Pe la 3-4 ani, ascultam fascinat Neil Diamond. Ai mei aveau un pick-up Tesla și atunci când doreau ca eu să stau liniștit, puneau disk-ul cu Neil Diamond. Dar gusturile muzicale ale omului cred că se formează mai târziu, atunci când intră în comunitate, atunci când este influențat de alții și are ocazia să se inspire din gusturile muzicale ale prietenilor sau colegilor. Ai mei nu mi-au trasat tendințe în ce să ascult, probabil nici ei neavând o pasiune concludentă în ceea ce privește muzica. Adică, ascultau muzică, dar ceea ce se dădea la radio ori se mărgineau la disk-urile care se găseau atunci în comerțul socialist.
Prin clasa a VII a eram prieten cu un băiat numit Lemnaru Gabriel, coleg de clasă. Noi îi ziceam Lemne. Nu știu de unde și nici nu m-am întrebat la vremea respectivă, dar Lemne era cu muzica rock. Însă rock din ăla supărat, metale grele cum spunea el. Îmi împuia capul zi de zi cu formații gen Napalm Death, Death, Sepultura, Panthera, Kreator, Paradise Lost, Tiamat. Acum privind în urmă și reascultând fragmente din cântările acestor trupe, îmi dau seama că erau niște grohăieli oribile însoțite de o instrumentație extrem de gălăgioasă, fără pic de muzicalitate. Însă atunci eram fascinat de noile descoperiri și chiar ajunsesem să cumpăr tot felul de casete cu "metale grele", așa cum le numea Lemne. Sau supărături, muzică supărată. Cu pseudomuzica asta îmi terorizam părinții și vecinii. Muzica cerea și un comportament ca atare. "Noi suntem supărați, nu ne spălăm, duhnim a transpirație", "Noi suntem supărați, scuipăm pe jos, ne pișăm pe garduri", spunea Lemne. Noi eram supărați și desconsideram orice alt tip de muzică. Cei din jurul nostru ni se păreau niște fraieri. Aveam o colegă care era fan Roxette, le știa toate piesele. Era ținta preferată a atacurilor noastre. Ce Roxette? Aia e muzică de copii, supărații ascultă metale grele. Mai aveam un coleg care își spunea blueser. Adică cum? Adică era fan muzică blues. Dar nu ce înțelegem noi prin blues, adică Robert Johnson (cel care și-a vândut sufletul diavolului pentru a putea cânta blues la perfecție) ori Muddy Waters. Noi atunci spuneam blues la melodiile lente. Colegul nostru era fascinat de piese gen Timmy T - One more try. Piese pe care aveam să dansăm cu fetele, mai târziu, la petrecerile din liceu. "Auzi! Bagă și tu un blues ca să dansez cu X, să o pipăi pe cur.". Noi râdeam și de colegul ăsta, cu melodiile lui lente. Noi eram supărați. Alții ascultau Depeche Mode și aveau blugi evazați și tricou cu D-trandafir-M, alții erau cu U96 și Snap, iar șefa clasei era fan Scorpions. Iar eu cu Lemne eram cu muzica supărată.
Aveam un ghiozdan roșu din pânză, în care îmi căram cărțile, caietele, penarul. M-am apucat să scriu pe el tot felul de nume de formații sau versuri din melodii, chestii care îndemnau la anarhie, la ură, chestii a căror semnificație nici nu o înțelegeam prea bine la vremea respectivă. Dar mă credeam cool, cu muzica mea supărată și cu atitudinea supărată. Chiar îmi tăiasem și franjurasem niște blugi mai vechi. Așa umblă supărații pe stradă.
La Fan Radio era "Topul de Fier" cu Lenți Chiriac, unde ascultam tot felul de melodii death metal, trash metal, speed metal, heavy metal. Iar la televizor nu pierdeam niciodată "Întâlnirea de la miezul nopții" cu Petre Magdin. Deci mai erau și alții ca noi, ca mine și ca Lemne, care apreciau supărăturile, așa cum le spuneam noi.
În clasa a IX a am plecat la licee diferite, nu am mai vorbit cu Lemne. M-am regăsit cu el pe facebook de puțină vreme. Tot în clasa a IX a am dat și peste alt colectiv, cel de liceu, și am abandonat definitv muzica supărată. Acum, ascultând muzica de atunci, îmi pare cu totul o prostie. Nu doar vocile și instrumentele, dar și versurile mi se par extrem de tâmpite. Asta e. Alții în copilărie au ascultat Bambi, Animal X, 3 Sud Est. Eu și Lemne am fost cu muzica supărată.
