joi, 31 ianuarie 2013

Taichi Yamada - N-am mai visat de mult că zbor




















O poveste interesantă, deşi previzibilă prin asemănarea sa cu Strania poveste a lui Benjamin Button de F Scott Fitzgerald. În povestea lui Yamada avem un bărbat de 48 de ani care împarte rezerva unui spital cu o femeie, despărţiţi de un paravan astfel încât cei doi doar se aud, dar nu se văd. Fac ei sex din vorbe, iar a doua zi omul constată că femeia e o babă şi rămâne scârbit. Îşi vede de treabă, iar peste câteva luni se regăseşte cu femeia care acum are cam 40 de ani. Peste alte câteva luni iar o întâlneşte, iar acum e o fată de 20 de ani. Se întâlnesc chiar şi când femeia are 13 ani sau 5 ani. De fiecare dată fac sex, ceea ce doar o minte de japonez putea inventa. Bine, femeia îşi păstrează mintea de babă pe tot parcursul întâmplărilor, doar corpul i se modifică, astfel că atunci când se află în trupul unei copile de 5 ani, din cauza vaginului prea mic, doar mângâie penisul bărbatului cu tălpile de la picioare în timp ce amândoi fac baie la hotel. Pe lângă aceste detalii erotice mai mult sau mai puţin reuşite, romanul dezbate celebra temă fugit irreparabile tempus, timpul fiind nimicitor chiar şi atunci când se scurge în sens invers. E o poveste de dragoste pe care bineînţeles timpul o învinge categoric. Taichi Yamada, născut pe la jumătatea anilor '30, are o proză cursivă, ştie să se facă citit. Prezenta carte este scrisă în 1985.

marți, 29 ianuarie 2013

Gramatică

Pe bună dreptate un om m-a criticat că nu scriu bine din punct de vedere gramatical. Cu toate astea în clasele V-VIII eram tobă de gramatică. Aveam o profesoară foarte bună, tovarăşa Stere, despre care am mai povestit. Cea care dădea copiii cu capul de tablă în caz că greşeau impetuos. Pe atunci aşa se făcea şcoala. Am fost cu tovarăşa Stere în patru tabere. La Piscul Câinelui, la Gura Râului, la Băile Herculane şi la Tazlău. Dacă mergeam în tabără cu ea eram obligaţi să luăm şi caietul de gramatică cu noi, iar o oră pe zi ne strângeam cu toţii în una din camere şi făceam lecţie. Ne dădea de analizat fraze sau alte exerciţii. Să se analizeze sintactic şi morfologic următoarea propoziţie: Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Nu ne convenea să facem asta în tabără şi deşi era timpul nostru liber pentru care părinţii plătiseră, nimeni nu avea curajul să se opună. Dar ne-a prins bine, toţi cei din tabără intrarăm la licee bune. Eu cel puţin la examenul de admitere la liceu am luat 10 la gramatică, pierzând însă mai multe puncte la partea de literatură unde am avut ceva comentariu la Neamul Şoimăreştilor. Singura tabără fără gramatică a fost la sfâriştul clasei a VIII a, când deja intraserăm cu toţii la liceu. Atunci în locul orelor de gramatică jucam volei, şeptică sau făceam baie la râu. Tot în tabăra de la sfârşitul clasei a VIII a am văzut pentru prima oară păsărica unei fete, dar despre asta am povestit în detaliu pe defunctul forum locomania în povestea despre Ramona.

joi, 24 ianuarie 2013

Patrick deWitt - Fraţii Sisters




















Am aflat despre această carte citind pe siteul hotnews un articol despre Copila de zăpadă, cartea lui Eowyn Ivey care a obţinut UK National Book Award. Fraţii Sisters a fost printre nominalizări şi am avut o mare surpriză când am găsit-o în librăriile româneşti. Am cumpărat-o imediat.

1851. Ne aflăm în plină goană după aur. Fraţii Sisters, Charlie şi Eli, sunt ucigaşi plătiţi. Primesc misiunea de a lichida un prospector în California. Acţiunea este povestită de Eli, fratele mai mic şi mai cu suflet. Nu avem de a face cu un roman clasic western, liniar şi plictisitor. Patrick deWitt, un canadian despre care se spune că şi-a scăpat familia de la foamete cu acest roman, introduce o serie de elemente amuzante dar şi multă duioşie şi sensibilitate în toată povestea, făcându-te să-i îndrăgeşti pe cei doi ucigaşi, să-i susţi în ceea ce fac. Am citit unele critici/reclame la carte şi se spune că e un roman plin de sânge, parca te aştepţi la ceva dur. Aiureli. Nu e bine să citim asemenea reclame care probabil sunt făcute de oameni care nu au citit cartea. Eli, naratorul, are ceva din omul zilelor noastre. Se spală pe dinţi conştiincios, încearcă să ţină o dietă bazată pe legume pentru a da jos din greutate, are tot felul de probleme filozofice şi deprimări venite parcă din viitor. Ţine chiar şi la calul său, o răpciugă numită Putinei. Sunt foarte curios care e numele în engleză al calului. De unde o fi apărut traducerea Putinei?

Am auzit că povestea a fost vândută pentru a se face şi film după carte, ceea ce aştept cu nerăbdare. E ceva pentru regia fraţilor Coen.

luni, 21 ianuarie 2013

Pseudomâncare

Deşi iubesc mâncărurile şi am o pasiune atât pentru a mânca cât şi pentru a găti, consider unele preparate drept o ruşine pentru gastronomie. Sunt inutile, nu ar trebui să le mănânce nimeni.
1) Salata de ton. Cu siguranţă un fel inventat de studentele sărace din cămine. Conserva de ton amestecată cu o altă conservă de această dată de porumb, la care se adaugă câteva foi de salată. Sosul de la conserva de ton este pur şi simplu scârbos, iar boabele de porumb nu pot fi digerate de stomac. Le vom găsi întregi în vasul de wc a doua zi dimineaţă.
2) Maioneza. Gălbenuş crud bătut la mixer împreună cu ulei. De ce să apreciezi aşa ceva?
3) Covrigii mâncaţi ca substituent pentru o mâncare normală. În special dimineaţa văd mulţi oameni mâncând covrigi. Pe stradă, în mijloacele de transport în comun, la birou. Românii sunt în permanenţă pe fugă. N-ai să-i vezi niciodată mâncând omletă cu şuncă, brânză, sandwichuri, crenwursti, cereale cu lapte ori să bea un suc de portocale sau un ceai verde la micul dejun. Mulţi spun: "Eu nu am poftă de mâncare dimineaţa, aşa că nu mănânc nimic.", ceea ce nu e deloc corect faţă de organism. În copilărie mai mâncam pâine goală în pauza mare la şcoală, dar atunci era sărăcie. Să mănânci covrigi este exact acelaşi lucru.

joi, 17 ianuarie 2013

Ilf şi Petrov - Viţelul de aur




















Cu siguranţă toţi cei care au citit "Douăsprezece scaune" la finalul lecturii sunt 100% convinşi că Ostap Bender a fost ucis de blajinul Ippolit Matveevici Vorobianinov. Dar nu este aşa. Marele maestru al combinaţiilor scapă ca prin minune şi revine în "Viţelul de aur" mult mai determinat, mult mai priceput în arta înşelăciunii, de mii de ori mai carismatic. Şi este îsoţit de alţi trei pungaşi cât se poate de comici şi delicioşi. Ce vrea Ostap Bender de astă dată? Să pună mâna pe 1 milion de ruble. Dar cum? În Uniunea Sovietică nu mai există milionari. Totuşi ei găsesc unul, dar care nu-şi expune bogăţia pentru că nu are ce face cu ea în comunism. Îşi ascunde imensa avere în valize prin gări şi trăieşte dintr-o umilă leafă de funcţionar în valoare de 46 ruble pe lună. Nu va fi deloc uşor să fure de la un asemenea om, un adevărat maestru şi el. Se vor pune la cale o grămadă de comploturi, vor apărea multe personaje cu roluri mari sau mici, iar cititorul va fi purtat prin întâmplări uimitoare.

Mie îmi plac multe cărţi, dar asta este o carte de nota 10 care intră direct în top 15 personal all-time. Viţelul de aur apare în anul 1930 în Uniunea Sovietică. Oare cum a fost posibil? Printre altele este o bătaie de joc la adresa comunismului. Au făcut chiar şi film după roman, film ce se poate vedea pe trilulilu. Ilf şi Petrov sunt maeştri ai satirei, ai comediei, ai bunei dispoziţii. Dar asta nu e totul, cartea fiind şi tragică şi melancolică şi bineînţeles magică. Ultimele capitole au stârnit chiar tristeţe în sufletul meu.

marți, 15 ianuarie 2013

Amy Tan - Cele o sută de simţuri secrete

de Zori de zi




















Poate nu este cel mai bun titlu, pentru că nu ai nevoie de toate acele simţuri la care se referă credinţele chinezeşti, ca să îţi dai seama că acest roman este despre iubire, iubirea dintre două surori – între care este posibil să nu existe legături de sânge, dintre mama surorii mici şi bărbaţii din viaţa ei pe care îi aduce aproape pentru a obţine un echilibru, dintre doi oameni vii aflaţi în planul realităţii şi dintre reprezentările lor trecute, aflate într-un plan paralel şi pe care se ocupă să îl descrie sora mai mare, dintre mătuşa şi fata care pleacă peste ocean pentru a-şi împlini promisiunea dintr-o altă viaţă. Sau poate este cel mai bun titlu, pentru că ai nevoie de absolut toate simţurile ca să nu uiţi, ca să îţi aminteşti, ca să ştii, ca să vezi şi să auzi văzutul şi nevăzutul, cuprinsul şi necuprinsul unde am sălăşluit odată şi de care ne dăm seama câteodată fără să înţelegem.

Kuan este sora mai mare din China pe care Olivia – Libby-ah, sora chinezo-americană din San Francisco parcă, nu o acceptă şi alături de care este nevoită să trăiască. Kuan face descrieri amănunţite legate de lumea Yin unde sunt fantome cu care ea poate comunica foarte uşor şi viaţa anterioară în care se aflaseră amândouă şi soţul Oliviei. În urma plecării în China a celor trei pentru obţinerea de material, nu doar fotografic, care să susţină un articol despre mâncarea chinezească autentică, sora cea mică realizează că multe dintre poveştile cu care o teroriza Kuan au baze reale.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Cântă-mi cucule şi mie

La coadă la preschimbarea permisului de conducere. Doi bărbaţi cu feţe blajine, ce se apropiau de vârsta a treia, discutau între ei:
- Pentru noi ăsta e ultimul permis. Cu ăsta plecăm dincolo.
- Da. Poate că şi pe acolo se circulă şi e nevoie de permis.

Mă întristează astfel de gânduri care mă fac să-mi amintesc că omul e doar un simplu trecător pe aici. După cum spunea şi Romica Puceanu: Cântă-mi cucule şi mie, că mâine nu se mai ştie/ Poate trăiesc, poate mor, că aşa-i omul trecător/ Că aşa e omul în viaţă, mai are câte-o speranţă.

marți, 8 ianuarie 2013

Veronica D. Niculescu - Roşu, roşu, catifea




















Citind romanul Copila de zăpadă am aflat despre Veronica D. Niculescu traducătoarea. Apoi mi-am amintit că Veronica D. Niculescu este şi scriitoare, fiindu-mi recomandată mai demult de Ionescu. Interesul meu pentru Veronica a crescut din momentul în care i-am citit blogul, iar dumneaei a citit blogul meu. Am cumpărat de la Librăria Cărtureşti volumul de povestiri Roşu, roşu, catifea în schimbul a 20 de lei.

 O suită de povestiri în care personajele ne poartă în vremurile trecute, din 1971 până în 1990. Personajele povestirilor interacţionează între ele, iar pe măsură ce înaintăm cu cititul ne dăm seama de legăturile pe care le au, de felul cum din copii ajung oameni maturi, de evoluţia lor. Multe povestiri sunt extrem de triste, mai ales cele în care apar copiii. N-am mai citit ceva atât de trist de la cartea Isprava duhului roşcovan. Totusi cartea se termină într-un mod amuzant, cu două fete care îşi fac nevoile în Casa Poporului. După cele 15 povestiri urmează o confesiune a scriitoarei din care nu am înţeles mare lucru şi nici nu mi-a plăcut. Însă poveştile sunt excelente. O carte pe care am citit-o pe nerăsuflate şi mi-a plăcut mult.

Spoler alert !
Am făcut şi un mic tabel în excel pentru a nu uita pe viitor subiectul povestirilor, dar şi pentru a vedea mai bine conexiunile între personaje.
Povestea Zei am impresia că este inspirată din Natsume Soseki-Eu, motanul. Chiar finalul este asemănător, motanul Veronicăi având acelaşi desting tragic ca cel japonez. Dar mai tragic este destinul pisicii tigrate şi ce să mai zicem despre bietul domn Teodorescu care moare, uitat de familie, iar nepoată'sa Cornelia ajunge pe mâna poliţiei de moravuri după ce se iubeste cu Grigoraş, cel care la 3 ani gustă alcool de la fratele său mai mare într-o pivniţă. Ăsta a fost după părerea mea marele farmec al cărţii, faptul că poveştile s-au întretăiat. Nu prea am înţeles ce e cu bomboanele de pe dulap din povestea cu Linguri de lemn.

Veronica D. Niculescu are un stil plăcut de a spune povestea. O construieşte frumos, creează suspans, iar la final găsim toate explicaţiile, nu lasă treaba neterminată. Bineînţeles, am să mai citesc şi alte cărţi ale sale ori cărţi pe care le-a tradus.

duminică, 6 ianuarie 2013

Calea ferată

Iarnă. Vechiul drum spre mare este puţin circulat şi pe timp de vară, dar acum este chiar pustiu. În paralel cu el merge drumul ferat. Fiind un iubitor al trenurilor opresc maşina în zăpada de lângă şosea şi urc spre linia ferată dublă pentru a cerceta totul mai îndeaproape. Iau aparatul foto şi fac câteva poze. Mă bucur de liniştea din jur. Nu se aude niciun tren, oricum trec foarte rar. Liniştea este întreruptă de o maşină care se apropie. Disting o dubiţă bleumarin pe care scrie Jandarmeria. Se opreşte chiar în faţa maşinii mele, iar din ea coboară doi jandarmi în uniforme.
- Bună ziua, mi se adresează unul dintre ei. Sunt căpitanul X de la Jandarmerie.
- Bună ziua!
- Ce faceţi aici?
- Nimic în mod special. Mă odihnesc. Sunt în concediu. Vreau să merg la Călăraşi.
- Da?
- Da.
- Chiar nu faceţi nimic altceva?
- Nu. V-am explicat doar. Mă relaxez. De ce? Aveţi impresia că vreau să fur linia ferată?
- Mda. Aşa credeam. Că ne-au înnebunit ăştia.
- A, nu,nu. Eu m-am oprit să fac câteva poze şi plec mai departe.
- A, poze cu peisaje. Foarte bine. Ne scuzaţi. La revedere!
- La revedere!

Chiar cu câteva zile înainte citisem despre hoţii care fură şinele de la calea ferată spre Constanţa. Sper din tot sufletul ca jandarimii să-i prindă. Şi din cauza lor CFR-ul a ajuns în colaps. Am mai tras câteva cadre după care am plecat şi eu spre Călăraşi. Până în următorul sat, Dor Mărunt, nu i-am ajuns pe jandarmi.


joi, 3 ianuarie 2013

Kiyoko Murata - Ceaunul




















Japonezii au darul de a scrie cărţi despre nimic, fără acţiune, fără fir narativ. Totul e static, timpul stă în loc, citeşti pagină după pagină şi nu se întâmplă absolut nimic. Totuşi cărţile lor au o poezie aparte, te cuceresc prin simplitate, prin sinceritate ori prin mentalitatea personajelor foarte diferită de restul lumii. Ceaunul, o cărticică de 90 de pagini, a fost răsplătită cu premiul Akutagawa şi chiar ecranizată de Kurosawa, însă pe mine nu m-a impresionat. După ce l-am citit pe Kawabata sau pe Oe, chiar şi pe Osamu Dazai, această Kiyoko Murata mi s-a părut că doar încearcă să-i copieze pe vechii maeştri, însă fără prea mare succes. Are un iz de epoca Mejii ceea ce se întâmplă (sau mai degrabă nu se întâmplă) în carte, însă ne aflăm în timpurile moderne, într-o Japonie rurală. Patru nepoţi stau la bunica lor în timpul vacanţei de vară şi află tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin semnificative. Relatarea este făcută prin intermediul uneia din nepoate, în vârstă de şaptesprezece ani, care preia sarcina de a găti, folosindu-se bineînţeles de vechiul ceaun care dă titlul cărţii. Mai mult am fost atras de felurile de mâncare gătite, inedite pentru noi europenii. Sigur, nu e o carte chiar atât de rea cum încerc eu să o prezint, dar atunci când citesc japonezi aşteptările mele sunt foarte, foarte mari.

marți, 1 ianuarie 2013

Eowyn Ivey - Copila de zăpadă




















1920. Alaska. Un cuplu trecut de prima tinereţe resimte din plin lipsa urmaşilor. Într-o seară cei doi fac un om de zăpadă căruia îi dau forma unei fetiţe. Peste noapte se pare că fetiţa de zăpadă prinde viaţă într-un mod miraculos, ori poate este doar dorinţa disperată a bătrânilor de a avea un copil. Acesta este punctul de pornire al romanului, de fapt un basm rusesc pe care l-am citit şi eu în copilărie. Snegurocika se numeşte povestea şi văzând că romanul lui Ivey este inspirat de aici, nici n-am stat pe gânduri, cumpărându-l imediat. Sunt un mare iubitor al folclorului rusesc. Eowyn Ivey este născută şi crescută în Alaska, iar Copila de zăpadă a fost publicat în 2012, deci se pare că am citit literatură foarte proaspătă.

O carte magică care citită în preajma Crăciunului îşi sporeşte frumuseţea, dar îţi lasă şi o anume tristeţe în inimă. Dragoste, disperare, viaţă, moarte, geruri de -25 grade, vănători prin pădurile Alaskai, prietenie. Cam despre asta e vorba. Eu nu am cuvinte pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut Copila de zăpadă, aşa că mai bine să citiţi pe blogul celei care a tradus aceasta carte, Veronica Niculescu. Tot acolo este un link către un site al autoarei cu o animaţie care surprinde foarte bine subiectul romanului.