miercuri, 30 martie 2011

Lev Tolstoi - Învierea


Cu toată admiraţia şi pasiunea pe care o am pentru scriitorii contemporani, cu toată dragostea mea pentru japonezi, pentru Jonathan Coe sau Pamuk, trebuie să recunosc încă o dată supremaţia literaturii ruseşti şi faptul că Tolstoi este enorm. Este pe o altă treaptă faţă de restul scriitorilor, pur şi simplu încântător prin naturaleţea de care dă dovadă când scrie, prin gândirea sănătoasă, prin tablourile şi scenele create, prin portretele în cuvinte pe care le realizează.

Doream să citesc Învierea încă din liceu, când la orele de limbă rusă am studiat un fragment al romanului, rămânându-mi de pe atunci întipărită în minte scena din noaptea Învierii, cu oamenii ieşind din biserică cu lumânari aprinse. Citind cartea după 15 ani a fost mai presus de aşteptări. Povestea lui Nehliudov, prinţul care în tinereţe lasă o slujnică gravidă, slujnica care ajunge prostituată, iar apoi întâlnirea celor doi la un process în calitate de jurat şi acuzat reprezintă doar startul pentru un roman impresionant. Şi nu povestea în sine impresionează, ci toate trăirile interioare ale personajelor, toate gândurile lor bune, descrierea vieţii în vremea Rusiei ţariste, a societăţii de atunci şi din totdeauna. Foarte interesant a fost pentru mine să urmăresc un pic din filozofia socialistă cu care cartea este presărată din plin şi bineînţeles relaţia oamenilor cu Dumnezeu. Un roman ce te pune serios pe gânduri, dar care în acelaşi timp îţi oferă căldură sufletească, smerenie, înţelegere pentru aproapele tău şi categoric o infinită bucurie că citeşti cinci sute de pagini foarte, foarte frumoase.

sâmbătă, 26 martie 2011

Tokyo (restaurant japonez în Cluj)

Deşi îmi propusesem în mai multe rânduri să merg la un restaurant japonez, nu am ajuns niciodată pentru că în Bucureşti asemenea localuri au preţuri prohibitive. Aflat în Cluj-Napoca şi urcând de la Biblioteca Universitară spre Cartierul Zorilor, pe strada Gheorghe Marinescu am găsit Restaurantul Tokyo. Bine, recunosc că am citit pe internet despre acest local şi am ţinut morţis să mănânc aici, din păcate într-un moment nu prea fericit pentru niponii din Japonia. (pe măsuţe am găsit afişe cu soarele roşu, zeiţa Amaterasu, pe care scria să ajutăm Japonia).

Am fost întâmpinat de celebrele gheişe în kimonouri cu flori colorate şi papuci tradiţionali japonezi.Românce, din păcate. Mi-aş fi dorit să văd nişte femei japoneze, asta deşi ospătăriţele în kimonouri erau foarte frumoase.Una dintre ele a rostit ceva în japoneză după care am fost condus la masă. În centrul micuţului salon (restaurantul este într-o vilă) se află sushi barul în spatele căruia trudeau doi bucătari români, coordonaţi de un japonez foarte aspru. Toţi angajaţii stăteau smirnă în faţa fiorosului japonez care în permanenţă avea ceva de comentat. Se vedea că omul îşi doreşte să fie totul ca la carte.

Din partea casei am primit o mică gustare, legume tempura. Foarte bune pentru un fel de mâncare ce nu conţine carne. Berea Kirin Ichiban a alunecat mai bine (10 lei la 0,33). La felul principal am optat pentru un platou mare cu creveţi care a avut de toate (se poate vedea în imagine) inclusiv o delicioasă supă de ciuperci. Mâncare gustoasă şi foarte variată, se pare că ăsta e secretul japonezilor în ale bucătăriei. Câte puţin din fiecare, dar împreună constituie un super meniu. Creveţi, somon crud, chiar şi carne de purcel, orez, alge, preparate tradiţionale al căror nume le-am uitat.Un platou ca cel de mai jos costă 95 lei. La deserturi sunt deficitari. Am ales un fel de aluat făcut din orez şi pastă de fasole dulce, as putea spune o combinaţie între halva şi jeleuri. Nu a fost grozav şi cam scump, 15 lei.

Per total am rămas foarte mulţumit de acest local şi va fi o ţintă la următoarele vizite prin Cluj. E curat, e primitor, are muzică japoneză, mâncarea e super ok, iar atmosfera e din altă lume. Meniul este foarte variat, iar dacă eşti necunoscător aşa cum am fost eu, nici nu ştii ce să alegi. M-am gândit la personajele lui Murakami care mănâncă în astfel de localuri şi beau bere la 0,33. Singurul minus provine din faptul că nu au saloane cu locuri pe jos, aşa cum am văzut în filme restaurantele japoneze (vezi Donnie Brasco. vezi Kill Bill vol.1).



luni, 21 martie 2011

Înmormântarea

Amalia Crăciun era moartă. Moartă ca toţi morţii. Stătea în coşciug cu mâinile pe piept sub un fel de pânză dantelată.Coşciugul era aşezat pe masă, în centrul bisericii. Slujba încă nu începuse, toţi cei prezenţi aşteptând preotul. În haine cernite şi cu ochii plini de lacrimi, coana Magdalena aprindea lumânări la căpătâiul răposatei. În jurul mesei pe care era pus sicriul se strânseseră multe coroane de flori, lângă care stăteau rude, prieteni, colegi şi alţi apropiaţi ai Amaliei Crăciun. Sfinţii de pe fresca ştearsă a bisericii priveau nepăsători la această adunare tristă pierdută în atmosfera înecăcioasă şi stătută. Amalia Crăciun era îmbrăcată în rochie de mireasă. Conform credinţei populare aşa trebuie îmbrăcate fetele tinere care nu s-au căsătorit până la moarte. Amalia Crăciun a murit la treizecişitrei de ani şi nu a fost niciodată căsătorită. La fel ca în balada Mioriţa, moartea este văzută ca o nuntă cosmică. Însă Amaliei Crăciun nu-i păsa câtuşi de puţin de aceste chestii, ea fiind acum departe de lumea noastră cu bunele şi relele sale.

Preotul gras şi cu barbă neagră începu trista slujbă a înmormântării la care asistam bulversat. Nu-mi venea să cred că în urmă cu câteva zile dormisem lângă Amalia Crăciun, iar acum ea se pregătea pentru prima noapte în bezna mormântului.Asta e viaţa omului. Trăim, iar mai devreme sau mai târziu ne transformăm în nimic. Îmi părea nespus de rău pentru Amalia Crăciun şi de moartea ei timpurie. La sfârşit cu toţii am mers şi am sărutat-o cu sărutarea de pe urmă şi i-am făcut veşnica pomenire legănând coliva şi vinul, după care eu împreună cu alţi trei bărbaţi am săltat sicriul şi am ieşit din biserică, îndreptându-ne spre cimitir. Cimitirul de lângă parcela lui nea Camfor, parcela cea cu iarbă grasă. Lângă mine, cărând sicriul, se afla şi Ionescu, directorul nostru financiar. Poate că în sinea lui era trist pentru că o chinuise pe Amalia Crăciun cu atâtea situaţii şi predări la termen. Poate se simţea vinovat pentru că-i făcuse viaţa grea atâţia ani. Ori poate că nu se gândea la nimic şi-i dispăruse orice fărâmă de suflet, oamenii ca el fiind mai degrabă roboţi.

Amalia Crăciun a fost înmormântată în primele zile ale primăverii. Printre morminte încă mai erau petice de zăpadă, iar dinspre pădure venea o adiere rece. Preotul a turnat vin peste corpul neînsufleţit, făcând o cruce roşie pe rochia de mireasă a Amaliei Crăciun. M-am întrebat dacă rochia fusese cumpărată special pentru înmormântare ori dacă Amalia Crăciun avea de gând să se mărite. Capacul de lemn al coşciugului a fost bătut în cuie de către gropar şi tot acesta cu ajutorul unei funii şi a unui scripete improvizat a coborât-o pe Amalia Crăciun în groapă. Apoi s-a consumat ultimul act al ceremoniei, cei prezenţi aruncând câte un pumn de pământ în mormântul care la final a fost umplut de către gropar cu ajutorul unei sape.După înmormântare, acasă la coana Magdalena, s-a ţinut un praznic pentru sufletul Amaliei Crăciun, o pomană. S-a băut ţuică din pahărele mici după ce în prealabil s-a vărsat pe jos câte o picătură, s-au mâncat gustări si sarmale, s-a băut vin şi s-a mâncat friptură. Oamenii au început să vorbească de ale viilor, că aşa-i de când lumea, viii cu viii şi morţii cu morţii.

Spre seară, înainte de plecare, m-am dus în cimitir. Soarele scăpăta dincolo de casele satului aruncând cu ultimele puteri câteva raze de lumină peste proaspătul mormânt al Amaliei Crăciun.Încă nu realizam moartea ei şi toate evenimentele petrecute în ultimele zile.Stăteam gândindu-mă la toate câte se petrecuseră, când lângă mormânt îşi făcură apariţia două siluete. Erau elevul Becheru Mihai din clasa a III a D care ţinea în mână un buchet mare de garoafe roşii, urmat de fata din parc îmbrăcată toată în negru. Au aşezat împreună florile pe mormântul Amaliei Crăciun, iar apoi, pentru câteva minute, au stat în linişte cu capul plecat. Terminându-şi momentul de reculegere, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D i-a propus fetei din parc să cânte alături de el una dintre melodiile preferate ale Amaliei Crăciun, aşa ca un ultim omagiu pentru ea.
- Vom cânta a capella, mai adăugă elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
- A capella, bineînţeles, completă fata din parc cu ochii săi mari şi plini de lacrimi. Dar ce melodie?
- Păi nimic nu poate fi mai potrivit cu momentul decât Sonic Youth - Little Trouble Girl, îi răspunse elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
Cei doi se porniră pe cântat cu atâta pricepere şi însufleţire de se părea că lângă mormântul Amaliei Crăciun cântau chiar Sonic Youth. Iar după ce terminară melodia au dispărut fără niciun cuvânt către întunericul spre care lumina de la candelele aprinse lângă crucea Amaliei Crăciun nu răzbătea. Într-un târziu am plecat şi eu din cimitir spre satul şi apoi spre lumea în care Amalia Crăciun era deja o amintire.

vineri, 18 martie 2011

Oraș pe lângă care trece un râu

A spus Ionescu să scriu mai des. Nu am ce. Dar iată, de pildă, o poză surprinsă în urmă cu douăsprezece ceasuri. Să se gândească și să răspundă cei câțiva cititori ai blogului ce oraș se vede. Nu e deloc greu.

miercuri, 9 martie 2011

Într-o duminică de iarnă târzie

Drumurile patriei noastre, un câine nedumerit, păduri, două râuri foarte importante şi cunoscute.








luni, 7 martie 2011

Yukio Mishima - Confesiunile unei măşti


Am auzit de Yukio Mishima citind câteva note biografice despre Kawabata. Se spunea acolo că Yasunari Kawabata s-a sinucis la câţiva ani după prietenul său Yukio Mishima. Kawabata, mai vârstnic cu 26 de ani, spunea că Mishima îi este net superior în ceea ce priveşte talentul. Se mai spune că în 1968, când Kawabata a fost primul japonez din istorie laureat cu Nobel pentru literatură, Mishima a fost oarecum trist, fiind convins că Japonia nu va mai primi Nobelul prea curând, astfel incât el ieşea din calcul pentru obţinerea acestui premiu la care a fost de trei ori nominalizat. În 1970 s-a sinucis (sinucidere rituală precum marii samurai de odinioară) având 45 de ani, la puţin timp după terminase tetralogiei Marea fertilităţii (primele două volume au apărut şi la noi, editate de Humanitas. Zăpada de primăvară şi Cai în galop).

Confesiunile unei măşti a fost scrisă în 1949, pe când autorul avea 24 de ani. Mishima face dovada unui enorm talent, uimindu-mă pur şi simplu prin felul său de a scrie, tehnica folosirii cuvintelor fiind ridicată la rang de artă. Nu mi-a venit să cred că cineva în vârstă de 24 de ani este capabil de asemenea exprimare, de asemenea sentimente. Cartea este una autobiografică şi în mod special mi-am început lecturile din Mishima cu ea pentru a vedea de unde a plecat totul. Avem de a face cu un personaj principal foarte cerebral, preocupat încă din copilărie de problema morţii şi a sinuciderii, dar care în acelaşi timp dezvoltă o atracţie pentru persoanele de acelaşi sex cu el, iar apoi în perioada adolescenţei totul este dat peste cap când întâlneşte o fată. Autorul subliniază şi accentuează gândurile sale, dar se preocupă şi de cadrul social al Japoniei undeva în anii '40 ai secolului trecut, un peisaj dominat de război. Cartea m-ar fi plictisit fără un mic fond narativ şi fără unele imagini create foarte artistic. I-a reuşit de minune tânărului Mishima. O carte bună. Abia aştept să citesc capodoperele ce l-au consacrat. Are multe de demonstrat pentru a da dreptate laudelor primite de la Kawabata.

joi, 3 martie 2011

Danone

- Crezi că iaurturile Danone sunt făcute din secreţii vaginale? Aşa am citit într-un articol.
- Da, evident. Când româncele dorm, ăştia de la Danone le intră în case şi le recoltează. E mai ieftin decât să crească vaci.
- Deci dacă mănânci Danone e ca şi cum ai face cunilingus?
- Asta dacă faci cunilingus doar ca să îţi potoleşti foamea. Foamea - foame, nu foamea de dragoste sau chestii d-astea.