Aveam poftă de pulpe de rață, dar nu am găsit. Am cumpărat piept. Dar cum să-l pregătesc? Prima căutare pe google mă îndreaptă către Teodora, fosta noastră forumistă o_tzestoasa, care și-a intitulat foarte viclean din punct de vedere al căutării postarea. Spune ea pe al său blog culinar că a inspirat-o și unchiul Gordon în realizarea acestui fel. Așadar am gătit și eu piept de rață, un pic modificat față de cei care m-au inspirat, mătușa Teo și unchiul Gordon.
Pus pe foc în tigaia neîncinsă fără ulei și tras la foc mare 2 minute pe partea cu pielea. Apoi lăsat încă 2 minute și încă 3 minute pe cealaltă parte la foc medium. Cuptor la 180 grade și pus pieptul alături de cartofi pentru cca. 1/2 oră. Marea noutate intervine după scoaterea din cuptor, când pe pieptul de rață am presărat gem de afine. De ce de afine? Pentru că nu am găsit de merișoare. Dar, cred că sunteți de acord, sună foarte fancy: "Am servit un piept de rață cu afine". Cui? Nevesti'mii. Care a concis că era mai de Doamne ajută o ceafă de porc cu cartofi prăjiți și o bere Perlenbacher. Noi am băut un vin argentinian la acest fel.
Glumim, desigur. E delicioasă rața cu afine!
joi, 28 ianuarie 2016
vineri, 22 ianuarie 2016
Două filme așa și așa cu multă zăpadă
Am citit cu interes cele șapte rânduri scrise de renumitul blogger Petrov despre filmele The Revanant și The Hateful Eight. Sigur, mai sus numitul blogger nu este un barometru al bunului gust în ceea ce privește cinematografia, însă m-a făcut curios și am decis să urmăresc aceste pelicule în ordinea în care a făcut-o și el. Tarantino nu m-a dezamăgit, dar nici nu m-a dat pe spate. Filmul a fost ca o piesă de teatru, 90% din film petrecându-se în cabană. Replici excelente între personaje, umor tarantinian, faze exagerate. Totuși departe de Pulp Fiction, Reservoir Dogs, chiar și Django. Dar oricum, un film de nota 8! The Revanant nu m-a impresionat nici pe mine, iar asta cu 13 nominalizări la Oscar mi se pare trasă de păr. Poate doar pentru imagine să candideze. Dar alte filme ale lui Inarritu mi-au plăcut mult. Chiar și Bird Man, nu mai zic de 21 Grams pe care l-am văzut de trei ori. Dar un 7 i-aș da și acestui film cu Leonardo Di Caprio. Oricum, nu se mai fac filme ca în tinerețea mea. Ceva care să-ți rămână în minte. Ceva gen Forrest Gump, Braveheart, The Thin Red Line (Amintește marele nostru CTP de acest film în cronica pe care o face la The Revanant și are dreptate. De fapt are dreptate cu tot ce spune despre aceste două filme. Citiți-l că știe mai multe decât mine sau Petrov), American Beauty etc. Ca să nu mai vorbesc de Rashomon sau Gară pentru doi.
luni, 18 ianuarie 2016
Jonas Jonasson - Analfabeta care știa să socotească
Foarte amuzant acest suedez de la care am mai citit "Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut". Scrierile sale parcă ne duc cu gândul la Ilf și Petrov, comedii ale erorilor și întorsături nebănuite de situație, însă uneori cam exagerează după părerea mea. Cartea de față este mai degrabă o poveste pentru oameni mari având ca personaj principal o fată ce se naște în cel mai amarnic ghetou al Johannesburg-ului și încă din fragedă pruncie își începe munca la curățarea latrinelor. Mai la Nord, în Suedia, avem ca personaj un bărbat ciudat care scrie "Trăiască regele!" pe gardul de la sediul Partidului Comunist și își face un țel din viață să stea față în față cu regele Suediei și să-i strângă mâna. Și în Suedia și în Africa de Sud povestea ia o turnură nebănuită. Acțiunea se desfășoară alert pe parcursul a peste 500 de pagini și nici nu ne dăm seama când intră în scenă personaje importante precum Hu Jintao (președinte al Chinei pe la începutul anilor 2000), oameni politici de rang foarte înalt, agenți de securitate și nu în ultimul rând bombe atomice de 3 megatone (nu știu cât de mult e asta, dar în roman se spune că distruge tot pe o rază de 58 km). Mi-a plăcut cartea, deși a cam lungit-o suedezul. Cred că e o persoană tare vorbăreața care se pierde în amănunte. Nu e o capodoperă, dar merită citită, are și pagini reale de istorie presărate printre pățanile haioase ale personajelor.
506 pagini, Editura Trei, Stele Nopți și Zile Blog: 3
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)
506 pagini, Editura Trei, Stele Nopți și Zile Blog: 3
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)
miercuri, 13 ianuarie 2016
Adresări
- O seară bună, domnul meu.
Așa mi-a vorbit casiera din Cora, o femeie în jurul vârstei de 50. "Domnul meu", extraordinară adresare și puțin întâlnită în zilele noastre. Mi-a amintit de bunicul, un aristocrat desăvârșit, care de multe ori își numea soția "doamna mea". Ori de legendara urare: "La revedere, sărutări de mână doamnei!", când doi bărbați se despărțeau pe stradă și trimiteau complimente pentru soțiile rămase acasă. M-a dus cu gândul și la Fargo, sezonul 2, care se petrece în 1979. Ce adresări frumoase acolo. Pe vremuri nu se răspundea niciodată cu "da" sau "nu", simple. Ci "Da, domnule", "Nu, fiule", etc. Și nu în ultimul rând, în US Army: "Sir, yes, sir!".
Așa mi-a vorbit casiera din Cora, o femeie în jurul vârstei de 50. "Domnul meu", extraordinară adresare și puțin întâlnită în zilele noastre. Mi-a amintit de bunicul, un aristocrat desăvârșit, care de multe ori își numea soția "doamna mea". Ori de legendara urare: "La revedere, sărutări de mână doamnei!", când doi bărbați se despărțeau pe stradă și trimiteau complimente pentru soțiile rămase acasă. M-a dus cu gândul și la Fargo, sezonul 2, care se petrece în 1979. Ce adresări frumoase acolo. Pe vremuri nu se răspundea niciodată cu "da" sau "nu", simple. Ci "Da, domnule", "Nu, fiule", etc. Și nu în ultimul rând, în US Army: "Sir, yes, sir!".
duminică, 10 ianuarie 2016
Orașe și orașe
30 decembrie 2015. La kilometrul 80 pe A1 este o benzinărie. Opresc și intru să cumpăr două sandwich-uri cu schnitzel. Întors în parcare, îi întind unul soției care nu vrea să iasă din autoturism, iar eu încep să-l mănânc pe celălalt privind la mașinile care gonesc spre Pitești și la cerul care se face din ce în ce mai negru, prevestind zăpada. Este o după-amiază geroasă cu temperaturi negative. Un om bătrân vine către mine și vrea să-mi vândă un buchet de imortele. Oare ce succes are cu vânzarea acestor flori într-o benzinărie de pe autostradă? Mă simt agasat în astfel de momente în care-mi place să mănânc uitându-mă așa în zare, un fel de "living the american dream". Mereu vin persoane care vor bani, ori câini care vor mâncare. Deobicei câinilor le mai dau câte ceva. Mă depărtez de bătrânul cu flori și fac câțiva pași până termin de mâncat, apoi plecăm. La radio se difuzează o melodie excelentă, la modă în perioada asta. Adele - Hello (Paul Damixie Remix). Hello, can you hear me? I'm in California dreaming about who we used to be. Mergem spre Mioveni. Ieșirea de pe A1 către Câmpulung Mușcel și Brașov. Mergem să vedem luminile orașului. Toată lumea le laudă ca fiind cele mai frumoase din țară.
În vechiul regim Mioveni era un sat și nici măcar nu se numea așa, ci Colibași. Celebrul Colibași unde se afla UAP, mândria noastră națională. La intrarea dinspre Pitești a orașului Mioveni se află Penitenciarul Colibași pe lângă care trecem. Apoi vedem indicatoare către Automobile Dacia, locul care alimentează cu bani orășelul, făcându-l unul dintre cele mai bogate din țară. Uzina care sub licență Renault produce iubitele modele Logan, Sandero, Duster. Aflată pe un deal deasupra orașului, iar dedesubtul ei un magazin Lidl. Mergem până la porțile uzinei, după care spre centru, unde tronează o biserică impresionantă numită Sfinții Petru și Pavel. La orele 17 fix întreg orașul se aprinde și este cu adevărat fabulos. Sunt beculețe peste tot. Multe magazine, restaurante deschise pline de clienți, lume pe stradă, un oraș cum rar vezi în România, cu majoritatea oamenilor peste nivelul decenței materiale. Fac un sondaj la raft în magazinul Lidl și observ că produsele Deluxe sunt pe sfârșite.
Pe 31 decembrie plecăm spre Oltenița, județul Călărași. Capăt de țară. Întâlnim un paznic în portul pustiu. Caută vorbă. Îl pun să povestească despre oraș. Șantierul naval desfințat, pe vremuri 7000 de angajați. Fabrica de conserve de la Valea Roșie care pe vremuri făcea exporturi până în Brazilia, desfințată. Textilele, pe vremuri 6000 de angajați, desfințată. Douăzeci de mii de locuri de muncă desfințate. Un oraș întreg. Cei care au în prezent un salariu de 700 de lei sunt bucuroși. Atât câștigă și el, dar uite, face Revelionul cu câinii în port, ne spune. Regretă vremurile de dinainte. Intrăm și la Lidl. Produsele Deluxe sunt aproape neatinse. În centru un bărbat vinde sorcove. 5 lei. Cumpărăm și noi una.
O cunoscută de-a mea, internată la spital cu hernie de disc, povestea pe facebook despre colegele de salon care au adus în discuție regimul precedent. De fapt le lua în râs pe acele femei. Eu am învățat să nu mai fac asta. Totul este atât de subiectiv și contează tare mult din ce punct privești. E clar că au fost oameni care o duceau mult mai bine înainte. Poate atunci aveau mai multă libertate și mâncare ca acum. Poate pentru ei Big Brother de acum e mai rău ca Big Brother de atunci. Nu deține nimeni adevărul suprem, iar fiecare are dreptatea sa.
Înainte pe lângă fiecare orășel erau făbricuțe, uzine, mergea bine industria. E o perioadă de timp despre care nu prea se mai vorbește și despre care nu știm multe. Perioada când s-au vândut toate aceste fabrici și uzine, perioada privatizării, anii 1990-1995. Nu prea mai îmi amintesc nici eu mare lucru de atunci. Cine a vândut atunci o țară întreagă și cine a cumpărat-o?
Sigur, e plăcut acum. Călătorim pe tot Mapamondul, mâncăm în fiecare seară fripturi rib-eyes, avem IPhone 6, îl citim pe Cărtărescu și înjurăm clasa politică în voie. Dar să ne gândim că din punctul lor de vedere, cei care spun "era mai bine înainte", poate au și ei dreptate.
În vechiul regim Mioveni era un sat și nici măcar nu se numea așa, ci Colibași. Celebrul Colibași unde se afla UAP, mândria noastră națională. La intrarea dinspre Pitești a orașului Mioveni se află Penitenciarul Colibași pe lângă care trecem. Apoi vedem indicatoare către Automobile Dacia, locul care alimentează cu bani orășelul, făcându-l unul dintre cele mai bogate din țară. Uzina care sub licență Renault produce iubitele modele Logan, Sandero, Duster. Aflată pe un deal deasupra orașului, iar dedesubtul ei un magazin Lidl. Mergem până la porțile uzinei, după care spre centru, unde tronează o biserică impresionantă numită Sfinții Petru și Pavel. La orele 17 fix întreg orașul se aprinde și este cu adevărat fabulos. Sunt beculețe peste tot. Multe magazine, restaurante deschise pline de clienți, lume pe stradă, un oraș cum rar vezi în România, cu majoritatea oamenilor peste nivelul decenței materiale. Fac un sondaj la raft în magazinul Lidl și observ că produsele Deluxe sunt pe sfârșite.
Pe 31 decembrie plecăm spre Oltenița, județul Călărași. Capăt de țară. Întâlnim un paznic în portul pustiu. Caută vorbă. Îl pun să povestească despre oraș. Șantierul naval desfințat, pe vremuri 7000 de angajați. Fabrica de conserve de la Valea Roșie care pe vremuri făcea exporturi până în Brazilia, desfințată. Textilele, pe vremuri 6000 de angajați, desfințată. Douăzeci de mii de locuri de muncă desfințate. Un oraș întreg. Cei care au în prezent un salariu de 700 de lei sunt bucuroși. Atât câștigă și el, dar uite, face Revelionul cu câinii în port, ne spune. Regretă vremurile de dinainte. Intrăm și la Lidl. Produsele Deluxe sunt aproape neatinse. În centru un bărbat vinde sorcove. 5 lei. Cumpărăm și noi una.
O cunoscută de-a mea, internată la spital cu hernie de disc, povestea pe facebook despre colegele de salon care au adus în discuție regimul precedent. De fapt le lua în râs pe acele femei. Eu am învățat să nu mai fac asta. Totul este atât de subiectiv și contează tare mult din ce punct privești. E clar că au fost oameni care o duceau mult mai bine înainte. Poate atunci aveau mai multă libertate și mâncare ca acum. Poate pentru ei Big Brother de acum e mai rău ca Big Brother de atunci. Nu deține nimeni adevărul suprem, iar fiecare are dreptatea sa.
Înainte pe lângă fiecare orășel erau făbricuțe, uzine, mergea bine industria. E o perioadă de timp despre care nu prea se mai vorbește și despre care nu știm multe. Perioada când s-au vândut toate aceste fabrici și uzine, perioada privatizării, anii 1990-1995. Nu prea mai îmi amintesc nici eu mare lucru de atunci. Cine a vândut atunci o țară întreagă și cine a cumpărat-o?
Sigur, e plăcut acum. Călătorim pe tot Mapamondul, mâncăm în fiecare seară fripturi rib-eyes, avem IPhone 6, îl citim pe Cărtărescu și înjurăm clasa politică în voie. Dar să ne gândim că din punctul lor de vedere, cei care spun "era mai bine înainte", poate au și ei dreptate.
joi, 7 ianuarie 2016
La benzinărie
Merg la PECO să bag benzină de 95. Trei din cele patru pompe sunt ocupate de oameni care alimentează, iar la una dintre ele este un taximetrist cu număr de Ilfov care își șterge tacticos geamurile. Începe cu parbrizul, apoi continuă cu geamurile laterale, cu mișcări lente, dând senzația că este singur în Univers. În ciuda gerului de afară, deschid geamul și mă uit fix la el, dar nu pare să mă observe. Îi dau un claxon. Se uită la mine pe sub sprâncene. E un om pe la 50 de ani, cu față de țăran d'ăla șmecherit care are impresia că le-a trăit el pe toate. Îl întreb: "Spălați mașina acum?", iar el răspunde: "Nu. Doar geamurile.". Se făcuse deja coadă, în spatele meu un alt șofer îl întreabă: "Ok, dar nu vrei să muți mașina?", iar taximetristul răspunde: "Lasă, că așa faci și matale. Exact așa faci.". După care a continuat să-și lincăie geamurile Loganului galben.
La noi, în România, sunt foarte mulți nesimțiți din ăștia. Nu știu cine e de vină și de ce e lumea așa nepăsătoare și needucată. Mă întreb dacă așa e peste tot. De exemplu, la fel se poartă și finlandezii sau slovacii?
La noi, în România, sunt foarte mulți nesimțiți din ăștia. Nu știu cine e de vină și de ce e lumea așa nepăsătoare și needucată. Mă întreb dacă așa e peste tot. De exemplu, la fel se poartă și finlandezii sau slovacii?
duminică, 3 ianuarie 2016
Top 10 cărţi citite în 2015
34 de cărţi citite. La fel ca anul trecut. Topul, cel puţin în partea medalilor, nu prezintă absolut nicio surpriză. Patru scriitori născuţi în URSS, încă o dovadă a potenţei culturale de pe acele meleaguri. Un cehoslovac (ce-i drept născut în Imperiul Austro-Ungar care s-a destrămat la puţin timp) şi un chinez. Iar topul este completat de un american, un neamţ, un turc şi o englezoaică de origine jamaicană. Interesant!
1.Tatiana Tolstaia – Zâtul
2. John Williams – Stoner
3. Evgheni Vodolazkin – Laur
4.Orhan Pamuk – Zăpada
5. Anya von Bremzen – Arta bucătăriei sovietice
6. Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor
7.Zadie Smith – Dinţi albi
8.Mo Yan – Broaşte
9. Hans Fallada - Şi acum ce facem, micuţule?
10.Bohumil Hrabal – Trenuri cu prioritate
Să încheiem cu un citat din Zâtul, carte apărută în limba română la Editura Curtea Veche.
<< Pe şapte coline se întinde orăşelul Fiodor-Kuzminsk, înconjurat de câmpii nemărginite, de pământuri neştiute. La nord sunt păduri dese, cu arbori doborâţi de furtună, cu ramurile atât de împletite între ele, că n-ai cum să treci, tufele spinoase ţi se agaţă de haine, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii - hârşti! - şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. .... Asta face zâtul.
Nici în vest nu e bine să te duci. Există un fel de drum într-acolo - nu se prea vede, e mai degrabă o potecă. Mergi ce mergi, până când orăşelul dispare la orizont, dinspre câmp se simte o adiere dulce, totul e bine, totul e frumos şi deodată, se zice, tresari. Şi te opreşti. Şi te întrebi: încotro mă duc? Ce-mi trebuie mie? Ce n-am văzut acolo? E ceva mai bine acolo? Şi te apucă jalea! Îţi zici: în spate e izba mea şi nevestica, probabil, plânge şi se uită în zare cu mâna streaşină la ochi; prin curte aleargă păsările, şi ele îmi duc dorul; în izbă soba-i caldă, şoriceii ies la plimbare, patul e moale...Şi parcă ţi-ar tot roade un viermoloi inima...Scuipi şi porneşti înapoi. Câteodată o iei la fugă.>>
1.Tatiana Tolstaia – Zâtul
2. John Williams – Stoner
3. Evgheni Vodolazkin – Laur
4.Orhan Pamuk – Zăpada
5. Anya von Bremzen – Arta bucătăriei sovietice
6. Svetlana Aleksievici - Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor
7.Zadie Smith – Dinţi albi
8.Mo Yan – Broaşte
9. Hans Fallada - Şi acum ce facem, micuţule?
10.Bohumil Hrabal – Trenuri cu prioritate
Să încheiem cu un citat din Zâtul, carte apărută în limba română la Editura Curtea Veche.
<< Pe şapte coline se întinde orăşelul Fiodor-Kuzminsk, înconjurat de câmpii nemărginite, de pământuri neştiute. La nord sunt păduri dese, cu arbori doborâţi de furtună, cu ramurile atât de împletite între ele, că n-ai cum să treci, tufele spinoase ţi se agaţă de haine, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. În aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii - hârşti! - şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. .... Asta face zâtul.
Nici în vest nu e bine să te duci. Există un fel de drum într-acolo - nu se prea vede, e mai degrabă o potecă. Mergi ce mergi, până când orăşelul dispare la orizont, dinspre câmp se simte o adiere dulce, totul e bine, totul e frumos şi deodată, se zice, tresari. Şi te opreşti. Şi te întrebi: încotro mă duc? Ce-mi trebuie mie? Ce n-am văzut acolo? E ceva mai bine acolo? Şi te apucă jalea! Îţi zici: în spate e izba mea şi nevestica, probabil, plânge şi se uită în zare cu mâna streaşină la ochi; prin curte aleargă păsările, şi ele îmi duc dorul; în izbă soba-i caldă, şoriceii ies la plimbare, patul e moale...Şi parcă ţi-ar tot roade un viermoloi inima...Scuipi şi porneşti înapoi. Câteodată o iei la fugă.>>
vineri, 1 ianuarie 2016
ce am citit în decembrie & top 2015
de Ionescu
doamnelor și domnilor, la mulți ani!
mircea cărtărescu- solenoid. o carte bigger than life. toată lumea o știe. despre ce o fi vorba? despre băsescu, ar putea crede foarte mulți neinițiați. poate despre frica de moarte și suferință, despre alte obsesii, despre salvarea lumii prin fiecare naștere a unui copil? poate. fanii lui cărtărescu o vor iubi, haterii o vor hăitui. recunosc: speram la altceva decât un orbitor volume 4. dar nu știam nici eu la ce. să fi scris ceva radical diferit față de cum a făcut-o până acum ar fi fost descumpănitor. până la urmă e exact așa cum trebuia să fie. mai accesibil, mai închegat decât orbitor. mai comercial, ce să mai discutăm! notă maximă!
l-am văzut la tv pe autor, zicea că nu e o carte care se poate rezuma, că e atât de lungă (după cum bine știți, peste 800 de pagini, dar cu litere destul de măricele) pe cât trebuie. nu am să încerc să o rezum așadar. doar câteva idei și asta doar ca să se hotărască patronul blogului (și alți cititori eventuali, rătăciți pe aici poate căutând pe google despre părul pubian- apropo, romanul conține și referiri la această parte a corpului omenesc) dacă o va citi la 60 de ani sau niciodată. cartea este un jurnal 'în timp real' plus flashbacks ținut de un mircea cărtărescu fictiv. unul care, atunci când a citit poemul căderea la cenaclul lunii în 1977 a fost întâmpinat de reacții eufemistic spus îngăduitoare ale colegilor și ale marelui critic, drept pentru care a renunțat la a mai scrie și s-a mulțumit să fie profesor de română la o școală de la capătul lui 21 (nu la sf gheorghe, celălalt capăt). [se știe- cărtărescu a citit într-adevăr căderea, în 1977, la cenaclul de luni, având succes, l-au lăudat și colegii și <șeful> cenaclului, nicolae manolescu (deși aflu că unii lunediști au alte amintiri despre reacțiile colegilor. cică mircea cărtărescu ar fi relatat episodul în cartea aia cu pixelii. nu am citit-o). iar în anii 80 chiar a lucrat și ca profesor la o școală generală.]
haterii poate se vor plânge că: iar strada pâncota/ silistra, iar blocul din floreasca, iar dormitorul din ștefan cel mare, iar părinții lui, oameni simpli, tata cu ulei de nucă în păr etc, iar victor, iar bizara operație care pare a fi de schimbare de sex, iar rem-ul din dudești, iar dagmar rotluft, iar obsesia pentru embriologie, iar păianjeni (păienjeni?) etc etc. și ce?
mare parte a romanului e legată de școala din colentina. acolo are fel de fel de colegi. goia, de mate, alături de care explorează misterioasa fabrică părăsită din vecinătatea școlii. pagini amintind pregnant de jocurile video de tip adventure. myst, d-astea. florabela, strănepoata lui nicolae vaschide (un personaj care nu e inventat, așa cum mă gândeam în neștiința mea. vezi wikipedia, bunăoară). irina, personaj important. caty, care îl introduce în lumea pichetiștilor, o societate secretă care protestează contra suferințelor și morții. ispas, portarul bețiv care dispare misterios pe un câmp din apropierea școlii și care după reapariție le va vorbi pichetiștilor. răduleasca, cu cercul ei de ateism și cu ghiulul cel temut de elevi, a cărui pierdere este subiectul câtorva pagini care pot fi un excelent short story. un moment. o schiță.
profesorul locuiește pe strada maica domnului, într-o casă în formă de vapor pe care probabil zadarnic o vom căuta. omul de la care a cumpărat-o i-a spus că la fundație este îngropat un uriaș solenoid. ce știe face acesta, veți vedea. casa mai are multe surprize (joc video, cum zic!), bunăoara un scaun de dentist, obiect cu care ne mai întâlnim și prin alte locuri ale cărții și ale orașului. la fel și solenoizii, sunt vreo câțiva. (zic eu că este printre multe altele și un roman de dragoste pentru bucurești). scaunul de dentist ca simbol al redempțiunii sau al eternei damnări. da. rezonez.
în singura cronică pe care am citit-o până azi, 15 decembrie, cosmin ciotloș se arăta impresionat de o anume scenă. cea în care autorul este trimis de către un bătrân bibliotecar, cu ajutorul unui aparat magic (idee întâlnită la mulți autori sf, desigur) în lumea acarienilor, pasiunea de o viață a bibliotecarului. paralela între această incursiune și evanghelii, cu naratorul coborât printre acarieni precum Hristos printre oameni este cât se poate de evidentă. într-adevăr, senzaționale pagini.
plus multe alte ploturi- incursiuni în teoria celei de-a patra dimensiuni, manuscrisul voynich, viața lui nicolae minovici, amintiri din sanatoriul tb de la voila, cu acel traian care ni-l amintește pe mendebil, cartea tăunul, a doamnei ethel voynich (nu sunt fictive nici autoarea, nici cartea. o căutare pe ggl images ne conduce la concluzia că romanul cu pricina a apărut în foarte multe ediții rumânești de-a lungul a vreo 60 de ani) etc etc etc
dacă s-o fi-ntâmplat să citiți romanul, ce ziceți de final, cu acea ridicare spre ceruri a bucureștiului, care a lăsat să se vadă dedesubturile orașului, cu acea omenire formidabilă care trăia în subterane și se hrănea cu spaimele și suferințele noastre (vezi bine, prin acele tuburi care apar ici și colo, mai ales în preajma scaunelor dentare)? oare să fie vorba pe acolo (și) de revoluție iar acei oameni din subterane să fie securiștii? sau ma gândesc la lucruri mult prea pământene? așa, ca timp, ar cam corespunde lui 1989, iar faptul ca desprinderea orașului are loc primăvara nu e neapărat un contraragument. cărtărescu își ia multe libertăți istorico-geografice.
evident, când colega ema c. va scrie despre acest roman, lista de cuvinte noi de la final va constitui cam 60-70% din articol. două îmi vin acum în minte. madrepor & teseract. (pe prosopagnozie îl știam. riscurile meseriei!).
apar în roman câteva referiri la păianjenii de pământ. ăsta e titlul unei proze a lui cărtărescu din celebrul volum desant 83. întrebarea e- cum de nu am citit-o niciodată, deși sunt un mare fan al autorului de atâta vreme (am citit visul/ nostalgia, debutul lui în proză, prin teribila primăvară a lui 1990)? că doar am cartea de prin...83, nu așa? (mă rog, acum, 16 decembrie 2015 e la câteva sute de km, dar din când în când sunt lângă dânsa). o voiu ceti negreșit cu proxima ocazie.
și acum, la final de an și de serial ”ce am citit”, să încerc să enumăr cele zece cărți de top 2015. adică din ce am citit eu în 2015. nu din aparițiile 2015. e greuț, foarte puține cărți din cele circa 50 pot spune că nu mi-au plăcut. deci, într-o ordine a apariției pe super-glob:
doamnelor și domnilor, la mulți ani!
mircea cărtărescu- solenoid. o carte bigger than life. toată lumea o știe. despre ce o fi vorba? despre băsescu, ar putea crede foarte mulți neinițiați. poate despre frica de moarte și suferință, despre alte obsesii, despre salvarea lumii prin fiecare naștere a unui copil? poate. fanii lui cărtărescu o vor iubi, haterii o vor hăitui. recunosc: speram la altceva decât un orbitor volume 4. dar nu știam nici eu la ce. să fi scris ceva radical diferit față de cum a făcut-o până acum ar fi fost descumpănitor. până la urmă e exact așa cum trebuia să fie. mai accesibil, mai închegat decât orbitor. mai comercial, ce să mai discutăm! notă maximă!
l-am văzut la tv pe autor, zicea că nu e o carte care se poate rezuma, că e atât de lungă (după cum bine știți, peste 800 de pagini, dar cu litere destul de măricele) pe cât trebuie. nu am să încerc să o rezum așadar. doar câteva idei și asta doar ca să se hotărască patronul blogului (și alți cititori eventuali, rătăciți pe aici poate căutând pe google despre părul pubian- apropo, romanul conține și referiri la această parte a corpului omenesc) dacă o va citi la 60 de ani sau niciodată. cartea este un jurnal 'în timp real' plus flashbacks ținut de un mircea cărtărescu fictiv. unul care, atunci când a citit poemul căderea la cenaclul lunii în 1977 a fost întâmpinat de reacții eufemistic spus îngăduitoare ale colegilor și ale marelui critic, drept pentru care a renunțat la a mai scrie și s-a mulțumit să fie profesor de română la o școală de la capătul lui 21 (nu la sf gheorghe, celălalt capăt). [se știe- cărtărescu a citit într-adevăr căderea, în 1977, la cenaclul de luni, având succes, l-au lăudat și colegii și <șeful> cenaclului, nicolae manolescu (deși aflu că unii lunediști au alte amintiri despre reacțiile colegilor. cică mircea cărtărescu ar fi relatat episodul în cartea aia cu pixelii. nu am citit-o). iar în anii 80 chiar a lucrat și ca profesor la o școală generală.]
haterii poate se vor plânge că: iar strada pâncota/ silistra, iar blocul din floreasca, iar dormitorul din ștefan cel mare, iar părinții lui, oameni simpli, tata cu ulei de nucă în păr etc, iar victor, iar bizara operație care pare a fi de schimbare de sex, iar rem-ul din dudești, iar dagmar rotluft, iar obsesia pentru embriologie, iar păianjeni (păienjeni?) etc etc. și ce?
mare parte a romanului e legată de școala din colentina. acolo are fel de fel de colegi. goia, de mate, alături de care explorează misterioasa fabrică părăsită din vecinătatea școlii. pagini amintind pregnant de jocurile video de tip adventure. myst, d-astea. florabela, strănepoata lui nicolae vaschide (un personaj care nu e inventat, așa cum mă gândeam în neștiința mea. vezi wikipedia, bunăoară). irina, personaj important. caty, care îl introduce în lumea pichetiștilor, o societate secretă care protestează contra suferințelor și morții. ispas, portarul bețiv care dispare misterios pe un câmp din apropierea școlii și care după reapariție le va vorbi pichetiștilor. răduleasca, cu cercul ei de ateism și cu ghiulul cel temut de elevi, a cărui pierdere este subiectul câtorva pagini care pot fi un excelent short story. un moment. o schiță.
profesorul locuiește pe strada maica domnului, într-o casă în formă de vapor pe care probabil zadarnic o vom căuta. omul de la care a cumpărat-o i-a spus că la fundație este îngropat un uriaș solenoid. ce știe face acesta, veți vedea. casa mai are multe surprize (joc video, cum zic!), bunăoara un scaun de dentist, obiect cu care ne mai întâlnim și prin alte locuri ale cărții și ale orașului. la fel și solenoizii, sunt vreo câțiva. (zic eu că este printre multe altele și un roman de dragoste pentru bucurești). scaunul de dentist ca simbol al redempțiunii sau al eternei damnări. da. rezonez.
în singura cronică pe care am citit-o până azi, 15 decembrie, cosmin ciotloș se arăta impresionat de o anume scenă. cea în care autorul este trimis de către un bătrân bibliotecar, cu ajutorul unui aparat magic (idee întâlnită la mulți autori sf, desigur) în lumea acarienilor, pasiunea de o viață a bibliotecarului. paralela între această incursiune și evanghelii, cu naratorul coborât printre acarieni precum Hristos printre oameni este cât se poate de evidentă. într-adevăr, senzaționale pagini.
plus multe alte ploturi- incursiuni în teoria celei de-a patra dimensiuni, manuscrisul voynich, viața lui nicolae minovici, amintiri din sanatoriul tb de la voila, cu acel traian care ni-l amintește pe mendebil, cartea tăunul, a doamnei ethel voynich (nu sunt fictive nici autoarea, nici cartea. o căutare pe ggl images ne conduce la concluzia că romanul cu pricina a apărut în foarte multe ediții rumânești de-a lungul a vreo 60 de ani) etc etc etc
dacă s-o fi-ntâmplat să citiți romanul, ce ziceți de final, cu acea ridicare spre ceruri a bucureștiului, care a lăsat să se vadă dedesubturile orașului, cu acea omenire formidabilă care trăia în subterane și se hrănea cu spaimele și suferințele noastre (vezi bine, prin acele tuburi care apar ici și colo, mai ales în preajma scaunelor dentare)? oare să fie vorba pe acolo (și) de revoluție iar acei oameni din subterane să fie securiștii? sau ma gândesc la lucruri mult prea pământene? așa, ca timp, ar cam corespunde lui 1989, iar faptul ca desprinderea orașului are loc primăvara nu e neapărat un contraragument. cărtărescu își ia multe libertăți istorico-geografice.
evident, când colega ema c. va scrie despre acest roman, lista de cuvinte noi de la final va constitui cam 60-70% din articol. două îmi vin acum în minte. madrepor & teseract. (pe prosopagnozie îl știam. riscurile meseriei!).
apar în roman câteva referiri la păianjenii de pământ. ăsta e titlul unei proze a lui cărtărescu din celebrul volum desant 83. întrebarea e- cum de nu am citit-o niciodată, deși sunt un mare fan al autorului de atâta vreme (am citit visul/ nostalgia, debutul lui în proză, prin teribila primăvară a lui 1990)? că doar am cartea de prin...83, nu așa? (mă rog, acum, 16 decembrie 2015 e la câteva sute de km, dar din când în când sunt lângă dânsa). o voiu ceti negreșit cu proxima ocazie.
radu paraschivescu- românia în 7 gesturi.
o antologie a rușinii scrisă cu o ironie deosebit de fină. 7 personaje
de tot păcatul și 7 gesturi care îi definesc. doi vin din politica-
iliescu și vadim tudor. no comment. trei din presă- cornelius roșianu,
prezentatorul telejurnalului comunist și al actualităților capitaliste,
calitate în care și-a permis multe porcării în neuitatul an 1990;
tatulici, realizator de emisiuni omagiale în comunism, scuipătorul lui
nicu ceaușescu și lăudătorul lui stoica ion- caritas (păcat că nu se
spune în carte nimic despre infama emisiune de reabilitare a lui
păunescu) și un reporter de la protv căruia istoria nu i-a păstrat
numele, autor al unei mari mizerii in februarie 1996 (bine îngropată,
după cum se va vedea). în fine, doi vin dintr-un teritoriu învecinat cu
fotbalul- ion becali și meme stoica. să vedeți numai cum funcționează
emisiunile astea pe teme futbolistice, cum sunt dați afară realizatorii
care nu corespund. în fine, poate că vremurile alea or fi trecut, acum,
că cei 2 au ajuns unde au ajuns. o carte foarte tristă. ne amintește cât
jeg uman avem în jur. linkuri cu gesturile la care se referă radu
paraschivescu, spre știință:
despre restul nu avem links fix din acele momente evocate-n carte.
daniel puia-dumitrescu- o istorie a cenaclului de luni.
desigur, cenaclul ăla de care pomeneam mai sus. o carte foarte
serioasa, cu o prefață de vreo 50 de pagini în care autorul teoretizeaza
nu literar, ci sociologic, cumva. mă așteptam la un fel de istorie
romanțată, la ceva mai popular, mai cu strigături, dar cartea
m-a-ncântat oricum. recomandată celor pasionați de fenomen. celor care
au auzit de aer cu diamante.
și acum, la final de an și de serial ”ce am citit”, să încerc să enumăr cele zece cărți de top 2015. adică din ce am citit eu în 2015. nu din aparițiile 2015. e greuț, foarte puține cărți din cele circa 50 pot spune că nu mi-au plăcut. deci, într-o ordine a apariției pe super-glob:
m-am măritat cu 1 comuist- philip roth
cuvânt înainte- cristian popescu (sau mai bine opere vol 1)
cine aduarme ultimul- bogdan popescu
cartea cu pejt a lui gould- richard flanagan
poezia- mircea cărtărescu
lumină de august- william faulkner
la pualele vulcanului- malcom lowry
solenoid- mircea cărtărescu
sunt 8. sau poate nu, opere vol 1 & poezia reunesc mai multe cărți (2, respectiv 6, toate demne de top). e greu să mai numesc doar două, concurența e acerbă.
notă- am mai citit între timp o cronică la solenoid, a ioanei pârvulescu. la fel de elogioasă.
altă
notă- cronica la solenoid a fost ultima a lui cosmin ciotloș la românia
literară. se pare că plecarea lui are pe undeva legătură cu mircea
cărtărescu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)