marți, 28 iulie 2015

Pe litoral în România

Ionescu îmi spune: "Pesemne citeşti ceva lung. Sau nimic.". Nu mai citesc nimic. Nici pe blog n-am mai scris. Nu, nu aștept donații precum renumiții bloggeri Milf și Petrov. Voi scrie în continuare pe gratis. Am fost în vacanță la mare. 7 nopți și 8 zile. În stațiunea Mamaia. Masă și cazare undeva pe la 4000 lei. N-am plătit niciun ban, am fost de la instituție. Citesc în călătorii sau concedii doar dacă plec singur. Verișoara Mihaela lucrează travel agent în Grecia de vreo 7-8 ani. Pune aproape zilnic poze pe facebook și laudă această țară. Eu n-am fost niciodată în Grecia. Am auzit că în apă sunt pietre și te rănești la picioare dacă nu porți pantofi speciali. La Mamaia este atât de fin nisipul din mare de parcă ai călca pe un covor persan de la curtea padișahului. Tot verișoara Mihaela spune că la mare în România merg toți țăranii. În Grecia la mare cine se duce? Nu știu. Mi-a plăcut mult la mare în România. Plaja și apa bune, cazare și mâncare excelente. Voi scrie câteva considerente aici, pentru blogul nostru.

Într-o seară am participat la Pepsi Challange. Ce este asta? Trecătorul este invitat să guste din două pahare transparente, ambele umplute cu câte o băutură de tip Cola. Apoi este rugat să spună care băutură i-a plăcut mai mult. Într-un pahar este Pepsi, iar în celălalt Coca Cola. Se spune că lumea preferă în general Pepsi, că le place mai mult, deși se consumă mai mult Coca Cola, dar asta datorită marketingului. Eu oricum am recunoscut Pepsi-ul și i-am spus clar promoterului. Am primit și un premiu, magnet de frigider. Eufrosin Potecă nu a consumat vreo băutură de tip Cola de 28 de ani. I-a fost inoculată ideea că băuturile de tip Cola sunt foarte bune pentru spălarea vasului de wc și de asemenea reprezintă o excelentă soluție pentru decapare. Iată, Minunata lume nouă nu este doar o ficțiune. Suntem programați să facem alegeri.

Mesele de la hotel au fost excepționale, la nivel de Antalya. All inclusive bufet suedez la toate cele trei mese ale zilei. O varietate uriașă de bucate, de nu mai știai ce să alegi. Dar la aceste festinuri intervine și o mare problemă. Risipa. Omul de rând, care dimineața pleacă pe nemâncate de acasă, în pauza de prânz abia apucă să mănânce un covrig cu mac, iar seara acasă i se pune în față o zeamă cu urme de carne, este pus într-o situație dificilă acum, când sute de feluri de mâncare îi fac cu ochiul și totul este din abundență. Își pune în farfurie și sarmale cu mămăligă și patru mici și un picior de pui la cuptor, dar vai, mai încolo sunt tăvi întregi cu mâncăruri chinezești și ficăței trași în unt, cartofi prăjiți și plachie de pește, orez basmati și stroganoff de vită cu ciuperci. Își mai umple o farfurie. Dozatorul de bere și vin este la discreție. Omul bea și mănâncă mult mai mult decât îi trebuie, iar trei sferturi din ce și-a pus lasă în farfurie. Și toată această mâncare bună, minuțios preparată de chefi, ajunge la gunoi sau cel mult hrană pentru câini. Și ar putea foarte bine hrăni mulți oameni flămânzi. În comunism nu s-ar fi întâmplat niciodată așa ceva. Risipa asta este apanajul capitalismului. Unii au mai mult decât la trebuie, alții mor de foame.

Nu mai există clasicele cearceafuri pe care lumea stătea la plajă. Toată lumea stă pe chaise-longue sub umbrelă și bea băuturi cu paiul ori bere ieftină din pahar de plastic. E ok. Mai civilizat, cheltuială, consumatorism. Am fost seara la malul mării să facem aerosoli, noi și copiii. Au venit lânga noi doi oameni și și-au aprins țigările. Nu e destul că ești dobitoc pentru că fumezi? Mai trebuie să fumezi și în aerul de la malul mării?

Două fete de la Vodafone încercau să vândă abonamente de 19 euro în rândul turiștilor. La un abonament atât de scump ofereau și un smart phone Huawei gratis. Arătau bine fetele, prezența plăcută fiind un element obligatoriu în fișa unui astfel de post. La un moment dat una dintre fete exclamă zgomotos la vederea băiatului care închiria chaise-longue-uri. "Fată, ăsta e fostul meu prieten. Am stat cu el un an și opt luni.". Văzându-și fosta iubită, băiatul s-a bucurat și s-a dus repede să-i aducă un suc, în speță Pepsi la 0,5 litri. Chiar e mult mai bun decât Coca Cola. Ce-ar face Eufrosin Potecă să vină la el un răufăcător și să-i zică: "Ai aici două pahare anonimizate. În unul e Pepsi, în unul e Coca Cola. Recunoaște care e Pepsi-ul, dacă nu te omor!"? Au stat de vorbă vreo 10 minute cei doi foști iubiți, după care fata a plecat mai departe să vândă abonamente de telefonie mobilă. A doua zi l-am întrebat pe băiat dacă s-au împăcat și mi-a făcut semn a lehamite din cap că nu.

Într-o zi stăteam la malul mării cu nevasta și cei doi copii și vine un bărbat lângă noi. Un fost coleg de școală al nevestei. Nimeni altul decât fostul fotbalist Alin Rațiu (cautați pe wiki dacă nu știți cine este). Am discutat puțin cu el, i-am spus că l-am văzut la stadion într-o partidă Sportul Studențesc vs. Târgu Mureș. S-a bucurat că-l știu, mi-a spus că s-a retras prematur din activitate din cauza meniscului. A jucat peste 100 de partide pentru Sportul, a mai evoluat la U Cluj sau Politehnica Timișoara.

 Seara pe faleză mii de oameni se plimbă de colo-colo. Nici ei nu știu de ce. Probabil pentru a mai cheltui niște bani. Oameni de toate vârstele și categoriile sociale. Sute de buticuri, restaurante, cluburi, street food, distracție la maxim. Dar în spatele acestora stau niște angajați, tineri în special. Și spre deosebire de noi, turiștii, ei sunt la muncă. Pentru câteva milioane acolo își irosesc tinerețea servind turiști ori copii de bani gata. Acești tineri minunați care n-au avut pe nimeni în spate și vin și ei pe litoral să muncească 3 luni pentru a-și cumpăra în final un Samsung Galaxy sau te miri ce altă prostie. Ori poate pentru a se întreține.

Am plecat de la mare într-o duminică caniculară și mi-a părut rău. Aș mai fi stat trei zile. Chiar îmi place marea în România și nu sunt ipocrit să zic că n-o să-mi placă în Grecia dacă voi merge. Vorba aia, nu sunt pretențios, mie îmi place și la Oltenița.

marți, 14 iulie 2015

Boala gură mână picior la adulți

Într-o seară am simțit că am febră și m-am mirat pentru că nu mai făcusem așa ceva de ani de zile. Termometrul arăta 38 de grade. Și nu transpiram deloc deși luasem o aspirină. Aveam amețeli. Pulsul 120, iar în mod normal îl am 74. Mi-era frică să nu fac un atac cerebral și să rămân naibii paralizat. Stăteam în pat nemișcat și mă rugam la Dumnezeu să nu mor. Nevastă'mea mi-a pus o compresă rece pe frunte. Băiatul meu cel mare îmi zicea: "Tati bolnav. Stai liniștit acolo!". M-a ținut vreo 24 de ore febra. Apoi au început să-mi apară bube pe tălpile picioarelor. Am crezut că sunt niște bătături. Febră nu mai aveam. Apoi mi-au apărut pete pe palme, cam 30 pe fiecare palmă, iar pe picior s-au înmulțit, cam 50 pe fiecare talpă. Nu mai puteam călca, mă ustura rău. Mi-au apărut câteva bubițe și pe bărbie. M-am gândit că am făcut o ciupercă. Am plecat spre Spitalul Matei Balș și m-am dus la camera de gardă. Acolo, într-o clădire ce părea o cabană din lemn, stăteau 3 femei în fața a 3 computere, iar una m-a întrebat cu ce îmi poate fi de folos. "Aveți secție de dermatologie aici?" întreb eu, iar taică'miu care mă adusese cu mașina aici pentru că nu mai puteam merge mi-a zis: "Ești dobitoc? Nu ai discernământ? Aici ești la camera de gardă. Îi arăți ce ai și atât.". Femeia respectivă mă întreabă de ce anume sufăr și îi arăt palmele, la care ea spune: "Păi nu aveți nimic care să necesite dermatologia, v-ați infectat cu virusul Coxsackie, aveți boala gură mână picior. Așteptați să intrați la doctor să vă consulte.".

Am intrat la doctor, care era un rezident. Dat fiind faptul că era sâmbătă, medicii șmecheri erau plecați la casele lor de vacanță. Putem avea încredere într-un medic rezident? Știe el să ne facă bine? Această doctoriță mai tânără decât mine mi-a spus de asemenea că am boala gură mână picior și că va trece de la sine, pentru că este o boală autolimitată. Organismul știe să lupte singur împotriva virusului și să-l elimine cam într-o săptămână. Totuși mi-a prescris niște antibiotice și o cremă, iar după ce am vorbit cu medicul meu de familie am mai eliminat din pastile, ca să nu cauzăm damage la rinichi. Și boala chiar a trecut de la sine. Ușor, ușor am început să merg mai bine, până am fost iar om normal. Să mai specificăm că această boală este una a copilăriei, dar iată că o pot face și adulții, mai ales cei care stau pe lângă copii. Deși neplăcută, nu este o boală de care să ne speriem. Uitați-vă totuși la poze pe net. Sănătate!

sâmbătă, 11 iulie 2015

Herman Koch - Cina

Urmăriţi concursurile de patinaj artistic? Eu da. Acolo se punctează două chestii diferite care se urmăresc la sportivi, meritul tehnic şi impresia artistică. Avem uneori sportivi care excelează la doar una din cele două componente, sportivi care nu pot spera la primele locuri. Aşa e şi cu acest scriitor olandez. La impresia artistică e nul, mi-a dat senzaţia că citesc un articol de ziar, ori un blog, pur şi simplu doar relatează fapte. Faptele sunt interesante, pe alocuri este cinic ori amuzant, e bine documentat, dar citind romanul nu am simţit absolut nimic, iar literatura tocmai asta trebuie să ne provoace, sentimente. Avem în faţă un thriller, o carte care mai degrabă pare de la Editura Trei, nicidecum aparţinând colecţiei Biblioteca Polirom. Două cupluri în care bărbaţii sunt fraţi se întâlnesc într-o seară la un restaurant de lux pentru a discuta ceva probleme de familie care devin din ce în ce mai grave pe măsură ce masa avansează. Parcă mi-ar fi plăcut mai mult suspans şi o altă poveste, ceea ce s-a întâmplat chiar nu m-a pasionat deloc. E carte de sub nota 7, dar e doar părerea mea. Citiţi şi păreri pozitive la doi bloggeri cunoscuţi: Foxy de la Cafea cu Taifas şi Vanfirescu Răzvan.

miercuri, 8 iulie 2015

Nea Gică Stoian

Stau pe un scaun, care are cel puţin vârsta mea, în sala de aşteptare, la medicul de familie. Am persoane berechet în faţa mea, timp de citit un micro-roman, însă am venit cu mâinile goale, aşa că nu-mi rămâne decât să trag cu urechea în stânga şi dreapta pentru a vedea ce mai discută lumea, aceşti oameni săriţi demult de 70 de ani care aşteaptă şi ei să intre la doctor, unii mai beteşugiţi şi mai morocănoşi, alţii din contră, înfloritori.

În faţa mea o femeie bătrână îmbrăcată în negru, cu părul alb dar făcut permanent, în baston, îşi roteşte ochii prin sală, mai dă câte o replică celor ce trec, mai mângăie pe cap câte un copil, mai vorbeşte singură. La un moment dat intră un cuplu, de asemenea oameni vârstnici. Nu-şi găsesc locuri unul lângă celălalt, aşa că femeia se aşează lângă bătrâna în negru, iar bărbatul la celălalt capăt al sălii. Femeia în negru, văzând-o pe cea aşezată lângă ea, face ochii cât cepele şi începe vorba:
- Auzi? Mă mai ţii minte?
- Nu, vine răspunsul prompt al celeilalte babe.
- Cum nu? Sunt doamna Stoian. (Când cineva se prezintă pe sine cu "domnul/doamna" e cu siguranţă un ţăran plecat de la muncile câmpului şi adus de Ceauşescu la oraş pentru a clădi socialismul.)
- Nu vă ştiu.
- Cum nu? Ia gândeşte-te! De la uzină. Am lucrat fix deasupra matale, la matriţerie. 35 de ani am lucrat acolo.
- Eu nu mai ştiu.
- Poate mă ştie soţul. Eşti cu soţul, nu?
- Da.
Se repede la soţul femeii, în cealaltă parte a sălii şi acum putem observa că bastonul îl ţine după sine doar din răsfăţ.
- Bună ziua! Uite, soţia dumitale nu mă mai cunoaşte. Eu şi pe matale te ştiu. Ai lucrat tot la uzină la noi. Păi nu ştii cine sunt eu?
- Nu, spune bărbatul încurcat, care dă şi semne de ceva dureri.
- Păi sunt soţia lui nea Gică Stoian, care a fost maistru la noi. (E interesant că ei îşi spune "doamna", iar lui bărba'su îi spune "nea". Oricum bietul nea Gică Stoian e demult oale şi ulcele. A prins doar doi ani de pensie. Doamna Stoian e genul de femeie care poartă negru şi la 20 de ani de la moartea soţului.).

Se deschide uşa de la cabinetul doctorului, iar energica femeie ţâşneşte înspre acolo, dar nu, doar a ieşit asistenta, nu e rândul ei. Între timp bătrânul care ar fi trebuit să fie coleg cu nea Gică Stoian discută cu nevastă'sa:
- O cunoşti?
- Nu. Tu?
- Nu. Zice că a lucrat la uzină cu noi.
- O fi lucrat, dar nu o mai ştiu.
Doamna Stoian se întoarce şi începe un monolog cu cei doi:
- Am doi copii, fată şi băiat. De la fată am un nepot, iar de la băiat două nepoţele. De la una dintre nepoţele am o strănepoată. Suntem toţi bine....

Mă întâlnesc mai târziu cu baba la farmacie. La fel de volubilă. Îi spune farmacistei că are 84 de ani şi comandă câteva medicamente uşoare pentru hipertensiune. Sunt sigur că are dreptate. Chiar este soţia lui nea Gică Stoian, care a fost şi maistru. Ceilalţi doi bătrâni sunt senili.

De ce povestesc întâmplarea asta? Pentru că o să vină o vreme când ne vom uita prietenii, colegii de muncă, oamenii cu care am petrecut viaţa împreună, rudele, copiii. Îmbătrânim, uităm, nu rămânem cu nimic. Bietul nea Gică Stoian. A fost şi el om, poate mai bea câte un pahar, poate era meseriaş bun la uzină, poate la sfârşit de săptămână mergea la ţară să ducă câte o pâine albă de la oraş. L-a uitat lumea de tot.

luni, 6 iulie 2015

Top 10 cărţi citite la jumătatea anului 2015

Sunt o persoană extrem de ocupată şi activă. Tată a doi copii, merg la sala de forţă de trei ori pe săptămână, am două joburi extrem de solicitante, serile merg prin baruri unde adesea mă prinde ora 2 dimineaţa, aşa că nu înţeleg de unde am găsit timp în prima jumătate a anului pentru a citi 19 cărţi. Pe siteul goodreads am pus target că în anul 2015 vreau să citesc 0 cărţi, deci cu cât la sută am depăşit până acum? Cât de mare este creşterea de la 0 la 19? Nu ştiu să calculez. Vă uitaţi la concursurile internaţionale de înot? Când sportivii întorc la un bazin, computerul ne arată dacă sunt sau nu în interiorul recordului mondial. Şi la mine la fel acum, computerul arată că sunt în interiorul recordului personal de cărţi citite într-un an. Dar să terminăm cu glumele şi să spunem topul.

1.Tatiana Tolstaia – Zâtul
2. John Williams – Stoner
3. Evgheni Vodolazkin – Laur
4.Anya von Bremzen – Arta bucătăriei sovietice
5. Hans Fallada - Şi acum ce facem, micuţule?
6.Bogdan Popescu – Cine adoarme ultimul
7.James Meek – Un gest de iubire
8. Hiromi Kawakami - Cele zece iubiri ale lui Nishino
9. Hiromi Kawakami – Vreme ciudată la Tokyo
10.Aldous Huxley – Minunata lume nouă

sâmbătă, 4 iulie 2015

Hiromi Kawakami - Cele zece iubiri ale lui Nishino


Zece femei, fiecare cu gândurile şi problemele sale, toate au interacţionat cândva cu Nishino, un bărbat ciudat, sentimental, singur, care s-a îndrăgostit de fiecare într-un anume fel, dar a sfârşit prin a fi părăsit de fiecare dată. O poveste de mare sensibilitate, în zece capitole, fiecare povestit de către o femeie. Rareori poveştile se întretaie, dar la final avem conturată viaţa unui om. Foarte artistică cartea, nu e o naraţiune clasică şi deşi vorbeşte despre chestii absolut banale îţi lasă o fineţe în urmă. E ca şi cum ai cumpăra un vin de 18 lei şi vezi că e super bun, iar apoi chemi pe cineva la masă şi-i spui că ai dat 55 lei pe vin, iar musafirul laudă vinul şi el. De ce nu a luat japoneza Hiromi Kawakami Premiul Nobel? E mai bun Patrick Modiano? Nici în 1000 de ani! Kawakami deţine în Japonia două dintre cele mai importante premii, Akutagawa şi Tanizaki. Am citit două cărţi ale ei şi abia aştept să apară a treia, Prăvălia de vechituri a domnului Nakano. Mai jos am făcut un scurt rezumat al capitolelor, pentru că uit. Nu e nevoie să-l citiţi, conţine spoilere.

Parfe. Natsumi este indragostita de Nishino, care este cu 12 ani mai in varsta decat ea. Natsumi are o fata, Miami, pe care o ia la intalnirile cu amantul, iar barbatul lui Natsumi nu stie nimic, isi vede de treaba lui. Cei doi iubiti si fetita merg prin diverse localuri, iar fetita mananca mereu parfe (nu stiu ce e aia!probabil un fel de prajitura.). Nishino ii daruieste lui Natsumi un clopotel si-i spune ca astfel nu o va pierde niciodata, pentru ca va suna clopotelul. Ii mai spune ca atunci cand va muri o sa vina la ea si chiar face asta. Apare in gradina sub forma unei umbre. Miami acum are pe la 25 de ani, iar la primele intalniri ale amantilor avea  7.

In iarba. Shiori Yamagata ingroapa 14 lumanari pe un teren viran. De cand maica'sa a plecat cu un alt barbat a ramas in grija tatalui si ingroapa diverse lucruri de pret aici. Acum a facut 14 ani si ingroapa lumanarile de pe tortul ei. Primeste o scrisoare de la un coleg, Toru Tanabe, si acesta-i cere sa iasa impreuna, pe la un film sau un cico. Intr-o zi il gaseste pe Nishiro, colegul ei de clasa, la terenul viran. Acesta era insotit de o femeie mai in varsta. Femeia mai in varsta i se pare ca seamana cu maica'sa, dar nu e. Shiori iese cu Toru, dar dupa a treia intalnire iese si cu Nishino si chiar se pupa cu el. O scena foarte frumoasa la terenul viran cand Nishiro suge tatele cu lapte ale femeii mai in varsta, despre care aflam ca este sora lui careia i-a murit bebelusul si o dor tatele de la prea mult lapte pe care nu are cui il da. Mi-a amintit scena de sfarsitul romanului "Fructele maniei", desi acolo totul are o alta conotatie. Intr-un final Shiori ramane cu Toru, dar se tot gandeste la tanarul Nishiro.

Noapte buna. Manami este directoare adjuncta la departamentul unei corporatii. Are 33 de ani, iar Nishino care are 30 o prinde intr-o zi in sala de sedinte si o penetreaza. Femeia se indragosteste de colegul ei, dar tot i se pare ca acesta nu o iubeste. Pana la urma se desparte de el, convins ca Nishino nu o putea iubi cu adevarat, desi probabil nu era asa, dar femeia japoneza e mai complicata decat alte femei. In final aflam ca Nishino o intrece ca functie pe Manami, iar cei doi despartiti deja, sarbatoresc totusi momentul printr-un futai. Si cam atata tot. Dupa sex femeia pleaca si ii spune "noapte buna".

Puls. Kanoko este o fosta iubita a lui Nishino, dar inca il mai suna pe acesta din cand in cand si vorbesc la telefon. In prezent Nishino este cu Manami, directoarea din povestea precedenta, totusi pleaca cu Kanoko la un han traditional si petrec acolo noaptea. Kanoko are si ea pe altcineva, dar este totusi nostalgica dupa Nishino. Ii propune acestuia sa faca sex la han, dar barbatul refuza. Se lasa seara si cei doi privesc marea (de fapt Oceanul Pacific) iar pulsul barbatului se transmite la femeie. Sentimentul singuratatii domina acest final de poveste foarte frumoasa.

Regatul de la sfarsitul verii. Reiko merge acasa la Nishino ca sa faca sex cu acesta si ia la ea o periuta de dinti si o pereche de chiloti pe care o spala de 5 ori in 3 zile, atat cat sta la om acasa. Sa intelegem ca 2 zile a purtat chiloti murdari, ori n-a purtat deloc. Reiko este scriitoare pentru copii, iar la inceput nu-l iubeste pe Nishino, apoi il iubeste, apoi nu-l mai iubeste iar. Cam ciudata. Dupa alea 5 zile se intoarce acasa unde mananca chestii foarte scumpe. Zice ea: "Am cumparat din Kyoto niste sushi de macrou, ceva deosebit, de 5000 de yeni". Asta vine cam vreo 160 ron la cursul actual. Nu-i putin lucru!!! Lui Reiko ii place mult sfarsitul verii, dar lui Nishino nu, pentru ca atunci s-a sinucis cu otrava sora lui. Desigur cei doi se despart, desi barbatul o iubeste mult pe Reiko, sau cel putin asa ii spune.

Turnul Tsutenkaku. "Subaru avea parul moale". Asa incepe acest capitol, iar noi stim ca acest nume inseamna constelatia Pleiadelor, dupa cum observam si pe sigla autoturismului. Dar aici e vorba despre o fata, care statea impreuna cu o alta fata intr-o camera inchiriata care avea un frigider pe mijloc. Nishino o agatase undeva pe Subaru si venise la ea acasa. Pana la urma sfarseste cu sex si la colega lui Subaru, Tama-chan.

O singuratate profunda. Motivul pisicilor disparute, atat de iubit in literatura japoneza. O vecina, Eriko, de-a lui Nishino adopta o pisica si o hraneste cu peste pe balcon. Nishino se baga si el in vorba si se imprieteneste cu vecina. Evident ca din viata lui Eriko dispar amandoi.

Alge. Sayuri Sasaki il cunoaste pe Nishino la un curs intitulat "Cum sa gatim economisind energie". Iata, asadar, nu doar in povestea Etajul XXII se intalneste lumea pe la cursuri. Sayuri este bunica, cu vreo 20 de ani mai in varsta decat Nishino. Relatia lor se bazeaza in special pe vorbitul la telefon. O metafora frumoasa cu algele care se simt singure pe fundul apei.

Strugurii. Nishino e trecut aici de 50 de ani si se vede cu o fata de 18 pe care o si dezvirgineaza. Devine obsedat de ea, ii cere sa moara impreuna cu el pentru a nu mai face sex cu niciun alt barbat. Fata are o prietena lesbiana. Nishino atinge nebunia pana acolo incat o tine pe fata legata in casa cu un lant de calorifer, desi cheia este undeva la indemana, insa nici fetei nu-i vine sa plece. La un moment dat fata raceste, Nisino pleaca sa-i cumpere struguri si la un moment dat o suna sa-i spuna ca el moare.

Termometrul cu mercur. Nishino este in primul an de facultate si este in relatie cu Kanoko, adica protagonista din povestea "Puls". O cunoaste pe Nozomi, care se cam arde cu toti barbatii de prin facultate. E mai mare cu vreo 2-3 ani ca el. Practic cei doi devin prieteni in interiorul unei tevi de lut. Fac sex o singura data. Acum femeia e batrana si povesteste cu drag despre perioada de atunci si despre omul Nishino.

miercuri, 1 iulie 2015

ce-am citit în iunie (o zi din vieața lui ionescu)

de Ionescu 

păi mă trezesc dimineața pe la 6. dau drumul la radio. cornel constantiniu. un mic dejun consistent și o iau către corporație. cu noul metrou de drumul taberei. mă așez și deschid cartea. bartleby&co, de enrique vila-matas. oare de ce am cumpărat cartea asta? cred că pretenii de pe facebook îl  tot pomeneau pe spaniol. un soi de dizertație despre scriitorii care din varii motive au renunțat în diverse feluri la scris. prilej pentru a-mi scoate mereu telefonul din buzunar și a căuta date despre diverși oameni de care nu auzisem nimic, prostul de mine. drept e că unii din ei sunt invenții de-ale lui vila-matas. dar nici el nu scrie nimic despre români. de, țară mică, cultură puțin cunoscută. păi monciu sudinski i-ar fi oferit o poveste superbă. sunt pomeniți totuși, desigur, nu ca exponenți ai sindromului bartleby, ionesco și cioran. problema e că nu am observat că metroul a trecut de stația pipera, așa că mi-am sunat șeful să-i spun că-ntârzii. șef înțelegător, mi-e și naș, mi-a dat voie să lipsesc toată ziua.
 am coborât din metrou tocmai la stația parcul kiseleff. parcul- plin de bloagări adânciți în lectură. street delivery, ce pielea mea. tatăl lor nu era însă acolo, s-a mutat din capitală. găsesc pe o bancă o carte nou nouță, lăsată de vreun activist/ hipster ceva. recolta, de jim crace. păi ăsta parcă era folk singer. și mort de vreo 40 de ani. cum a publicat un roman acum 2 ani? scot telefonul și mă dumiresc. cântărețul e jim croce. aha. plasată temporal într-un trecut patriarhal pe care mi-e greu să îl identific, pesemne în zorii revoluției industriale, cartea este o replică la moromeții. exact ca în cartea marelui prozator român, timpul pare a avea o răbdare de invidiat la începutul poveștii, pentru ca în final, atât timpul cât și oamenii să își piardă complet răbdarea. cum să distrugi un sat în câteva zile, despre asta e vorba. cu ajutorul a trei nomazi care căutau și ei săracii un loc unde să afle adăpost, dar care se trezesc acuzați de fel de fel de grozăvii și pedepsiți cu asprime de către localnici. și mai ales cu ajutorul unui nou stăpân al pământurilor, care vine cu idei noi& crețe (!)- creșterea oilor în locul tradiționalei cultivări a orzului (sau era ovăz? oat sau barley? barley, bartleby. &co). atmosfera m-a dus imediat cu gândul la dogville. și nu numai pe mine, iată. povestea e spusă într-un tempo clasic, monoton, de un localnic, care nu e nici el chiar așa localnic, e un fel de provenit, cum se zice la mine la țară. o carte scurtă și adâncă, repede am dat-o gata.
 am luat apoi un dejun nutritiv la kahuna burger, în piața victoriei. după aia, sus în tramvaiul unu. am deschis o nouă carte. inimă atât de albă, de javier marias. ce-mi veni cu spaniolii? cred că tot facebookul e responsabil. nu ştiu cum pot vorbi despre acest roman, altfel decât până acum. un proaspăt căsătorit ne face părtași la diverse întâmplări din viața-i, care se leagă cumva până la urmă. plus multă filozofie și o frazare amintind un pic de saramago. o carte despre amoruri, căsătorie, relații, shakespeare, crime, imitații și falsuri în pictură, munca de translator. un cameo al doamnei thatcher și probabil al lui felipe gonzalez. la final aflăm cînd a fost scrisă cartea- octombrie 1991. devin melancolic. ce vremi! tocmai ce fusese pus dragă stolo premier, la tragere de timp, acolo. tocmai debutase la progresul nostru scump, în divizia b pe atunci un mijlocaș solid, c.a. olăroiu pe numele lui. freddie mercury își trăia ultimele zile iar simona halep pe primele. acuma c.a. olăroiu antrenează un brazilian de naţională. a jucat zilele astea la copa america, a ratat un penalty de departajare în sfertul cu paraguay. ce-a ajuns olăroiu? sau ce-a ajuns brazilia?
 acuma hai la librăria humanitas de la cișmigiu să țiu pasul cu trendu. pe masa cu noutăți, noi vorbim, nu gândim. radu paraschivescu ne oferă al patrulea volum de perle rumânești. mă așez frumos la o măsuță și parcurg repede cele osutășiceva de pagini. frumos. ce oameni. ce țară. uite ciuvică. uite gică. prea mult fuego totuși.
 trec râul și o iau prin centrul vechi. mă simt străin la mine în oraș. ce e cu toți acești tineri frumoși? le urez mult noroc în viitor și iată-l la o masă pe gogu. ce faci, jeane? ia, pe teren. și eu la fel. se auzi economia duduind. pe masă, o carte- un gest de iubire, de james meek. e mișto? dă-mi-o și mie. nu, că eu nu împrumut cărți. da, bine, hai că o citesc cât mai mâncăm o shawerma cu de toate (nu era chiar cu de toate, nu am văzut nici creveți, nici ceafă de porci). vom începe cu un citat care, deşi nu are mare legătură cu întâmplările din roman, consider că este folositor pentru iubitorii acestui blog.
- nu  sunt  roşii în america, frate?
- ba  da,  însă ăia nu cutreieră prin colorado în trenuri blindate.
o carte despre câteva zile agitate din vieaţa unei bizare comunități din siberia îndepărtată, în 1919. se întâlnesc în acel sat soldați cehi care participaseră la războiul civil din rusia și care așteptau să se-ntoarcă-n patrie (legiunea cehă, nu cunoșteam subiectul), o sectă de oameni care își tăiasera ce-aveau și ei printre picere [wikipedia:caragiale acknowledges that toward the end of the 19th century all the horse-powered cabs in Bucharest were driven by Russian Skoptsy (Scopiţi in Romanian)], o femeie superbă, cam amatoare de penis, nu că asta e ceva nefiresc sau de condamnat, un revoluționar nihilist misterios evadat- sau nu? dintr-o închisoare țaristă- cam ăștia-s protagoniștii unei povestiri alerte și crude. falsul ionescu zice că e cea mai bună carte pe care a citit-o anul acesta. da, e frumoasă cartea, cam dificil de urmărit însă, prea multe personagii cu nume bizare. ah, mi s-a părut mie că versurile cântecului annei seamănă cu o piesă a lui alifantis. păi normal, la final aflu că e aceeaşi, o poezie de bulat okudjava, dar în altă traducere. cineva a tradus foarte liber, pare-se. probabil că în roman versurile au fost traduse după versiunea engleză, se mai pierde sensul pe drum.
zice nicu:
n-am noroc în moarte. în iubire -- da!
dincolo: 
moartea  o să-mi dea mai mult răgaz să înţeleg iubirea ce-i.

termin cartea, servesc shawerma, pe curând, gogule! la următorul film tarantino, dacă va mai fi vreunul.
 iată-mă şi pe trafic greu/ rahovei, în stația de tramvai. acolo e ceva depozit de colectat maculatură unde se mai vând fel de fel de cărți și agende. îmi pică ochii pe o carte apărută în colecția cotidianul. trilogia new yorkului, de paul auster. numai trei lei. din poza de pe coperta a patra ne privește un tip care seamană teribil cu mesut ozil. oare de ce nu am luat această carte la vremea respectivă? nu le luam pe toate, deși erau ieftine. cred că nu vroiam să mă simt copleșit de prea multe cărți pe care cine știe când le-aș fi citit. prezentarea făcută volumului nu m-o fi atras prea tare, oare de ce? de fapt cartea e excelentă. trei povești pseudopolițiste vag absurde, legate între ele doar prin temă. filaje, dispariții, căutări. am citit la cartea asta până târziu în noapte. aflu că tocmai a fost reeditată. altă traducere, da. și nu e trei lei. gata și luna iunie.
 auster, vila-matas, matias, crace, meek. care e legătura între ei? păi este una- nu citisem nimic de acești oameni. voi mai citi?  posibil.
 e jumatea anului, deci ar trebui să facem o jumate de top 10 2015. m-am măritat cu un comunist (roth), cuvânt înainte (cristi popescu), romanul în 12 pești al lui flanagan și mai departe...? trilogia ny, recolta? cine adoarme ultimul? greu de ales. (pe laur am trecut-o în topul din 2014, fără să o fi încheiat la vremea aia. deci nu o mai băgăm și la 2015). luna viitoare nu știu dacă o să pot termina vreo carte, dar am planuri mărețe. cărți mari de tot. uriașe. așa se zice, să vedem cât de pe gustul meu vor fi.