duminică, 30 martie 2014

Puncte de fidelitate Cora

Îmi place Cora cel mai mult. (Sigur, îmi place şi Lidl dar Lidl este ca o comedie romantică urmarită sâmbătă seară în detrimentul unui film de 8,4 pe imdb). E ordonat, e curat, are produse excelente şi sunt singurii de pe piaţa românească care au un sistem foarte bine pus la punct de puncte fidelitate/carduri fidelitate. Lumea spune: "Sunt o prostie punctele alea de fidelitate, nu ai ce să iei cu ele.". Păi dar nu este aşa. Cu punctele adunate iei produse pe gratis. Îţi mai dă cineva ceva pe gratis în ziua de azi? Eu an de an am luat chestii mişto de la ei în luna în care m-am născut. În acest an am avut 9500 puncte de fidelitate şi am ales ceea ce se vede în poza de mai jos. Gratis! Aştept şi de la celelalte hypermarketuri asemenea oportunităţi, să se vadă că ţin la clienţi. Voi unde faceţi cumpărăturile deobicei?


joi, 27 martie 2014

Ziua X

Am primit o leapşă bloggeristică de la Archaeopteryx de pe blogul Amintiri din Cretacic şi anume să dau publicării un text scris în urmă cu şapte ani. Am scris pentru forumul locomania textul de mai jos în 2007. Din păcate acest forum nu mai există, dar eu am găsit pe computerul meu un document text intitulat "Ziua X". Este un mic jurnal de călătorie, însă (nu ştiu de ce) începe cu ziua a cincea. Cel mai probabil postam pe forum în reprize. Nu găsesc prima parte, aşa că mai jos public ce am găsit. În acele vremuri eram înconjurat de mulţi prieteni de pe forum, aflaţi în diferite oraşe. Iată ce scriam în 2007:

Ziua V - De dimineaţă m-am întâlnit cu Daimon şi am mers la un ceai, respectiv vodcă în Aux Anges. Un local amplasat într-o veche casă ce probabil a aparţinut unui grof. Aici, în Aux Anges, am ascultat cântece ungureşti interpretate la vioară şi vocal de către un grup de petrecăreţi. Petrecăreţi unguri. Apoi cu acelaşi Daimon am fost în Pizza Y, unde după o vreme a apărut şi piskeshu, abia trezit din mahmureală. Pe după masă l-am condus pe Daimon la gară, apoi am plecat pe jos cu piskeshu, care dorea să mă ducă în Music Pub. Acesta era închis, aşa că ne-am oprit tot în Aux Anges, la bere. Spre seară ne-am despărţit şi fiecare s-a dus la treaba lui.

Ziua VI - Am plecat spre Arad, ieşind din Cluj pe lângă Cora. M-am oprit la Huedin şi am băgat benzină de la Petrom. Apoi spre Oradea pe un drum pitoresc. În Oradea m-am întâlnit cu userul X, care m-a cinstit cu un ceai într-un local foarte mişto, cu muzică de calitate. Chiar mi-a părut rău că n-am putut sta mai mult, dar omul avea treabă, iar eu trebuia să ajung la Arad. După-masă am ajuns în sfârşit în Arad, îndeplinindu-mi al doilea obiectiv al excursiei. Vizita la minunata. Am mers cu minunata în Kaufland la cumpărături.

Ziua VII + Ziua VIII - În Arad. Un oraş frumos, capitalist, liniştit, plăcut. Vizitat pe îndelete, făcut poze, cumpărături, mers cu minunata într-un bar de rockeri, mers la ştrandul de pe Mureş şi multe altele.

Ziua IX - Oprit în Deva şi plimbat în voie. Blocaj rutier de proporţii între Deva şi Simeria. Oprit în Haţeg la Plus pentru o apă minerală. N-am vrut să fac Arad-Bucureşti dintr-o dată aşa că m-am oprit pentru noapte în Valea Jiului, la un motel lângă Mânăstirea Lainici. Am fost singurul client al motelului abia deschis. Mi-a dat impresia că mă aflu într-un sălaş al fantomelor. Masa s-a pus doar pentru mine, focul s-a făcut doar pentru mine. M-am aşteptat ca la miezul nopţii să vină cineva şi să mă omoare. N-a fost aşa. Patronii locului, un frate şi o soră (probabil morţi pe la 1700) mi-au ţinut companie pe parcursul serii cu multe poveşti. La fel şi bucătarul locului. Din personal mai făcea parte o menajeră ţigancă. Doar ei şi cu mine. De la fereastra mea se vedea Jiul curgând. În rest o tăcere mormântală. Am dormit bine.

Ziua X - Am ieşit de pe Valea Jiului, dar am luat-o pe un drum secundar, evitând astfel oraşul Târgu Jiu. Am ajuns în oraşul Novaci. Drum foarte pitoresc, cu multe sate bogate şi frumoase. Am ieşit la Mânăstirea Polovraci, apoi la Horezu. Râmnicu Vâlcea, Dealu Negru, Deduleşti (oprire pentru mici), Piteşti. Autostradă şi acasă.

marți, 25 martie 2014

Aspiratorul Kirby

Într-o seară mă sună un prieten şi-mi spune că a asistat la o demonstraţie cu aspiratorul Kirby şi că m-a programat şi pe mine la un asemenea spectacol, acest electrocasnic doar aşa vânzându-se, din uşă în uşă, de către comis voiajori ca Bunny Munro sau ca Maxwell Sim. Mi-a părut bine pentru că auzisem de Kirby şi nu înţelegeam de ce costă atât de mult. Circa 2500 euro, adică aproape jumătate dintr-o maşină Dacia Logan nouă. Am fost sunat de către cei de la Kirby şi am stabilit de comun acord o dată pentru demonstraţie, la mine acasă.

Cel care se ocupă de prezentare, un băiat cam de 31-32 de ani, a venit cu o Dacia Logan din al cărei portbagaj a scos două sacoşe mari de voiaj cu însemnele Kirby. Am dorit să-l ajut, dar nu a acceptat spunând că le ţine el pe amândouă pentru echilibru. Am mers în casă, respectiv în sufragerie, unde eu, nevasta şi copilul ne-am aşezat frumos pe canapea la îndemnul acestui comis voiajor care ne-a întrebat ce am auzit despre acest aspirator. Eu i-am zis sincer că am auzit de preţ şi anume 120 milioane. A dat el puţin din mustăţi, dar a zis că până la urmă mă voi convinge, pe parcursul demonstraţiei. Înainte de a începe demonstraţia propriu-zisă a scos din traistă un banner A4 pe care era o imagine cu o insulă din Grecia şi ne-a spus că el nu a fost niciodată în Grecia şi că-şi doreşte mult să meargă acolo cu prietena lui, iar ei la Kirby au un concurs şi obţin puncte dacă vând direct la vizionare un aspirator, iar în funcţie de clasament se câştigă excursia în Grecia. Da. Ce să zic? Puţin ne pasă de excursia lui în Grecia. Nici eu nu am fost în Grecia. În sfârşit. A început demonstraţia, moment în care omul şi-a sunat superiorul ca să anunţe acest lucru. Aspiratorul are un design clasic, chiar plăcut şi nu seamănă cu alte aspiratoare. E cam ca ăla cu care face curat Farrokh Bulsara în videoclipul piesei I want a break free. La aspirator a racordat un tub şi un sistem foarte ingenios de ţevi cu perii la capăt. Cu aceste perii chiar ajungea deasupra bibliotecii până în spate sau pe sub canapele, unde aspiratorul nostru normal (pe care am dat 300 lei în Cora) chiar nu ajunge. În loc de sacul aspiratorului folosea un borcan care în capăt avea nişte şerveţele albe pe care se vedea bine praful strâns. La fiecare aspirat printr-un loc al sufrageriei noastre acel şerveţel se făcea negru de cât praf era adunat şi trebuia schimbat, iar comisul voiajor nu ezita să râdă de noi, dar aşa la modul fin. Din când în când ne întreba dacă nici acum nu îşi face banii.

Apoi a întrebat care este cel mai folosit loc din casă dar cel mai puţin curăţat. Iar eu i-am răspuns că bucătăria, iar el a zis nu, saltelele de dormit. Şi ne-a cerut voie să meargă în dormitor. Între timp a scos tuburile din aspirator şi i-a ataşat direct o perie destul de mare. În locul şerveţelelor albe la burduf a legat o cârpă neagră şi s-a apucat să aspire salteaua. După ce a aspirat a luat cârpa neagră în mână şi se tot întreba (aşa în joacă) dacă să ne arate sau nu ce e înăuntru. Parcă asistam la un spectacol de iluzionism. Ne-a arătat. O pulbere albă. Ne-a întrebat dacă ştim ce este pulberea respectivă. Nu am ştiut. A zis că sunt acarieni, adică microorganisme care mănâncă piele moartă. Le-a pus pe o linguriţă şi le-a dat foc cu o brichetă. Mi-a dat să miros. Mirosea ca şoriciul pârlit proaspăt de pe porc, de Ignat. A mai zis că fără aspiratorul Kirby ar trebui să schimbăm de două ori pe an salteaua.

Apoi a urmat cea mai interesantă parte. Cea de curăţare a covorului din sufragerie. Până la urmă cei mai mulţi dintre noi la asta cred că se foloseşte aspiratorul, adica pentru aspirat covoare. Mai întâi ne-a cerut voie să aspire covorul cu aspiratorul nostru şi abia după ce a dat bine-bine cu el a început să dea şi cu Kirby şi râs de cât praf adună Kirby după aspiratorul nostru, spunându-ne că avem un aspirator inutil. După ce a aspirat, a şi spălat cu soluţie şi un dispozitiv special. Acest dispozitiv special de spălare mai costa încă 320 euro pe lângă cei 2500 euro iniţiali. Recunosc, le-a făcut foarte frumos. Ne-a întrebat dacă nici acum nu merită aspiratorul, iar noi am spus că merită, dar că nu ne putem permite să-l cumpărăm.

De aici a început showul. Comisul voiajor a spus să stăm puţin că-l sună pe şefu lui. L-a sunat şi i-a zis că a terminat demonstraţia la noi şi că ne-a plăcut foarte mult şi că-l roagă în numele nostru să ne lase în rate fără dobândă aspiratorul, cu un avans mic. Apoi ne-a zis că şeful doreşte să vorbească cu mine şi mi-a dat telefonul, fără să mai apuc să refuz. Şeful mi-a zis că dacă cumpăr pe loc aspiratorul îmi poate lăsa cu un avans de 500 euro din care acum îi pot da 50 euro sau cât am în casă, ca să putem semna contractul şi restul de avans în 2-3 zile, iar ce mai rămâne în 12 rate egale fără dobândă. Iar apoi a mai zis că îmi dă pe gratis peria care spală covoare în valoare de 320 de euro. Dar numai dacă cumpăr în seara asta. Şi apoi l-a cerut înapoi la telefon pe comisul voiajor cu care a mai vorbit 1 minut. După ce a închis cu şeful comis voiajorul mi-a întins mâna şi m-a felicitat, întrebându-mă dacă să scoată contractul, ca să nu pierd oferta. Că nici el nu dorea să piardă oferta cu Grecia, pentru că avusese un start mai slab în concurs, dar recupera el. L-am poftit pe om în bucătărie şi i-am dat un pahar de Pepsi Cola rece. Ne-a mai arătat el tot felul de calcule şi posibilităţi, dar i-am zis că nu suntem nici noi proşti şi cunoaştem aceste tertipuri ale vânzătorilor, eu chiar lucrând în vânzări. Păreri de rău de ambele părţi şi asta a fost. Am stat cu el de vorbă o oră pe stradă, când l-am condus. Am discutat despre maşini şi călătorii. Până la urmă era doar un om care-şi făcea şi el treaba. A prezentat frumos şi chiar mi-a dat impresia unui comis voiajor din America anilor '30, care vinde nimicuri nevestelor casnice.

Aspiratorul foarte mişto. Mi-a plăcut. Dar mai mult de 4000 lei nu aş da pe el. În fond şi la urma urmei e doar un aspirator, iar 4000 lei cred că e un preţ corect pentru ceea ce face. La sfârşit i-am dat o listă cu prieteni de-ai mei cărora să le recomande produsul. Aşa se face reclamă la Kirby. Probabil nu l-a primit nimeni din cele 15 persoane indicate. În ziua de azi lumea se fereşte de a băga străini în casă.

vineri, 21 martie 2014

Ian McEwan - Ispăşire

Atonement este titlul original. Am preferat să pun coperta de limbă engleză deşi eu am citit ediţia în română apărută la Editura Polirom în 2008, având pe copertă actorii din film, Keira Knightley şi James McAvoy. Am spus-o şi în alte rânduri, nu sunt fanul coperţilor inspirate din filmul făcut după carte, plus de asta mi se pare foarte frumoasă coperta originală, iar asta pe care am găsit-o eu are şi cuvintele regretatului John Updike. Romanul este scris în 2001, dar mi-a dat senzaţia de clasicitate prin construcţia lui, prin modul lent, precis şi migălos de a pune evenimentele în scenă, prin felul în care sunt expuse sentimentele personajelor, prin descrierile atente şi de o frumuseţe aparte. Povestea şi destinele unor personaje sunt foarte măiastru completate cu scene de război sau cu introspecţii psihologice profunde, autorul dând dovadă de mare talent. Finalul neaşteptat sporeşte frumuseţea cărţii, făcând-o preţioasă. Capitolele de început (prima parte a romanului) sunt preferatele mele, cu acel conac victorian înconjurat de pădure, cu intriga ce se conturează şi faptele care sunt prezentate cititorului din punctul de vedere al mai multor personaje, cu acel havuz din care iese Cecilia, cu ochii unei fete de treisprezece ani care urmăresc totul, dar nu înţeleg prea multe. Din punctul meu de vedere a fost o carte desăvârşită, mi-a plăcut foarte mult. Iar McEwan nu este doar un scriitor, este pur şi simplu un artist din care abia aştept să mai citesc.

duminică, 16 martie 2014

Hiroyuki Aihara & Nami Adachi - Şcoala urşilor. Pozna lui Jackie

Axa Roma-Berlin-Tokyo a pierdut războiul, iar România a fost dată Uniunii Sovietice, aşa că în vremurile ce au urmat copiii s-au delectat cu literatură sovietică gen Habarnam sau Cei trei grăsani, ceea ce nu a fost rău, însă au fost lipsiţi de o literatură excepţională, cea japoneză. Acum, după mulţi ani, am pus mâna pe o carte a fiului meu şi am citit-o cu mare plăcere. O carte japoneză despre doisprezece urşi. Aihara este autorul, iar Adachi este ilustratoarea, cartea având poze foarte frumoase şi aparte. Mi-a plăcut cartea, exceptând faptul că urşii au nume europene sau americane, dar poate e doar o găselniţă a traducerii. Cei doisprezece urşi fac o plăcintă cu dovleac şi vor să o vândă la târg. Oră cu oră asistăm la preparare şi la alte pregătiri ale urşilor. Apoi Jackie face o prostie, sare în plăcintă şi o cam turteşte. Totuşi se încăpăţânează să plece cu ea aşa la târg, unde bineînţeles nu o cumpără nimeni. Dar ceilalţi unsprezece urşi se deghizează şi cumpără plăcinta, apoi o mănâncă fericiţi cu toţii. Ajunşi acasă găsesc un cadou, o pătură mare şi călduroasă cu care se învelesc şi dorm liniştiţi. Foarte frumos!

joi, 13 martie 2014

Demnitate

Din nou la Lidl. Nu merg acolo doar pentru cumpărături, ci şi pentru a analiza din punct de vedere sociologic şi psihologic oamenii care vin să-şi procure diverse produse. Aşa cum unii bărbaţi se uită după femei şi fac referiri la ţâţele sau curul respectivei, eu mă uit la cumpărătorii de la Lidl, emiţând anumite păreri mai mult sau mai puţin pertinente. Sunt la Lidl pe Strada Fizicienilor în Bucureşti. Sunt standuri întregi cu reduceri. Lumea se îmbulzeşte şi-şi dă coate. Bătrâni distinşi cu pălărie şi femei în vârstă cu pardesiuri roase de molii scormonesc printre produsele reduse, aruncându-le în stânga şi-n dreapta. Pe feţele lor hulpave se citeşte panica că ar fi posibil să nu apuce ceva de care oricum nu au nevoie. Nu mă deranjează sărăcia oamenilor, mă deranjează lipsa lor de demnitate. Mai bine să nu ai nimic, decât să îţi dai coate pentru produse la reducere în anul 2014. Mă mai deranjează faptul că majoritate celor ce fac cumpărături de la Lild desfac produsele şi nu le cumpără. Nu e vorba numai de haine, pe care le lasă împrăştiate aiurea, ci şi de produsele alimentare. Ce minte de idiot să ai ca să desfaci din ambalaj un ştrudel? E doar un ştrudel, în pula mea, foietaj congelat. Chiar trebuia desfăcut şi lăsat aşa în frigider? Sunt doar românii dobitoci şi nesimţiţi sau toţi oamenii în general?


luni, 10 martie 2014

Tabăra din a şaptea

- Ai văzut vreodată o pulă de cal?, mă întreabă Savu.
Stăteam amândoi pe treptele din faţa bucătăriei, uitându-ne peste gard la căruţa care tocmai trecea pe drumul de ţară din faţa clădirii unde eram cazaţi. Ajunsesem acum trei zile după opt ore de mers cu trenul şi încă o oră de mers cu un autobuz. Eram în tabără cu clasa, la sfârşitul clasei a VII a. Clădirea în care am fost cazaţi îmi dau seama acum, după mai bine de douăzeci de ani, era un fost sanatoriu dezafectat. Am văzut şi în prezent astfel de clădiri şi toate sunt sanatorii, unele chiar de boli mintale. Dormitoare comune cu paturi de fier, duşuri comune cu tavanul scorojit, wc-uri turceşti, coridoare lungi şi întunecoase, o bucătărie separată de clădire, grădină cu loc pentru activităţi recreative. O clădire veche, degradată, cu o înfăţişare sumbră. Interior umed, unde în plină vară îţi intră frigul în oase. În prezent dacă copiii ar fi cazaţi în asemenea unităţi, s-a face mare vâlvă pe posturile de televiziune, dar atunci, la începutul anilor '90, nu interesa pe nimeni acest aspect, iar noi eram chiar mulţumiţi de această tabără. Stăteam cu Savu pe treptele bucătăriei, în timp ce colegii noştri jucau volei. Eu nu jucam volei, pentru că în ziua precedentă greşisem toate servele trimiţându-le în fileu, făcându-i pe colegii ofticoşi să ţipe la mine că le stric jocul, iar Savu nu juca pentru că nu dădea doi bani pe asemenea prostii.
- Unde pula mea să văd pulă de cal?, l-am întrebat şi eu pe Savu.
- Nu ştiu. N-ai fost şi tu la ţară?
- Nu am pe nimeni la ţară.
Savu a stat puţin pe gânduri, iar apoi mi-a zis că o să-mi arate ceva fantastic, dar mai întâi trebuie să-l ajut să găsească o sârmă. N-a fost greu de obţinut, ne-a dat-o nea Titi administratorul clădirii, crezând că ne foloseşte la legatul unui picior de pat. Alături de Savu am ieşit din curtea taberei şi ne-am îndreptat către cârciuma din sat, care nu era foarte departe, unde în faţă erau câteva căruţe cu cal. Savu a zis că trebuie să aşteptăm până ce unui cal îi vine să se pişe. Am aşteptat cu mare curiozitate, pentru că Savu era un băiat tare şugubăţ care ne distra mereu cu glumele sale. De pildă, într-o recreaţie la şcoală s-a dus la Lemnaru Andreea, cea mai buna elevă de la noi din clasă, care stătea în bancă şi-şi repeta pentru ora următoare. Şi o întreabă Savu:
- Lemnaru, mergi cu mine după ore?
- Unde să merg?, ridică privirea sfioasă Lemnaru Andreea.
- După statuie, să-ţi dau muie!, replică Savu într-un hohot de râs şi apoi o ia la fugă.
Dar biata Lemnaru Andreea nici în tabără nu a scăpat de Savu. Când am mers să facem o baie într-un lac din apropiere, Savu şi-a băgat o piatră în faţă la slip şi s-a dus aşa lângă Lemnaru Andreea, chipurile să o întrebe ce mai face. Ăsta era Savu al meu, un băiat simpatic, numai prostii făcea, aşa că mă aşteptam la o chestie interesantă şi în ceea ce-l priveşte pe cal. După o vreme scoate unul dintre cai pula să se pişe, cu o mişcare care m-a uimit pentru că nu mai văzusem aşa ceva. Pula i s-a belit singură, ieşind din piele ca cine ştie ce sculă telescopică. Savu s-a repezit imediat şi cu o dexteritate ce denota faptul că nu făcea pentru prima oară operaţia a legat cu sârma de la nea Titi pielea pulii calului, lăsându-i corpul decalotat. Apoi mi-a făcut semn să plecăm şi ne-am ascuns după nişte copaci mai departe, de unde am asistat ţinându-ne cu mâinile de burtă de atâta râs la chinurile bietului cal, care a rămas cu sârma în jurul pulii.

Mai pe seară iar stăteam cu Savu pe treptele bucătăriei. Colegii noştri jucau şeptică pe echipe. Savu căzuse în echipă cu Lemnaru Andreea şi şi-a băgat pula, iar eu nu fusesem ales în nicio echipă şi până la urmă mi-au zis să fiu eu cu Lemnaru Andreea, dar n-am vrut să joc cu ea pentru că era tocilara clasei şi nu avea deloc ţâţe.
- Ai văzut vreodată pizda unei fete?, mă întreabă Savu.
- Nu, Savule. De unde să văd?
- Păi la noapte să te pregăteşti, că o să o vedem pe colega noastră Săsăran Ramona în pizda goală.
- Ai de pula mea, Savule. Cum aşa?
Nu-mi venea să cred. Pur şi simplu nu-mi venea să cred. Nici în cele mai frumoase vise nu-mi închipuiam că-i pot vedea pizda lui Săsăran Ramona. Nu era ea cea mai drăguţă fată de la noi din clasă, dar pizda reprezintă o fascinaţie pentru orice bărbat, dar mai ales pentru un copil de 13 ani. L-am întrebat pe Savu încă o dată cum e posibil aşa ceva, iar el mi-a explicat pe îndelete. El şi cu Săsăran Ramona erau vecini pe aceeaşi scară de bloc, iar taţii lor chiar erau colegi de muncă la 23 August, uzina de reparaţii material rulant. Săsăran Ramona terminase clasa a VII a cu o corigenţă la matematică pe care urma să o dea în septembrie. Nu le-a spus nimic părinţilor, pentru că taică'su i-ar fi dat o bătaie soră cu moartea. Savu a şantajat-o încă de la terminarea şcolii şi i-a cerut colegei de clasă şi de bloc să-i arate pizda în schimbul tăcerii. În tabără venise timpul pentru asta.

Profesoara Stere şi directorul Naumovski erau cazaţi, fiecare în camerele lor, la etajul 1, noi, copiii, la etajul al 2 lea. Îşi făceau ei rondul de seară pe la orele 22, spunându-ne să ne culcăm pentru că trebuie să fim odihniţi pentru activităţile de a doua zi, dar nu-i prea băga nimeni în seamă. Ne făceam şi noi că ne ducem la pat, dar după ce ei se retrăgeau începea tămbălăul. Probabil că şi ei se distrau ca între colegi, doar erau în vacanţă. Poate beau o ţuică, poate vorbeau de-ale adulţilor. Noi fie ne strângeam în dormitorul fetelor, fie în cel al băieţilor şi eram cu ale noastre. Ascultam la casetofon Dr Alban sau Michael Jackson (care-i plăcea mult lui Lemnaru Andreea), iar cei care ştiau muzică mai multă ascultau Duran Duran şi Scorpions. Cred că era vreo 12 noaptea când am plecat cu Savu şi Săsăran Ramona spre duşuri. Ca să-i vedem pizda lui Săsăran. Ea când a văzut că vin şi eu a făcut ca toţi dracii şi s-a enervat zicând: "Eu nu mă dezbrac de faţă cu grasu ăsta.". Adevărul este că eram un copil gras şi nu eram foarte simpatizat din această pricină. Dar Savu era prietenul meu şi i-a zis că trebuie să mă uit şi eu. Am intrat toţi trei la duşurile fetelor şi am închis uşa cu zăvorul pe dinăuntru. Atunci nu m-am gândit prea bine cum arată încăperea respectivă, dar dacă ar fi să mă gândesc acum îmi dau seama că era ceva nasol, cu ciment pe jos, cu faianţă albă spartă în multe locuri, cu ţevi ruginite, cu urme de igrasie. Un copil de 13 ani aflat în faţa celei mai mari oportunităţi din viaţă sa nu se gândeşte la asta. Savu i-a zis lui Săsăran să ne arate ţâţele întâi. Săsăran şi-a ridicat tricoul şi ne-a arătat ţâţele vreo 5 secunde. Aveam o colegă căreia îi ziceam "Calu'" (din pricina dinţilor crescuţi aiurea)care avea în clasa a VII a ţâţele unei femei de 45 de ani care a alăptat 3 copii. Săsăran nu avea ţâţele aşa, dar erau nişte ţâţe aproape mărişoare cum poate şi-ar dori multe femei mature care nu au ţâţe deloc. După 5 secunde şi-a acoperit ţâţele, iar Savu i-a zis să-şi dea chiloţii jos. Şi-a dat pantalonii şi chiloţii jos, dar nu de tot ci aşa până la genunchi. Nu avea păr la pizdă, ci doar un fel de pufuşor. Ne-a arătat şi curul, dar avea bube pe ambele fese. Ştiu că m-a marcat acest aspect. Acum, după atâta vreme, mai degrabă îmi amintesc de bubele de pe curul lui Săsăran, decât de ţâţele sau pizda ei. Savu i-a zis să-şi mai ridice şi tricoul un pic să o mai admirăm puţin, iar după asta a plecat, fiind iertată de Savu. Aceasta a fost toată întâmplarea. Mai demult am dorit să fac o nuvelă din ea, înflorind pe alocuri. Chiar îi făcusem o continuare, cum că Ramona s-a întâlnit cu mine după vreo 10 ani, că lucra la Orange. Aiurea. Săsăran Ramona era genul de fată care în şcoala generală avea note de 6-7 cel mai des, iar o astfel de fată care are 6-7 în şcoala generală, urmează cel mult o şcoală profesională de meserii, iar apoi ajunge casieră la hypermarket sau în cel mai bun caz vânzătoare de genţi la Mall. N-am mai văzut-o după terminarea clasei a VIII a şi nici n-am mai vorbit vreodată despre acel eveniment. Dar probabil şi-a făcut un iubit la cel târziu 15 ani. Îi plăceau baieţii de mică. Să fim înţeleşi, chiar i-a făcut plăcere să-i arate lui Savu goliciunea ei, mai mult am încurcat-o eu că eram pe acolo. Nici pe Lemnaru Andreea n-am mai văzut-o, dar tind să cred că a ajuns o şoricioaică cu ochelari, spaima pulii cum se zice. Însă fata învăţa bine. Nu m-ar mira să aud că a făcut medicina. Cu Savu mai vorbesc şi în prezent. E electrician la o firmă. Tipul de om care, şi acum la 35 de ani, te întreabă ceva gen: "Ştii bancu cu bascula?", iar dacă îi răspunzi negativ îţi zice: "Cip-cirip, mânca-mi-ai pula!" şi râde de se prăpădeşte.

marți, 4 martie 2014

Biblioteca bloggerului român (rezultate)

Rezultatele centralizării votului pentru cărţile citite de bloggeri în 2013, sondaj efectuat de bloggerul chinezu, care am văzut că are emisiune şi la postul Look Tv. Rezultate care arată că bloggerul român nu prea citeşte cărţi grozave, cel puţin nu pe gustul meu. Să ţinem cont că statistica se referă la cărţi preferate de oameni, nu doar la cărţi citite, pentru că sondajul îşi are rădăcina în top 10 făcut de oameni, deci în cărţi preferate. Cum e posibil să o ai pe Alina Nedelea la cele mai multe voturi? Am votat şi eu în această statistică pe 12 ianuarie alături de Radu.


luni, 3 martie 2014

Noodles cu carne de porc

Noodles înseamnă tăiţei în limba engleză, dar nu sunt chiar tăiţeii pe care-i pune bunica la supă, ci sunt acei tăiţei pe care-i mănâncă Toru Okada în restaurantele din Tokyo. Cu ocazia săptămânii asiatice de la Lild am cumpărat şi eu o pungă de noodles. 3,99 lei la 250 grame. Se fieb în apă doar 3 minute, iar apoi se varsă într-un wok încins. Eu am pregatit la wok pulpă de porc tăiată mărunt, ciuperci, ardei roşu, condimente, peste care am pus tăiţeii fierţi şi încă trei căţei de usturoi zdrobiţi. Ieftin, practic, gustos. La sfârşit se bea un ceai Mao Feng.



sâmbătă, 1 martie 2014

Treci la loc. 8!

Să ne amintim de unul din primele banere pe care le-a avut blogul Nopţi şi Zile. O poză făcută în gara din Deva, în ziua în care a murit bietul Michael Jackson. Am citit cu tristeţe această ştire în ediţia hunedoreană a cotidianului Adevărul de seară. Ridicând ochii din ziar, i-am văzut pe cei doi stând de vorbă. Eu nu eram cu treabă în gară, doar citeam ziarul. Avem şi două citate pe baner, primul aparţinând unui anumit Petrov, al doilea lui edd, ambii cititori şi în prezent, la aproape patru ani ai blogului.


Pentru cititorii mai noi amintesc că titlul blogului face referire la un film polonez pe care l-am văzut în copilărie. Noce i dnie.