miercuri, 28 octombrie 2015
Paula Hawkins - Fata din tren
Din când în când mai citesc şi câte un thriller d'ăsta, romane ce dau senzaţia combinării ziarelor de scandal cu literatura. 400 de pagini citite în câteva ore şi ai senzaţia că urmăreşti un film hollywoodian. O carte clasică pentru Editura Trei şi îi felicit pentru că au publicat un roman apărut în 2015 la mama lui. Rachel este o beţivă care călătoreşte zilnic cu trenul de navetişti din suburbii către London, iar când garnitura se opreşte la un semnal pentru câteva momente, aruncă priviri către casa ce se vede pe fereastra vagonului, astfel ajungând să pătrundă în viaţa cuplului de acolo. Se vor întâmpla lucruri de o mare gravitate pe care nu le voi povesti eu aici, dar în care Rachel va fi băgată până peste cap. Mi-a plăcut mult la cartea asta felul în care autoarea îl face pe cititor să creadă anumite lucruri, ca apoi să creadă total opusul. A reuşit să mă ţină în suspans şi să citesc câte 200 de pagini/zi, ceea ce nu mi s-a întâmplat de foarte multă vreme. Sunt bune şi cărţile uşoare, pentru cititorul mediu, pentru femeia corporatistă, pentru cititul alături de copii gălăgioşi ori în mijloacele publice de transport. Bravo Paula Hawkins. Nota 7, ceea ce e bine pentru un thriller. La anul va apărea filmul american după carte şi cu siguranţă afişul filmului va fi şi pe coperta romanului. ps: Parcă mi-a plăcut mai mult Fata din tren decât SJ Watson - Înainte să adorm.
luni, 26 octombrie 2015
Zboară cocorii
Film sovietic din 1957 care reuşeşte să te umple de căldură sufletească şi sentimente din cele mai alese, film de propagandă, cum ar spune gurile rele, despre eroism şi dragostea de ţară, film despre dragostea între oameni şi puritate. Operă de artă prin modul extraordinar de filmare şi prin imaginea care strecoară metafore la fiecare cadru, sensibilitate oferită printr-o poveste simplă şi de mare efect. Tatiana Samoilova într-un rol care şi-a pus amprenta pe o generaţie întreagă, despre ea am aflat din cartea recent câştigătoarei de Nobel pentru literatură, aşa că a trebuit să văd filmul. Palm D'or la Cannes în 1958. Filmul debutează extrem de rafinat, cu doi tineri care se plimbă printr-o Moscova pustie (chiar nu e nimeni în oraş, nicio mişcare, foarte frumos) şi văd cocorii zburând pe cer. Uitându-se la păsări, nici nu simt când vine o cisternă care udă asfaltul şi toarnă apă peste ei. N-am să mă apuc să povestesc filmul, doar vă recomand cu mare căldura să urmăriţi această peliculă cu adevărat artistică. În zilele noastre nu se mai fac filme care să te fascineze aşa de tare prin imagine. Asta este artă. E ca şi cum ai vedea o fotografie făcută cu un aparat cu film faţă de o fotografie modificată în zilele noastre pe calculator. Artă pură vs. computer.
joi, 22 octombrie 2015
Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor
Când s-a petrecut dezastrul eram în clasa I. Nu s-a știut mare lucru despre accidentul nuclear la noi, dar câteva zvonuri tot au ajuns. Ai mei au zis că nu trebuie să mai bem apă de la chiuvetă, așa că am mers împreună cu maică'mea să cumpărăm apă minerală (cu bule, desigur, atunci nu exista apă plată îmbuteliată, era ceva de neconceput să bei apă cum e cea de la chiuvetă dar îmbuteliată, pe care să dai bani). Ne-am dus la restaurantul aflat în partea stângă a cinematografului Gloria, un local de cartier unde probabil puteai bea o tărie sau din când în când bere la halbă, iar din an în paște se găseau mici. Acum în locul acestui local este un Mega Image. Am vorbit cu omul de acolo, gestionar sau ospătar, nu mai știu ce era. Am obținut câteva sticle de apă la 0,5, l-am miluit cu mai mult decât făcea, iar omul încântat a întrebat dacă nu vrem și o pungă cu bomboane. Acele caramele vietnameze învelite în foiță de orez de care cei din generația mea își amintesc foarte bine. Sigur, mi-a cumpărat mama și caramelele care se găseau foarte greu și doar pe sub mână. Când vine vorba despre Cernobîl îmi vine în minte întotdeauna gustul caramelelor vietnameze. Nu m-a preocupat prea mult Cernobîlul, nu i-am dat atenție. Până acum. Noroc cu Nobelul pentru literatură și consumatorismul de cărți. Am fost tentat să citesc cartea autoarei din Bielorusia. Și bine am făcut.
Cartea este formată din monologurile unor persoane care au trăit tragedia. Soții are pompierilor care au stins incendiul, persoane care au fost trimise la fața locului pentru a curăța (lichidatori), chipurile voluntari, țărani mutați din satele evacuate din zonă, locuitori ai orașului Pripiat, oraș unde locuiau cei care munceau la centrală, mame cu copii bolnavi de cancer sau leucemie. Nu știu cât de mare este meritul Svetlanei Aleksievici, din moment ce doar face auzite vocile acestor oameni, însă cartea este deosebit de valoroasă și ne ajută să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în Zonă. Bielorusia, cea mai afectată. Oamenii nu știau exact cu ce se confruntă, era un inamic invizibil pentru ei. Persoane care luptaseră în Al Doilea Război Mondial, la Stalingrad, acum li se părea o joacă. Trebuiau să schimbe pământul. Iată un citat:
Conform instrucțiunilor, la tractoarele care trebuiau să facă brazdele astea cabina era protejată, ermetizată. Am văzut un asemenea tractor, cabina, într-adevăr, e ermetică. Tractorul stătea, iar tractoristul era culcat pe iarbă, se odihnea.
- Ați înnebunit? Nu v-au avertizat?
- Păi mi-am acoperit capul cu bluza, răspunde.
Tot se accentuează faptul că era o primăvară așa de frumoasă, copacii înfloreaua, se făceau legumele, ți-era mai mare dragul. Oamenii se pregăteau pentru Paște și nu au înțeles din prima la ce se expun. Autoritățile au ascuns gravitatea celor întâmplate și desigur sunt răspunzătoare pentru asta. Au apărut și bancuri despre Cernobîl. Un ascultător întreabă la Radio Erevan dacă se pot mânca mere de la Cernobîl. Răspunsul vine: Se pot mânca, dar după ce terminați îngropați adânc cotoarele.
Se știe, sunt adeptul cărților de ficțiune, însă cartea asta merită citită. Dar să aveți inima tare când o faceți. Te cutremură, te întristează foarte tare, te înfurie. Dar cu cine să te cerți? Și nu e vorba că a luat autoarea Nobel, că nu a luat pentru cartea asta. Ăsta e un document istoric. O să vedem ce romane a scris Svetlana Aleksievici, cu siguranță vor apărea cât de curând. Și înca ceva. V-a plăcut romanul Zâtul? Cartea asta e cam ca Zâtul, numai că e 100% reală.
Cartea este formată din monologurile unor persoane care au trăit tragedia. Soții are pompierilor care au stins incendiul, persoane care au fost trimise la fața locului pentru a curăța (lichidatori), chipurile voluntari, țărani mutați din satele evacuate din zonă, locuitori ai orașului Pripiat, oraș unde locuiau cei care munceau la centrală, mame cu copii bolnavi de cancer sau leucemie. Nu știu cât de mare este meritul Svetlanei Aleksievici, din moment ce doar face auzite vocile acestor oameni, însă cartea este deosebit de valoroasă și ne ajută să aflăm ce s-a întâmplat cu adevărat în Zonă. Bielorusia, cea mai afectată. Oamenii nu știau exact cu ce se confruntă, era un inamic invizibil pentru ei. Persoane care luptaseră în Al Doilea Război Mondial, la Stalingrad, acum li se părea o joacă. Trebuiau să schimbe pământul. Iată un citat:
Conform instrucțiunilor, la tractoarele care trebuiau să facă brazdele astea cabina era protejată, ermetizată. Am văzut un asemenea tractor, cabina, într-adevăr, e ermetică. Tractorul stătea, iar tractoristul era culcat pe iarbă, se odihnea.
- Ați înnebunit? Nu v-au avertizat?
- Păi mi-am acoperit capul cu bluza, răspunde.
Tot se accentuează faptul că era o primăvară așa de frumoasă, copacii înfloreaua, se făceau legumele, ți-era mai mare dragul. Oamenii se pregăteau pentru Paște și nu au înțeles din prima la ce se expun. Autoritățile au ascuns gravitatea celor întâmplate și desigur sunt răspunzătoare pentru asta. Au apărut și bancuri despre Cernobîl. Un ascultător întreabă la Radio Erevan dacă se pot mânca mere de la Cernobîl. Răspunsul vine: Se pot mânca, dar după ce terminați îngropați adânc cotoarele.
Se știe, sunt adeptul cărților de ficțiune, însă cartea asta merită citită. Dar să aveți inima tare când o faceți. Te cutremură, te întristează foarte tare, te înfurie. Dar cu cine să te cerți? Și nu e vorba că a luat autoarea Nobel, că nu a luat pentru cartea asta. Ăsta e un document istoric. O să vedem ce romane a scris Svetlana Aleksievici, cu siguranță vor apărea cât de curând. Și înca ceva. V-a plăcut romanul Zâtul? Cartea asta e cam ca Zâtul, numai că e 100% reală.
marți, 20 octombrie 2015
Serialul The Affair
Am aflat despre acest serial de la Ioana Poveștile mele, o fată de pe blogosferă. Am urmărit primul sezon și mi-a plăcut chiar foarte mult, drept pentru care voi scrie aici câteva motive.
1. Spune o poveste reală ce se poate întâmpla oricăruia dintre noi, chiar îmi doream să văd un serial cu oameni obișnuiți, nu cine știe ce fantasmagorii sau întâmplări pe care timpurile moderne își pun amprenta, cum de exemplu a fost serialul Mr. Robot la care nu am rezistat mai mult de patru episoade.
2. Foarte interesant modul de spunere al poveștii, jumătate de episod prin ochii unui personaj, cealaltă jumătate prin ochii celuilalt personaj.
3. Secvențele din viitor introduse foarte bine, la momente excelent gândite.
4. Personajul feminin principal și faptul că se insistă asupra scenelor de sex.
5. Nu s-au lungit nejustificat și n-au tras de păr acțiunea, ca de exemplu popularul serial Lost.
6. Interesantă melodia de pe generic și au melodii bune la finalul de episod, de exemplu la primul episod e Johnny Cash.
7. Nu e doar o poveste de dragoste, ci o poveste cu numeroase implicații afective și psihologice.
8. Pitoresc locul desfășurării acțiunii, mă refer la insulă.
9. Șiretenia detectivului de culoare. Felul cum vorbește.
Să vedem ce o să fie în sezonul 2, care tocmai a început. Abia îl aștept.
1. Spune o poveste reală ce se poate întâmpla oricăruia dintre noi, chiar îmi doream să văd un serial cu oameni obișnuiți, nu cine știe ce fantasmagorii sau întâmplări pe care timpurile moderne își pun amprenta, cum de exemplu a fost serialul Mr. Robot la care nu am rezistat mai mult de patru episoade.
2. Foarte interesant modul de spunere al poveștii, jumătate de episod prin ochii unui personaj, cealaltă jumătate prin ochii celuilalt personaj.
3. Secvențele din viitor introduse foarte bine, la momente excelent gândite.
4. Personajul feminin principal și faptul că se insistă asupra scenelor de sex.
5. Nu s-au lungit nejustificat și n-au tras de păr acțiunea, ca de exemplu popularul serial Lost.
6. Interesantă melodia de pe generic și au melodii bune la finalul de episod, de exemplu la primul episod e Johnny Cash.
7. Nu e doar o poveste de dragoste, ci o poveste cu numeroase implicații afective și psihologice.
8. Pitoresc locul desfășurării acțiunii, mă refer la insulă.
9. Șiretenia detectivului de culoare. Felul cum vorbește.
Să vedem ce o să fie în sezonul 2, care tocmai a început. Abia îl aștept.
sâmbătă, 17 octombrie 2015
La mulţi ani, 1916!
Am găsit într-un sac cu vechituri o carte poştală. Trimisă în urmă cu 100 de ani. Nu cunosc nici destinatarul, nici expeditorul. Nu sunt din familia noastră. Nu ştiu cum a ajuns cartea poştală la noi şi nici nu am pe cine întreba. Poate doar să bat la uşile caselor respective, asta dacă în locul lor nu este vreo corporaţie, cum am observat că se tot construiesc în cartierele cu case vechi. 31 decembrie 1915, o tânăra îşi felicită colega de clasă. Locuiesc aproape una de cealaltă. De ce nu s-au vizitat oare? Se pare că felicitarea a ajuns după mai bine de două săptămâni, uitându-ne la ştampila poştei. Au murit amândouă demult, cu siguranţă. Oare ce au făcut în viaţa asta? Ce mă doare scurgerea timpului şi faptul că nu suntem eterni. Ce rămâne în urma noastră? Unde ne ducem?
duminică, 11 octombrie 2015
Zadie Smith - Dinţi albi
Putem avea încredere într-un roman care are peste 500 de pagini scris de o fată de 23-24 de ani care pe deasupra este jumătate englezoaică, jumătate jamaicană? Da, putem avea mare încredere, cel puţin Zadie Smith a realizat o carte splendidă şi mă întreb de unde atâta maturitate la vârsta asta. Mai demult îmi spunea cineva că apogeul creierului este pe la 25 de ani, iar pe urmă începe decăderea. Nu-i imposibil. Dinţi albi este o poveste ce se întinde din 1857 până în 1999 şi cuprinde poveştile unor londonezi în Londra, oameni veniţi de prin Bangladesh ori Jamaica, aşadar pribegi. O carte despre identitatea culturală, despre religie şi fanatism, despre război şi dragoste, ştiinţă şi nebunie. Personajele nu sunt cu nimic speciale, ei spun povestea a mii de oameni ca ei, însă mi s-a părut foarte potrivit cum scriitoarea pune totul în scenă şi felul în care dă curs poveştii.
- Ceai sau cafea?Nu este o carte care să te ţină cu sufletul la gură, nu are răsturnări spectaculoase de situaţie, dar este o carte plină de informaţii interesante spuse pe un ton plăcut şi uneori amuzant. La sfârşit nu vom avea personaje de care ne vom îndrăgosti, dar per total vom avea sentimentul unei lecturi foarte bune şi vom vrea să citim şi romanul NW apărut în 2012, la 12 ani după Dinţi albi. Pentru alte păreri puteţi căuta romanul pe blogurile Cafea cu taifas şi fructitza, dar atenţie, ei au dat multe spoilere care pot afecta dacă doriţi să citiţi cartea. ps: dintre toate personajele preferatul meu este Irie Jones.
- Ceai, spuse Joyce hotărâtă. De fructe, dacă se poate.
- De fructe nu se poate. Nici măcar Earl Grey nu se poate. Eu vin din ţara ceaiului în ţara asta blestemată şi nici măcar nu pot să-mi permit o ceaşcă de ceai ca lumea. P.G. Tips se poate şi nimic altceva.
Joyce tresări.
- Atunci P.G. Tips, vă rog.
- Cum doreşti.
joi, 8 octombrie 2015
Ulysse Nardin
Primele trei zile ale acestei săptămâni mi le-am petrecut într-un hotel, invitat fiind la un simpozion (iubitorii blogului Nopti si Zile cunosc desigur povestea intitulată Etajul XXII şi bănuiesc rolul meu la astfel de congrese). În sfârşit. În pauze, când ceilalţi participanţi fumau, beau cafele ori schimbau impresii, eu fiind mai antisocial răsfoiam revistele obişnuite pentru astfel de locaţii (Da, Ionescu. Locaţie înseamnă chirie). Am citit cu nesaţ despre restaurante fine şi despre dame de companie sofisticate. Am văzut de asemenea reclama la un ceas care mi-a plăcut foarte mult. Ceasul se numeşte Ulysse Nardin. Chiar m-am gândit la romanul cu nume asemănător, roman pe care Ionescu a spus că nu am intelectul necesar pentru a-l citi în această viaţă. Frumos ceas Ulysse Nardin şi mi-am spus că din următorul salariu îmi voi cumpăra un astfel de ceas. Destul cu listele nevestei, să mă mai bucur şi eu puţin. Ajuns acasă am căutat ceasul dorit, l-am găsit, doar că există o problemă. Preţul. Nu mi-am închipuit aşa ceva.
luni, 5 octombrie 2015
Fărâme de viaţa urbană
Este ora 20:00, o seară liniştită de toamnă. Citeam aşezat pe una dintre confortabilele canapele Ikea, când soţia mea (se spune că exprimarea "soţia mea" este pleonastică, pentru că te poţi referi doar la propria soţie, nu vorbim de exemplu despre soţia lui Ionescu ori a altui blogger) îmi pune în mână o listă de cumpărături şi mă invită să plec afară din casă. De asemenea ea spune:
- Să nu cumva să cumperi vin, dulciuri sau carbogazoase. Iei doar ce e pe listă.
- De ce să nu cumpăr vin?
- Pentru că ai devenit alcoolic.
- Bine că n-am devenit afemeiat.
- Nu fi obraznic!
- Dulciuri de ce să nu cumpăr?
- Păi hai să vedem cine slăbeşte primul 10 kilograme.
- Cine să slăbească? Poate Eufrosin Potecă.
- Cine?
- E, un băiat de pe blog.
- De la ce bloc?
- Hai că am plecat.
Mă întâlnesc cu vecina şi-i spun că m-a trimis nevasta la cumpărături noaptea. Iar ea îmi spune, râzându-şi de mine: "Vai, săracul de tine!". Mă urc în autoturism şi dau drumu la radio. Cânta Emiliana Torrini - Jungle Drum. Aceasta este o cântăreaţă islandeză. Ies de pe o străduţă şi intru într-o arteră principală pe a cărei primă bandă staţionează nejustificat o maşină. Aştept să pot depăşi pe banda doi şi mă uit la şoferul respectiv, care bloca banda unu. O vacă care vorbeşte la telefon. N-ai ce să-i faci. Vaca e vacă (tautologie). Trei minute mai târziu, pe o altă arteră principală, un alt autoturism, venit de pe linia de tramvai, se bagă milimetric în faţa mea. Sigur, sunt impulsiv şi mă enervez, dau claxoane şi flashuri. Omu pune vreo 10 secunde intermitentele, ca să-mi stârnească mila, ceea ce se şi întâmplă.
Iar apoi ajung la Lidl şi mă uit pe lista de cumpărături. Conţine doar legume, fructe şi puţină carne, plus articole de băcănie indispensabile în orice gospodărie. O femeie între două vârste vorbeşte la telefon cu o voce foarte ridicată: "Vită nu mai au, doar porc. Păi ce să facem cu porcul? Nu, nici polonezi nu mai au. Crenwursti. Peşte? Da. Somon. Să iau să facem cu orezul de acasă?". Şi tot aşa, descriind produsele rămase în Lidl la această ora târzie a serii, de parcă ne interesa pe noi ce mănâncă ea cu familia.
E săptămâna grecească la Lidl. Nu mă tentează nimic în afară de brânza halloumi, specialitate din Cipru. Mi-a făcut poftă Lulu când vorbisem cu ea pe messenger în urmă cu vreo 10 ore. Mă duc la frigider să cumpăr branză halloumi, dar bineînţeles se terminase. Nu ştiţi cine este Lulu? Nu aţi fost forumişti?
Cumpăr toate produsele pe care le găsesc din listă, dar constat că 35% dintre cele dorite de soţie nu au fost găsite, aşa că mă grăbesc către casele de marcat pentru a pleca mai departe către Cora. Ora este cam 20:50. Un băiat tânăr, cântărind cam 130 kg, îmbrăcat în trening de bumbac, mergând crăcănat se îndreaptă şi el către case, chiar în faţa mea, având în braţe 3 sticle de vin rose la 1,5 litri. Vin d'ăla ieftin de masă, de te doare capul a doua zi de nu mai ştii de tine. E tot numai un surâs şi văzând că mă uit la el, îmi spune: "Nenicule, ce chef o să trag în seara asta.". I-am zâmbit forţat, dar îi detest pe oamenii ăştia, care beau porcării. Mie doctorul de familie mi-a spus: "Domne, alegeţi calitatea, nu cantitatea. Un pahar de vin bun merge după orice masă, dar nu mai mult.".
În timp ce plăteam pentru produse casierului, vine un om şi întreabă: "Domnu', aveţi WC pe aici?", iar casierul îi răspunde: "E în spate, dar trebuie să mergeţi însoţit de un coleg. Staţi să chem pe cineva!". Naşpa frate. Eu nu m-aş duce cu d'ăştia la WC. Păi poate eu sunt un angajat umil la Lidl, iar tu eşti un psihopat şi vrei să mă fuţi în cur. Dar asta e. Este ştiut faptul că magazinele Lidl nu au WC pentru clienţi, probabil îl băgau pe ăsta la WC-ul de personal.
Până în Cora mai ascult o melodie mişto la radioul din autoturism. Heart Shaped Box, dar atenţie, nu piesa celor de la Nirvana, ci un mix de la Dance FM. E potrivită cu vremea de afară şi cu singurătatea omului plecat în noapte. În Cora atmosfera este mai luminoasă, iar puţina lume de aici pare mai distinsă ca cea din Lidl. Privesc la o sticlă de Chablis în valoare de 136 lei, iar într-o zi am să-i fac soţiei surpriza să vin cu ea acasă (adică cu sticla de vin). Dar până atunci cumpăr lămâi din Argentina, ceapă şi păstârnac din România, plus alte lucruri necesare, dar nu de lux. Casiera din Cora, o femeie între 45 şi 50 de ani mă laudă: "Vă pricepeţi foarte bine să faceţi cumpărături. Mulţi bărbaţi nu ştiu.". Sigur că mă pricep. De ce nu m-aş pricepe? Remarc o chestie. Magazinul e plin de marfă. Sute de kilograme de carne şi tot felul de brânzeturi apetisante, mezeluri, dulciuri, cafea, legume şi fructe. De toate. Ce-ar fi fost să intre românii într-un asemenea magazin în 1987? Cred ca s-ar fi călcat lumea în picioare mai ceva ca pe Heysel, iar marfa s-ar termina în 10 minute. În prezent lumea s-a mai săturat de cumpărături, iar mărfurile deseori se strică în galantare.
S-a închis şi Cora, e trecut de ora 22, iar eu deşert conţinutul coşului în portbagajul automobilului. Cei ai casei dorm demult, aşa că iau cartea şi citesc de unde am rămas. Pe canapeaua Ikea. Mi-am luat două pungi de covrigei pentru la muncă. Dimineaţa nu-i mai găsesc, deşi îi pusesem în bucătărie, pe masă. Oare avem şoareci?
- Să nu cumva să cumperi vin, dulciuri sau carbogazoase. Iei doar ce e pe listă.
- De ce să nu cumpăr vin?
- Pentru că ai devenit alcoolic.
- Bine că n-am devenit afemeiat.
- Nu fi obraznic!
- Dulciuri de ce să nu cumpăr?
- Păi hai să vedem cine slăbeşte primul 10 kilograme.
- Cine să slăbească? Poate Eufrosin Potecă.
- Cine?
- E, un băiat de pe blog.
- De la ce bloc?
- Hai că am plecat.
Mă întâlnesc cu vecina şi-i spun că m-a trimis nevasta la cumpărături noaptea. Iar ea îmi spune, râzându-şi de mine: "Vai, săracul de tine!". Mă urc în autoturism şi dau drumu la radio. Cânta Emiliana Torrini - Jungle Drum. Aceasta este o cântăreaţă islandeză. Ies de pe o străduţă şi intru într-o arteră principală pe a cărei primă bandă staţionează nejustificat o maşină. Aştept să pot depăşi pe banda doi şi mă uit la şoferul respectiv, care bloca banda unu. O vacă care vorbeşte la telefon. N-ai ce să-i faci. Vaca e vacă (tautologie). Trei minute mai târziu, pe o altă arteră principală, un alt autoturism, venit de pe linia de tramvai, se bagă milimetric în faţa mea. Sigur, sunt impulsiv şi mă enervez, dau claxoane şi flashuri. Omu pune vreo 10 secunde intermitentele, ca să-mi stârnească mila, ceea ce se şi întâmplă.
Iar apoi ajung la Lidl şi mă uit pe lista de cumpărături. Conţine doar legume, fructe şi puţină carne, plus articole de băcănie indispensabile în orice gospodărie. O femeie între două vârste vorbeşte la telefon cu o voce foarte ridicată: "Vită nu mai au, doar porc. Păi ce să facem cu porcul? Nu, nici polonezi nu mai au. Crenwursti. Peşte? Da. Somon. Să iau să facem cu orezul de acasă?". Şi tot aşa, descriind produsele rămase în Lidl la această ora târzie a serii, de parcă ne interesa pe noi ce mănâncă ea cu familia.
E săptămâna grecească la Lidl. Nu mă tentează nimic în afară de brânza halloumi, specialitate din Cipru. Mi-a făcut poftă Lulu când vorbisem cu ea pe messenger în urmă cu vreo 10 ore. Mă duc la frigider să cumpăr branză halloumi, dar bineînţeles se terminase. Nu ştiţi cine este Lulu? Nu aţi fost forumişti?
Cumpăr toate produsele pe care le găsesc din listă, dar constat că 35% dintre cele dorite de soţie nu au fost găsite, aşa că mă grăbesc către casele de marcat pentru a pleca mai departe către Cora. Ora este cam 20:50. Un băiat tânăr, cântărind cam 130 kg, îmbrăcat în trening de bumbac, mergând crăcănat se îndreaptă şi el către case, chiar în faţa mea, având în braţe 3 sticle de vin rose la 1,5 litri. Vin d'ăla ieftin de masă, de te doare capul a doua zi de nu mai ştii de tine. E tot numai un surâs şi văzând că mă uit la el, îmi spune: "Nenicule, ce chef o să trag în seara asta.". I-am zâmbit forţat, dar îi detest pe oamenii ăştia, care beau porcării. Mie doctorul de familie mi-a spus: "Domne, alegeţi calitatea, nu cantitatea. Un pahar de vin bun merge după orice masă, dar nu mai mult.".
În timp ce plăteam pentru produse casierului, vine un om şi întreabă: "Domnu', aveţi WC pe aici?", iar casierul îi răspunde: "E în spate, dar trebuie să mergeţi însoţit de un coleg. Staţi să chem pe cineva!". Naşpa frate. Eu nu m-aş duce cu d'ăştia la WC. Păi poate eu sunt un angajat umil la Lidl, iar tu eşti un psihopat şi vrei să mă fuţi în cur. Dar asta e. Este ştiut faptul că magazinele Lidl nu au WC pentru clienţi, probabil îl băgau pe ăsta la WC-ul de personal.
Până în Cora mai ascult o melodie mişto la radioul din autoturism. Heart Shaped Box, dar atenţie, nu piesa celor de la Nirvana, ci un mix de la Dance FM. E potrivită cu vremea de afară şi cu singurătatea omului plecat în noapte. În Cora atmosfera este mai luminoasă, iar puţina lume de aici pare mai distinsă ca cea din Lidl. Privesc la o sticlă de Chablis în valoare de 136 lei, iar într-o zi am să-i fac soţiei surpriza să vin cu ea acasă (adică cu sticla de vin). Dar până atunci cumpăr lămâi din Argentina, ceapă şi păstârnac din România, plus alte lucruri necesare, dar nu de lux. Casiera din Cora, o femeie între 45 şi 50 de ani mă laudă: "Vă pricepeţi foarte bine să faceţi cumpărături. Mulţi bărbaţi nu ştiu.". Sigur că mă pricep. De ce nu m-aş pricepe? Remarc o chestie. Magazinul e plin de marfă. Sute de kilograme de carne şi tot felul de brânzeturi apetisante, mezeluri, dulciuri, cafea, legume şi fructe. De toate. Ce-ar fi fost să intre românii într-un asemenea magazin în 1987? Cred ca s-ar fi călcat lumea în picioare mai ceva ca pe Heysel, iar marfa s-ar termina în 10 minute. În prezent lumea s-a mai săturat de cumpărături, iar mărfurile deseori se strică în galantare.
S-a închis şi Cora, e trecut de ora 22, iar eu deşert conţinutul coşului în portbagajul automobilului. Cei ai casei dorm demult, aşa că iau cartea şi citesc de unde am rămas. Pe canapeaua Ikea. Mi-am luat două pungi de covrigei pentru la muncă. Dimineaţa nu-i mai găsesc, deşi îi pusesem în bucătărie, pe masă. Oare avem şoareci?
joi, 1 octombrie 2015
ce am citit în septembrie. sau despre plagiarism pe internet
de Ionescu
virginia woolf- spre far. trad.
a. ralian. (există și o traducere a verei călin). o carte pe care
gabriel, gazda noastră, nu ar recomanda-o în veci. unu: e scrisă de o
femeie. doi: autoarea nu e japoneză sau măcar din swaziland ori curaçao.
trei: nu există referiri la părul pubian. patru: e un roman proustian.
cinci: virginia wolf nu a luat nobelul. practic, niște oameni vor să
facă o excursie la un far, pe ceva insuliță britanică. ajung și la far,
da, pe ultima pagină, după câțiva ani buni. și nu toți, că între timp
mulți din ei încetaseră din viață. în rest, tribulații, cum ar zice l,
colegul meu din școala generală. o carte plictisitoare pentru
bucureșteanul de azi, prins în vâltorile traiului zilnic. o carte
excelentă pentru noi, ardelenii. în ciuda scurtimii sale, to the lighthouse este
o carte înțesată de vorbe spirituale & observații asupra
caracterului & mentalității umane, cu precădere cele din secolul
trecut, mai exact primele două decenii, deci ca acum o sută de ani -
însă asta nu le face mai puțin interesante & savuroase, căci
multe dintre lucrurile despre care se vorbește aici sunt atemporale. în
încercarea de a înțelege motorul existențial al protagoniștilor &
contextul vieții lor, cartea oferă cititorului numeroase teme de
gândire.
copyright poze: tadbeer (http://tadbeer.deviantart.com);
reuters (daniel aguilar); phantom photographer - own work-licensed
under cc by-sa 3.0 via commons. iar una din poze e proprie.
copyright
text: nu se aplică. o copie care se multiplică. citesc de plăcere. nu
am furat ideile nimănui. am avut și eu un început. am citit de pe
diferite bloguri.
la poalele vulcanului- malcolm lowry. ediția tradusă de ion caraion în colecția romanul secolului xx, apărută în anii 70. a mai fost editat și cu titlul sub vulcan (originalul e under the volcano)- altă traducere, la polirom. un roman colosal de copleșitor. se poate compara cu ulysses.
why? în primul rând cartea e plină de fel de fel de hyperlinkuri pe
care trebuie să fii extrem de inteligent și mai ales cult ca să le
prinzi. ia uite aici.
apoi, diversitatea vocilor narative. apoi faptul că acțiunea se petrece
în decursul unei singure zile. apoi- influența unor mituri și a altor
legende (odiseea, respectiv faust sau oedip). epzistă desigur și
diferențe notabile- ulysses e considerabil mai revoluționar, mai variat,
mai lung și mai dificil de citit. nu este nici pe departe atât de
sumbru însă. căci, să fie clar, consulul e un idiot. consulul bea! nu
știu ce găsise yvonne la el. poate la o nouă lectură o să aflu. sau
poate nu asta e problema, ce găsise la el, ci de ce s-a întors la el.
păcat, mare păcat că lucrurile s-au terminat așa. pe tot parcursul
lecturii m-am minunat de scriitura savuroasă, plină și
densă, a lui lowry, și nu de puține ori am recitit
frazele cu plăcere înmiită (primul capitol, chiar de două ori, pentru
că primul capitol se petrece la un an după evenimente, iar la prima
lectură, evident că nu cunoști evenimentele. am zis eu că acțiunea
cărții se deruleaza doar într-o zi, dar primul capitol e o excepție).
nimic nu este în
plus sau redundant în romanul acesta, totul își are locul său, iar spre
final mi-a părut rău că poveștile din căldurosul și dezolantul mexic
s-au sfârșit. e de ajuns să deschideți cartea și să citiți primele
pagini pentru a înțelege despre ce vorbesc - eu chiar sper să o
faceți...
dava sobel- longitudinea.
o carte de popularizare a științei despre john harrison (1693-1776),
inventatorul unui ceas de precizie, unealtă care a făcut posibilă
determinarea precisă a longitudinii de către navigatori (vezi si insula din ziua de ieri a lui umberto eco). în copilărie
citisem o carte despre mari inventatori, oare știam povestea lui
harrison de acolo? întâmplarea formidabilă a făcut să dau de cartea asta
la ceva anticar / bișnițar pe treptele universității bucureștene, acum
câteva zile. nu m-am putut bucura de revedere, vânzătorul mă tot asalta
cu oferte de discount, așa că am fugit fără să mă lămuresc. cartea se cheamă mari invenții
și e scrisă de barbu apelevianu. wikipedia ne lămurește cine e acest
autor cu nume bizar. e mihai drumeș. (dintr-o emisiune recentă: -Romanul preferat.
-Alina Gorghiu: „Invitaţie la vals” de Drumeş, m-am gândit ce m-a emoţionat în a IX-a a X-a. vai, vai, ce oameni ne conduc! dar desigur, nu trebă să fi citit malcolm lowry ca să fii un mare om de stat)
cristian popescu- arta popescu. nu ne-a plăcut așa mult precum cuvânt înainte. dar e mare, oricum. poezie,
desigur. și un fel de eseuri. și un soi de parodii. scrie mult despre
moarte. impresionant, când te gândești ca nu a mai trăit decât vreo 1-2
ani după apariția cărții.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)