mine scoici – notat greșit “în supă” de chelneriță – și un cârnat sicilian cu cartofi la cuptor. De băut, o bere și apă. Chelnerița și-a notat pe o foaie comanda si ne-a lăsat pe masă o copie la indigo. A trecut conștiincioasă coperto de 2 euro, câte un euro de persoană. Coperto, din câte înțeleg e, pur și simplu, serviciul. Am ințeles că sicilienii nu mai dau bacșiș dacă există acest coperto, dar nu luați de bună ce zic eu aici pentru că nu sunt sigur. Comanda suplimentară (încă o bere, parcă) a fost trecută pe foaie. Cu foaia, la sfârșit, te duci la ieșire și plătești. Deci nu mai stai după notă. Restaurantul s-a umplut la scurt timp. Cu toate astea, mâncarea a venit foarte repede. Chelnerii alergau printre mese, luau comenzile și le aduceau. Era un iureș continuu. Erau și bine organizați și nu erau puțini, deși mi se părea că cei care aduceau comenzile erau doar doi. Cumva, cei care țineau resturantul înțeleseseră că, cu cât vine mai repede mâncarea, clienții sunt mai mulțumiți, stau mai puțin, și lasă locul altor clienți și, pentru că sunt multumiți, vor reveni și nu se vor duce la restaurantul de alături. Încă o dată remarc cât de prost stăm în București la capitolul servicii de calitate. De câte ori nu am auzit scuza că este foarte plin și că durează mult până se face mâncarea, chiar și la restaurante cu pretenții. Plătim puțin pe mâncare dar și pentru că, în general, ingredientele sunt de proastă calitate și serviciul este, de cele mai multe ori, mediocru. Iar chelnerii sunt prost plătiți peste tot în lume dar doar la noi am văzut această afectare pe fața lor. Nu pot numi un restaurant din București care să fie cel puțin la fel de bun ca acesta. În fine. Scoicile au fost minunate pieptul de pui excelent, iar cârnatul a fost mai bun ca în Germania. Și cei care mă cunosc știu ce înseamnă pentru mine cârnatul german. Nota a fost 34 de euro, nici mult, nici puțin, cred că în Germania aș fi plătit mai mult pentru cât am mâncat aici. Cam atât despre Ferro di cavallo , în treacăt fie spus că am revenit la întoarcerea în Palermo, la sfârșitul călătoriei, dar la ora 2030 era ditamai coada și am ales să ne potolim foamea cu niște Nutella și o înghețată Oreo. Celălalt restaurant recomandat era unul cu o stea Michelin și, deși mi-aș fi dorit foarte mult să bifez și cea de-a doua recomandare a superbei Iora, nu am găsit nimic în meniul lor care să-l încânte pe Alexandru.

De la restaurant am plecat când deja se înserase de-a binelea. Am trecut prin centru să bifăm palatul – o clădire foarte frumoasă cu o curte superbă plină cu palmieri. Am o atracție specială pentru palmieri for some reason. Vizavi de palat era o clădire în ruine. Cam ca în Centrul Vechi. Imediat după palat am trecut pe lângă clădirea “Squadra mobile”. Această instituție a Poliției din Italia se ocupă de investigarea crimelor, agenții ei sunt mai degrabă în civil și a fost popularizată în celebrul serial La Piovra. Mi-l și imaginam pe Corrado Cattani ajungând aici însoțit de gărzile de corp în mașinile alb albastre cu sirenele țipând. Nu poți face o vizită în Sicilia, în special în Palermo, fără să conștientizezi puțin cea mai mare organizație criminală din toate timpurile, organizație pe lângă care ISIS pare o gașcă de golani de cartier. De altfel doar la câteva zile de la vizita mea la Palermo avea să aibă loc comemorarea zilei de naștere și asasinării de către Mafie a celebrului procuror Giovanni Falcone, împreună cu soția sa și 3 membri ai gărzii de corp, în urmă cu 27 ani, pe drumul ce lega aeroportul de orașul Palermo. Acesta și Paolo Borselino, de-asemenea asasinat la Palermo împreună cu 5 membri ai gărzii de corp (am remarcat că în toate scrierile sunt menționate și numele gărzilor de corp), rămân simbolurile luptei anti-Mafia și a neputinței guvernului de a-și apăra cetățenii de temuta organizație criminală. Italienii și, în special sicilienii, nu uită și nu sunt puțini cei care încă mai consideră autoritățile vinovate de moartea celor doi. Giovanni Falcone și Paolo Borselino dau numele aeroportului din Palermo.

Ne-am întors la casa de departe de acasă urmărind indicațiile precise ale Google Maps, pe străduțele înguste și întunecate pe care nu era nici țipenie la ora 9 seara,oră la care cartierul Iancului trăiește intens. La Iora în cartier era liniște. Am mai fumat o țigară și am tras și noi obloanele.

Va urma

*termen folosit de pasionații de aviatie care denotă o aterizare fermă, dar lină

vineri, 24 mai 2019

Două zile la Sud de Dunăre

Am dezvoltat o fascinație pentru Municipiul Oltenița. Merg acolo de cel puțin 12 ori pe an. Lumea mă consideră nebun. "Ce ai de văzut acolo? E un oraș trist.". Pentru mine e o încântare. Mă simt liber când merg la Oltenița. Drumul până acolo, panorama Dunării din portul murdar, o plimbare pe străzile sordide din oraș, o prăjitură ieftină la unica cofetărie, blocurile muncitorești, rămășițele șantierului naval, sărăcia prezentă la tot pasul, ruina gării, cumpărături la Lidl, unul dintre puținele simboluri capitaliste din această lume aflată la 60 km de București, dar totuși atât de îndepărtată. În Oltenița mă cuprinde melancolia, îmi amintesc cum era mai demult. 

Câteodată mergem la Argeș. Chinuim mașina prin hârtoape groaznice, dar merită. Ajungem într-o deplină sălbăticie și vedem gura de vărsare a Argeșului în Dunăre. Peste fluviu este orașul Turtukaia din Bulgaria. Ne sare în ochi cimitirul din Turtukaia. De ce a murit tovarășul Nicolae Ceaușescu? Dacă mai trăia ar fi făcut un pod până la Turtukaia. Oltenița ar fi fost punct vamal, iar viața aici nu ar fi murit. Cum ar fi să fim în cimitirul din Turtukaia și să privim spre Oltenița? Ne întrebăm mereu asta. 

11 mai 2019. Ne trezim dimineața devreme. "Haideți copii! Am o surpriză pentru voi. Plecăm în străinătate". Sunt încântați, mă întreabă dacă mergem în Grecia. Încă nu, dar pe aproape. Zburăm de fericire până la Giurgiu, stăm 45 de minute în vamă și suntem în Bulgaria. Facem strânga urmând indicatorul de Silistra. În 50 de minute suntem la Turtukaia. Oltenița pare o metropolă pe lângă acest oraș bulgăresc, dar cu atât mai mult ne place. Oprim în fața cimitirului. Un localnic iese la poartă și ne vorbește într-o română aproape perfectă: "Ați venit în Bulgaria să vedeți România?". Dă mâna cu copiii. Ne spune pe ce alee din cimitir să o apucăm. Totul pare ca într-un vis. Vedem Oltenița din cimitirul orașului Turtukaia. Suntem ca într-un joc al oglinzilor. 

Nevasta vrea să o duc și lângă turnul televiziunii. Mergem și într-acolo, ca și cum ar fi fost un obiectiv din top 10 tripadvisor all time. Pe noi ne încântă simplitatea și banalitatea. Ne pare bine că suntem unicii turiști ai unui oraș uitat de lume. 

Mașina alunecă mai departe pe șoselele bulgărești, urmând firul Dunării. Silistra și o plimbare prin parcul cu flori multicolore. Apoi prin piața orașului, unde găsești aceleași haine chinezești ca la noi, papuci din cauciuc, tot felul de nimicuri, legume și fructe. Oraș de provincie, cu nimic diferit față de orașele noastre din zonele sărace. 

Ne cazăm la Kavarna, oraș la Marea Neagră, unde anual se ține un important concert de rock. Blocurile de aici au picturi pe laterale cu tot felul de interpreți celebri. De la balconul nostru se vede Billy Idol. Blocuri posace din perioada comunistă. 

Lăsăm bagajele în cameră și pornim către Balcic, pentru o plimbare pe faleză, o privire asupra castelului Reginei Maria și, desigur, masa de seară. În Bulgaria se mănâncă bine, ei nu sunt hoți ca noi, la ei totul e natural, oamenii sunt de omenie. Nimerim la excepția de la regulă. Nu poate fi totul perfect. O ceafă de porc absolut banală, o pizza congelata extrem de sărată (mizerabilă!), cartofi la pungă, spaghete obosite. Totul la suprapreț, echivalentul a vreo 200 de lei. Să vă fut în gură de bulgari nesimțiți! Ca niciodată, plec cu un imens gust amar dintr-un restaurant bulgăresc. Mergem prin noapte înapoi la Kavarna cu gând să intrăm în supermarket, pentru a ne cumpăra apă plată. E 21:27, iar la 21:30 magazinul se închide. Ușile cu fotocelulă nu se mai deschid. La case este o coadă de 20 de persoane. Casieră ne face semn să plecăm. Pișa-m-aș pe ea de Bulgarie! Un tânăr de 17-18 ani încearcă să ne spună ceva. Îl intreb de engleză, dar ne spune neinteligibil că engleza lui e foarte proastă. Din păcate nu prea a învățat carte. Probabil este elev la un grup școlar industrial. Sunt mulți ca el și pe la noi prin țară. Plecăm cu coada între picioare. Ajungem la un market mai mic, gen "La doi pași". Nu ne așteptăm de la vânzătoare să vorbească engleza, dar măcar ne zâmbește. Găsim apă, îmi iau și niște dulciuri pentru a șterge gustul sărat de pizza, dar nu se poate plăti cu cardul. Bine că avem câteva leva. 

Eu sunt o persoană de moral, iar astfel de întâmplări mă duc către deprimare. Însă nu mă ține mult. Bulgaria are multe aspecte pozitive, iar micul dejun foarte bun de la hotel șterge chestile neplăcute. Iar apoi mergem la Capul Caliacra și la ferma de scoici de la Dalboca și totul ni se pare minunat si ne spunem că ce tari sunt bulgarii, că au ajuns peste noi, că e țara noastră de vis. Și câte și mai câte. A doua zi este deschis și magazinul cel mare și îmi iau un cabernet de la frații Minkov (16 leva) și 5 cuti de ceai "Dobre utro" care înseamnă "Bună dimineața", un ceai cu cimbru și alte plante. Foarte, foarte bun. 

După prânz ajungem înapoi în România, trecând granița pe la Vama Veche. Iar în Vamă mă întind două ore direct pe nisip și zac într-o plăcută nesimțire, în timp ce copiii se aruncă în apa cu o temperatură de 10 grade, crezându-se în Grecia, in plin sezon estival. 

Frumos week-endul, iar pentru a păstra tenta de melancolie ce ne-a cuprins, nu ne întoarcem acasă pe autostradă, ci pe drumul nostru, pe la Independența și Alimanu, iar apoi pe vechiul drum de mare. Frumos!

Imagine luată din Oltenița pe 3 septembrie 2016. Turtukaia. In partea stângă se observă cimitirul.

Oltenița văzută din cimitirul orașului Turtukaia.


Marea Neagră la Capul Caliacra

Bloc in orașul Kavarna. Billy Idol.