miercuri, 31 iulie 2013

Jhumpa Lahiri - Interpret de maladii

Jhumpa Lahiri, ce imensă surpriză. Cu adevărat scriitoare şi încă mare de tot. Fără metafore, fără subînţelesuri, o scriere deloc dificilă dar care lasă amprente puternice în sufletul cititorului. Nouă poveşti pline de emoţie şi sensibilitate, pline de întristare, durere ori de o mare bucurie. Aceste nouă poveşti mi-au dat senzaţia unui best of, că sunt adunate din zeci şi zeci de cărţi pe care un scriitor bătrân le-a scris în decursul unei vieţi, dar nu, aparţin cărţii de debut a unei tinere indience. Bine, e mult spus că Jhumpa Lahiri este indiancă, din moment ce s-a născut la Londra şi trăieşte în USA. De fapt şi majoritatea personajelor din cele nouă poveşti sunt indieni care au părăsit India ori nu au văzut-o niciodată. J.D. Salinger a scris o carte numită "Nouă povestiri" care mi s-a părut minunată. Cele nouă povestiri ale Jhumpei Lahiri nu sunt cu nimic mai prejos. Cartea ei este o capodoperă. Pentru că peste o vreme voi uita subiectul povestirilor, pentru ca eu şi cei care au citit-o să ne aducem aminte, am făcut un mic rezumat şcolăresc al fiecărei poveşti în parte. Cei care nu au citit cartea să se oprească aici cu cititul pe blog şi să meargă să cumpere cartea. Urmează spoilere!



O problema temporara

Un cuplu de indieni locuieste intr-o casa, undeva in USA. Primesc o nota in care se anunta ca timp de cinci seri, pentru o ora se va opri curentul electric. Mai aflam ca cei doi au avut ghinionul de a le muri copilul la nastere, iar de atunci relatia lor este cam distanta, cei doi incercand pe cat posibil sa se evite. Se apropie un pic in momentele in care nu au lumina, mananca impreuna la lumina lumanarilor, isi vorbesc. In una din seri chiar fac dragoste cu multa patima. In ora fara lumina, seara de seara, femeia propune un joc. Cei doi trebuie sa-si marturiseasca chestii pe care pana acum le tinusera la secret. Incep cu lucruri banale, insa ultima seara fara lumina e surprinzatoare. Ea ii spune ca si-a gasit un apartament unde se va muta singura, iar el ii marturiseste ca a tinut in brate copilul lor mort, un baietel pe care mama nu-l vazuse vreodata si nu stia nici ce sex are.

Cand domnul Pirzada venea la cina

O poveste ce se petrece tot in USA, pe fondul problemelor politice din 1971 ce au implicat Bangladeshul, Pakistanul, India. (mai multe putem citi aici: http://en.wikipedia.org/wiki/Bangladesh_Liberation_War). Domnul Pirzada are familia ramasa in Bangladesh, sapte fete si o sotie. Este profesor la universitate si detasat pentru ceva cercetari in USA, asa ca nu stie daca familia sa este bine. Vine seara de seara in casa unor prieteni de la Universitate pentru a manca si a urmari stirile din zona sa de bastina. Toata povestea este spusa de fetita prietenilor, fetita care primeste seara de seara cu bucurie dulciuri de la acest domn Pirzada. Copilul il priveste cu admiratie pe oaspete si se roaga in secret pentru familia acestuia, in timp ce mananca din dulciurile aduse. Pana la urma domnul Pirzada pleaca inapoi si isi gaseste familai bine. E o poveste cu happy end se pare.

Interpret de maladii

Un cuplu cu trei copii viziteaza India (sunt indieni, dar nascuti cu totii in USA). Angajeaza un ghid si pornesc catre un templu celebru. Indienii americanizati nu prea au nimic in comun cu indienii din India. Intre ghid (un barbat cam de 50 de ani) si tanara femeie (28 de ani) se creaza o legatura in sensul ca ghidul spera ca cei doi vor coresponda despre vietile lor nefericite cand femeia se va intoarce inapoi in USA. Se pare ca nici americanca nu era fericita cu barba'su, nici ghidul indian cu nevasta'sa. Ghidul in timpul saptamanii lucra ca interpret de maladii, adica traducea unui doctor ceea ce pacientii care vorbeau in alte dialecte spuneau despre boala cu care venisera la consult. Intr-un moment in care ramane doar cu ghidul, femeia i se confeseaza spunandu-i ca unul dintre copii este facut cu alt barbat. Nimeni nu mai stia despre acest lucru. Spera la o consiliere din partea interpretului de maladii, dar acesta nu stie cum sa procedeze. Un pic mai tarziu copilul respectiv este atacat de maimute, ghidul il salveaza, femeia pierde adresa pe care ghidul i-o scrisese pe o bucatica de ziar pentru ca sa-i poata scrie din USA si cam asa se termina povestea.

Un adevarat durwan

Durwanul este un portar al unei cladiri, al unui bloc, cam ca doamna Michel in binecunoscuta carte Eleganta ariciului. In povestea de fata avem de a face cu o femeie in jur de 60 de ani pripasita intr-un imobil de cetateni indieni deloc bogati. Acesta femeie povesteste (nu se stie daca inchipuire sau adevarat) despre trecutul ei bogat, despre cum avea pe vremuri servitori si mancau numai feluri alese la masa. Cert e ca in prezent este aproape o cersetoare. Face pe durwanul doar, iar cei din bloc o agreeaza asa cum e, ii mai servesc un ceai, o mancare. Doarme pe acoperis. O furtuna ii distruge asternutul, dar o vecina ii promite ca-i va cumpara o plapuma noua. Pana atunci doarme in ziare. Intr-o zi un locatar (sotul femeii care promisese batranei plapuma) aduce acasa doua chiuvete. Nimeni in bloc nu mai avea chiuveta. Una o instaleaza in camera proprie, alta pe hol, pentru ca si vecinii sa se foloseasca de o chiuveta. Batrana portareasa este uitata cu plapuma. Omul cu chiuvetele isi ia nevasta si pleaca intr-o calatorie. In lipsa lor ceilalti locatari nu doresc sa se lase mai prejos si aduc tot felul de imbunatatiri imobilului. In curand blocul lor arata altfel, iar locatarii se gandesc ca merita sa aibe un durwan adevarat. Chiuveta de pe palier dispare, iar ei o invinuiesc pe batrana portareasa. O dau afara si aceasta ajunge pe drumuri.

Sexy

Doua centraliste una indianca si una mai tanara americanca. Indianca ii povesteste americancei despre verisoara ei al carui sot a cunoscut o femeie mai tanara si si-a parasit nevasta. Americanca intamplator are o relatie cu un indian casatorit, a carui nevasta este plecata in India pentru putin timp. Petrec ei momente frumoase, prin restaurante si muzee. Merg chiar si la Mapparium (http://en.wikipedia.org/wiki/Mapparium) unde indianul ii sopteste amantei sale ca este sexy. Tanara isi cumpara pentru urmatoarea lor intalnire haine foarte meseriase si provocatoare, dar ghinion. Se intoarce acasa nevasta omului. De acum se intalnesc doar duminica, iar indianul vine la ea acasa imbracat in trening (isi pacaleste nevasta ca merge sa alerge). Fac doar sex si nu mai ies nicaieri, pentru ca ea sa-si etaleze tinuta sexy. Intr-un din zile verisoara inselata de barbat vine la prietena ei, centralista. Are un baiat de sapte ani pe care il lasa cateva ore la americanca acasa. Intamplator baiatul da peste hainele sexy si o roaga pe tanara sa le imbrace. Ea le imbraca, iar copilul ii spune ca este sexy. Povestea se termina ca tanara o cam rupe cu indianul, gandindu-se la nevasta'sa, dupa ce a cunoscut copilul si mama, rude cu colega ei.

La doamna Sen

Doamna Sen este indianca, stabilita in USA. Domnul Sen preda matematica la Universitate, iar ea are grija de un copil in varsta de 11 ani, care dupa scoala vine la ea acasa, iar seara este luat de mama lui. Copilul american este uimit de obiceiurile indiene si o indrageste pe doamna Sen. Doamna Sen in paralel se pregateste si pentru a lua carnetul auto, dar ii este cam frica de masina si trafic. Face ea exercitii prin cartier (singura! nu am inteles de ce nu cu un instructor) si cam atat. Este foarte nostalgica dupa India, iar cei de acolo cred ca ea o duce foarte bine in USA. Iubeste pestii si ii place sa-i gateasca, insa nu prea gaseste peste ca in India, asa ca nu e satisfacuta de pestele care se vinde in USA. Totusi are o firma de unde comanda, dar e departe, langa mare. Deobicei domnul Sen se duce si aducele pestele comandat acasa. Dar intr-o zi nu poate, asa ca ea pleaca cu masina impreuna cu baiatul pe care il are in grija. Face accident. Domnul Sen ii plateste o suma de bani mamei baiatului si din ziua respectiva baiatul nu mai vine la indianca si sta singur acasa, cu cheia de gat.

Aceasta casa binecuvantata

Un cuplu de tineri casatoriti se muta intr-o casa noua si lucreaza impreuna la amenajarea ei. Indieni in USA. El venit din India, ea mai statuse in USA si inainte. Inainte casa apartinuse unor fanatici crestini, astfel incat cei doi indieni gasesc tot felul de icoane, statui cu Iisus sau Sf. Maria, afise religioase. Fata este incantata si le pastreaza,  punandu-le undeva in centrul casei, la expozitie. Barbatul este foarte suparat din aceasta cauza si doreste sa le arunce. Ei nu sunt crestini. Cei doi se cunosc doar de patru luni si s-au casatorit in urma unui aranjament. Barbatul e bogat. El face cam toate in casa, curatenie, mancare, etc. Devine nemultumit si simte ca nu a facut o alegere buna in privinta sotiei. Urmeaza o petrecere cu vreo 30 de invitati, colegi de-ai lui de munca. El face cam toata treaba pentru aranjamentul petrecerii si se simte rusinat de exponatele crestine, dar sotia insista sa le tina. Petrecerea iese ok, oamenii se simt bine, la fel si sotia, dar barbatul se adanceste tot mai mult in gandurile sale. Totul culmina cu invitatii care in frunte cu sotia merg in pod si gasesc o statuie enorma cu Iisus.

Tratamentul lui Bibi Haldar

Bibi are 29 de ani si toata viata a suferit de o boala ciudata de care nimeni nu i-a dat de cap. Din cand in cand o apuca crizele si se arunca pe jos, uita cine este. (Presupun ca are epilepsie sau ceva de acest gen). Sufera ca nu e si ea normala, ca nu are un barbat ca toate vecinele ei. Locuieste in magazia de pe acoperisul unui bloc, intretinuta de varul ei si nevasta acestuia, pentru care lucreaza ca un fel de gestionala, acestia doi avand un magazin cu lucruri femeiesti. S-au incercat cu Bibi tot felul de leacuri, au dus-o la vrajitori, la doctori, dar nu a tinut nimic. La un moment dat cineva ii spune ca trebuie sa se casatoreasca. Sigur, nu se gaseste niciun petitor, nimeni nu isi doreste o asemenea mireasa. Bibi e din ce in ce mai inchisa in sine, are crize, vecinele cred ca o sa moara. Cu toate astea o mai viziteaza, incearca sa-i alunge gandurile rele, o invata cum trebuie sa se comporte o nevasta. Pana cand intr-o zi una din vecine observa voma pe acoperis. Bibi era insarcinata, in urma unui viol. Bibi nu spune cine o violase, nu se afla, i se naste un baiat sanatos, iar ea il creste si de atunci nu a mai avut crize.

Al treilea si ultimul continent

Un indian pleaca din India spre Anglia in cautarea unei vieti mai bune. Iar apoi drumurile il poarta in USA, perioada in care i se si aranjeaza o casatorie cu o indianca din India pe care nu o cunoaste. Era 1969, anul primului om pe luna. Indianul sta singur o perioada in USA pana cand nevasta'sa obtine cartea verde. Intai ne vorbeste despre diferentele Anglia vs USA. Omul sta la YMCA in apropierea Bostonului. Apoi se muta cu chirie intr-o camera la o batrana despre care mai tarziu afla ca are 103 ani. Fosta profesoara de pian, batrana e cel putin ciudata. Sta pe o bancuta si seara de seara ii vorbeste despre acelasi lucru, steagul american de pe luna. Dupa o vreme indianul isi inchiriaza un apartament mai mare, pentru ca-i vine si nevasta. Insa omul nu-si cunoaste deloc sotia, iar cei doi sunt foarte distanti. Apropierea dintre ei vine dupa o vizita in casa batranei. Batrana moare la putin timp. Dupa multi ani, in prezent cei doi formeaza un cuplu fericit, au un copil la facultate, au o casa misto, sunt impliniti in USA. Si-si amintesc cu placere de batrana.

duminică, 28 iulie 2013

Ţigan eco

Mega Image Shop&Go. A trebuit să intru. Cumpăr o cremă de spălat vase Axion cu grapefruit. Stau la coadă. În faţa mea sunt doi ţigani cam la 35 de ani, soţ şi soţie. Şi-au cumpărat cârnaţi, bere, pâine. Discută între ei:
- Fă, ia doar o pungă.
- Da' ce? N-ai bani?
- Am, dar eu sunt eco. Să protejăm natura.
- Da? Eşti eco? Eu n-am mai văzut ţigan eco.
- Eu zic că nu e bine să faci ură rasială. Nici nu sunt ţigan.
- Da' ce eşti?
- Eu nu sunt ţigan. Doar mama şi tata sunt ţigani.
Râd amândoi. Râde şi casiera. Râd şi eu. Mă aplec să-mi iau un Mars (sponsor la AS Napoli pe vremea când juca Maradona la ei, zeul al războiului la romani, chocolate bar produs în Polonia) din răftuleţul de lângă casă. Ţiganca mă vede şi îşi ia şi ea un Mars.
- Nu erai, fă, la cură de slăbire?
Nu mai zice nimic. Ies amândoi din magazin, după care ies şi eu.

joi, 25 iulie 2013

Doru Pop - O telenovelă socialistă


În această carte, prezentată sub forma unui jurnal, autorul îşi rememorează copilăria. La început ne spune că din 40 de ani, 20 a trăit în comunism şi 20 după comunism, însă cartea tratează doar anii petrecuţi sub comunism. Oricum comunismul nu este foarte prezent în carte, după părerea mea acest Doru Pop ar fi avut parte de aceeaşi copilărie şi dacă se năştea în 1990 în loc de 1970. Atunci poate cartea s-ar fi numit O telenovelă capitalistă. În primele 20 de pagini se vorbeşte numai şi numai despre persoane care au murit. Chiar am dorit să abandonez cartea din acest motiv, însă am făcut bine că am continuat, pentru că pe măsură ce înaintam cu lectura îmi plăcea tot mai mult. O lectură uşoară, ca pentru navetişti. Dar nu navetişti din ăia care vin de la Plătăreşti să lucreze paznici în Bucureşti, ci genul de navestist corporatist care vine din Ploieşti să lucreze la Bucureşti pe 1000 euro/lună.



După cum spuneam, mor prea mulţi apropiaţi ai autorului. Tată, tată vitreg, bunici, unchi, veri. Chiar şi Ceauşescu moare iar lui Doru Pop îi pare cumva rău şi refuză futaiul pe care în seara respectivă il propune o prietenă, numită Vera. Unul din tablourile frumoase ale cărţii este cu Vera care vine la Doru în vizită şi se lasă explorată în vagin, pentru ca apoi să o zbughească în bucătărie ştiind că Doru are mâncare bună adusă de la ţară. Sunt de părere că astfel de situaţii se pot întâlni şi în România zilelor noastre. Există fete tinere cu salarii mici care ar face destule pentru o masă bună. Situaţii pline de umor şi sexualitate sunt multe în telenovela socialistă, dar cu toate astea avem în faţă un autor trist, marcat psihic de un tată mort prea devreme, de traiul alături de un tată vitreg beţiv. Avem un capitol întreg despre lucrurile pe care le urăşte sau le-a urât Doru Pop şi nu regăsim comunismul în listă, ci doar situaţii sociale ce nu au legătură cu situaţia politică a ţării. Vreau să fie clar, să nu creadă lumea din titlu şi copertă că vor avea parte de o carte despre comunism. E doar un jurnal al unui copil ce întâmplător a trăit în România comunistă.

A fost o carte care mi-a plăcut, însă nu m-a dat deloc pe spate. Ceva în genul "Tinereţile lui Daniel Abagiu", însă cartea lui Cezar Paul Bădescu a fost mult mai tare după părerea mea. Mi-a placut în mod special capitolul despre armată. M-a dus cu gândul la partea întâi a filmului Full Metal Jacket. Aşa cum anticipa Ionescu, mi-a plăcut foarte mult de finul Rebeleş. Personajul ăsta dă savoare cărţii. Fără el chiar am fi asistat la o scriere lipsită de sare şi piper. Finu Rebeleş spune tot felul de bancuri, adaptează poveşti din folclor într-o manieră proprie şi originală, are în cap tot felul de înţelepciuni. Nu e deloc vulgar, e doar pitoresc. Să încheiem cu un citat din finul Rebeleş: "Bărbaţii sunt artişti ai pulii, cu ele pictează păsărici. Şi ce e mai frumos pe lume decât o păsărică frumos pictată?!"

luni, 22 iulie 2013

Şase ani şi două zile (IV)

Să vorbim puţin şi despre mâncare, pentru că şi corporatistul trebuie să mănânce în lungile ore petrecute la birou. Programul nostru conţinea şi o oră pentru pauza de masă, oră despre care am vorbit în episoadele anterioare că era doar în teorie, conducerea având pretenţia să petreci maxim 25-30 minute în pauza pentru servirea prânzului. Iubitorii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de povestea cu Amalia Crăciun şi bucătăria companiei de acolo. Într-o asemenea încăpere mâncam şi noi, la subsol, departe de ochii clienţilor. Două mese cu câte cinci scaune fiecare, şi încă vreo zece scaune înalte înşirate la o tejghea, două frigidere, două cuptoare cu microunde, o chiuvetă. Cam asta era tot într-un spaţiu foarte îngust unde mâncau zilnic vreo 200 de persoane, pe serii. 13:30-14:00 erau orele de maximă îmbulzeală, când mirosurile de mâncare reîncălzită se contopeau, când ne călcam cu toţii în picioare, când stam la masă şi înjuram printre dinţi capitalismul sau conducerea companiei. În această micuţă bucătărie am aflat că peştele încălzit la microunde are un miros oribil, iar unii colegi mâncau foarte des peşte. Tot aici mâncam într-un furnicar uman, unde fiecare intrat îţi ura de complezenţă "poftă bună" şi tu trebuia să răspunzi mestecând "mulţumesc, la fel". Asemenea urări le primeai cam de 12-15 ori în timpul unei mese de 10 minute şi tot de 12-15 ori primeai şi urarea "poftă bună în continuare" atunci când cineva se ridica şi pleca, caz în care tu trebuia să răspunzi "să-ţi fie de bine!". Alteori primeai urarea "poftă bună", deşi tu stăteai cu farfuria goală în faţă, trăgându-ţi sufletul câteva secunde după masă. Am rămas cu oroare de faptul că mi se urează "poftă bună" atunci când mă aşez la masă. O urare pur şi simplu de formă, în care cel ce o adresează nu pune deloc suflet.

Am încercat să evit bucătăria firmei în momentele când aveam bani. Preferam să mănânc la cantina din apropiere, deşi nu respecta foarte mult igiena, iar mâncarea era după cum şi numele îi spune...de cantină. Contravaloarea unui bon de masă ori a 12-15 lei mai târziu reprezenta o ciorbă de legume şi un fel doi compus dintr-un şniţel cu cartofi prăjiţi. Iar după ce terminai de mâncat la cantină, dacă doreai să primeşti reproşuri de la conducere, puteai sta la un suc cumpărat de la magazin. O oră trecea pe nesimţite şi apoi te întorceai la birou cu burta plină şi numărai secundele până la ora de plecare. Tocmai de asta am considerat o prostie acest obicei capitalist cu pauza de masă. Scoate omul din ritm, îl face să mănânce, îngreunându-i judecata, îi răpeşte o oră aiurea. O oră departe de familie, departe de pasiunele respectivului.

Zilele de vineri erau aparte în compania noastră. Ne şi îmbrăcam altfel pentru că era casual friday şi nu trebuia să venim la cămaşă, pantalon şi pantof. Şi în ceea ce priveşte mâncarea era o sărbătoare a sfârşitului de săptămână. Vreo doi ani din cei şase petrecuţi la firmă, vineri de vineri mergeam împreună cu alţi colegi la McDonald's. Era obiceiul nostru. Mâncam un meniu, iar apoi întorcându-ne la sediu, începeam să mergem la wc, mâncarea de la Mc fiind un excelent purgativ. Într-o vineri ştiu că cei din departamentul nostru au ocupat wc-urile de pe trei etaje. După ce ne-am potolit cu Mc-ul, am început să comandăm pizza sau alte mâncăruri bune, care să ne facă să simţim că e vineri şi că se apropie cele două zile de pauză. Alţi colegi preferau vineri să meargă la Spring Time. Am fost şi eu de 2-3 ori, însă Spring Time după părerea mea este mai dubios decât Mc.

În ultimii ani colegii mai cu dare de mână comandau aproape zilnic câte un meniu, meniul corporatistului aşa cum îl numeam eu. Într-o caserolă de plastic erau îngrămădite următoarele: piept de pui la grătar (sau ceafă de porc, şniţel, pui shanghai, aripioare), cartofi prăjiţi, salată de varză, o chiflă. 12-13 lei. Se strângeau cam 5-6 colegi şi se comandau 5-6 meniuri. Uneori îmi comandam şi eu, când poate îmi era prea lene să gătesc acasă. Nu era prea grozav să mănânci asemenea preparate care transpirau în respectiva caserolă de plastic până ajungeau pe masa noastra. Nu era nici foarte sănătoasă această mâncare.

Dar corporatistul nu mănâncă numai la prânz. Stând la birou, în faţa computerului, simte nevoia să ronţăie în permanenţă. În sertarele casetierei sale poţi găsi întotdeauna covrigei, cipsuri, o sticlă de suc, mere, Snickers, sandwichuri. După şase ani de sedentarism la birou şi mâncat nesănătos am plecat din corporaţie cu 15 kg în plus faţa de ziua sosirii.

În încheierea capitolului despre mâncare să vorbim puţin despre aniversările departamentului. De ziua de naştere ori de nume, aniversatul aducea întotdeauna pateuri, prăjituri, sucuri. În primii mei ani la corporaţie astfel de mini petreceri se făceau la orele 18, după terminarea programului, iar în acele cazuri se aducea şi câte o şampanie. Dar cu timpul aniversările s-au mutat la ora 9, la începutul programului, aşa că şampania a dispărut din peisaj, pentru că nu se cuvenea să bem alcool în timpul orelor de lucru. Deobicei se aduceau mini pateuri şi mini prăjituri. Oamenii mai generoşi cumpărau de la o cofetărie bună, cheltuiau mulţi bani, făceau tămbălău. Erau şi oameni mai calici care aduceau te miri ce, prăjituri fără niciun gust ori vechi. Oamenii cu posibilităţi aduceau chiar şi prăjituri făcute în casă. Astea erau cele mai bune. Colega Mirela era mare specialistă în brioşe, colegul Daniel era în general un mare maestru al bucătăriei, iar mama colegului Cosmin prepara la Curtea de Argeş minunate prăjituri după reţete demult uitate. La aniversări se strângeau câte 5 sau 10 lei de persoană şi se puneau într-un plic spre a se oferi sărbătoritului. Ori i se cumpăra un cadou. Eu am primit o grămadă de cărţi de la colegii mei şi câteva sticle interesante de băutură.

Pagina de facebook a blogului vă oferă câteva imagini inedite cu prăjituri de la aniversările noastre corporatiste.

joi, 18 iulie 2013

Spectacol

Lili țiganul, Dumnezeu să-l ierte, și cu nea Savu se uită la meci. România-Franța. La un moment dat înscrie Christophe Dugarry. 1-0 pentru Franța. Lili țiganul începe să aplaude și să sară de bucurie.
- Păi cum, Lili? Tu ții cu Franța?, îl apostrofează nea Savu.
- Nu, bre, nea Savule. Eu țin cu spectacolul, îi răspunde Lili.

luni, 15 iulie 2013

Naghib Mahfuz - Miramar

Nu cunosc etimologia cuvântului Miramar. Până să citesc această carte am auzit de Miramar o singură dată, numele unui complex de sănătate pe Şoseaua Socului, aproape de intersecţia cu Şoseaua Pantelimon. În romanul lui Naghib Mahfuz, Miramar este pensiunea unei grecoaice din Alexandria (Alexandria din Egipt şi nu din judeţul Teleorman). Şi nu pensiune din aia de stau turiştii la Moeciu ori la Lepşa, ci pensiune unde veneau cei care nu aveau un domiciliu stabil şi puteau închiria o cameră pe termen lung. Cam cum avea mama lui Forrest Gump, dacă vă mai amintiţi de acel film.

Acţiunea este plasată undeva în anii '50-'60 (cartea este publicată în 1967, an în care Gabriel Garcia Marquez publica Un veac de singurătate) după revoluţia din Egipt. Sincer nu prea sunt la curent cu istoria modernă a Egiptului, dar mulţumită acestei cărţi am studiat puţin pe wikipedia. În 1952 Egiptul a devenit republică în urma unei revoluţii prin care a fost înlăturat regele. Ca orice revoluţie pentru unii a fost bună, pentru alţii foarte rea. La fel şi pentru cele câteva personaje ale cărţii, oameni care trag la pensiunea Miramar, fiecare cu povestea sa. Personaje diferite care redau foarte bine istoria acelor vremuri. La un moment dat are loc o crimă, unul dintre personaje este omorât. Patru dintre cei cazaţi la Miramar, inclusiv răposatul, povestesc cele întâmplate din punctul lor de vedere. La fel ca în celebra poveste a lui Ryunosuke Akutagawa, Într-un lăstăriş (povestire după care s-a făcut filmul Rashomon). Sau la fel ca în mult apreciatul roman al lui Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu.

Dar cartea asta nu are ca subiect găsirea criminalului ori motivele crimei. Este o poveste de dragoste sau despre melancolie, o poveste a unui oraş care a trăit momente dintre cele mai diverse, este o rememorare a trecutului şi o comparaţie cu prezentul. Este povestea unor personaje distruse. Are şi un pic de politică pentru cei ce apreciază asta într-o carte (Partidul Wafd tot apare). O carte desăvârşită. Pe blogul chestii livreşti este un top 100 cu cărţi necelebre de citit într-o viaţă. Miramar nu este inclusă acolo, dar eu zic că merită. Neapărat. Este o carte care mi-a plăcut mult mai mult decât mă aşteptam. Este genul de carte pe care Ionescu o are din snobism în bibliotecă, dar nu a citit-o, uitând de ea din pricina autorilor autohtoni născuţi după 1965.

joi, 11 iulie 2013

Aparat de făcut gogoşi de la Lidl

Daniel, fostul meu coleg de la corporaţie, mi-a inoculat faptul că trebuie să am un aparat de făcut gogoşi de la Lidl. El deţine o astfel de ustensilă şi se laudă la multă lume. Am aşteptat săptămâni întregi până când Lidl, acest concern care se joacă cu minţile a milioane de oameni, a introdus iar în grila lor de vânzare un aparat de făcut gogoşele. Nu am stat pe gânduri şi am achiziţionat acest produs contra a 60 de lei. A venit însoţit de o carte cu reţete.


M-am aşteptat la gogoşi în genul celor de la Dunkin Donuts (firmă care a fost prezentă pe piaţa din România la mijlocul anilor '90) sau la gogoşi cum mănâncă poliţiştii americani în filme. Nu,nu. A ieşit ceva fad, o pâine dulce ce nu are nimic în comun cu o gogoaşă. Pe deasupra durează şi foarte mult până faci gogoşile, pentru că aparatul face doar 7 bucăţi deodată, bucăţi de mărimea unei nuci.

A doua zi am returnat aparatul celor de la Lidl şi am primit înapoi întreaga sumă. Bani pe care i-am folosit tot la ei pentru achiziţionarea unui sandwich maker. Aparat de care sunt mulţumit, aşadar aceasta nu este o poveste gen Dănilă Prepeleac.

sâmbătă, 6 iulie 2013

Elfriede Jelinek - Pianista


Elfriede Jelinek, o austriacă despre care se spune că are rădăcini ceho-române. După ce am citit această carte realizez că autoarea suferă de ceva boală psihică, la care se adaugă inteligenţă şi mult talent artistic. Are un stil încâlcit, cu fraze scurte pline de metafore, fără absolut niciun dialog, doar cuvinte curgând în continuu. Mi s-a părut un stil asemănător cu cel al Hertei Muller, însă subiectul austriecei este mult mai captivant faţă de ceea ce am încercat să citesc de la Herta Muller (Încă de atunci vulpea era vânătorul, una din puţinele cărţi pe care le-am abandonat înainte de final) aşa că n-a fost o problemă sa termin cartea, ba chiar pe alocuri să îmi placă. În pofida faptului că nu agreez deloc literatura aceasta modernă care ascunde idei în spatele figurilor de stil, cu autori pe care trebuie să-i citeşti printre rânduri. Îmi pare rău pentru autoare dacă ceea ce spune în Pianista are un cât de mic caracter autobiografic. Sunt un om liniştit şi m-au speriat întotdeauna astfel de minţi şi fapte.

Viena, probabil începutul anilor '80. Avem ca personaj principal o profesoară de pian, de fapt o pianistă care şi-a ratat cariera de interpretă, ajungând să predea la şcoala de muzică. Are 35 de ani şi trăieşte împreună cu maică'sa într-un apartament, chiar doarme cu maică'sa în acelaşi pat pentru că bătrâna o ţine din scurt, terorizând-o chiar şi la această vârstă. Pianista şi-a format un comportament sexual bazat pe voyerism şi sado masochism. Merge la peep showuri (Aici este un fragment care rămâne în memorie, cu protagonista intrând într-o cabină şi urmărind pe ochean la femeia dezbrăcată care prestează, după care ridică de pe jos un şerveţel îmbibat cu sperma clientului de dinainte care se masturbase. Miroase cu neţărmuită plăcere acest şerveţel.), merge la cinematografe porno, ba chiar hoinăreşte prin pădurile din preajma oraşului şi caută cupluri care întreţin relaţii sexuale pentru a urmări live acţiunea. În timp ce se uită la un asemenea act îi vine să urineze, Efriede Jelinek demonstrând că poate scrie ceva frumos şi despre o asemenea faptă neînsemnată. Iată: Erika nu se mai poate ţine. Îşi dă cu atenţie chiloţii jos şi udă pământul. Dintre coapsele ei curge lichidul cald pe solul afânat al luncii. Susură pe salteaua moale din frunze. În alte cazuri personajul nostru se crestează cu o lamă pe corp, pentru a experimenta durerea. Avem şi un personaj masculin, mai tânăr cu 10 ani faţă de profesoară. Un elev al pianistei, cu care aceasta dezvoltă o relaţie ciudată, eminamente bolnavă, pentru că nici elevul nu are toate doagele. Jelinek nu este o scriitoare pudică, cartea abundă în erotism. Scena cheie a cărţii mi s-a părut cea în care cei doi sunt într-o toaletă de şcoală, iar profesoara îi face o felaţie elevului, însă nu duce actul la bun sfârşit, lăsându-l pe bietul om să explodeze. Spre final totul capătă accente dramatice, cele trei personaje (fiică, mamă, elev) urmărindu-se cumva în cerc.

Să mai dăm un citat, care mie mi-a plăcut foarte mult. Aşa este scrisă toată cartea. Iată: Labiile înţepenite în propriul lor acid, ale celor două bătrâne, adulmecă sub iarba uscată, precum cleştii unui cărăbuş muribund, dar nimic nu le cade în gheare. În incheiere vreau să mă leg puţin de coperta celor de la Polirom. Nu îmi place. Parcă oferă şi mai multă boală acestei cărţi şi aşa bolnave. Zic eu că acum era mult mai potrivit să împrumute coperta filmului (cartea, scrisă în 1983, a fost ecranizată în 2001 cu Isabelle Huppert în rolul profesoarei) aşa cum Poliromul a făcut la multe romane. În coperta filmului îi avem pe cei doi, elev şi profesoară, iubindu-se pe pardoseala wc-ului.

miercuri, 3 iulie 2013

Pădurea Măcelarului

Solacolu este un sat singuratic în Câmpia Bărăganului. Pe o rază de 7-8 km nu mai găseşti altă aşezare umană. În timpurile moderne un drum forestier taie satul, mergând spre Autostrada A2 la un capăt şi spre satul Nana la celălalt capăt, pe unde se şi iese pe DN4, Bucureşti-Olteniţa. În Solacolu eşti în mijlocul pustiei. Câteva case, un magazin, o biserică veche întemaiată chiar de fondatorul satului, Anghel Solacolu, cu mai bine de un veac în urmă. Porţile gospodăriilor se încuie înainte de lăsarea serii, iar sătenii rămân până dimineaţa în casele lor. Fie de teama hoţilor, fie de teama unor duhuri necurate despre care se spune că umblă pe uliţele pustii. Până şi cârciuma se închide foarte devreme. Una din bătrânele satului povesteşte despre crima care a avut loc aici în anul 1970. Crimă multiplă. Camionagiul de la CAP a omorât o fată din sat şi familia acesteia, cinci oameni în total. Apoi i-a cărat în pădurea aflată la câţiva kilometri distanţă şi i-a tranşat ca pe porci, atârnându-i în ramurile copacilor. Femeia care povesteşte avea cam pe la 30 de ani atunci şi-şi aminteşte foarte bine cele întâmplate. Motivul se pare ca a fost o iubire neîmpărtăşită. Criminalul a fost găsit câteva zile mai târziu tot în pădure. Mort. De atunci locul respectiv se numeşte Pădurea Măcelarului.

 Într-o zi oarecare, având chef de o plimbare prin împrejurimi, am pornit pe Autostrada A2, iar la Fundulea am luat drumul către satul Nana, trecând pe lângă un târg agricol foarte mare, eu alături de nevastă'mea şi copilul nostru în vârstă de 10 luni. Pe drum ne-am întâlnit cu preşedintele ţării, Traian Băsescu, care se întorcea de la târg într-o coloană oficială însoţită de Poliţie. A fost ciudat să văd asemenea maşini luxoase pe un drum plin de praf şi hârtoape. Noi nu ne-am oprit la târg, dar am văzut din mersul maşinii câteva utilaje precum tractoare, combine, semănători. Am lăsat târgul în spate, într-un nor de praf, îndreptându-ne către satul Solacolu, printre lanuri nemărginite de grâu şi porumb. O linişte necuprinsă, modernismul făcându-şi simţită prezenţa numai prin stâlpii de înaltă tensiune ce străjuiau terenul agricol. O linişte mult căutată. În Solacolu câţiva oameni şi găini prin faţa curţilor, în ţărână, sub cerul albastru cu soare de iunie. Vrem să ajungem pe asfalt înspre Olteniţa, dar mai e de mers. Drumul e stricat de ploi şi de căruţele şi tractoarele care-l străbat. Nici ţipenie. Înaintăm liniştiţi cu 15-20 km/h. Ajungem la pădure, Pădurea Măcelarului. Aici soarele nu a bătut drumul şi umezeala s-a menţinut. Noroiul este mare, s-au format şanţuri. Puntea maşinii se înţepeneşte într-o movilă de noroi. Roţile patinează în gol. Nu mai merge nici înainte, nici înapoi. Miroase a ferodou de cât am accelerat maşina.

Suntem într-o mare de nămol. Încercăm orice e cu putinţă să ieşim, dar suntem sortiţi să rămânem pentru moment aici, în Pădurea Măcelarului. Suntem plini de noroi, în mijlocul pustiei şi nu vine nimeni. Copilul, de altfel îngrijit cu deosebită atenţie, se joacă uitat pe podeaua maşinii. E şi el plin de noroi. Mănâncă noroi cu poftă. O liniştesc pe nevastă'mea explicându-i că şi Rebeca din "Un veac de singurătate" mânca pământ. Din pământ suntem făcuţi, în pământ ne întoarcem. Este atât de multă linişte împrejur. Pare că n-a trecut nimeni de secole pe aici. Pădurea este liniştită şi nu ai crede că vreodată a adăpostit cadavrele a cinci oameni. Sunăm la 112 de două ori, dar cei de acolo fie nu înţeleg ce ni s-a întâmplat, fie nu consideră un caz demn de o intervenţie. Ne resemnăm şi mergem în pădure pentru a ne odihni, aşezaţi pe o buturugă. Pentru următoarele două ore asta ne este activitatea. Odihnă în pădure şi încercări fără nicio şansă de a urni maşina din noroi. Cel mic nu înţelege situaţia şi râde. Aerul curat îi prieşte. Nici eu nu îmi pierd cumpătul şi am certitudinea că vom scăpa cumva de aici. În continuare este linişte deplină şi nu trece nimeni.

Ascunsă în lanul de cereale este o potecă neştiută. Pe ea trece un Logan cu trei bărbaţi. Toţi trei beau suc din cutii de 0,33. Se dau jos şi cumpănesc situaţia. Ne liniştesc. Vor chema un tractor. Se îndepărtează. Peste zece minute trece un baron local într-o maşină de teren. Are părul grizonat, cămaşă bună şi obraz proaspăt bărbierit. Se oferă să ne tracteze cu Nissanul său, dar îi spun că vor trimite un tractor şi nu e cazul să-şi mai rupă maşina degeaba. Pleacă. Peste încă cinci minute apare tractorul din care coboară un ţigan. E foarte de treabă ţiganul. Jumătate de oră s-a chinuit să ne scoată din noroi. Îl întreb cât să-i dau pentru ajutor şi-mi zice că nu e cazul să-i dau nimic, pentru că suntem oameni şi în asemenea situaţii trebuie să ne ajutăm. Totuşi vreau să-i dau ceva pentru că a fost om cumsecade. Îi întind cinci sute de mii. Exclamă de uimire şi-mi mulţumeşte, primind banii. Facem cale întoarsă către Solacolu, iar ţiganul ne urmăreşte din priviri pentru a se asigura că ajungem cu bine la o porţiune de drum sigură. Totul este ok. În Solacolu oprim la magazinul cârciumă şi ne delectăm pe săturate cu apă rece. Maşina merge ca nouă pe drumul forestier, înapoi către Fundulea. (A doua zi duc maşina la spălătorie şi astfel aflu despre Dance FM). Suntem pe autostradă şi-i dau 130. Pădurea Măcelarului este doar o amintire. Intrăm în Bucureşti.






Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi alte poze din această excursie.