de Ciuc
Niciun loc din lume nu mi-a trezit atâtea sentimente contradictorii
ca orașul sicilian Palermo. Știu că Bucureștiul e nașpa, că Parisul nu
îmi place, că Germania e singura țară în afară de România unde mi-ar
plăcea să trăiesc (ok, și Elveția dar doar dacă aș fi milionar în euro),
că Franța e superbă (mai puțin Parisul, vezi mai sus) și alte locuri
îmi sunt mai mult sau mai puțin indiferente. Palermo e altfel decât tot
ceea ce am văzut până acum.
Aeroportul (Falcone Borsellino Airport (IATA: PMO, ICAO: LICJ))
Aeroportul din Palermo, este situat in Punta Raisi, o localitate de
la malul mării. Ăsta a fost primul contact cu Sicilia si aterizarea e
foarte mișto, mai ales pentru pasionații de acest aspect al vieții.
Verificasem în dimineata plecării datele meteo si vântul bătea cu 17
noduri cu rafale de până la 35. I-am ascuns această informație lui
Alexandru, dar eu eram pregătit pentru un joyride. Rafale nu au fost,
dar aterizarea a fost destul de interesantă cu avionul venind dinspre
mare, ușor legănat, și cu stânca uriașă ce se ridica din mare în stânga.
Aterizarea a fost “butter”* și pasagerii au aplaudat. Un gest destul de
rar în zilele noastre. Citisem undeva, mai demult declarația unui pilot
care zicea că lor nu prea le pasă de aceste aplauze.
Până în Palermo ajungi cu trenul sau autobuzul, eu am ales trenul.
Face 50 de minute si nu e rău dacă știi din timp orarul că poate îl
prinzi după aterizare ca să nu o arzi aiurea prin aeroport. Mai e și un
autobuz care pleacă din jumate în jumate de oră și costă nu cu mult mai
mult și face doar 30 de minute. Trenul e destul de civilizat iar
procesul de cumpărare de bilete e simplu, cred că și un american s-ar
descurca fără să ceară ajutorul cuiva sau să pară buimac.
Totul s-a schimbat când am ajuns în gara Palermo Centrale. De fapt, mai degrabă când am ieșit din ea.
Iora
Primul șoc a fost când am remarcat că șoferii nu opresc la trecerile
de pietoni. În principiu ca să traversezi trebuie să te cam înfigi .
Mașinile au prioritate orice ar fi iar cei cu scutere o prioritate mai
mare. Toți vor încerca să te ocolească și opresc foarte rar, ca și cum
secundele prețioase i-ar face să piardă o afacere importantă. Nu am
reușit să mă obișnuiesc cu asta. Ba chiar am descoperit o trecere cu
buton si chiar dacă era roșu, acest aspect nu a părut să îi afecteze pe
șoferii grăbiți. Oricum, toți erau grăbiți, cam ciudat, nu pare să aibă
prea multă treabă oamenii ăia p-acolo. Și am mai descoperit o trecere de
pietoni în trei colțuri care nu avea semafor pentru pietoni, doar
pentru mașini. Nu am deslușit regula acelei treceri așa că am ales să
trec odată cu ceilalți oameni.
Drumul până la Iora, gazda din prima seară în Palermo, a fost destul
de scurt, pe un bulevard cu trotuar îngust, îngustat și mai mult de
comercianții – în general negri sau indieni – care vând la tarabe
lucruri de care ai nevoie stringentă fix în momentul ăla: huse de
telefoane, șepci cu Sicilia, curele, bețe de selfie și altele. Cam ca în
tramvaiul 34, deși, sincer, nu am văzut la ei nici aprinzătoare de
aragaz și nici plasturi 3-la-zece-mii. Un punct în plus pentru micii
întreprinzători români. Evident, tu e posibil să nu știi că ai nevoie de
lucrurile alea fix atunci și atunci mergi mai departe. Și ajungi la
Iora. Iora era o tipă foarte drăguță, cu părul blond făcut dreaduri
(sau, mă rog, codițe d-alea dubioase), cu ochi albastri si cu piercing
în nas. Apartamentul în care am stat nu era your average Ikea furnished apartment,
așa cum am scris în evaluarea de pe booking. Fiecare detaliu fusese
atent gândit – de tatăl Iorei, asa cum mi a spus chiar ea – și
apartamentul ar fi putut figura în revistele de design interior. Din
toată experiența mi s-a părut că oamenii ăștia făceau acest business cu
pasiune. Iora mi-a explicat (în italiană, da, vorbesc puțină italiană,
învățată în anii 90 de la televiziunile italiene) cam ce trebuie să fac
pe acolo, ce să văd și unde să mănânc. Palatul cutare, teatrul cutare…
De obiective turistice mi se cam rupea dar am avut grijă sa bifez
cofetăria din apropiere și unul din restaurantele recomandate, la care
voi reveni imediat, ca să nu mă mai bălăcărească Moșu că nu zic nimic de
mâncare. La cofetărie am fost doar așa, de gura ei, eu nefiind un fan
al dulciurilor. Ei bine situația stă în felul următor: luați cea mai
bună și renumită cofetărie din București si luati cea mai bună si mai
proaspătă prăjitură de acolo. În comparație cu oricare din cele trei
chestii pe care le am mâncat la această “pasticeria” de cartier,
prăjitura din România e numai bună de aruncat la coș. I’m not fucking
kidding. Eu sunt fan mini choux à la crème, sunt în stare să mănânc un
platou întreg când vreun sărbătorit ia așa ceva la muncă. Mini choux à
la crème nu va mai însemna acelasi lucru pentru mine de acum înainte.
Il ferro di cavallo
Dupa puțină leneveală si câteva cumpărături de la echivalentul Mega
Image din Palermo, am pornit într-o mică plimbare. Am trecut prin piață.
Piața este pe stradă, la noi nu mai vezi așa ceva. Tarabe cu pește – la
care tronau la loc de cinste peștele spadă și codul – tarabe cu carne,
cu legume, cu mirodenii și omniprezentele tarabe cu căcaturi, ținute de
indieni sau arabi. Piața e o experiență cel puțin inedită. Eu urăsc
piața de mic copil. De când mă duceam cu mamaie-mea în Obor. Nu stiu
exact ce mi-a declanșat această aversiune față de piață. Cea din Palermo
nu se compară cu Oborul. În sensul că Oborul e mai curat și mai
civilizat (cel mai probabil din grija primăriei Sector 2, mai exact a
domnului primar Onțanu). Are totuși un fel de romantism aparte. Pentru
mine e ok, dar prefer să ramână la Palermo. Alții s-ar putea extazia
zile întregi și și-ar putea petrece un sejur doar acolo, scriind apoi
episoade întregi pe blogul Nopti și zile.
După ce am ieșit din piață ne-am îndreptat spre unul din
restaurantele recomandate de frumoasa noastră gazdă, Iora. Îmi place
atât de mult numele ăsta (pe care atunci l-am auzit pentru prima dată în
viața mea), că mi se pare că această întâlnire nu a fost întâmplătoare
și dacă vreodată voi putea influența numele vreunei nou născute, acesta
va fi Iora, numele preferat de până acum – Diana – căzând pe locul doi.
Dar, naiba, în zilele noastre e greu să găsești pe cineva cu care să
faci sex, darămite un copil. Să revenim, însă la burțile noastre,
probabil Moșu așteaptă cu nerăbdare să citească cât am plătit pe paharul
cu vin ca să decidă dacă a fost un vin bun sau nu. Din păcate, nu mi-am
luat vin, ci bere, dar toate la timpul lor.
Restaurantele din Sicilia închid la prânz, asta dacă deschid
dimineața. Seara deschid la 1900 sau chiar 1930. Noi am ajuns pe la 1930
si deja terasa era plină, am găsit însă cu ușurință două locuri
înăuntru. Din meniu am ales un piept de pui cu cartofi prăjiți
(specificat “nu congelați”) pentru Alexandru, iar pentru mine scoici –
notat greșit “în supă” de chelneriță – și un cârnat sicilian cu cartofi
la cuptor. De băut, o bere și apă. Chelnerița și-a notat pe o foaie
comanda si ne-a lăsat pe masă o copie la indigo. A trecut conștiincioasă
coperto de 2 euro, câte un euro de persoană. Coperto, din câte înțeleg
e, pur și simplu, serviciul. Am ințeles că sicilienii nu mai dau bacșiș
dacă există acest coperto, dar nu luați de bună ce zic eu aici pentru că
nu sunt sigur. Comanda suplimentară (încă o bere, parcă) a fost trecută
pe foaie. Cu foaia, la sfârșit, te duci la ieșire și plătești. Deci nu
mai stai după notă. Restaurantul s-a umplut la scurt timp. Cu toate
astea, mâncarea a venit foarte repede. Chelnerii alergau printre mese,
luau comenzile și le aduceau. Era un iureș continuu. Erau și bine
organizați și nu erau puțini, deși mi se părea că cei care aduceau
comenzile erau doar doi. Cumva, cei care țineau resturantul înțeleseseră
că, cu cât vine mai repede mâncarea, clienții sunt mai mulțumiți, stau
mai puțin, și lasă locul altor clienți și, pentru că sunt multumiți, vor
reveni și nu se vor duce la restaurantul de alături. Încă o dată remarc
cât de prost stăm în București la capitolul servicii de calitate. De
câte ori nu am auzit scuza că este foarte plin și că durează mult până
se face mâncarea, chiar și la restaurante cu pretenții. Plătim puțin pe
mâncare dar și pentru că, în general, ingredientele sunt de proastă
calitate și serviciul este, de cele mai multe ori, mediocru. Iar
chelnerii sunt prost plătiți peste tot în lume dar doar la noi am văzut
această afectare pe fața lor. Nu pot numi un restaurant din București
care să fie cel puțin la fel de bun ca acesta. În fine. Scoicile au fost
minunate pieptul de pui excelent, iar cârnatul a fost mai bun ca în
Germania. Și cei care mă cunosc știu ce înseamnă pentru mine cârnatul
german. Nota a fost 34 de euro, nici mult, nici puțin, cred că în
Germania aș fi plătit mai mult pentru cât am mâncat aici. Cam atât
despre Ferro di cavallo , în treacăt fie spus că am revenit la
întoarcerea în Palermo, la sfârșitul călătoriei, dar la ora 2030 era
ditamai coada și am ales să ne potolim foamea cu niște Nutella și o
înghețată Oreo. Celălalt restaurant recomandat era unul cu o stea
Michelin și, deși mi-aș fi dorit foarte mult să bifez și cea de-a doua
recomandare a superbei Iora, nu am găsit nimic în meniul lor care să-l
încânte pe Alexandru.
De la restaurant am plecat când deja se înserase de-a binelea. Am
trecut prin centru să bifăm palatul – o clădire foarte frumoasă cu o
curte superbă plină cu palmieri. Am o atracție specială pentru palmieri
for some reason. Vizavi de palat era o clădire în ruine. Cam ca în
Centrul Vechi. Imediat după palat am trecut pe lângă clădirea “Squadra
mobile”. Această instituție a Poliției din Italia se ocupă de
investigarea crimelor, agenții ei sunt mai degrabă în civil și a fost
popularizată în celebrul serial La Piovra. Mi-l și imaginam pe Corrado
Cattani ajungând aici însoțit de gărzile de corp în mașinile alb
albastre cu sirenele țipând. Nu poți face o vizită în Sicilia, în
special în Palermo, fără să conștientizezi puțin cea mai mare
organizație criminală din toate timpurile, organizație pe lângă care
ISIS pare o gașcă de golani de cartier. De altfel doar la câteva zile de
la vizita mea la Palermo avea să aibă loc comemorarea zilei de naștere
și asasinării de către Mafie a celebrului procuror Giovanni Falcone,
împreună cu soția sa și 3 membri ai gărzii de corp, în urmă cu 27 ani,
pe drumul ce lega aeroportul de orașul Palermo. Acesta și Paolo
Borselino, de-asemenea asasinat la Palermo împreună cu 5 membri ai
gărzii de corp (am remarcat că în toate scrierile sunt menționate și
numele gărzilor de corp), rămân simbolurile luptei anti-Mafia și a
neputinței guvernului de a-și apăra cetățenii de temuta organizație
criminală. Italienii și, în special sicilienii, nu uită și nu sunt
puțini cei care încă mai consideră autoritățile vinovate de moartea
celor doi. Giovanni Falcone și Paolo Borselino dau numele aeroportului
din Palermo.
Ne-am întors la casa de departe de acasă urmărind indicațiile precise
ale Google Maps, pe străduțele înguste și întunecate pe care nu era
nici țipenie la ora 9 seara,oră la care cartierul Iancului trăiește
intens. La Iora în cartier era liniște. Am mai fumat o țigară și am tras
și noi obloanele.
Va urma
*termen folosit de pasionații de aviatie care denotă o aterizare fermă, dar lină