luni, 31 decembrie 2018

ce am citit în decembrie

de Ionescu
 
motto: i've got nothing to say but it's ok/ good morning, good morning (the beatles)

opera postumă a lui thomas pilaster, de eric chevillard
  • de ce am citit-o: pentru că era la un preț mic la standul editurii univers, la gaudeamus. poate și o prezentare atractivă pe coperta 4.
  • despre ce e vorba: o biografie a unui scriitor fictiv, făcută de un critic literar la fel de fictiv. cu ample extrase din opera rămasă inedită, așa zicând. nu cred că e necesar să îl fi citit pe derrida pentru a ne bucura de acestă cărticică. și nici pe monsieur jourdain.
  • o recomand? da.
monstrul colombre și alte 50 de povestiri, de dino buzzati
  • de ce am citit-o: prima oară am aflat de dino buzzati (prin anii 70, cred) dintr-o carte despre care a scris recent ema. pe coperta 4 era un citat plin de mister, care nu făcea parte din volumul respectiv, ci din ceva numit povestiri de seară. mai acum câteva luni mi-am adus aminte cumva de chestia asta și am căutat povestirile de seară. le-am găsit în volumul cu colombre, pe care l-am luat imediat, în format electro. dezamăgire! citatul plin de mister de care îmi aduceam așa bine aminte era doar un soi de motto care nu se mai continua nicicum.
  • despre ce e vorba: scurte povestiri mai mult sau mai puțin fantastice, inegale ca valoare, cu înțelesuri adânci. gen sensul vieții.
  • o recomand? da, cel puțin 10-20 de povestiri.
busola, de mathias enard
  • de ce am citit-o: am văzut la tv o prezentare a ei, by radu paraschivescu. plus premiul goncourt. mă las ușor influențat de premii.
  • despre ce e vorba: mai mult eseu decât roman. e vorba de un muzicolog vienez care are o noapte de insomnie (sigur, pe la 2-3 îl ia un pic somnul, frumos redat acest moment al somnului superficial și viselor). se gândește la diagnosticul pe care l-a primit recent (nu știm exact ce, dar pare ceva serios) dar mai ales la o roșcată, sarah. prilej pentru largi excursii asupra culturii (arhitectură, muzică, literatură) din orientul mijlociu și a occidentalilor care au fost fascinați de est. formidabilă erudiție în domeniu are acest mathias enard. sau acest franz ritter. aflăm astfel de multe personalități și întâmplări foarte interesante, dar nu scap de impresia, cu siguranță greșită, ca multe pagini sunt compilate din wikipedia. de vină sunt eu, că mă raportez prea mult la acest sit web.
  • o recomand? da, dar nu oricui. nu e o lectură foarte ușoară.
stanislaw lem: catarul
  • de ce am citit-o? o pomenește și o recomandă mihai iovănel în cronica la pâlpâiri.
  • despre ce e vorba: un roman semipolițist despre o serie de întâmplări- accidente, crime? aparent conectate. despre rolul hazardului în viața oamenilor moderni. despre cum se leagă evenimentele unele de altele, ajungându-se la urmări neașteptate. all in all, o reîntâlnire cu stanislaw lem după vreo 30 de ani +. la fel a fost mai devreme în an cu frații strugațki.
  • o recomand? da
acuzația, de bandi
  • de ce am citit-o? am aflat de existența ei de la directorul blogului și mi s-a părut ceva potențial interesant.
  • despre ce e vorba: dl bandi e un nord coreean care a scos cumva din țară aceste texte. povestirile nu au mare valoare literară, dar au cu siguranță mare valoare documentară. ne gândim că pentru români nu e prea greu să-și închipuie viața într-o asemenea dictatură. ba cam da. e mai rău decât în cel mai cumplit ceaușism. dar probabil asta ar fi urmat. sigur, am citit cu toții despre pușcăriile comuniste, dar oamenii din povestirile lui bandi sunt teoretic oameni liberi.
  • o recomand? da, unei audiențe selectate.
despărțirea de bucurești, de victor ieronim stoichiță
  • de ce am citit-o? mi-a împrumutat-o 1 om.
  • despre ce e vorba: sunt memoriile unui distins critic de artă, acoperind perioada celei de-a doua jumătăți a anilor 50 și anii 60. de când avea el vreo 7 ani și până în anul 2 de facultate, când se desparte de bucurești. un roman despre formarea lui intelectuală. cred că din tot ce am citit în 2018, cartea asta mi-a făcut cea mai mare plăcere. probabil și pentru că apar locuri, vremuri și oameni despre care am mai auzit și eu câte ceva. multor persoane nu li se dau numele reale. unii sunt ușor de recunoscut- victor papilian, alexandru papilian, ion frunzetti, petru creția, i p culianu, lucian blaga, nicolae steinhardt, ion ghica etc. sau studentul acela la istoria artei, corpolent si cu sprâncene dese- ghici? mulți deținuți politici și membrii ai vechii aristocrații în familia autorului, dar și un ilegalist comunist, unchiul octav (oare să fie și el cineva celebru?). alt personaj memorabil- domnul costel de la securitate. sunt multe de spus. despre cum se vedea dinspre ardeal, cel puțin în anumite cercuri, unirea de acum 100 de ani. despre discursul lui ceaușescu din august 1968. despre beatles, care sunt numiți chiar așa- beatles.
  • o recomand? desigur

un top 2018? nu prea pot. să menționez totuși câteva titluri: lincoln in the bardo, zece decembrie, despărțirea de bucurești, amurgul marinelului, un hohot în beznă, pâlpâiri, busola, catedrala, ruta supt-terană....
și acum: la mulți ani!

marți, 18 decembrie 2018

Guzel Iahina - Zuleiha deschide ochii




Țara autorului : URSS/Rusia

Titlul original : Zuleiha otkrîvaet glaza

Anul publicării  : 2015

Ediția în limba română : Humanitas, Raftul Denisei

Număr de pagini : 415

Nota Nopți și Zile Blog : 5/5






Cartea m-a atras total atât prin titlu, cât și prin numele autoarei, așa că am decis să o cumpăr, fără să știu despre ce este. Guzel Iahina. O tătăroaică, născută în 1977 la Kazan, capitala Tatarstanului Sovietic. Povestea începe într-un sat de tătari din URSS, în 1930. Zuleiha deschide ochii la propriu. E o dimineață oarecare, iar ea orbecăie prin gospodărie, încercând să nu-și trezească bărbatul cu 30 de ani mai vârstnic și soacra dominatoare. Caută niște marmeladă uscată de mere pe care dorește s-o ofere spiritului de la marginea satului, pentru a avea grijă de cele patru fiice moarte. Credințele ancestrale sunt prezente în viața acestui sat. Dar și credința în Allah. Zuleiha e pioasă din cale afară, iar pe deasupra își ascultă cu sfințenie bărbatul, ca pe un stăpân. Au ceva agoniseală, au o bucată de pământ, își mai ascund bogăție și prin pădure, că se aude pe ici pe colo că vin soldații roșii. Comunismul, nene. Iată că în acest an, 1930, vine sovietizarea și în satul lor. Bărbatul îi este împușcat, iar ea devine culac, adică cum au fost la noi chiaburii. Deportare în Siberia, unde va petrece 16 ani, departe de credință și tot ce a învățat până atunci. Pâna aici pare o poveste obișnuită, cum noi am mai citit nu doar o dată. Însă frumusețea cărții începe când Zuleiha deschide ochii la figurat și începe să-și trăiască noua viață. Extraordinar de fină această scriitoare, a știut perfect să sensibilizeze cititorul, a pus pe hârtie sentimente foarte frumoase, așa cum numai rușii scriu. Francezii, englezii, americanii etc nu au cum să scrie așa sensibil, nu pot crea oricât s-ar strădui povești de dragoste atât de intense și neașteptate, nu pot zugrăvi cu atâta expresivitate tristețea, scoțându-i în evidență și părți pozitive, nu au cum să fie vreodată la nivelul rușilor în literatură. Nu mă apuc să fac analize pe text, vă zic doar să cumpărați cartea asta, e literatură pură.

joi, 13 decembrie 2018

Ziua nevestei

Anul trecut, de ziua nevestei, am fost împreună la Roma. Am băgat mâna în Fontana Di Trevi, am stat pe treptele spaniole, am mers la pas prin minunatul cartier Coppede, am privit la Colosseum, ne-am rugat la Vatican, am mâncat pizza și am băut bere locală. Anul ăsta i-am promis că vom vedea Parisul, dar eu nu sunt un om de cuvânt, așa că am reluat vechea tradiție de ziua ei, mersul la Marea Neagra. Lumea ne consideră nebuni. Ce să faci la mare când afară sunt 0 grade și stă să ningă? Păi ce să faci? Să te liniștești, să nu mai vezi alți oameni pe tot țărmul, să te bucuri de priveliștea și fondul sonor al valurilor mari care se sparg de uscat. Să te bată vântul în față, să simți sălbăticia.

Plecăm cu noaptea în cap, pentru că spre sfârșitul toamnei zilele sunt din ce în ce mai scurte. Eu m-am trezit la 5:30 și am făcut 8 sandwichuri cu pâine feliată, unt, cașcaval și șuncă. Câte două pentru fiecare. Le vom mânca în parcarea ultimei benzinării de pe autostradă, cu 5 km înainte de Fetești. Vreme de să nu scoți un câine din casă, cum se spune. Un vânt rece care făcea temperatura resimțită cu vreo 10 grade mai mică decât cea reală, care oricum nu era prea ridicată. Dar pe noi nu ne deranjează vântul de iarnă. Suntem aici pentru un moment festiv, pentru ceva care ne face plăcere. Oamenii au muncit zeci de ani la Kolîma pe o vreme mult mai câinoasă, iar noi simțim fericire când desfacem tortul de ziua nevestei, o cutie de Tiramisu DeLuxe de la Lidl, cântând "la mulți ani" cu însuflețire în parcarea de pe Autostrada A2, unde vântul bate puternic, iar temperatura este negativă.

Costinești. Mergem pe plaja de la Obelisc până in dreptul epavei. Mulți își mai amintesc pățania de anul trecut, când m-a stropit marea. De aceasta dată mi-am luat pantaloni și ciorapi de schimb. Paza bună păzește primejdia rea. Copiii se joacă fericiti pe plajă, alergând și chiuind. Cel mare îl îndeamnă pe cel mic să se apropie cât mai mult de valuri și bineînțeles că la un moment dat apa îi trece de glezne și-l face leoarcă la picioare. Cel mare zâmbește diabolic și ia o distanță regulamentară față de noi, părinții săi. Eu am haine de schimb, dar pentru copil nu s-a gândit nimeni să ia. Ne întoarcem la autoturism și luăm obișnuitul drum către Auchan Constanța, de unde cumpărăm ciorapi și ciupici pentru cel mic.

Acum că suntem din nou ok mergem către City Park Mall, în imediata apropiere a Lacului Tăbăcariei, de unde îi promisesem nevestei că-i cumpăr cadou. O pereche de blue jeans își dorește, nu are preferință de brand. Găsim un magazin Motor Jeans. Nici nu știam că mai există așa ceva. De la Motor îmi povestea prietenul Ionescu ca isi lua blugi in tinerete, când încă mai purta acest tip de pantaloni. Probează nevasta niște jeansi culoarea indigo spre negru și îi vin ca turnați. 220 lei preț normal, 174 lei de Black Friday. Chilipir curat. Îi luăm, mai ales că nu vrem să mai întârziem cu probatul hainelor. Nevasta își păstrează blugii noi pe ea și plecăm, așa cum cere tradiția, spre celebrul Pizza Hut.

Dar ce au făcut constățenii Pizza Hut-ului? L-au transformat într-un bistro pentru studenți, pokemoni și hipsteri. Mese înalte, scaune de bar, aglomerat peste măsură. Găsim totuși o masă, ne așezăm, dar în cinci minute nu ne aduc nici măcar meniurile. Am principiile mele în astfel de situații. Ne ridicăm nervoși și plecăm. Păcat. Iubeam cu toții Pizza Hut-ul. Un mare minus pentru Pizza Hut Constanța.

Parcăm lângă Casino și mergem spre pietonalul cu restaurante din centrul Constanței. Găsim un local care arată foarte bine. Tipul de pub modern, cu trei-patru măsuțe, canapele, atmosferă prietenoasă, beculețe aprinse în geam, un șemineu digitalizat (adică la baza șemineului este după un geam un ecran mare pe care rulează un filmuleț cu un foc aprins). Ospătarul este foarte prietenos, ne face recomandări, este fix ce așteptam. Ne mirăm că suntem așa de norocoși. Până gust prima gură de bere. Carlsberg la draft. E acră. Foarte acră. Nu zic nimic, pentru că nu vreau să o influențez pe nevastă. Gustă și ea și spune că berea e acră. Atunci merg după ospătar și îl anunț. Își pune și el într-o cană și bea și zice că e acră. Îi spune patroanei, care își cere scuze și ne aduce Carlsberg la sticlă de 0,33. Asta este foarte bună. Noi, bătrânii, ne-am comandat o ceafă de porc la grătar și cârnați, alături de cartofi și murături. Clasic. Copilul mare un hamburger black angus, copilul mic paste cu sos alb (Nu știm de ce, dar numai asta mănâncă la restaurante. Niciodată nu vrea altceva, deși noi îl îndemnăm să încerce și alte feluri). Copiii beau Coca Cola la sticlă de sticlă. Iau prima îmbucătură de ceafă. E tare ca dracu. Nu-i zic nimic nevestei, dar ea spune că nici cotletul nu e așa tare. Eu acasă fac o ceafă la tigaie de se topește în gură. Gust și din mâncarea copiilor. Hamburgerul merge, e chiar gustos. Pastele sunt mult mai slabe ca ce fac eu acasă. Astea sunt restaurantele din România. Majoritatea lor. Nu prea găsesc ceva să depășească ceea ce gătesc eu, iar eu sunt un bucătar submediocru. N-a fost chiar așa de rău, ne era foame mare, dar parcă așteptam un festin culinar.

Noaptea târziu, ca întotdeauna pe A2, pe drumul de întoarcere. Nici țipenie, pentru că lumea nu merge și nici nu vine iarna de la mare.

Săptămâna următoare plecăm iar la mare. De această dată avem zăpadă. Suntem fericiți că putem proba roțile de iarnă la adevărata lor valoare. Încerc din când în când să fac un derapaj controlat, stârnind oprobriul nevestei. Și are dreptate. Între Ion Corvin și Cobadin vedem trei mașini răsturnate. E iarnă grea în Dobrogea. Zăpada viscolită e aruncată pe carosabil. Drumul prin Independența e blocat. Păcat, e unul dintre drumurile noastre preferate. Ne-ar fi scos direct în Mangalia, prin Negru Vodă, așa ocolim pe la Eforie.

Temperatura a coborât la -8. Vreme extremă, n-am mai luat copiii. Ne plimbăm prin portul turistic Mangalia. E pustiu. Noua ne place, deși gerul mușcă din noi. În centrul Mangaliei vedem într-o vitrină o oală cu motive românești. Vrem să o cumpărăm drept amintire. E bună de ciorbă. Dar oala se vinde fără capac. Cine are nevoie de o oală fără capac? Intrăm într-o librărie. Nevasta dorește să cumpere o carte, deși îi spun că i-o cumpăr eu de pe net cu cel puțin 30% mai ieftin, dar ea spune că vor muri librăriile dacă sunt toți oamenii ca mine. Își cumpără o carte a maestrului Kawabata, nou apărută. Ni se face frig, iar eu sugerez că ne este frig pentru că suntem nemâncați.

Mergem la un restaurant unde am mai fost împreună acum vreo 8 ani. Tot într-o zi geroasă, era de Sfântul Ștefan. Un restaurant foarte cinstit, în Mangalia. Canapele, ospătar așa cum trebuie, un om pe la 50 de ani îmbrăcat în costum, cu cravată, cu mustață, nu puțoi la blugi, sau fată la 20 de ani care te servește mestecând gumă. Foarte greu mai găsești ospătari de calitate în zilele noastre. Pe ospătar îl cheamă Gabi. Știm asta pentru că toată lumea îl strigă pe nume, chemându-l pe la mese. Localul este plin și majoritatea celor de acolo sunt localnici care se cunosc între ei. Domnește o atmosferă prietenoasă, de oraș liniștit de provincie. Gabi ne tratează foarte bine, iar mâncarea este pe placul nostru. Eu încerc tigaia picantă, nevasta fasolea cu ciolan, amândoi luăm la comun o pizza. Chiar nu avem niciun reproș. Beau și un pahar de vin roșu, că după masă ne plimbăm pe malul mării la -8,-9 grade. Acum mi se pare cald afară. Corpul se simte altfel după o masă bună. Ai energie, ai dorință de plimbare, ți se pare totul frumos. Ne plimbăm în noapte, pe malul mării.

După o vreme am plecat spre casă și am mai oprit pe autostradă în două benzinării, în prima am băut o cutie de Pepsi, iar în a doua am băut un Pepsi la sticlă de 0,25 și am mâncat o cutie mică de Pringles.

Sfârșit.


Două poze din același  loc de maximă belvedere. De ziua nevestei și  în săptămâna următoare.


duminică, 2 decembrie 2018

ce am citit în noiembrie

de Ionescu

am continuat cu yukio mishima. templul de aur, într-o ediție din anii 80. de data asta narațiunea este făcută la persoana 1, de către un puști care a fost trimis învățăcel la un templu d-ăsta japonez. frustrările tot cresc în el și imediat fandacsia e gata. suntem martori neputiincioși ai alunecării lui în nebunie. multe lucruri mai greu de înțeles pentru o minte de nejaponez. din cele 3 cărți ale lui yukio mishima citite în toamna asta, templul de aur m-a prins cel mai puțin.
în schimb pâlpâiri mi-a părut cea mai frumoasa carte a lui dan lungu din câte am citit. și cred că doar una am ratat. tot la persoana 1 e spusă, aici naratorul este un individ care întreține mult mister în juru-i. se află în concediu (de recuperare/ explorare a identității) într-un sat (din moldova, desigur), unde a fost trimis de instituția pentru care lucreaza, sub o identitate nouă. multe pagini sunt pline de teorii sociologice complicate, omul vrea să ajungă pesemne la acea recuperare a identității observând oamenii satului și relațiile dintre ei. în rest, diverse întâmplări amuzante și patognomonice pentru satul românesc. povestea bătrânului care merge la oraș la fiul său, unde refuză să se ușureze la veceul din apartament (vedeți voi, closetul în curte este privit ca un semn tipic de lipsă de civilizație, dar se poate pune și întrebarea dacă e normal să te caci acolo unde mănânci?). povestea primarului din comună, care la revoluție a fugit la un nepot într-o altă parte a țării, dar care a revenit după vreun an și apoi a tot câștigat alegerile libere. 
am citit o cronică a romanului, pe scena 9. mihai iovănel îl vede pe narator ca fiind poate extraterestru. mie mi se pare că șpilul e că naratorul suferă de schizofrenie și sper să mai vorbim despre argumentele mele când veți fi citit cartea.
noul volum din iocan, 7, e sub medie. nu a fost grozavă nicio contribuție originală. reținem totuși că liviu și vasilica apar ca personagii pe undeva. revista se deschide cu o povestire apocaliptică a unei doamne despre care poate vom vorbi luna ce vine. a doua povestire e a americano-vietnamezului care a scris simpatizantul. cred ca anul trecut l-am citit. la rubrica recuperări- gib mihăescu.