Vom vedea, mai e vreme, lasă ...

 de Eufrosin Potecă

     Când ai totul la îndemână, când poți face anumite gesturi dar le amâni pentru că mai este vreme, când trăiești doar în trecut fără perspective, când ești blazat, când nu ai chef, când lenea crește pe tine precum mucegaiul, să nu uiți că va veni o zi în care te vei trezi singur și nu mai poți face nimic ca să schimbi această stare.
     Procrastinarea nu e un păcat, e scrisă în ADN-ul nostru. E inevitabilă precum moartea. E comodă precum un pat cu așternuturi de satin de care te bucuri bineînțeles în compania unei domnișoare superbe. E justificabilă până la absurd, ca în Kafka. E perversă dar îți ia mințile cu talentul „actoricesc” al uneia ca Bettie Page. E drumul către iad ca în melodia lui Chris Rea. E gândul reconfortant ce îți bântuie prin cap pe o frecvență joasă și-ți tot spune: „O să încep de luni.” E intenția nerealizată de a produce ceva banal.
     „Unde mi-e mintea?” asta se întreba Charles Michael Kittridge Thompson IV în martie 1988 pe când în RSR „Ceauşescu anunţa generalizarea şi accelerarea sistematizării rurale şi preciza că în jurul anului 2000, numărul de comune va fi redus la „cel mult 2.000“, din cele 2.705 existente, şi la 5.000 sau 6.000 de sate, din cele peste 13.000 care existau la acea dată. Cu alte cuvinte, se prevedea dispariţia pur şi simplu a 7.000–8.000 de sate.” Mare greșeală! A amânat și uite unde am ajuns ... bat anticipatele la ușă mai rău ca populația rromă răspânditoare de tradiții creștinești după solstițiul de iarnă.
     E vară iar și e caniculă. Mai sunt și furtuni (cine doamne-iartă-mă le-a mai inventat și p-astea că doar aveam pe cap destule autostrăzi neterminate, spitale inexistente și școli neproiectate). E cald dar dacă nu e apă azurie și pietre ca la greci mai bine te ..... Da! Lasă că va fi bine. Așa cred io.

VINIETE

de Eufrosin Potecă

   Am fost întotdeauna un privitor pasiv al vieții ce se zbuciumă în jurul meu. Sunt leneș, comod, rece, impasibil, greu de urnit. N-am fost niciodată un om cu rădăcini ancorate puternic într-o ideologie politică. Cu ocazia fiecărui scrutin îmi e din ce în ce mai greu să mă poziționez de o parte sau de alta și de cele mai multe ori sfârșesc prin a alege un independent, pe cineva oricum nesemnificativ în tot procesul electoral sau, cel mai nociv, prin a alege răul cel mai mic. Am scris toate acestea pentru a crea un preambul, o imagine de ansamblu a individului ce urmează să scrie cele ce urmează, un individ prea puțin interesat de lumea politică.
Am urmărit ancheta jurnalistică privind justiția ce a fost difuzată recent inclusiv de către postul național de televiziune. Nu m-a surprins nivelul de constrângere, arta subtilă a manipulării regulilor jocului în domeniul justiției, fraternitatea leproasă a serviciilor, a politicului fetid și a justițiarilor tenebroși. Aburii înecăcioși ai jegului ce plutește peste stâlpii societății noastre ieșită cu rochia ruptă și pătată din tranziție se simt chiar și de către un ignorant ca mine.
   Drumul meu către locul de muncă trece prin spatele Palatului Justiției. Există o bodegă acolo în care vezi la ore matinale avocați cu fețe mai dubioase decât ale interlopilor pe care încearcă să-i facă scăpați, sorbind câte o cafea și pufăind țigări, rânjind fericiți, punând la cale fentarea sistemului juridic.
   Cu câteva zile înainte de apariția mai sus menționatei anchete jurnalistice a avut loc o altă mascaradă din lungul șir cu turuldoiînapoi la Judecătoria sectorului unu. Am înțeles că președintele-zeu va fi cercetat pentru propagandă legionară. Degeaba, zic, atâta timp cât la 8:00AM se auzeau o grămadă de voci cristaline scandând „George, Călinescu pre-șe-din-te!” Psihoza e mai puternică ca oricând.
   Pătrund în materia ce se numește metrou și străbate intestinele capitalei pregătindu-mă pentru evacuarea la stația de destinație. În ecosistemul ăsta întâlnești toți paraziții posibili. Stau aproape de ușă, astfel pot ieși mai repede din mocirlă. Chiar în dreptul ușii sunt poziționați doi indivizi. Vârsta aproximativă – 40 de ani, aspect exterior – comun, studii – cu indulgență 12 clase. Unul e ceva mai solid, ochi albaștri, păr șaten rar. Celălalt e mic, agitat, are păr șaten cu urme de gri, rar, dat cu gel, de abia acoperă o chelie promițătoare. Cel mic glăsuiește către cel cu ochi albaștri:
- Gata mă! Au pus mâna și pe justiție! Cel cu ochii sinilii și triști dă din cap aprobator.
- S-a băgat Soros și a luat și justiția! Dezamăgire pe chipurile celor doi.
- După ce au furat alegerile, acum au furat și justiția. Și cu asta cel mic apucă hotărât telefonul și pornește un clip de pe NimikTok în care un individ dubios urlă: „Nu vă lăsați păcăliți! Nu îi lăsați să fure Justiția!”  Cel mic poziționează telefonul cu baza către ureche pentru a auzi mai bine dezinformarea cu gust de ambrozie. Dă din cap aprobator din trei în trei secunde. Îi mai împărtășește și celuilalt din gunoiul ce răzbate din „soșiălmidia”. Cobor ușurat că nu mai sunt nevoit să urmăresc spectacolul grotesc.
   S-a dus în penis cu satelitu’ lumea. În piață văd două exemplare feminine de etnie romă. Cea mai tânără e încălțată cu niște șlapi roz din care ies niște degete negre cu unghii puternic ornate cu o ojă fluorescentă. Privirea urcă spre membrele anterioare ale hominidei și vede pantalonii din plastic lucios ce le strâng cu sârg. Buzele botoxate scuipă voinicește coji de bomboane agricole. Dar ce atrage atenția asupra bietei creaturi este tricoul cu Sex Pistols. Da! Sex Pistols! Sunt absolut sigur că fata habar nu avea ce e cu poza aia de pe tricou în care un Johnny Rotten își striga furia umăr la umăr cu un Simon John Ritchie blazat și vicios. Probabil că a văzut Sex și asta a fost suficient. Nu este prima dată când văd că lumea poartă tricouri cu Metallica, AC/DC, Megadeth, etc. fără să aibă habar ce e cu ele, ce scrie acolo. Bătrânei, tăntici grase și joviale vânzând roșii, persoane total detașate de lumea care ar purta astfel de tricouri. „Ce e maică? Mi-a dat fata un tricou... E bumbac bun, merge vara la piață.” Dar fata cu aspect de manelistă desăvârșită și tricou cu referințe la cultura punk e bomboana CIP de pe tort, cireașa de pe colivă. Nu mai există limite! Orice este posibil!
   Și în acest peisaj ce poate fi completat cu un miliard de alte exemple ca cele mai de sus ar trebui să fiu mirat, șocat, intrigat de ceea ce dezvăluie Înregistrator în ancheta lor? Pe cine interesează ce se întâmplă „sus” atâta vreme cât „jos” ne bălăcim într-o incultură demnă de Evul Mediu? Și nici măcar n-am atins latura nostalgicilor (cu vârste surprinzător de fragede) după NeaNicu „Ciocescu” ...
   Rămân sceptic, dezamăgit, puțin depresiv, bețiv, blazat.

Tranzit intestinal

de Eufrosin Potecă

   Materie fecală. Scârbos nume nu? Scatologic. Dar așa s-a chemat o trupă înființată de Kurt Cobain și Dale Crover în 1985 pe când mai sus menționatul sinucigaș avea frageda vârstă de doar 18 anișori. N-a durat mult. În 1986 fiecare a luat-o pe drumul lui. Crover s-a dus la Melvins și au făcut istorie iar Cobain a mai tras ceva până a reușit să atingă Nirvana. Dar în urma lor a rămas un demo ce purta următorul nume: Analfabetismul va prevala. Muzical vorbind nu știu despre ce e vorba, nu a fost lansat niciodată oficial, deci nu am ascultat nimic din ce au înregistrat băieții atunci, dar mi-a plăcut titlul. Premonitoriu. Habar nu aveau cât adevăr trist zăcea în titlul ăsta aruncat la mișto pe demo-ul unei formații de căcat. La propriu de căcat. Așa îi chema. Căcat, dar mai elevat spus. Dar titlul, titlul parcă definește lumea în care ne bălăcim astăzi. Tic Tac. Instakilogram. Feisbuci. Limita incompetenței.

Am un dispozitiv nou. Telefon, tabletă, laptop, calculator, nu contează. Deschid un browser de internet, fie el Chrome, Firefox, Edge, Brave sau orice altceva. Accesez anonim Iutub sau Pătătorul și la mare căutare, în „trending”, cum îi zice acum, sunt niște schelălăituri pe care unii le numesc manele sau trap. Platformele bazându-se pe jegul consumat de conaționalii mei îmi recomandă preferințele majorității iar eu trebuie să mă conformez fericit. Creier bărbierit, tabula rasa.

    Pe site-urile de „știri” găsești tot felul de titluri pe post de momeală. Dă click astfel încât să ne crească numărul de vizualizări. Chiar și mult respectatul format de știri prostteve are un șablon bine definit de la care nu se abate: violență, război, nenorociri mondiale, politică internă și externă și încheiem cu un animăluț simpatic din Zoo Singapore care a făcut ceva amuzant ca să detensionăm (aparent) stresul creat de jegul vărsat anterior. Despre așa zisele posturi „de știri” nu comentez nimic pentru că nu are rost. Cunoaștem cu toții râul de materii fecale ce curge pe acolo. Fecal Matter.

   Au fost (ca în fiecare an) simulări la examenul de Evaluare Națională și Bacalaureat. Și tot ca în fiecare an sunt intervievați elevii ce ies de la probele de limba română, de matematică, etc. Băieți cu freze bine aranjate și haine „cul” ce râd prostește când sunt întrebați despre dificultatea probelor. Râd mânzește și dau răspunsuri șmechere, sunt „bazați”, li se rupe, școala e pentru proști, netu’ e valoare, tictocu’ nu moare. Fete coafate, machiate, tatuate, cu unghii ce ar face invidioase toate cârtițele (ar putea fi angajate să foreze la linia de metrou 1 Mai – Otopeni sau la metroul din municipiul Cluj), răspund cu atitudini de fete din anturajul influencerilor Tate.

   Dar asta nu se petrece doar pe plaiurile noilor geto-draci scăpați din (sau captivi în) zgarda de fier. Este un fenomen global. Îndobitocire în masă și în scaun. Scaun normal cu o consistență moale dar formată, tipul 3 sau 4 pe scara Bristol. Se petrece sus și jos, noaptea și ziua, la ei și la noi. Minunata lume nouă.

   Pe cale de consecință aș dori să îi mulțumesc tovarășului Cobain Kurt și camarazilor lui pentru vizionarul titlu: Illiteracy Will Prevail. Amin!

Revelion 2003 – 2004

de Eufrosin Potecă

   N-am participat la foarte multe petreceri de-a lungul existenței mele sau poate am participat și nu îmi dau seama. Sunt destul de timid și cam posac. Am înțeles petrecerile cu ocazia aniversării zilei de naștere, a zilei de nume, a celebrării unui eveniment important din viață dar m-am întrebat mereu de ce se bucură lumea și simte nevoia să petreacă pentru că a mai trecut un an calendaristic? Se schimbă niște cifre, trece timpul – îmbătrânim (în cazul aniversării zilei de naștere asta poate fi adăugată ca o reușită – am mai adăugat un an în „buchetul” celor strânși până atunci). Cu toate astea invariabil am participat la petreceri de Revelion de când mă știu. Când eram mic petreceam în familie alături de părinți, ulterior am devenit atârnător pe la petrecerile organizate de diverși colegi, prieteni, etc. De prin anul 1999 sau 2000 îmi făcea plăcere ca prima melodie pe care o ascult în noul an să fie Whole Lotta Love fără vreo explicație logică. Pur și simplu îmi dădea o stare de bine.

   În anul 2003 eram proaspăt angajat la o mică firmă de IT și telecomunicații din multilateral dezvoltata noastră capitală. Unul dintre colegii de departament, să-i spunem Goran, m-a luat cumva sub aripa lui și mi-a arătat câteva dintre „secretele” meseriei. Un individ inteligent, fumător înrăit, radioamator, electronist senzațional, visător, ascultător de muzici bune, viitor antreprenor. Aș putea spune că am devenit chiar prieteni. Avea un apartament închiriat împreună cu prietena lui într-un bloc peste drum de intrarea din parcul IOR. Mergeam destul de des pe la ei seara și stăteam la povești. El visa să pornească o afacere în domeniul electronicii, eu beam bere, fumam pasiv și îi mai spuneam ce muzică să mai pună iar prietena lui din când în când ne mai gătea câte ceva. Pierdeam vremea.

   Către finalul anului Goran îmi spune că ar vrea să organizeze o petrecere de Revelion în apartamentul lui închiriat. Bine, am zis, particip. Nu mai țin minte exact câte persoane au fost invitate dar pentru un apartament de două camere eram destul de mulți. Au mai fost un coleg și o colegă de la locul de muncă, persoane pe care le cunoșteam și eu, iar restul erau cunoscuți sau rude d-ale gazdelor. În concluzie eram cam stingher.

   Nu mai țin minte exact cum ne-am organizat dar parcă am pus bani cu toții pentru băuturi cât mai ieftine și cantitative, iar pentru mâncare au fost încropite ceva aperitive și momentul inedit a fost când Goran a luat decizia să facem un grătar. Să ne înțelegem, apartamentul era situat la etajul unu din zece al unui bloc comunist construit prin anii ’60 și „deținea” o logie (care era și „închisă”).

   A venit data de 31 decembrie, seara ne-am prezentat la locul acțiunii, am luat cunoștință cu paharele de alcool pentru a facilita socializarea, am ciugulit aperitive, a pornit fundalul sonor specific unor astfel de evenimente și a venit momentul grătarului. Era o iarnă fără zăpadă (cam ca în prezent) dar era totuși rece. A fost amplasat grătarul în logie, s-a aprins focul, a început fumul. Când jarul a fost gata părea că totul o să fie ok, se mai împrăștiase „ceața”, dar cred că au fost destul de multe elemente cu grăsime plasate pe grătar pentru că, precum Terminator, fumul a rostit cu o voce gravă „I’ll be back!” Din cauza transferurilor umane între logie și sufragerie în apartament s-a adăugat o porție nouă de fum pe lângă cel de țigară. Tot acel fum părea a fi speriat de frigul de afară așa că și-a făcut loc în apartamentul vecinului de alături pentru a se încotoșmăni cu rufele imprudent lăsate la uscat în logia deschisă. Probabil că în prezent o astfel de acțiune s-ar fi încheiat cu prezența pompierilor, a poliției și a ambulanței. Iar amenda aferentă n-ar fi fost mică. Atunci însă singurul care a sunat la ușă într-un târziu a fost vecinul imprudent care petrecea în altă locație dar se întorsese acasă dintr-un motiv necunoscut mie și descoperise dezastrul. Au urmat vociferări, sudalme, amenințări, dar în urma deschiderii largi a tuturor geamurilor și a ușilor din cele două apartamente fumul ne-a părăsit lăsându-ne semiafumați precum niște cârnați cabanos.

  A venit inevitabil și momentul 00:00, spumant, gălăgie, urări de longevitate și vizite rare la medic, petarde, țigănie tipic românească. Cumva în acel moment am simțit nevoia să mă distanțez puțin de masa gălăgioasă de oameni de la petrecere. Poate e firea mea retrasă, poate a fost doar o întâmplare, poate a fost un semn, dar după ce am ciocnit un pahar de spumant cu toți necunoscuții de acolo m-am strecurat ușor afară din apartament și am coborât în stradă. M-am îndreptat către colțul intersecției și m-am oprit pentru că de undeva de la un bloc vecin am auzit muzică și voci vesele de petrecăreți ce păreau că trăiesc împreună cu melodia ce se auzea. „Want a whole lotta love” și vocile petrecăreților cântau cu toții celebrul refren. Eram afară în frig pe strada pustie, ascultam și mă simțeam de parcă aș fi fost în aceeași cameră cu ei. Am stat până la finalul melodiei și m-am întors cu o dispoziție excelentă.

   Petrecerea s-a terminat, timpul a trecut iar undeva prin iunie în acel an am plecat de la mica firmă de IT și am pierdut legătura cu Goran.

   Și în prezent păstrez obiceiul acesta ciudat și prima melodie pe care o ascult benevol în primele ore ale noului an este Whole Lotta Love. Îmi dă aceeași stare de bine, e energizantă, e plină de energii pozitive dar n-am mai trecut prin nici un moment ca cel de la începutul anului 2004 când soarta, Dumnezeu, forțele ce gestionează Creația, hazardul sau cine va fi fost a făcut ca eu să ascult acea melodie stând pe un colț de intersecție într-o noapte friguroasă de iarnă.

BLUES

 de Eufrosin Potecă

 Câteodată te „lovești” de o melodie și-ți intră pe sub piele. Depinde poate și de cantitatea de alcool ingerată dar de obicei vibrația sufletului contează.

-          Copii! În lucrarea de control de astăzi trebuie să descrieți ce a vrut să spună autorul în piesa alăturată.

      Se aude hârșâitul foilor rupte din caiete, pixurile unora își încep plimbarea monotonă pe hârtie, altele rămân suspendate în aer ca niște pliscuri de cocostârci debili. Ce poți spune despre autor? Era ciudat? Părea gay? Uuuuh NU! Nu e politicăli corect! El nu era da’ părea … Nici asta nu poți spune. Dar talent? Aparent avea, căruțe întregi, putea hrăni câteva județe cu el. Dar era un burghez nenorocit și se izolase la conacul Pătrunjel, sau cum se chema el. De acolo n-a înfruntat legiunile romane, armiile turcești sau bolșevicii în căutare de „ceas i hazaica” dar a compus de toate. Un fel de „șaorma” muzicală, de la cel mai ieftin pop, la blues, la rock și la piese clasice preluate de cântăreții vecini din scara de la bloc.

 

Compunere

 

         Tovarășul din imaginea alăturată prezintă semne de dezamăgire în urma faptului că tovarășa parteneră într-ale muncii l-a părăsit pentru un alt tovarăș care n-are telefon. Acesta este un impediment major deoarece tovarășu’  nu mai poate fi contactat de fosta. El doar vrea să știe dacă în trecut recolta se ridica la așteptările ei, dacă trebuie să mai stea mult în genunchi pe câmp până să obțină rezultatul scontat. Treaba e serioasă. Toți au spus că va pleca la C.A.P.-ul din satul vecin. El n-a crezut. Încă are poza ei cu știuletele în brațe, o ține pe noptieră, sub etajeră și adună tone de coji de semințe de floare într-o scrumieră. Ce concluzie tragem? Păi …

         Ce frumoasă a fost vara, cu mândruța și secara,

         Acum stau singur pe combină, viața mea nu mai e plină.

 

 

        Păi să vedem și autorul ce are de zis …

https://www.youtube.com/watch?v=RLupM8X0jMk

Sodium laureth sulfate

 de Eufrosin Potecă

Mi-aș fi dorit să fiu bogat. Bogat și sănătos astfel încât să pot beneficia de bogăția mea. Dar sunt un om comod, leneș, lipsit de orice inițiativă antreprenorială. Alunec printre jegurile vieții către non-existență. Și e bine. Dar chiar dacă vom muri cu toții cândva asta nu înseamnă că nu trebuie  să fim curați. Colon curat, organe genitale curate, cavitate bucală curată, mâini, picioare, coaste, cap curate. Și aici apare epifania! Ai nevoie de săpun, șampon, pastă de dinți. Dar dacă vrei să fi dUMNEZEUL curățeniei?!?!? Trebuie să apelezi la spumă de baie, sare de baie, balsam, mască de păr, creme hidratante, industrie chimică. Și spălându-te tu liniștit, înconjurat de chimicalele tale iei sticla de șampon și citești ingredientele: Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Hmmm … Pe balsam oare ce scrie? Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Dar pe spuma de baie? Dar pe gelul de duș? Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Deci ingredientele principale sunt apa și sodium laureth sulfate. Da, dar tu ai cumpărat șampon împotriva ondulării părului, gel de duș cu aromă de mărar, balsam cu fenicul, spumant de baie cu grâu, săpun lichid cu aromă de licheni, verzi, mov, roz, bleu, curcubeu! Și? Toate au aceleași ingrediente! Diferă colorantul. Și stând in curu’ gol în cadă îți dai seama ce bou ești! Cum ai fi putut fi milionar dacă erai puțin mai atent la orele de chimie și dacă aveai ceva mai mult spirit antreprenorial. Există miliarde de proști cărora le poți vinde zemuri colorate atractiv și pe care să-i aburești că sunt cu extract de sudoare de veveriță care ajută la curățarea pielii de microcosmosul rectangular ce produce îmbătrânirea accelerată a cromozomilor flasci determinând astfel apariția celulelor pfi ce conduc la deteriorarea lanțului diagonal vast care alimentează cu fotoni gama fluxul chi al canalului superior. Și vei fi mai tânăr! Vei mirosi a micșunele! Te va alege Maricica/Maricel dintr-o mie să te cu culci cu ea/el!

Concluzie? Dacă sunteți părinți cu mici plozi la început de drum într-ale învățăturii ghidați-i către studiul chimiei! Vor fi miliardari!! 

TRAMVAI

de Eufrosin Potecă

        

 De aproximativ șaptesprezece ani soarta a făcut ca eu să nu mai circul zilnic cu mijloacele de transport în comun de suprafață. Vreme de unsprezece ani am mers pe jos la muncă iar ulterior metroul a devenit mijlocul de transport utilizat frecvent. După cum bine știți, ca să călătorești cu metroul trebuie să plătești. Nu prea poți fenta sistemul. Și de ceva ani au și „badigarzi” prin trenuri care alungă fauna mai pestriță.
         Dar viața e ciclică, istoria se repetă și iată că într-o vineri dimineață, ducând copilul la școală, descopăr atârnat pe gratiile închise de la gura de metrou o foaie albă A4 pe care o mână grăbită a scris „PROTEST SPONTAN”. Murmur o înjurătură printre dinți și mă îndrept către tramvai (era prea târziu să mă mai întorc acasă să iau mașina și oricum era extrem de aglomerat). La tramvai nimic deosebit. Aglomerație în plină pandemie, viață măruntă. Doar că viața e mereu plină de surprize și în aceeași zi, în jurul orei 19:30 (pe când metroul era tot „grevat”) a trebuit să iau tramvaiul 27 de la capăt, de la Piața Unirii, spre casă. Am intrat în starea „UltraZen” adică „UEN” (de la englezescul when = când – când vine tramvaiul?). După vreun sfert de ceas a apărut și tramvaiul, obosit de fluxul mare de călători refugiați de la metrou pe care a trebuit să-i care toată ziua. Mă urc pe la penultima ușă, gâdil cititorul de titluri de călătorie cu gentilețe și acesta îmi zâmbește verde (mi-a luat un leu și treizeci de bani) și mă așez pe un scaun. De la ușa din spatele tramvaiului o voce puternic influențată de Bachus spune:
- E-e-e-e douășapte?
         Repetă întrebarea de vreo două ori, bâlbâindu-se, până cineva îi confirmă irefutabilul adevăr. Îl simt urcând treptele dar nu mă întorc să-l văd. După timbrul vocii, după gradul avansat de ebrietate, după cuvintele bâlbâite și deșirate pare a fi un „om al străzii”. E adevărat că port mască, e adevărat că am un miros foarte slab dezvoltat, dar totuși nu vine nici un iz de om al străzii. Ciudat.
         Tramvaiul se pune în mișcare. În doar câteva secunde se aude din nou întrebarea:
- E-e-e-e dou-douășapte?
         O voce de femeie tânără și cumsecade îi răspunde:
- Da. E douăzeci și șapte.
- Îh?
- E douăzeci și șapte! spune mai tare vocea feminină.
- Aaaa!
         Suntem în dreptul Patriarhiei Române.
- E-e-e d-d-d-douășapte?
- Da! E tramvaiul douăzeci și șapte! îi răspunde tare, dar cu bunăvoință vocea feminină.
- Ăsta m-merge în Ferentari? Ăăăăă …. Nu! Îîîîî ….. M-merge în Sălăjan?
         Cineva spune că „Da”, un „Da” timid, nu ca cel de la Starea Civilă.
- Ă-ă-ă-ă-ăsta e douășapte? Îîîîîî ..... Dumnezeu cu mila….
         O vreme e liniște. Tramvaiul trece pe lângă Gramont, Parcul Carol, Engie. Lume urcă, lume coboară dar tramvaiul nu e aglomerat. Pe la Budapesta se mai aude din nou:
- E-e-e douășapte? Dumnezeu cu mila …..
         Nu mai răspunde nimeni. Mă uit pe geam precum un proaspăt sosit în acest oraș. După ani petrecuți în tunel e frumos să privești orașul. „Bucureștiul mutilat”. Case vechi cu arhitectură frumoasă dar în stare avansată de degradare, înghesuite șmecherește de clădiri moderne, pătrățoase, hidoase, ce parcă le scuipă coji de semințe pe acoperișurile ce stau sa să se destrame. Plombe false de aur în gura cu dinți stricați a lui Gore Pîrgu.
         Pe Dudești, în dreptul policlinicii Vitan, se aude:
- U-u-unde suntem? La Gara de Nord? Ăăăăă ……..
         Vocea unei femei de vreo 57 de ani îi răspunde binevoitor:
- Suntem la Policlinica Vitan.
- U-u-u-unde? C-cum am ajuns eu aici?!?
- Păi așa te-ai suit în tramvai.
         Văzând că e rost de conversație bărbatul turmentat continuă:
- E-e-e-e douășapte?
- Da! E douășapte!
- E-e-e-eu merg în Sălăjan! M-m-m-mai e?
- Da! Cobori la Ambrozie. Cobori odată cu mine.
- C-c-cobor … ? E-e-e douășapte?
- Da! Cobori cu mine odată dacă ești cuminte!
         În fața mea sunt doi bărbați de vreo 65 de ani pe care îi simt zâmbind pe sub măști. Zâmbesc și eu. Nu ai parte de personaje așa pitorești călătorind cu metroul.
- Câ-câ-câ-cât mai e? M-m-mai e mult?
- Mai sunt cinci stații, răspunde femeia binevoitoare.
- D-d-d-da’ unde suntem?
- Suntem la Mihai Bravu. Urmează Dristor, la piață la Râmnic, Voluntari și Ambrozie. Cobori cu mine.
- E-e-e-eu merg la L-l-l-lotrioara.
         O altă voce feminină, cam de același leat cu prima spune:
- Păi e aproape de Ambrozie.
-  Da, coboară cu mine, întărește prima femeie.
         Semaforul simte primăvara și înverzește. Tramvaiul trece de Primăria Sectorului 3 (fosta școală Constantin Bosianu – monument istoric declasificat parțial – altă „plombă”), traversează intersecția.
- U-u-unde suntem?
- La Dristor, uite Mecdonalț….
- Îîîî …. a-a-a-a-a-a ….
         Tramvaiul se pune în mișcare.
- Îîîî …… mă-sa-n cur, mă-sa-n cur, îîîîî, claus vernis iohanis, mă-sa-n cur, …. îîîîî ……. .
         Liniște. Tramvaiul se târăște alene, parcă cu greutate, pe șinele deformate ce-l fac să se zdruncine din toate încheieturile.
- Îîîîî …. mă-sa-n cur, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis și cheliosul ăla, îîîîî, mă-sa-n cur….. .
         Cele două femei discută calm și discret. Unul dintre bărbații din fața mea deschide discuția despre greva de la metrou și își etalează toate cunoștințele în materie în forță:
- Mare porcărie greva asta! Pai cum domne? Ăștia știi ce salarii au? O sută șaișcinci de milioane! Unii cu sporuri au chiar trei sute de milioane! Ăștia sunt! Metrorex și ăia din ministere, cele mai mari salarii din România! A dat la TV!
- Îîîî …. Claus vernis iohanis și c-c-cum îi z-zice lu’ cheliosu’ ăla?
- Arafat, îl ajută o voce discretă.
- A-a-arafat! Mă-sa-n cur! Dumnezeu cu mila!
         Maghernițele de la Piața Râmnicu Sărat se vad pe partea stângă.
- U-u-u-unde suntem?
- La piață, la Râmnicu Sărat!
- La piață?!?!? Păi de ce? La Obor??
- La Râmnicu Sărat! La piață! Unde te trimite nevastă-ta la cumpărături, îi răspunde prima femeie.
- M-m-m-mai avem mult? E-e-e-eu m-merg la metrou.
- La metrou? La Nicolae Grigorescu? Păi n-ai zis la Lotrioara?
- L-l-la metrou ….. E-e-e-e peco acolo ….
- Atunci cobori la o stație după mine.
- Nu, spuse a doua femeie, la a doua stație e Ilioara. Încă una mai trebuie până la Grigorescu.
- Îîîî … Dumnezeu cu mila! U-unde suntem?
- La Voluntari. Eu cobor la piață la Ambrozie …
- L-l-la piață?!?!? E-eu nu cobor la piață! Ce piață?
- La Ambrozie! Mai mergi o stație și cobori!
- Ba nu! Mai merge două până la Grigorescu, spuse a doua femeie. Prima e Ilioara.
- D-d-d-dumnezeu cu mila!
         Prima femeie coboară la Matei Ambrozie – Fizicienilor. Tramvaiul se pune în mișcare. Pe partea stângă se vede un Lukoil.
- Îîîîî …. P-p-p-peco! Î-îmi aduc aminte!
         Mă ridic de pe scaun și mă îndrept către ușă. Mă uit pentru prima oară către spatele tramvaiului. Pe ultimul scaun, un tânăr de aproximativ treizeci – treizeci și unu de ani, se sprijină într-o sticlă de 750 ml de Timișoreana pe trei sferturi plină. E bine îmbrăcat: șapcă neagră, geacă de fâș, tricou, blugi, adidași, curățel. Are o sacoșă mare de Mega pe post de bagaj. Tramvaiul oprește în stație la Ilioara. Cobor pe la penultima ușă și pornesc spre coada tramvaiului. Trecând pe lângă ultima ușa apăs pe buton facilitând astfel pogorârea lui „D-d-dionisos” din douășapte. E douășapte?
         Dumnezeu cu mila!

Duminică

de Eufrosin Potecă

 Nu sunt un practicant al religiei creștin-ortodoxe deși, ca marea majoritate a populației de pe teritoriul acestei țări, am fost botezat la o vârstă foarte fragedă fără consimțământul meu. Asta nu înseamnă că sunt ateu.  Dar asta nu este foarte important, nu despre opțiunile mele religioase vreau să povestesc aici.
        Sunt un nimeni din pătura mijlocie a acestei societăți, cu nevastă și copil. Și ca mulți alți indivizi, pentru a nu intra în conflict cu familia (mai ales din partea nevestei care se trage din buricul ortodoxismului românesc – mai precis Moldova), am făcut o cununie religioasă, am mers cu copilul la biserică spre a fi botezat și n-am comentat nimic de fiecare dată când nevasta a dus copilul în unele duminici la biserică pentru a servi o linguriță cu vin sfințit și o bucățică de pâine sfințită. A nu se înțelege că nevasta este o „dreaptă credincioasă”. Nu e. Doar merge pe principiul „așa e bine” sau „așa nu e bine”, astea sunt  argumentele supreme. Aici se termină orice discuție de natură religioasă. Așa că o umilă încercare de a o convinge că cel mic este prea fraged pentru experiențele de genul consumului de vin bisericesc a fost sortită eșecului. Cel mic se bucură extrem de mult de biscuiții și bomboanele pe care le primește de pomană de pe la babele prezente la slujbă dar în ochii unora pare un mic mare credincios. Aici trebuie menționat și aportul major al celor două bunici și al unei mătuși. Asta e viața. După cum spuneam, sunt resemnat și îi las să facă așa cum doresc. Dar destul de rar apare câte o problemă. Sub diverse pretexte (avem treabă după oricum, etc.) sunt nevoit să merg și eu. Azi a fost unul din acele momente și ca de obicei am rămas cu un gust amar. Am plecat spre biserica din cartier, crescută după 1989 la 350 de metri de o altă biserică crescută după 1989. Avem de unde alege! Este ora 11:15 iar noi ca niște „drepți credincioși” ducem copilul direct la servitul vinului. Ca mulți alții de altfel. De fapt nevasta e convinsă că e prea târziu și procesul s-a încheiat. Am ajuns iar eu am rămas afară pe treptele bisericii. E o zi frumoasă, prea frumoasă pentru martie. Din biserică ies femei cu copii în brațe sau de mână și astfel îmi dau seama că împărtășania este în curs de desfășurare. Biserica are o curte mare cu spații verzi amenajate în față iar în dreapta se află biserica de lemn, în care s-a slujit până la ridicarea bisericii actuale și o parcare. În stânga este amenajată o incintă pentru aprinderea lumânărilor în fața căreia este ridicată o cruce din beton și marmură pe ale cărei brațe scrie „Pohta ce-am pohtit”, pe mijloc scrie „Transilvania, Moldova, Muntenia” iar la bază este menționat faptul că în anul 1600 Mihai Viteazul a fost primul domnitor care a unit cele trei provincii. O femeie tânără de etnie rromă iese din biserică ținând un copilaș mic în brațe și o pungă mare cu ceva jucării de pluș pe care le-a primit cu siguranță de pomană. Trântește ușa bisericii. După nici zece secunde ușa este trântită din nou de un copil de vreo zece ani ce cară la rându-i o altă pungă de jucării. Se duce lângă femeie și toți trei se alătură unui grup de copii de etnie rromă ce-și fac veacul pe lângă biserica de lemn. La boxele poziționate pe fațada bisericii se aude predica preotului. Vorbește despre dreapta credință, despre chinurile iadului, despre importanța ortodoxiei, despre aceleași lucruri pe care le predicau și înaintașii lui pe vremea lui Mihai Vodă. Din biserică iese o fată (fetiță – nu știu cum să o numesc), tot de etnie rromă. O știu, am mai văzut-o și cu alte ocazii prin cartier. Are între 12 și 16 ani este foarte scundă și foarte corpolentă. Aroganței pe care o emană i se potrivește foarte bine versul celor de la Sarmalele Reci - „Și merg cu burta-nainte/Că toată lumea e a lor”. Își scutură cu silă degetele butucănoase de frimiturile unei bucățele de anafură. Se alătură și ea grupului de lângă biserica de lemn. Cobor treptele și mă îndrept către una din aleile ce brăzdează spațiul verde din fața bisericii. La baza lor mă întâmpină o bătrănă într-un scaun cu rotile. Nu mai are piciorul stâng de la genunchi în jos. Probabil a fost amputat din cauza diabetului. Îmi cere ceva de pomană și îmi dorește numai „de bine”. O ignor și merg mai departe. E liniște în curtea bisericii, e soare iar vocea preotului ce se revarsă din difuzoare la un volum decent completează perfect peisajul acesta calm. Admir pajiștea verde, trandafirii ai căror frunze sunt încă mici și roșii, copacii înmuguriți. Undeva lângă poarta curții bisercii, pe gard, stă un om ce își așteaptă răbdător pomana. O doamnă între două vârste, îmbrăcată elegant, încălțată cu pantofi cu toc, cu o siluetă frumoasă și fustă scurtă ce-i lasă la vedere picioarele a căror aliură e evidențiată de dresurile negre, trece pe lângă el ignorându-i solicitarea unui ajutor. Își face cruce și intră în biserică. Bătrâna din scaunul cu rotile scoate din buzunar un smart phone de ultimă generație și se uită la ceas. Din biserică iese și coboară treptele o altă femeie ce probabil așteaptă pomana. Îi spune bătrânei:
-    Mai durează, mai are de vorbit ăsta („ăsta” fiind preotul).
Bătrăna dă din cap plictisită. Mă îndrept către biserica veche și zăresc grupul de copii. Joacă „liniuța” cu monezi de 50 de bani. Cine dă mai aproape de peretele bisericii câștigă toate monedele. Sunt destul de prinși de joc și folosesc cuvinte cam „tari” în dialogul dintre ei. Pitica supraponderală îmi aruncă o privire răutăcioasă și îi atenționeză pe cei din grup:
-    Mai ușor băă că vă vede lumea!
Grupul o ignoră și pe mine la fel. Parcarea de lângă biserica de lemn este plină.
În sfârșit iese și nevasta cu copilul din biserică și îmi spune veselă:
-    Gata! S-a împărtășit!
O privesc indiferent și mă uit la copilul ce ronțăie vesel un biscuit primit de pomană. Asta contează! Preotul vorbește în continuare, cei din curte așteaptă cu nerăbdare sfârșitul slujbei pentru ca enoriașii ce părăsesc biserica să-i milostivească, cei cu copii mai mici sau mai mari au venit la țanc pentru împărtășanie, babele bârfesc. Preotul vorbește în continuare dar cei ce ar trebui să audă nu ascultă. Oare anacronismul predicii e de vină? Ori oamenii au devenit atât de meschini încât nu mai contează decât oportunitatea obținerii unei pomeni?

E duminică. Plecăm spre treburile noastre lăsând preotul să vorbească. Am obținut ce am vrut. O linguriță de vin, o bucățică de pâine și ceva de pomană pentru ală micu’. 1600 – 2019. Nimic nu s-a schimbat.

Adrenalina

de Eufrosin Potecă

“Eu sunt Nina, Pinta și Santa Maria!” – asta spune versul celor de la Rage Against the Machine. Fundalul muzical e incendiar – Sleeep Now in the Fire! N-am apelat nicodată la substanțe dubioase pentru a trăi mai intens dar pot spune că sunt anumite melodii, anumite fraze muzicale, anumite ritmuri care mi-au luat mințile la propriu. Revoluție frate! 

Undeva în pre-adolescență am descoperit plăcerea “consumului” intens de muzică. Și n-am scăpat (nici nu îmi doresc să scap!) de ea nici acum! Dar undeva printre miile de ritmuri și senzații pe care le oferă milioanele de piese muzicale am descoperit ca sunt anumite pasaje muzicale care efectiv îmi cresc nivelul de adrenalină și simt că aș putea dărâma munții!! De la piese extrem de simple cu trei acorduri ce se repetă la nesfârșit cum ar fi cover-ul celor de la The Sonics după compoziția lui Richard Berry Have Love, Will Travel sau celebra piesă a celor de la The Kinks – You Really Got Me până la An Ode to No One a celor de la The Smashing Pumpkins, de la piese aparent liniștite ce clădesc tensiunea și explodează ulterior precum Happy Together – The Turtles până la explozii directe de agresivitate ca Maggie piesa celor de la The Exploited toate au ceva în comun: sunt surse de energie! Te încarcă instant! Și dacă îți faci un play-list de vreo oră jumate cu astfel de “energizante” pe care le asculți cu maximă concentrare, te vei simți ca Peneș Curcanul cucerind Smârdanul (Plevna sau Grivița sau ce mai zice Alecsandri în poezie... n-am găsit altă rimă)! Evident că nu am zilnic dispoziția necesară pentru a deveni “revoluționar” dar și când mă apucă....  rezultatul e unul interesant cel puțin. Mă simt eliberat. Parcă o parte din grijile și gândurile negre sau scurs în afara mea odata cu valurile de energie provocate de muzică!

Am scris această scurtă mărturisire deoarece eram curios dacă și alte specimene din rasa umană consumatoare de muzică au mai trăit senzații de genul ăsta sau eu sunt un nebun mai special ce încă trăiește liniștit printre voi.