de Florin M.
Acum câteva săptămâni am primit o veste mare: scrierile mele dese despre Oltenița au ajuns la urechea celor de la Primărie și au decis să mă răsplătească pentru că le-am promovat orașul. Au decis să mă facă "cetățean de onoare".
Pe cât de entuziast am fost eu, pe atât de indiferenți au fost cei din jurul meu: soția a pufnit din nas, copiii au strigat plictisiți "iar o să mergem la Oltenița ?", domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-a spus niște vorbe de duh despre fudulie, Eufrosin mi-a lăsat un comentariu acru. Nimeni nu se bucură de reușitele mele.
Am așteptat cu nerăbdare ziua stabilită, mi-am pregătit din timp hainele, am spălat mașina, și iată, a venit și seara de dinaintea plecării. N-am dormit prea bine, din cauza căldurii (v-am relatat deja că sunt împotriva aerului condiționat) dar mai ales a emoțiilor. Dimineața m-am trezit totuși voios, spre deosebire de soție și copii, care și-ar fi dorit să nici nu mai plecăm la drum. I-am suit totuși în mașină și am pornit pe DN4, drumul pe care îl știu deja atât de bine.
Am oprit la Primărie, unde mă aștepta primarul, cu panglica tricoloră deja pusă la piept. M-a dus în birou unde mi-a explicat cum va decurge ceremonia și mi-a făcut și o promisiune. Dacă voi continua să promovez Oltenița, peste câțiva ani, când va fi gata cartierul nou de lângă stadion, una dintre străzi ar putea să îmi poarte numele.
Ne-am îndreptat apoi spre o mică scenă amplasată lângă Primărie, unde erau strânse câteva zeci de persoane. Domn' primar a anunțat despre ce e vorba și mi-a făcut o scurtă prezentare. Întâmplător, citise și postarea mea de pe blog unde menționasem că am "15 ani de box", așa că m-a prezentat ca pe un fost mare sportiv al țării. Am urcat apoi pe scenă, mi s-a înmânat o diplomă și am fost aplaudat de mulțime. Mi s-a dat și "cheia orașului". Nicidecum o cheie de aur, ci una destul de ruginită, probabil de la vreo magazie. A venit apoi momentul sponsorului, o firmă de construcții locală, care mi-a oferit doi saci de ciment. I-am ținut câteva minute în brațe, apoi i-am pasat soției, fiind nevoit să fac o baie de mulțime.
Oamenii mă felicitau, și pentru titlul de "cetățean de onoare" și pentru "cariera sportiva". Copiii mi s-au plâns că au fost ciupiți de obraz de câteva bătrâne. Îi înțeleg, una dintre ele m-a ciupit și pe mine, și e foarte dureros. Spre stânga mulțimii, am nimerit și oameni cu altă reacție. Aflând că sunt de la București, m-au luat drept politician și au început să își verse pe mine necazurile. Că noi, îmbuibații de la București, am distrus industria Olteniței, că nu le mărim pensiile, că nu ne mai votează. Noroc că i-a risipit primarul și șeful poliției că altfel nu mai scăpam de ei.
După ceremonie, în calitatea mea de cetățean de onoare, a trebuit să particip la câteva evenimente. Primul a fost la stadion, să dau lovitura de începere la meci. Un mare derby de liga IV, între CSM Oltenița și Progresul Fundulea. Meciul a început cu întârziere, pe teren fiind câteva vaci la păscut. Consilierul primarului l-a căutat pe văcar pe la toate cârciumile din oraș, l-a adus la stadion, s-au certat, a fost chemată poliția să aplaneze cearta. Abia după o oră vacile au ieșit de pe teren, și au intrat cele două echipe la încălzire. Echipe care s-au plâns că e multă balegă pe teren, și a mai durat încă o jumătate de oră până la începerea partidei.
În aplauzele a câtorva zeci de spectatori am fost invitat la centru, să dau lovitura de începere. Am dat elegant, cu latul, precum marele Johann Cruyff. M-am întors la familie și i-am întrebat: "v-a plăcut momentul ?" Soția mi-a răspuns tăios: "nu vezi că m-ai lăsat cu sacii ăștia în brațe ? cât îi mai țin ?". Așa e, uitasem să trecem pe la mașină, să lăsăm sacii de ciment. N-am știut ce să-i răspund, așa că m-am prefăcut pasionat de meci, comentând cu domn' primar fazele. Faze nu prea erau, că nici una dintre echipe nu lega mai mult de trei pase. La primul șut mai sănătos mingea a sărit peste peluză și dusă a fost. S-au dus câțiva jucători s-o caute prin câmp, alții prin cimitir, dar fără succes. În lipsa unei mingi de rezervă, Progresul Fundulea a câștigat la "masa verde" cu 3-0.
Am avut apoi în program inaugurarea unui aprozar. Domn' primar a ținut panglica, eu am tăiat-o cu un gest hotărât, trecătorii au aplaudat. Cei de la aprozar nu știau cine sunt, așa că au început confuziile: "Vai, domnu' Marcel Pavel, ce v-ați împlinit !! La televizor nu păreați așa înalt !" O doamnă în vârstă a spus că sunt Temișan. I-a lămurit cineva care mă văzuse la ceremonie: "domnul nu e cântăreț, a făcut 15 ani de box !"
Domn' primar m-a condus apoi spre căminul cultural, unde urma să asistăm la un program artistic. De la depărtare am văzut niste mișcări de dans pe scările căminului. L-am întrebat pe primar: "ați pregătit un număr de dans contemporan ? Ca la Românii au Talent ?" Domn' primar m-a lămurit că ceea ce vedem nu e dans contemporan, e bețivul cartierului, care se dă în spectacol. Numărul artistic era înăuntru. Elevi și eleve, în uniformă de școală, care au recitat câteva poezii, ca pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu.
Am ajuns și la masa festivă. Dezamăgire totală !! Am servit (cui?) dorada cu mămăligă și vin de țară. Păi cum vine asta ? Suntem pe malul Dunării și mâncăm pește oceanic de la congelator ? Și vin d-ăla făcut din 10 feluri de struguri, cu drojdia plutind prin el ? Iar la desert o plăcintă cu brânză, atât de sărată de-ți venea să bei toată Dunărea. Le-am spus (în felul meu superior) bucătăreselor că eu știu să prepar Cheesecake după rețeta lui Jamie Oliver. "Mofturi de București !!" au replicat ele acre, plecând supărate de la masă.
De plecat, ne-a venit și nouă rândul să plecăm. Ne-am luat la revedere de la cei de la Primărie, și ne-am suit în mașină. Mă cam durea burta (nu mi-a priit deloc masa festivă), doream să ajung mai repede acasă, așa că am apăsat pedala de accelerație. Am pus și muzică frumoasă la difuzor ("muzică învechită" după aprecierea fiului cel mare), pe care am ascultat-o cu plăcere și cu pumnul încleștat. Asta până ne-a tras pe dreapta un polițist. "Unde vă grăbeați așa ? De unde veniți ?" I-am spus (cu mândrie) că vin de la Oltenița, unde am fost făcut "cetățean de onoare". Polițistul a replicat că "n-are chef de glume proaste !". Am insistat, am căutat diploma, dar nu mai știu în ce geantă am pus-o. În schimb i-am arătat sacii de ciment, primiți de la sponsor, și cheia ruginită. Polițistul a mai spus odată că n-are chef de glume, și mi-a trântit o amendă de nu m-am văzut.
Diploma am găsit-o abia acasă. Am luat un ciocan și am bătut-o în cuie pe perete, la loc de cinste, în ciuda protestelor repetate ale soției. A doua zi m-am dus la Mega Shop&Go să cumpăr castraveți. Akshona, vânzătoarea exotică din Turkmenistan era acolo. În timp ce îmi scana produsele i-am spus ce s-a întâmplat în ziua precedentă, sperând s-o impresionez. N-a înțeles ea ce înseamnă "Oltenița" sau "cetățean de onoare". A zâmbit jenată și a spus "castraveți... 4 lei". Am ajuns acasă, am pus punga pe masa din bucătărie și am stat în fotoliu o oră, admirând frumoasa diplomă de pe perete.
