marți, 28 mai 2013

Şase ani şi două zile (II)

În urmă cu şase ani m-am angajat pe o leafă destul de bună plus bonuri de masă. Îmi permiteam să mănânc în oraş zilnic, dar nu la vreun restaurant sofisticat, ci la o cantină obişnuită. În luna decembrie a primului meu an în companie am primit al 13-lea salariu, iar de la 1 ianuarie anul următor am primit o mărire de salariu. Peste alte şase luni leafa s-a mărit din nou, aproape dublându-se. Erau bani destui şi de multe ori nu-i terminam de cheltuit că deja primeam următorul salariu. Benzina era sub 3,5 lei, mâncarea ieftină, îmi permiteam să mănânc serile la un restaurant mai dichisit şi să beau o sticlă de vin. Îmi permiteam haine de firmă. Îmi permiteam să merg la salonul de masaj erotic. Îmi permiteam excursii cu avionul în lume. Bonurile de masă veneau în continuare, în număr egal cu zilele lucrate dintr-o lună. Erau foarte folositoare, fie puteai mânca zilnic o masă caldă pentru un bon, fie puteai merge şi cumpăra din hypermarket un coş plin, plătind cu toate bonurile. Munceam cu spor şi eram foarte mulţumit de banii câştigaţi. La locul de muncă era o atmosferă plăcută şi nimeni nu avea nimic de reproşat. Atât angajatorul cât şi angajaţii erau mulţumiţi. La etajul nostru erau două departamente cu un total de peste 40 de oameni care lucram la o chestie comună. Aveam uneori şi momente libere în timpul programului de lucru, aşa că puteam sta pe internet sau citi o carte. Intram la ora 9 şi ieşeam la ora 18, dar aveam o oră întreagă pentru pauza de masă şi o mică plimbare prin împrejurimi. Anii 2007 şi 2008 au fost foarte buni, criza încă nu sosise la noi. Compania a organizat chiar şi două team-buildinguri în renumita staţiune Vama Veche de la Marea Neagră. Aceste ieşiri alături de colegi mi-au inspirat şi povestirile publicate pe acest blog (le găsiţi dând search la cuvântul team building). În luna decembrie 2007, tot pe banii firmei, am fost la o petrecere de Crăciun. Atmosfera foarte destinsă, cu mâncare şi băutură la discreţie. Tot în decembrie am urmat şi noi un obicei corporatist foarte drag mie, acela al cadourilor între colegi. Într-o urnă special amenajată erau biletele cu numele noastre şi fiecare coleg trebuia să tragă un bilet şi mai apoi să cumpere un cadou pentru cel de pe bilet. Cinci ani la rând am făcut aceste cadouri corporatiste şi-mi amintesc şi acum ce am primit de fiecare dată: trei sticle de vin, un dinozaur muzical de jucărie, o sabie+o sticlă de vin unguresc, două cărţi, o maşinuţă Chevrolet Bel Air+dulciuri comuniste. În a şasea iarnă petrecută la companie nu s-a mai dorit organizarea acestor cadouri. De fapt decăderea a venit în decembrie 2008, când n-am mai primit al 13-lea salariu, dar despre asta cu altă ocazie.

miercuri, 22 mai 2013

Lidl

De Sfântul Ştefan, Ionescu îmi spunea: "Mă tem ca subapreciezi Lidlul." Puteţi vedea asta mergând la ziua respectivă pe acest blog. Da, a avut dreptate. Între timp am ajuns fan Lidl şi merg tot mai des la acest magazin, fie în Vălenii de Munte, Olteniţa, Bârlad, Ploieşti, Ruse sau Bucureşti. Lidl au o strategie uimitor de bună, venind în fiecare săptămână cu ceva nou. Te face să-ţi doreşti lucruri pe care în mod normal nu le-ai cumpăra dacă ar fi tot timpul la dispoziţie. De pildă în această săptămână au scos pijamale de vară foarte frumoase la 32 lei/bucata. Păi la ora 8 dimineaţa eram în faţa magazinului pentru a cumpăra o pijama. Am trecut şi seara şi nu mai erau, se terminaseră. Mai au chestia cu săptămânile tematice. Mexicană, germană, americană, franţuzească, asiatică. Pur şi simplu te fac să cheltuieşti milioane. Nu ştiu cum de fiecare dată las 200-300 lei la Lidl pentru nişte prostioare frumoase. Au gama DeLuxe cu produse culinare destul de interesante. Au în mare majoritate produse proprii destul de ok. Au şi multe bălării pentru pătura săracă a societăţii sau pentru pensionari. Până la urmă acest magazin e un amalgam, un magazin mai degrabă pentru brazilieni. Bogaţii pot cumpăra un vin franţuzesc la 65 lei, ori somon norvegian, dar şi săracii pot cumpăra o caserolă de mici şi o bere la pet cu gust de detergent.

Lansez o întrebare interactivă cititorilor de pe acest blog. Ce cumpăraţi de la Lidl? Pentru ce mergeţi acolo în mod special? Eu pentru chipsurile de mălai El Tequito, pentru caju, pentru salamul franţuzesc cu nuci, pentru îngheţata de nuci şi pentru orice altă îngheţată care are un raport bun preţ/calitate, pentru hârtie igienică, gel de mâini şi duş Cien, crenwursti vienezi, produsele pentru bebe Toujours. Şi bineînţeles pentru surprizele care se schimbă de la o săptămână la alta. Mi-am cumpărat chiar şi un ceas de mână de la Lidl. Imită Casio G-Shock.

vineri, 17 mai 2013

Şase ani şi două zile (I)

Când aveam 15 ani mi-am cumpărat un dicţionar de argou englez-român. Mi-a rămas întipărită în minte explicaţia de la cuvântul "the man". Spuneau ei acolo că "the man" poate reprezenta statul asupritor şi dădeau ca exemplu melodia lui John Fogerty, Proud Mary. Workin' for The Man ev'ry night and day. Aveam 15 ani în anul 1994 şi nu auzisem de John Fogerty ori de Creedence Clearwater Revival. Îmi doream să ascult piesa Proud Mary, dar niciun cunoscut de al meu nu auzise de ea şi nu exista internet. Mult mai târziu a apărut internetul la noi, iar cineva care avea la serviciu a putut să-mi ia această piesă de pe Napster. O piesă foarte bună. The Man pentru mine a fost compania la care am lucrat timp de şase ani şi două zile. Corporaţia, aşa cum o numesc unii oameni, care a pus cu totul stăpânire pe mine. Pe mintea mea, pe corpul meu. Şase ani şi două zile am respirat doar pentru corporaţie, trecând pe planul secund alte aspecte.

Multă lume îi invidiază pe corporatişti, oameni care câştigă bine, se îmbracă la costum, lucrează într-un mediu plăcut şi se folosesc din plin de materia cenuşie pe care o au. Nu, nu a fost cazul meu. Sigur, am câştigat mai bine faţă de o casieră de la Auchan, de un vatman de pe linia lui 8, de o bibliotecară ori faţă de un medic rezident gastroenterolog, dar cu ce preţ? Zece ore pe zi petrecute într-un birou unde se respiră aerul emis de 20 de computere şi 10 imprimante, bombardat de mailuri şi telefoane, de îndemnuri din partea conducerii: "Mai repede! Mai mult! Mai bine!". Îmbrăcaţi cu toţii de aparenţă în pantaloni din stofa cea mai ieftină şi în cămăşi 100% poliester, încălţaţi cu pantofi second hand luaţi din talcioc. Şase ani şi două zile. La început totul pare uşor şi nu-ţi dai seama când trec zile, luni şi ani, iar tu faci zi de zi acelaşi lucru, adică eşti doar o unealtă programată pentru câteva operaţii pe care le repeţi la nesfârşit. Te obişnuieşti, te gândeşti la alte lucruri, dar la un moment dat creierul ţi-o ia razna. Nu mai ai stare. Simţi că vomiţi. Simţi că nu mai ai aer. Simţi că faci atac de cord. Simţi că ai diaree. Iei un metroclopramid, iei pastile de tensiune, bei un ceai de mentă. Şi îţi continui treaba. Mori de somn. Colegul de lângă tine abia îşi mai ţine capul. Te uiţi la ceas şi vezi că mai ai cinci ore până pleci acasă. Îţi vine să mitraliezi tot ce e în jurul tău. Mintea zboară departe, departe. Telefoanele sună, mailurile intră în inbox. Şeful ţipă la tine. Săpăm şanţuri după şanţuri fără de folos, caraliul strigă tare: "lasă capul jos". Iau o pauză. Mă duc să mă piş. La wc pute foarte tare a pişat. Sunt unii care se pişă pe jos, ori pe vasul wc-ului şi nu şterg. Mă întorc la birou şi o iau de la început. Sunt dimineţi în care ajung la birou şi am senzaţia că am fost doar la wc pentru pişare, atât de mult se compactă timpul petrecut în afara companiei. Iarna nici nu vedem lumina zilei. Venim pe întuneric la muncă şi plecăm pe întuneric. Ca şobolanii. După şase ani şi două zile n-am mai rezistat şi am plecat. M-am pupat cu fiecare coleg în parte şi am părăsit biroul fără niciun regret. Sigur, în şase ani şi două zile am petrecut şi momente minunate. Va urma. Am multe de spus, aş putea chiar să fac liste, mulţi nu rezistă şi se comportă ca nişte pizde, după cum spuneau BUG Mafia.

duminică, 12 mai 2013

Sirop de vișine

Beau un sirop de vișine Laurul, preparat cu apă minerală. Este făcut în localitatea Gurahonț, județul Arad. Acest produs exista și în vremea comunismului, numai că atunci era mai puțin chimic și îmbuteliat la sticlă de sticlă. Beau sirop de vișine care-mi amintește de celebrul banc cu vișinile. Eram la facultate într-o iarnă friguroasă și așteptam pe hol rezultatul unui examen. Stăteam pe unul dintre caloriferele jegoase în care se simțea o undă vagă de căldură. Lângă mine Eufrosin Potecă și încă un coleg așteptau și ei. La un moment dat Eufrosin mă întreabă:
- Bă, știi bancul cu vișine?
- Nu, zic eu.
- Vii și ne sugi pula.
(ha,ha,ha, râd cei doi colegi)
- Da' bancul cu cireșe îl știi?
- Nuuu.
- Cireșe n-avem, dar vii și ne sugi pula.
Niciunul dintre noi trei nu am luat acel examen.

joi, 9 mai 2013

McMici

Fiind un sclav capitalist al marketingului, după ce am văzut reclamele ce promovau săptămânile româneşti la McDonald's, am mers să-mi cumpăr un sandwich McMici. Mi-a fost un pic jenă să cer un McMici, sună aiurea, dar angajata de la Mc nu a avut nicio problemă şi a pronunţat acest nume ciudat cu naturaleţe. Un McMici costă patru lei şi cincizeci de bani. Este execrabil. Are o aromă de mâncare pentru câini şi un gust de conservă, dar, recunosc, şi o uşoară aromă de mici. L-am înghiţit greu, gândindu-mă că voi face botulină de la această carne. Mi-a părut rău de banii daţi, dar prost este cine cumpără, nu cine vinde. De asemenea mi-a părut rău că n-am întregit meniul cu o bere Perlenbacher de la Lidl ori poate cu o Winny Cola la 2 litri din Cora. Încă o dată trebuie să laud chimia modernă care oferă omului mâncăruri tot mai sofisticate. De Crăciun cu siguranţă va apărea Double McSarmale şi McWrap cu piftie.

marți, 7 mai 2013

Femeia din stația tramvaiului

În staţie la tramvaiul 1. La câţiva metri de mine, întoarsă cu spatele, o fată cu fusta ireal de scurtă şi pantofi cu toc. Cu spatele la mine, uitându-se în direcţia în care mă uitam şi eu până să o văd, adică după tramvai. Picioare subţiri şi frumoase, nici înaltă, nici scundă. Nu exagerez, dar fusta abia îi acoperea fundul. N-am mai văzut niciodată în Bucureşti, pe stradă, o femeie într-o asemenea vestimentaţie. Nu avea nici geantă, nici un alt accesoriu. Oare ce fel de femeie porneşte aşa pe stradă într-o dimineaţă destul de răcoroasă? Poate o copilă de 15 ani mult prea teribilistă? Poate o dansatoare dintr-un bar de striptease? Dar alea merg cu taxiul, nu aşteaptă tramvaiul 1 laolaltă cu oamenii simpli care pleacă spre serviciu. Poate o exibiţionistă? O priveam cu nesaţ, gândindu-mă ce o fi cu această femeie misterioasă. În partea de sus purta o bluză mulată, cu mânecile trei sferturi şi spatele cam un sfert gol. Nimic pe cap. Vântul sufla destul de tare şi la un moment dat i-a ridicat cu totul fusta, lăsând să se vadă două buci ferme şi o pereche de chiloţi şnur între ele. Femeia nu a făcut niciun efort pentru a se acoperi. Foarte frumos cur avea această femeie şi probabil dorea să-l arate tuturor celor din staţie. Eram fermecat de corpul ei şi totodată mă minunam, întrebându-mă ce o fi cu ea.

Când a venit tramvaiul, am trecut de ea şi m-am întors să o privesc şi din faţă. Eram foarte curios. Bluza avea decolteu foarte adânc, lăsând să i se vadă sutienul şi ţâţele destul de mult, dar totuşi mai decent faţă de fund. Dar totul s-a oprit când i-am văzut faţa. Oribilă. Mutilată. Plină de bube. De o sluţenie iremediabilă. Dacă privită din spate mi-a dat senzaţia unei tinere de 15-16 ani, de o voluptate ieşită din comun, acum, privindu-i faţa, părea o femeie trecută de 40 de ani. Bube de animal bolnav şi ochi tumefiaţi. Părea sculată din morţi.

Acestă femeie înşelătoare mi-a amintit de un basm care parcă se numeşte Pielea de oiţă. Era în această poveste o fată foarte frumoasă şi a încălcat ea nişte porunci, aşa că o vrăjitoare i-a făcut farmece. Când fata a ridicat capacul unei oale pentru a se uita în ea, din oală a sărit o piele de oaie care i s-a lipit de faţă, sluţind-o. Poate aşa păţise şi femeia din staţia tramvaiului. Cineva, invidios pe frumuseţea ei, a blestemat-o. Oare umblă aşa despuiată pe străzi pentru că doreşte să fie admirată măcar pentru corpul său? O fi fost bătută şi aruncată pe stradă? Unde să mergi aşa de unul singur, făra nimic asupra ta, într-o dimineaţa oarecare, pe jumătate dezbrăcată? Nu ştiu. În tramvaiul 1 am deschis cartea şi am început să citesc, încercând să nu mă mai gândesc la femeia extrem de frumoasă şi urâtă în acelaşi timp.

duminică, 5 mai 2013

Rapița

Putem include în categoria pozelor pseudoartistice, pe lângă cele cu pomi înfloriți și copaci care au fundal cerul, pozele cu câmpuri de rapiță înflorită. În luna mai se află pe tot cuprinsul patriei. Uleiul de rapiță este foarte bun, chiar benefic. În ultimii ani ai comunismului îl inlocuia cu mare succes pe cel de floarea soarelui.

miercuri, 1 mai 2013

Gabriel Garcia Marquez - Cronica unei morți anunțate




















Zborul iubirii te poartă spre culmi. Citatul, care prefațează cartea lui Marquez, aparține lui Gil Vicente, nume pe care în vasta mea incultură l-am asociat până acum câteva zile în exclusivitate cu un club de fotbal din Portugalia. Oricum este remarcabil faptul că o echipă de fotbal poartă numele unui dramaturg. Ca și cum în Liga 1 noi am avea o echipă numită Barbu Ștefănescu Delavrancea.

Cronica unei morți anunțate este povestea bietului Santiago Nasar, care va fi ucis într-o dimineață de luni de către doi frați gemeni numiți Pedro și Pablo, într-un sat oarecare din Columbia, în apropiere de Marea Caraibelor. L-au omorât folosind cuțitele de înjunghiat porci, pentru că se pare răpise virginitatea surorii lor și aceasta o descoperise chiar soțul în noaptea nunții. Dar nu asta e interesant în cartea lui Marquez, ci faptul că tot satul știa despre moartea iminentă a lui Santiago, mai puțin el. Cronica este făcută de un personaj anonim, locuitor al satului, la foarte mulți ani distanță de eveniment. O carte despre moarte, plină de imagini vii și colorate. Satul din America de Sud, cu oameni care la 3:30 dimineața sunt în picioare, descrieri succinte de familii cu nume pline de sonoritate, obiceiuri ciudate. Crima descrisă amănunțit, lovitură cu lovitură, cititorul având senzația că urmărește de la cinci metri totul. In final imaginea lui Santiago Nasar intrând în casă, ținându-și măruntaiele în mână și căzând în bucătărie cu fața în jos. Foarte bună carte. Cred că o situez pe locul 3 din tot ce am citit de la Marquez, după Un veac de singurătate și Dragostea în vremea holerei.

Nu am înțeles absolut deloc coperta celor de la Rao. Un podeț peste care a nins, un lac de munte dintr-o zonă ce pare polară. Departe de căldura halucinantă a satului de pe litoralul Columbiei. Nu văd logica.