Breaza

În perioada 1986-1991, vară de vară mergeam câte două săptămâni la Breaza, județul Prahova. Alături de bunicii mei, care luau mereu sejururi în această localitate prin Casa de Pensii. Excursiile erau destinate doar pensionarilor și cazarea se făcea într-o unitate ce deservea special acest scop, un fel de hotel parcă venit din alte timpuri (mi se părea pe atunci asta). Plecam cu autocarul din București, alături de alți bătrâni de seama bunicilor mei, unii având și ei nepoți pe care-i cărau după ei. Cazarea în zilele noastre nu ar obține notă de trecere pe renumită platformă booking, dar astea erau posibilitățile atunci. O cameră mică cu două paturi pe care le uneam pentru a încăpea toți trei, un șifonier și o chiuvetă. Atmosferă umedă, igrasioasă, întunecoasă, persista în permanență un iz de neaerisit. Nici nu putea fi vorba de televizor, era unul singur în toată clădirea în sala de întruniri de la parter, unde la sejururile de după Revoluție se mai uitau babele la “Sclava Isaura”. Grup sanitar comun, care efectiv era o mizerie colosală. Doar două cabine de wc pe un etaj, unde își făceau treaba toți moșii. Era un miros pestilențial și am rămas cu traume în urmă folosirii acelor wc-uri.  Afară, curtea, arată infinit mai bine. Pomi fructiferi, mulți trandafiri, gazon. Aer curat. Pensionarii stăteau pe bănci și discutau de ale lor, ori citeau ziarul. Îmi făceam de lucru și eu cu câte o minge sau citind. La Breaza am citit pentru prima oară legendara carte Cișmigiu & Co. Știu asta pentru că am scris cu pixul pe prima pagină: “Citită la Breaza. 3 iulie 1987”. Mâncăm la o braserie, vreo 200 de metri mai jos de cazare. Având doar două tichete pentru masă, mergeam eu cu bunicul, bunica, o femeie evlavioasă care ținea toate posturile de peste an, descurcându-se cu mâncarea din piața locală, mai o roșie, mai o brânză. La braserie mâncare cu o treaptă mai jos că în restaurante, dar bună. Ciorbe, feluri gătite, mâncăruri mai comuniste. O fasole, o varză, un pilaf, nicidecum ceea ce mâncăm în prezent prin localurile de alimentație publică. Ciorbele se aduceau la masă întotdeauna clocotite în căni de tablă, îmi aduc aminte de asta, provocând nervi bunicului care se adresa ospătarului: “Tinere, nu așa se aduce ciorba la masă. Nu se poate mânca!”. Mai era și cald afară, fiind vară.

Dimineața pe răcoare sau după amiezile ne plimbam prin Breaza. În 5 ani am petrecut 10 săptămâni la Breaza, îi cunoșteam fiecare colțișor. Coboram la gară, urcam la cruce, ne plimbam pe străduțele cu case care aduceau un aer sătesc, mergeam spre Liceul Militar. Mergeam la Poștă și dădeam telefon acasă la părinți, băgam o monedă de 3 lei și vorbeam la București câteva minute de la telefonul public. Câți dintre voi au purtat convorbiri la telefonul public? Trimiteam vederi rudelor, odată am scris: “Salutări din Breaza de la Breazu!”. Bunicii cunoșteau prin localitate oameni care vindeau lapte sau fructe și se aprovizionau de la ei.

Într-o zi l-am pierdut pe bunicul. Eram prin piață și dintr-o dată a dispărut. Alături de bunica l-am așteptat multă vreme, după care ne-am întors îngrijorați la cazare. Nu era nici acolo. Ne-am pus pe bancă în curte și nu știam ce să facem. La un moment dat a apărut bunicul, plin de sânge și de noroi. Din neatenție căzuse într-o groapă, lângă piață fiind șantier. Bunica, fără urmă de compasiune, l-a certat cu asprime că vine așa murdar și i-a spus să meargă repede în cameră, pentru a nu o face de rușine, în caz că l-ar fi văzut alți pensionari.

Breaza la sfârșitul anilor 80 nu era un loc ofertant, nu găseai Pepsi sau pizza cum mai găseai pe la mare, sau Poiana Brașov, nu aveai prilej de distracție prea des, orele treceau greu și zilele durau mult, două săptămâni erau o eternitate. Nu pot spune că mergând la casa pensionarilor cu bunicii au fost vacanțele mele preferate, însă de câte ori ajung în Breaza mă cuprinde un soi de nostalgie. Cumva îmi este dor de bunici și de momentele petrecute alături de ei, care au fost demult de tot. Când ajung în Breaza, mereu fac un soi de pelerinaj și merg până la casa pensionarilor, amintindu-mi de trecut. Întotdeauna fac câte o poză. Clădirea este pustie, nu știu cui aparține, dar n-am mai văzut demult pensionari în jurul ei. Bunicii de odinioară s-au dus de vreo 25-30 de ani. Totul este vremelnic. Mă mai plimb o vreme cu copiii și nevasta prin împrejurimi și apoi căutăm un loc de luat masa. Braseria unde mâncam când eram copil a fost demolată. Găsim în centru un restaurant bun. Mâncăm ceafă de porc cu garnitură de legume la grătar. Apoi plecăm către casă, lăsând în urmă amintirile.

2025 - Casa Pensionarilor din Breaza

Piscul Câinelui

Comentariul lui AlexB la cartea Adinei Popescu, mi-a amintit de prima mea tabără. 1991, în vacanța dintre clasa a VI a și a VII a. Șapte nopți la Cabana Piscul Câinelui, pe versantul opus orașului Sinaia, un drum ușor de 30 minute din gară. Aveam 12 ani și plecam pentru prima oară departe de familie pentru un timp mai îndelungat. Bucurie pură. Desigur, la vremea respectivă nu existau mijloacele de comunicare din prezent, chiar nu aveam cum lua legătura cu famila. Organizatoarea taberei doar a spus părinților cu ce tren ne întoarcem și să ne aștepte în Gara de Nord, atâta tot. Am plecat cu doamna Stere, profesoara noastră de limba română, despre care am mai vorbit în câteva rânduri pe acest blog. Înainte de Revoluția 89 fusese mare secretară de partid, comunistă convinsă, în prima zi de școală din 1990 ne-a pus să rupem pagina cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu de la începutul manualului de română și ne-a spus că are mare încredere în domnul Ion Iliescu. Dar în rest era de treabă, nu avea vederi înguste. Să mai amintim celebra fază din clasa a V a, când colegul nostru Savu venise cu o revistă porno explicită la școală, iar printr-o conjunctură ciudată revista a ajuns în mâinile doamnei Stere, care a răsfoit-o pe îndelete și fără niciun pic de supărare ne-a spus: “Vedeți copii? Corpul femeii este grațios, frumos, făcut să fie iubit…pe când al bărbatului este urât, grotesc.”.

Am coborât din tren la Sinaia, iar apoi am pornit încolonați către cabană. Nu eram un grup mare, vreo 15-16 copii, cam juma-juma băieți și fete, toți cam de o vârstă, proveniți de la trei clase paralele, clasa noastră, clasa unde era doamna Stere dirigintă și o altă clasă. Ne știam cu toții între noi, eram un grup vesel, probabil cum sunt toți copiii de 12-13 ani. Ne-am cazat în două dormitoare comune cu paturi suprapuse, repartizați pe sexe desigur. Eu deși eram un copil gras am fost repartizat la patul de deasupra, iar sub mine stătea un băiat slăbuț. Țin minte că aveam cu greu loc în pat, pentru că era foarte aproape de o latură a acoperișului, dormitorul fiind undeva în mansarda cabanei. Nopțile stăteam până la ore foarte târzii și discutam toate prostiile cu colegii de cameră. Adormeam pentru câteva ore, iar apoi eram treziți de doamna Stere care ne punea la o mică gimnastică de înviorare, iar apoi ne poftea la micul dejun, o cană de ceai și o felie de pâine cu gem. Trebuie spus că în 1991 nu exista abundența alimentară din prezent, încă nu apăruseră alimentele procesate din ziua de azi, se mânca de bun simț, fără pretenții, dar mai sănătos. În acea tabără am mâncat pentru prima și ultima oară rinichi de porc. Dar zilnic! Fie felul doi la masa de prânz, fie la masa de seară, aveam rinichi de porc prăjiți alături de o garnitură (poate orez, poate cartofi prăjiți sau piure, poate mazăre). Cei care se ocupau de mesele noastre îi numeau rechini. Îmi amintesc că erau destul de gustoși, mâncam cu plăcere rinichi de porc, dar astăzi, adult fiind, nu cred că aș știi să prepar acest fel, să aleg rinichii, să-i pregătesc. Mi se pare așa, o trufanda.

Îmi amintesc perfect perioada taberei, pentru că a coincis cu Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber de la Tokyo, 23 August-1 Septembrie 1991. După cum știți pentru mine atletismul este în top 5 sporturi all time (alături de basket, rugby, hockey pe gheață și fotbal). Singurul televizor din cabană, un Elcrom color fix cum aveam și noi acasă, se găsea în bucătărie. Am cerut permisiunea celor de la bucătărie și mă lăsau să mă uit la atletism după pofta inimii. Erau niște băieți tineri care pregăteau mâncărurile (rinichii de porc prăjiți și încă 2-3 feluri mâncate în 7 zile) și se mai uitau și ei cu mine, mai comentam. Țin minte și acum că atunci s-au doborât recordurile mondiale la 100 m plat bărbați (Carl Lewis) și la lungime bărbați, acel fabulos 8,95 al lui Mike Powell, care a rămas în picioare și în prezent.

Igiena personală a cam suferit în acea săptămână la Piscul Câinelui. Cabana avea grup sanitar comun, de fapt două wc-uri turcești aflate la parter, cu un miros greu de suportat. Mărturisesc că nu am reușit să intru deloc în acele wc-uri, astfel că mi-am făcut nevoile exclusiv în pădurea din jurul cabanei. De baie sau duș nici nu a putut fi vorba. Dar pe atunci cu siguranță nu contau prea mult aceste aspecte.

Doamna Stere era o profesoară de română foarte exigentă. Făceai carte cu ea, chiar am învățat multă gramatică și ne-a deschis tuturor sufletele, îndreptându-le către literatură, către frumos. Nici în această tabără nu ne-a iertat de gramatică. Ne-a impus încă de la început să avem cu noi caietele de gramatică și zilnic, timp de o oră, făceam școală. Ne dădea exerciții, ne asculta, discutam împreună, întocmai ca în timpul orelor din anul școlar. Dar ne-a prins bine, majoritatea celor din tabără am intrat la licee de top. Eu la admiterea la liceu am facut perfect 10 la partea de gramatică, eram as. Analizați sintactic și morfologic următoarea frază: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”. Cine poartă aur? Ai cui sunt munții? Ce poartă? Cine cerșește? Ce facem noi? Unde cerșim? Ne învața totul foarte logic, era ca o matematică, nu aveai cum să greșești. Deși eram în tabără, nu a fost o corvoadă faptul că repetam la gramatică.

În rest făceam o grămadă de excursii frumoase, mergeam pe versanții din împrejurimi în tot felul de expediții. Am coborât de vreo două ori în Sinaia și ne-am plimbat sau am băut câte un suc. Nu aveai posibilitățile și distracțiile din prezent, dar era plăcut. Desigur, cântam tot felul de cântece specifice, alături de doamna Stere care avea o voce bună. În timp ce urcam pe munți, cântam cu toții în gura mare: “Viața taberiștilor…E un cântec de chitară…Unii cântă, alții zbiară….Unii ies pe geam afară….C-așa-i viața taberiștilor.”.  În ultima seară ne-au făcut un foc mare și ne-au servit cina festivă, rinichi de porc prăjiți. Am cântat frumosul cântec: “La revedere, tabără dragă….la revedere, noi plecăm….”.

La vârsta de 12 ani nu prea ești atras de sexul opus atât de puternic, acest lucru evidențiindu-se în taberele ulterioare, de asemenea bifate tot sub patronajul doamnei Stere, profesoara noastră de limba și literatura română. Totuși știu că jucam prin poienițele de pe lângă Cabana Piscul Câinelui un joc de cărți numit “Kems” ale cărui reguli le-am uitat. Acest joc se juca pe porunci, iar poruncile pentru băieți erau să pupe o fată, iar pentru fete să pupe un băiat. Desigur, pupat pe obraz. Am mai jucat fotbal, “Țară, țară, vrem ostași” ori Rațele și vânătorii.  Serile mai stam de vorbă în fața cabanei, iar personalul de acolo punea muzică. Muzică bună din ce îmi amintesc, probabil hituri ale anilor ’80, epoca euro dance fiind abia la începuturi.

A fost o tabără frumoasă, nu am avut timp să ne plictisim. 7 zile și 7 nopți au trecut pe negândite, iar noi ne-am întors acasă cu tristețe, la părinții care au început să ne cicălească cu întrebări încă de la gară. “Dar ce ai făcut? Dar cum te-ai simțit? Dar cum te-ai descurcat cu cutare chestie?”. Ne întorceam acasă la constrângeri, după o săptămână de libertate absolută, petrecută printre cei de o vârstă cu noi, fără supraveghere strictă, cu timp petrecut după bunul plac. Au urmat încă 3 tabere cu doamna Stere. La Băile Herculane, o tabără de iarnă în apropiere de Zărnești și cea mai frumoasă dintre toate taberele, cea de la sfârșitul clasei a VIII a, după admiterea de la liceu, 12 nopți în județul Neamț, la Tazlău, unde doamna Stere a făcut echipă cu directorul școlii noastre, domnul Partheniu.

BAR

În anii ’80 românii aveau o adevărată fascinație pentru a-și face bar în biblioteca din sufragerie. Piesele de mobilier aveau un compartiment special cu ușă care se rabata în jos, iar pe rafturile din acel compartiment oamenii își puneau sticle cu băutură mai sofisticată gen Johnnie Walker Red Label sau Martini, pachete de cafea, cutii de nes, dulciuri, pachete de Kent, toate fiind considerate produse de lux în acele vremuri. Când deschideai ușa, întreaga încăpere era cuprinsă de un miros plăcut, capitalist, care te făcea să uiți de neajunsurile vremurilor. Unii își mai puneau pahare sau cești de cafea, iar atunci când aveau musafiri, deschideau plini de mândrie “barul” servindu-i pe cei prezenți cu produse obținute cu greu, poate luate pe sub mână. Eu aveam un prieten, coleg de școală, domnu' Dan cum îi spuneam noi, ai cărui părinți erau mari mahări. În barul lui de acasă se găseau toate dulciurile râvnite din acei ani: bomboane cubaneze cu aromă fină de portocală, caramele vietnameze învelite în foiță de orez, arahide învelite în glazură de zahăr, gume de mestecat sub formă de biluțe colorate. Dar pe lângă toate astea avea și dulciuri capitaliste, care în acele vremuri nu erau accesibile omului de rând: ciocolată Toblerone sau Milka (o cu totul altă savoare față de Milka din prezent), pachete de gumă Wrigley Spearmint, batoane Mars, napolitane și biscuiți înveliți în ciocolată. Când îl vizitam, întotdeauna mă ducea la bar și mă servea cu ceva bun. Pentru un copil de atunci însemna enorm. L-am copiat și eu pe domnu' Dan și mi-am făcut în biblioteca părinților un locșor care să țină loc de bar. Din păcate barul meu nu era la fel de dotat, fiind umplut mai mult cu ambalaje (la acea vreme colecționam pachete goale de țigări și cutii goale de bere străină, o practică la mare modă printre copiii de 8-12 ani), cutii cu compot de ananas (de această data pline, acestea găsindu-se câteodată în comerțul socialist), ciocolată chinezească (nu era rea, dar nu se compara cu una din Germania sau Elveția), ori diverse bomboane comuniste. Eram foarte încântat de barul meu și îl deschideam de mai multe ori pe zi pentru a mă uita înăuntru. Eram și eu în trendurile vremii. Bucuria mea nu a durat foarte mult, pentru că într-o zi mama mi-a aruncat tot ce aveam în bar, spunând că în bibliotecă se țin cărți, nu gunoaie. Obiceiul barului din sufragerie a ținut și în anii ’90, dar după anii 2000 s-a pierdut. Acum nimeni nu mai ține de bună o ciocolată Toblerone, o cutie de nes Amigo sau un pachet de Marlboro. Nici bibliotecile nu mai au forma de odinioară, care să permită amenajarea unui bar.

Institutul

Aceasta este o operă de ficțiune. Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare. Audiență: 18+. Conține limbaj vulgar și face referire la consumul băuturilor alcoolice.

Cu Nea Fane Englezu' am fost coleg aproape trei ani de zile la Batalionul Disciplinar. Deși se apropie de 70 de ani, are o condiție fizică de invidiat, trage zilnic de fiare și bea 3-4 beri la 0.75. După cum îmi povestea într-o dimineață, în timp ce încărcam o dubă plină de cutii grele: "Gabi, am băgat aseară 50 de abdomene.". "Păi mai poți, bre?", l-am întrebat eu neîncrezător. Nea Fane Englezu' s-a aprins: "Cum să nu? Păi anul asta am făcut și 200.". Apoi am rămas tăcuți amândoi și ne-am concentrat la cutiile grele, peste 100, care trebuiau încărcate în dubă. Asta era viața noastră la Batalionul Disciplinar, unde ajunsesem și eu din ordinul Șefului Constantin într-o zi ploioasă de sfârșit de noiembrie, anul 2019. La început mi-a fost greu, e fix ca la pușcărie, ești boboc, "din prima zi cum intri aici ai grijă să-ți păzești găoaza, nu te arunca prea mult la vorbă, fii pe fază.". Dar după o vreme m-am obișnuit, mi-am făcut prieteni, mă cunoștea lumea.  Dar să revenim la Nea Fane Englezu'. Pasiunile sale pentru sala de forță sau băutură trec în plan secund atunci când vine vorba despre muzică și mai ales echipamente care redau muzica. De câte ori mă vede deschide subiectul: "Am cumpărat aseară un sistem Bang & Olufsen. Gabi, n-ai idee cum se aude. O să te chem odată pe la mine, nu îți vine să crezi.", sau "Mi-a dat unu un magnetofon Grundig din 1971, îl avea la țară, mi-a zis <<Ia-l, bre, că n-am ce să mai fac cu el!>>, se aude perfect. E mai tare ca mp3-u, Gabi.". Are dreptate. Mi-a adus într-o zi un stick cu muzică trasă de pe magnetofon și se aude mai bine ca un cd. Nea Fane Englezu', căruia i se spune așa pentru că vorbește la perfecție engleza, cu accent chiar, e tobă de muzică. Poți discuta cu el despre Pink Floyd, Jimi Hendrix sau Deep Purple. Asta printre cutiile pline de praf pe care le depozităm conștiincioși într-un loc total insalubru, plin de gunoaie și șobolani. Curg apele pe noi, ridicăm toată ziua cutii, ne rupem spinările, înjurăm printre dinți, dar încercăm să ne păstrăm mintea intactă, să purtăm conversații elevate, să glumim, să fim oameni. Eu, nea Fane Englezu' și încă o mână de băieți. Câteodată ne reușește, alteori nu. Fiecare om are propria-i toleranță la stres, la efort, la nedreptate. 

Cărăm rafturi metalice de sute de kilograme. Le urcăm în camioane, apoi le descărcăm la locația indicată. Cărăm dulapuri și birouri pe scări. Descărcăm camioane pline cu detergent și hârtie A4. Ore întregi, suntem animale de povară, unelte vorbitoare. Curg apele pe mine și înjur de toți morții. Trebuie să urcăm 30 de șifoniere la etajul II al unei clădiri. Iau de un capăt al obiectului de mobilier, iar la celălalt capăt este Domnul Do. Are 1,62 înălțime și 57 kg, iar umor cât întreg Universul. E genul de persoană pe care dacă o întrebi: "Domnule Do, îți dau o felie de chec?", răspunde: "A, nu. Sunt cu mașina.". Mergem cu dulapul pe scări și mai facem haz de necaz. După primele 3-4 drumuri ni se ia, obosim. Nu e în fișa postului să fim cărăuși. Cui să îi spunem? Cu cine să ne certăm? Șefii se pișă pe tine în secunda doi. Au și ei șefi mai departe, care procedează la fel în caz de nesupunere. Mai presus de toți este Șeful Constantin, care stă în turnul său de fildeș, tună și fulgeră în permanență. "Să se facă! Acum! Nu mă interesează! Să se facă acum, în morții măsii!". Ne ștergem sudoarea de pe frunte, privim pentru o clipă cerul albastru, apoi trecem la următorul șifonier. Mai sunt de urcat vreo 23, nu mai e așa de mult. Ni se inoculează ideea că suntem consumabile. Dacă nu vrem noi să facem munca asta, așteaptă alții la poartă. "Sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit.", este unul dintre laimotivele ce se regăsește în discursurile Șefului Constantin. 

Suntem în câmp deschis, în afara orașului, într-o curte înconjurată de garduri cu sârmă ghimpată. În centrul curții se află două depozite mari. Noi le numim hangare, deși nu sunt depozitate avioane în ele. Când mergem acolo, câteodată zilnic, alteori o dată pe săptămână, alteori mai rar, spunem: "Astăzi mergem la Hangar.", dar o spunem pe un ton de o tristețe incomensurabilă. Nimeni nu merge cu plăcere aici. E murdar, miroase a gunoi, vara e foarte cald, iarna bate un vânt rece care îți intră la oase, dar mai ales e rost de muncă care îți rupe oasele, "cârcă" cum se spune în popor. Majoritatea avem facultăți absolvite, suntem oameni ce ar putea munci într-un birou, unii dintre noi discută geopolitică, macroeconomie sau nanotehnologie, dar săptămână după săptămână ne degradăm la Hangar, cu munci potrivite pentru un salahor. Ne degradăm trupul și sufletul. Ne scade stima de sine. Mă întreabă nevasta seara acasă: "Ce ai făcut la muncă azi?". Ce îi pot spune? Doar am cărat. Mă simt deprimat. M-am apucat de băutură. Ajung acasă și îmi torn 100 de rom. Seară de seară. Beau ca să îmi liniștesc durerea din corp, dar și pentru liniștea psihica. Mai îmi pun 50 de rom suplimentar și deja sunt mult mai bine. Ascult muzica de la Nea Fane Englezu' și uit de tot. Azi mi-a tras două albume. Soft Machine -Third și Yes - Close to the Edge. La final beau o bere la 0.75 ca să mă trezesc. A doua zi o iau de la capăt.

Într-o zi eram la Hangar și, nu știu de unde a pornit toată chestia, m-am gândit să fac un concurs de alergare cu Nea Fane Englezu'. În curtea împrejmuită cu sârmă ghimpată. Am stabilit punctele între care va avea loc cursa, ne-am luat locurile la linia de start și am așteptat semnalul de pornire, dat de unul dintre băieți. Un alt băiat a filmat toată cursa. Eu și Nea Fane, mai în vârstă cu 25 de ani. A fost un photo finish, dar s-a văzut clar că victoria a fost a lui Nea Fane. Toți colegii s-au amuzat teribil, au râs pe seama înfrângerii mele. Dar a fost o destindere de scurtă durată. Ni s-au șters repede zâmbetele de pe buze și ne-am reapucat de cârcă. Înapoi la hangar. 

De Batalionul Disciplinar se ocupă Șeful Paul. Stă printre noi la hangar, ca un gardian printre pușcăriași. Niciodată nimic nu-i este pe plac. Aranjăm baxuri cu hârtie igienică, mii de baxuri. Țipă la mine: "Băi, grasule, nu te uiți că nu pui bine? Bă, nimic nu te interesează, te doare în pulă. Ești o labă de om!". Urlă. Face ședințe și ne motivează prin urlete. Dar eu știu că e un om bun. Urlă doar pentru că Șeful Constantin urlă la el. Este terorizat de Șeful Constantin și el, așa că încearcă să se descarce pe noi. Știm asta, nimeni nu spune nimic. Toți stăm cu capul plecat și acceptăm cearta, chiar dacă nu suntem vinovați. Eu evadez în băutură. În serile mai grele beau și 300 de rom. Mă trezesc întotdeauna la final cu o bere la 0.75. Domnul Do m-a învățat asta. Mi-a demonstrat din punct de vedere chimic care este procedeul. Bagi alcool mult în sânge, ajunge la creier, te cuprinde mahmureala. Cazi in beție, organismul îți cere alcool. După aia îi mai dai organismului o doză mică de alcool și revii la normal. Domnul Do a zis că trebuie mare atenție cu doza de la final, pentru că dacă bei prea mult, treci iar în partea cealaltă și te adâncești în beție. Eu sunt atent mereu. În seara în care Șeful Paul mi-a zis că sunt o labă de om am ascultat un album excelent, de la Nea Fane Englezu'. The Velvet Underground de la formația cu același nume. Superb. Muzica bună îmi alungă gândurile rele, dar de data asta n-am mai băut rom. A mers mai bine un single malt din insule. Insulele Scoției, desigur.

Șeful Paul e un mare bucatar. Chef. Avea și omenie în suflet. Într-o seară eram cu toții rupți de oboseală, toată ziua cărasem saci grei. Nu ne mai simțeam mâinile și picioarele. A făcut o oală mare cu ciorbă de fasole și ne-a dat tuturor câte o porție. Dumnezeiască ni s-a părut mâncarea. "Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine", vorba comuniștilor. În altă zi a intrat val-vârtej în birou și mi-a întins o farfurie cu mâncare: "Ia, grasule, să vezi ce e aici!". "Ce e?", "Tocană de țap.", "Cum, mă, de țap?", "Da mă, ești prost? Țap din ăla de trăiește în pădure.". Îi spun că n-am auzit în viața mea de așa ceva, iar el își întărește spusele ducând mâinile la cap și imitând niște coarne. De fapt se referea la cerb. A fost bun.

Mi-am luat niște mănuși de lucru din Selgros. Din piele de vițel. Am dat 35 de lei pe ele. Trainice. Purtam întotdeauna niște jeansi ponosiți, aceleași 3-4 tricouri, câte un hanorac cumpărat de la Lidl. Cu mănușile în mână arătam ca un gunoier. Dar asta era munca mea, de necalificat. Mă întâlneam cu colegii mei de Institut, oameni cu care lucrasem înainte și se uitau la mine cu milă. Dar nu aveam ce face, eu eram la Batalionul Disciplinar. Blugii mi se rupseseră de tot și deși aveam 16 perechi noi în dulap nu doream să-i schimb. Până într-o zi când mi i-a aruncat nevasta la gunoi. A spus că îi este rușine cu mine, că mă văd părinții copiilor de la școala unde merg și copiii noștri. Era un stigmat faptul că lucram la Batalionul Disciplinar, trebuia să ascundem asta. Colegii copiilor mei au părinți doctori, avocați, profesori, eu eram muncitor necalificat. Mănușile din piele de vițel s-au uzat și murdărit, arată groaznic. Îmi ies degetele prin ele. Am luat pe mine o altă pereche de blugi, dar tot una mai veche, ponosită. Am lăsat blugii Levi's în dulap, pentru vremuri mai bune.

În fiecare dimineață ne face inspecția la birouri Doamna Sanda. După Șeful Paul e 2nd in command. Când e în toane bune este o femeie foarte de treabă, râde cu gura până la urechi, povestim și facem glume. E plăcută, îmi arată noile sale achiziții vestimentare, vorbim despre mâncare, râdem sincer imaginându-ne lucruri banale și amuzante. Dar ca șefă știe să se și impună, trasează fiecăruia sarcinile, nu te poți tocmi cu ea, este de neclintit. Aplică întocmai unul dintre învățămintele Șefului Constantin: "Democrația se termină la tocul ușii.". Ziua Doamnei Sanda este la trei zile după ziua mea. Tot anul ne facem planuri că vom sărbători la comun zilele noastre și vom organiza ospețe pantagruelice. Doamna Sanda zice: "Facem o masă câmpenească. Cumpărăm de la sibieni. O brânză bună, șunculiță, cârnați. Pâine de casă.". Eu o întărât: "Da,da, luăm și o țuică bătrână.". Râdem. În altă zi schimbăm complet registrul, ne propunem să comandăm pentru ziua noastră comună creveți, scoici, calamari, raci, șampanie Moet. Ziua următoare ne programăm să servim cârnați, mici și cefe de porc. O ținem așa un an întreg. Nu știm de ce, dar de fiecare dată cu o săptămână înainte de eveniment, atât Doamna Sanda cât și eu hotărâm că ne vom serba zilele separat. Fiecare face pe cont propriu, dar nu lipsit de fast, în vastul birou al Șefului Paul, sub atenta supraveghere a acestuia, care cu ochiul său critic de bucătar profesionist acordă calificative mâncărurilor înșirate pe masă. 

Dar momentele de fericire erau puține. Majoritatea zilelor noastre la Batalionul Disciplinar erau întunecate. Munca de rutină combinată cu efort fizic dus la extrem își pune încetul cu încetul amprenta pe sănătatea fizică și psihică a omului. Au apărut dureri de mijloc, a apărut dependența de alcool. Până într-o zi când stăteam în pat cu dureri mari la spate și m-am gândit că trebuie să evadez cumva. Însă vremurile mele în Institut nu au fost întotdeauna atât de aspre. Au fost și vremuri când nu umblam îmbrăcat în gioarse, toata ziua transpirat și cu mănuși de gunoier în mână. Au fost vremuri când stăteam în birouri cu mocheta pe jos, când purtam cămașă și pantofi, când nu mi se spunea că sunt o labă de om, când stăteam cu directorii la masă și ne sfătuiam, când veneam cu plăcere la Institut. Dar să o luăm cu începutul... 

E toamnă. Stau pe bancă în curtea bisericii de lângă Institutul nostru și mănânc nuci. E o atmosferă foarte liniștită, curtea mare, iar de jur împrejur case vechi, de la începutul secolului trecut. Vine părintele și îmi deschide biserica, invitându-mă să mă închin. Mă cunoaște, sunt un obișnuit al curții bisericii, vin des aici în pauzele de la job. Sunt deja de 6 luni la Institut. Am venit într-o zi de Aprilie, iar în holul mare m-au așteptat Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu. Îi știam din anii grei ai facultății, ne reuniserăm acum și în câmpul muncii. Am urcat pe un fel de scară de serviciu, cam întortocheată, către un birou aflat la mezanin. Acolo ne aștepta deja singura noastră colegă, Baba cum i se spunea pe la spate. Chiar arăta pe măsura poreclei, o femeie cu părul gri prins într-un coc din alte vremuri, îmbrăcată curat, dar destul de ponosit. Patina timpului își pusese cu totul amprenta pe femeia asta. Mai târziu aveam să aflu că suferă și de o boală înfricoșătoare, atât pentru ea cât și pentru cei prezenți în birou. Dar acum eram în prima zi la Institut, iar Eufrosin Potecă era șeful meu și îmi povestea cu blândețe despre mersul lucrurilor. Am fost instalat la un birou destul de mic, mi s-a dat un computer cu monitor și boxe, am semnat tot felul de acte. La un moment dat, intră val vârtej în birou un personaj extrem de agitat, care peste o vreme avea să-și primească supranumele "Tânărul Stăpân". Din prima clipă m-a privit în ochi, m-a împuns cu degetul în burtă și mi-a spus: "Mă bucur că am putut să te aduc aici. Să știi că ești aici datorită mie.". 

Am ieșit din biserică. Între timp au venit și Eufrosin Potecă & Falsul Ionescu. Adunăm toți trei nuci de pe jos, le spargem și le mâncăm. Discutăm despre cărți (amândoi sunt cititori avizi, însă Falsul Ionescu citește din recomandările mele), mâncăruri, băutură, muzică și tot felul de nimicuri. După prea multă nucă, Falsul Ionescu spune: "Ce ar merge o bericică.", drept pentru care ne îndreptăm toți trei spre "Țigani", o cârciumă din apropiere, unde suntem primiți mereu cum se cuvine. Vremuri romantice, vremuri de haiducie, program de voie, salariu cam de trei ori mai mic față de locul de muncă precedent. Eram săraci cu toții. Mâncam cu Tânărul Stăpân merdenele și beam bere la pet, dar în ochii săi se citea încă de atunci o luminiță vicleană. Urmăream la birou un serial numit Masters of Sex, cu scene de sexualitate explicite audio și vizuale. Ascultam în boxe, negândindu-mă ce o zice biata Babă despre gemetele din timpul partidelor de sex. Citeam cărți fine, eram sărac și fericit și nu mă gândeam că vremurile se vor schimba vreodată. Uneori după program mergeam la mine și făceam grătare cu Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu. Beam bere, mâncam carne friptă și credeam că toată viața va fi fără griji. Dar ei, Euforin Potecă și Falsul Ionescu, au avut aspirații mai înalte și au plecat din Institut, la salarii mult mai mari. Eu nu aveam nicio aspirație, am rămas pe loc. Nici prin cap nu îmi trecea să plec.

Tânărul Stăpân era un young padawan în vremurile acelea, dar forța se simțea în el. Stătea pe lângă Eufrosin Potecă, dar din umbră avea visuri de preamărire. Eufrosin Potecă era calm, calculat și rece, nu-i permitea niciun centimetru să derapeze. Tânărul Stăpân și acum îl consideră singurul șef pe care l-a avut. Chiar și la telefon, după mulți ani, i se adresează cu "șefule", deși Eufrosin Potecă nu suportă să i se spună așa. 

Mergeam cu Eufrosin Potecă la Mega Image și ne cumpăram un sandwich cu pastramă de porc, costa 4.39 lei pe vremea aia. Cumpăram și o bere. Mâncam sandwichul pe stradă, apoi înveleam berea în ambalajul sandwichului și o beam. Consumam bere pe stradă ca boschetarii și discutam despre Zât. Mergeam cu Falsul Ionescu prin Institut și toată lumea se purta frumos cu el, toți îl întrebau despre băieții lui, de mine nu se interesa nimeni, nu știau că am și eu copii. Mai mergeam prin birouri, lumea mă trata cu răceală. Eram trist. Prima persoană care a vorbit cu mine, în afara departamentului din care făceam parte, a fost Elena. Am găsit un subiect comun, Lidl. Și pornind de la Lidl am început să vorbim o grămadă de chestii. Apoi m-am împrietenit cu Loredana și cu Angi și ușor-ușor cu toată lumea din Institut. Eufrosin Potecă, care era șeful meu, mai îmi dădea unele misiuni, pe care câteodată le îndeplineam, alteori le refuzam categoric. Ne mai întâlnim și acum la un pahar de coniac și îmi reproșează comportamentul meu de atunci. Îmi spunea că sunt un hipopotam agresiv. Mulți ani mai târziu, la Batalionul Disciplinar, colegul meu Eduardo, aruncat și el printre noi din cauza gurii sale mari ori poate din frustrarea vreunui șef, mi-a spus: "Sub înfățișarea ta de urs blajin se ascunde o nevăstuică obraznică.". Încet, încet mă făceam cunoscut. Falsul Ionescu plecase, iar Eufrosin Potecă m-a invitat într-o seară la restaurant împreună cu toată familia. Pe socoteala lui. Era într-o sâmbătă. Mi-a oferit mâncare și băutură și mi-a spus că va pleca din Institut. S-a temut că voi face o scenă la locul de muncă, așa că a ales un cadru festiv pentru acest anunț. Se termina o eră și începea alta. Eufrosin Potecă era un mamut la noi în Institut. 

A venit un director nou, un om mai în vârstă, foarte cumsecade. Noi i-am spus Unchiu'. Am avut zile bune cu el, făceam treabă, se purta frumos cu noi, la direcția noastră lucrurile mergeau foarte bine. După plecarea lui Eufrosin Potecă, fără ca cineva să mă întrebe, am fost uns în funcția de Șef Serviciu, pe care am menținut-o fix 30 de luni. O experiență nouă, mult mai multă seriozitate, treburi importante, răspundere. Tânărul Stăpân a spus: "Bă, ce șef ești tu? Un șef de tinichea. Eu sunt adevăratul șef. Bă, iei banii degeaba! Ce faci tu pentru banii pe care îi iei?". Și a tot ținut-o așa până în locul meu a venit Supervizorul Marcelino, dar la fel îi spunea și lui. Tânărul Stăpân se considera adevăratul șef, șeful din umbră. Și poate așa și era. Dar a fost o perioadă foarte frumoasă de vreo patru ani între plecarea lui Eufrosin Potecă și trimiterea mea la Batalionul Disciplinar. Au fost multe realizări profesionale și nu îi neagă nimeni meritele Tânărului Stăpân, doar că nu i-ar strica un pic de modestie.

L-am cunoscut pe YO3. Un om cum erau oamenii odată, molcom, plin de sfaturi înțelepte, cu multe povești din vremuri demult apuse. Era o plăcere să merg zilnic cu el în pauza de masă pentru a cumpăra iaurt. Despre orice și oricine avea o vorbă bună, prin liniștea și calmul său îl putea domoli chiar și pe Tânărul Stăpân. "Gabriel, oamenii sunt diferiți și asta e foarte bine. Ce ne-am face dacă am fi toți la fel?". Nu-i tăcea gura o clipă, vorbeam despre orice. Dacă dintr-un motiv anume se epuizau subiectele de discuție, YO3 se apuca și ne citea bancuri de pe internet, râzând cu poftă la fiecare dintre ele. Poate ați citit despre vizita mea cu YO3 la un sediu mai îndepărtat al Institutului nostru. La o altă vizită acolo am intrat într-un birou pentru o intervenție. Acolo m-a întâmpinat o fată de o politețe proverbială. Eu m-am apucat de treabă, iar fata a deschis vorba: "Vă pot face un ceai?", "Da, aș bea un ceai.", "De care să fie?", "Verde.", "Cu zahăr, fără zahăr?" etc. Mi-a servit ceaiul frumos, în ceșcuță cu farfurioară, vorbea cald și cu mult bun simț, mi se părea o japoneză de pe vremuri. Eu mă pricep bine la oameni, deși nu îmi place să o arăt. Îi simt din prima secundă și rareori mă înșel. Am întrebat-o pe fată de nume, mi-a spus că o cheamă Nicoleta. Când am plecat din acel sediu i-am telefonat Tânărului Stăpân și i-am spus: "Mi-ar plăcea să o aduci pe Nicoleta la noi în departament.". A doua zi dimineață, la ora 8, Nicoleta ne aștepta la noi în birou. Tânărul Stăpân era și este un maestru al combinaților. Din acea zi am fost coleg cu Nicoleta și ne-am înțeles excelent. Doamna Sanda, la vremea respectivă, lucra la acel sediu îndepărtat al Institutului. Încă nu devenise șefa adjunctă a Batalionului Disciplinar. Dar după multă vreme, am rememorat cu Doamna Sanda ziua respectivă. Doamna Sanda a zis: "Te-am văzut când ai venit și ai luat-o pe Nicoleta. Ne-am zis: <<Uite-l și pe grasu' ăsta. E șef, a venit să o ia pe Nicoleta să o babardească>>. Da, da. Așa am crezut.". Desigur, ei nu știau că eu sunt om serios cu nevastă și doi copii acasă. Amuzant.

Vortexul de amintiri mă copleșește. Sunt din nou în curtea bisericii. Este iarnă, este ger. Curtea e plină de lume. Boboteaza. Stau la coadă pentru aghiasmă alături de Tatiana, inimoasa noastră colegă. O persoană credincioasă, plină de evlavie, dar care nu ezită să te întrebe, atunci când te duci la biroul ei: "Tu ce pula mea vrei?". Un personaj pitoresc, sufletul Institutului nostru. Probabil singura persoană care cunoaște pe absolut toată lumea din Institut și este cunoscută de toată lumea. Slobodă la gură și la mânie, dar pâinea lui Dumnezeu dacă știi cum să o iei. 

L-am cunoscut pe Domnul Tudor. Ore nesfârșite de conversații despre filme coreene, romane chinezești, călătorii, muzică. Un om de o vastă cultură, un interlocutor de la care ai de învățat ceva nou la fiecare secundă. Priceput și în meserie, la peste 60 de ani dădea multora clasă. A venit Supervizorul Marcelino și m-a înlocuit la șefia serviciului. Un om pus mereu pe glume, pe miștouri, un om ce știa să se facă plăcut în toate cercurile. A venit Andra, o fată care întoarce privirile pe oriunde merge, se spune că în trecut a fost top model internațional, în prezent este formator de opinie în turism. A lucrat cot la cot cu mine, eram de nedespărțit, umblam împreună prin tot Institutul, ne cunoștea lumea. Are sufletul mare, mintea dezghețată, ne-am înțeles perfect. Nu exagerez spunând că e persoana cu care m-am înțeles cel mai bine din Institut. A venit Cătălin, un om de o politețe remarcabilă, un atlet desăvârșit, o persoană în permanență gata să ajute. A venit Alexandru, un băiat care ar face din măgărușul Eeyore un personaj vesel, dar un om foarte de treabă. Mânca în continuu dulciuri, bea Pepsi, îmi dădea și mie. S-a gândit să construiască un frigider artizanal. L-am cunoscut pe Barbu, un geniu venit din ghetou. Cu un umor fin, ne împungea în permanență, dar ținta lui preferată era Tânărul Stăpân. Eram o echipă tare, conviețuiam împreună, făceam treabă bună. Am făcut ieșiri la munte, am mâncat pastramă de oaie și am băut vin, am ascultat manele, am făcut drumeții, am stat de povești la grătare, atmosferă frumoasă. Am făcut ieșiri la restaurante, de asemenea am ascultat manele, am băut și mâncat porcește. Ne-am sărbătorit împreună zilele de naștere, ne-am dat cadouri de Secret Santa, am purtat cele mai intime discuții posibile, ne-am ajutat între noi la serviciu și în afara lui. Lucrurile mergeau foarte bine și pe plan profesional. Parcă timpurile bune nu se mai terminau niciodată.

Apoi, așa de nicăieri, la început mai rar, apoi din ce în ce mai des, umbla printre noi un băiat cu o agendă în mână. Mai nota câte ceva, ne mai punea câte o întrebare, nu l-a băgat nimeni în seamă cu adevărat. Noi ne concentram la ale noastre. Până într-o dimineață, când a dispărut Unchiu'. Ne obișnuisem să trecem pe la biroul Unchiului, îl salutam, ne mai dădea câteva directive, ne mai spunea câte o vorbă bună, ne mai povestea din tinerețe. Dar acum era de negăsit, dispăruse cu desăvârșire. În locul său, după câteva zile, a apărut băiatul cu agendă în mână. S-a prezentat drept Șeful Constantin și cu toate protestele noastre, a început să ne conducă tiranic, despotic, satrapic. S-a dezlănțuit Iadul. N-am mai avut zile bune. Teroare, dictatură, totalitarism. Am încercat să ne păstrăm cumpătul, am tras aer în piept și am mers mai departe.

Șeful Constantin era atipic. Trebuia atenție maximă în jurul lui, să sufli și în iaurt, cum se spune. Erau zile când era plin de bunăvoință și credeai că n-ai avut un prieten mai drag toată viața ta. Mergeam cu Șeful Constantin la restaurant, te cinstea, îi plăcea să fie cheltuitor, nu se uita la bani. Mergeam cu el la munte, stătea la bustul gol în jurul grătarului și prepara micii în timp ce-ți depăna tot felul de povești interesante. Se întâmpla să vin cu copiii pe la muncă, trimitea imediat să se aducă câte un Happy Meal pentru copii. Chestii din astea. Iar apoi, din nimic, se schimba la 180 de grade. Nu-i convenea nimic, nu făceai nimic bine, te futea instant. Telefoane la orele 22 cu chestii legate de muncă, mesaje în week end, teroare la Institut. "Șefu' Constantin, îmi dați și mie o zi de concediu?", "Concediu? Exclus! Nu îți trebuie concediu, ai destul timp liber în week end.". Iar dacă cu chiu cu vai, după îndelungi stăruințe, îți dădea câteva zile de concediu, în timp ce erai plecat, avea grijă să îți trimită mesaje cu chestii legate de muncă, care chipurile nu sufereau amânare, în fapt chestii simple, pe care le-ar fi putut rezolva oricine.

Stau lângă Andra și tremurăm amândoi. Oare în ce toane va fi Șeful Constantin azi? Așteptăm cu sufletul la gură intrarea sa în birou. Stăm în anticamera biroului Șefului Constantin, doar noi doi, aici avem punctul de lucru. Oare va fi în toane bune sau din contră, va tuna și fulgera? Am învățat să-l citim din prima secundă, i-am învățat mimica feței, știm ce înseamnă fiecare vag tremur al feței sale. Ieri, la despărțire, era în toane bune, a bătut palma cu noi și ne-a adresat celebrul "Power to the people!", dar în această dimineață oare va fi într-o dispoziție plăcută? Nu știm. Așteptăm. Ne facem cuminți treaba, mai vorbim despre modă sau despre călătorii, ne întrebăm dacă în vara ce vine vom avea concediu să ne ducem planurile la bun sfârșit și ne cuprinde tristețea știind că va trebui să ne milogim de Șeful Constantin pentru o amărâtă de săptămână de concediu. Stăm cu cererile de concediu în sertar și așteptăm un moment oportun pentru a fi semnate de către Șeful Constantin. Dar astăzi nu este ziua noastră norocoasă. Șeful Constantin intră pe ușă, cu fața rigidă și morocănoasă, apoi se retrage în biroul său fără a scoate niciun cuvânt. Nu mai vorbim nici noi. Într-o liniște absolută ne vedem de treburi, dar atenți la fiecare sunet ce ar putea răzbate din biroul de dincolo, unde Șeful Constantin pune la cale destinele întregului Institut, inclusiv pe ale noastre. 

Umblu prin tot Institutul cu diverse treburi. Intru prin birouri, merg pe la directori, șefi și oameni de rând. Mai fac câte o glumă, mai spun câte o poveste, lucrez bine cu toată lumea. Îmi place ceea ce fac. Sunt bucuros că l-am ajuns din urmă pe Falsul Ionescu, mă întreabă și pe mine colegii ce fac băieții mei. Trec ore, zile, săptămâni și ani. Nu îmi dau seama. Zile mai bune, zile mai rele, unele mai aglomerate, altele mai relaxante, munca cot la cot cu Andra, sub indrumarea Tanarului Stapan si a Sefului Constantin. 

Tânărul Stăpân e un bun strateg, pe jumătate nebun, un om plin de învățăminte și povețe. Îți poate povesti cu ochii închiși despre Bătălia din Marea Coralilor și poate mânca în cel mai elegant mod posibil un Big Tasty. Îți poate da sfaturi despre cum să ai succes în viață. E genul de om care stă peste noapte la birou (chiar a făcut-o de multe ori), pentru  a elabora planuri necesare Institutului nostru. Îl găseam diminețile dormind pe jos, pe podeaua biroului,  într-un sac de dormit. Caută prin gunoaie după plăci de vinil și alte obiecte ce amintesc de lumi apuse, în timp ce prin buzunare este posibil să aibe 2000 euro cash. Vorbește în maxime inspirate din peliculele comuniste ale anilor '80 și admiră Regalitatea. Este un om al contrastelor. E bine să te ferești de el și totuși te atrage prin personalitatea lui complexă.

Suntem la restaurant la Alexandru, cu vreo câteva zile până la Crăciun. Stăm cu toții într-un salon privat, în jurul unei mese și ascultăm discursul Șefului Constantin referitor la realizările frumoase din anul ce a trecut și despre proiectele de viitor. Rotocoale de fum umplu încăperea aflată într-o casă din perioada interbelică. Șeful Constantin vorbește cu mult patos. Îl ascultăm cu toții cu vădit interes, Tânărul Stăpân ar dori să intervină și să spună câte ceva, gândurile îi trec buluc prin cap și se poticnește când încearcă să le expună. Supervizorul Marcelino nu se poate abține și face câteva glume în stilul său, enervându-l puțin pe Șeful Constantin care își continuă discursul, la intervale bine calculate de timp trăgând dintr-un trabuc. Apoi, după terminarea discursului, începe distracția. Ne dăm cadourile de Secret Santa, pornim manelele, mâncăm, bem, dansăm. Momente plăcute din viețile noastre. A mai trecut un an la Institutul nostru. Ultimul meu Crăciun în actuala formulă. Crăciunul următor mă va prinde la Batalionul Disciplinar.

De Secret Santa, Șeful Constantin a primit cadou un vin scump de la Domnul Tudor. Șeful Constantin nu e foarte atașat de lucruri, așa că a rătăcit cadoul printr-un dulap din biroul sau. E posibil nici să nu se fi uitat în pungă. Vin grecesc la 100 de lei sticla. Malagousia. Sticla respectivă mi-a făcut multă vreme cu ochiul, până într-o zi când la terminarea programului, după plecarea Șefului Constantin, am invitat o colegă tânără de la un alt departament și am băut sticla împreună. Am pus muzică bună și am savurat excelentul vin primit de Șeful Constantin. Acesta nu și-a dat niciodată seama de dispariția sticlei.

Era un Noiembrie liniștit și nu se prefigura ceva important din punctul meu de vedere. A fost ziua mea de nume, colegii mi-au adus în dar o pereche de pantofi din piele și o sticlă de brandy Ararat 10 ani. Am sărbătorit cu pizza de la Jerry's. Șeful Constantin tocmai se întorsese de la Oslo și mi-a adus câteva suveniruri cumpărate din Gardermoen. Totul era normal, îmi vedeam cu Andra de treburile noastre prin Institut, făceam ce trebuie făcut la fiecare sfârșit de an. Într-o seară, de la o chestie minoră, m-am luat în gură cu Șeful Constantin. Lucrurile au degenerat rapid, am sărit amândoi la bătaie. The first rule about fight club is you don't talk about fight club. A doua zi eram la Batalionul Disciplinar.

Mergeam cu capul plecat spre noul loc de muncă. Toamnă târzie, ploua încetișor. Mă întâlnesc cu Florin, om cu ștate vechi la Batalionul Disciplinar. Veteran. 1.92 înălțime, tare în gură. Îmi zice: "Lasă, noi să fim sănătoși. Asta e tot ce contează. Dă-l în pula mea pe Șeful Constantin, nu mai pune la inimă!". Dar nu ai cum să nu pui la inimă, când din prima zi ne-a scos să încărcăm o dubă plină de cutii grele. Ceilalți erau veseli, munceau cu zâmbetul pe buze, erau deja obișnuiți. Mie îmi venea să plâng. O vreme am stat retras, dar apoi mi-am făcut prieteni. Prima oară îmi vine în minte coana Vasilica. Era foarte mâncăcioasă. La Batalionul Disciplinar prânzul se ia la comun, fiecare pune pe masă ce are și fiecare servește grămadă din toate felurile. Coana Vasilica, orice ai fi pus pe masă, avea vorba ei: "A, mamă, asta e din aia care îmi place mie.". Indiferent dacă îi dădeai slănină, castraveți, mâncare de măsline sau plăcintă cu mere, ea zicea: "A, mamă, asta e din aia care îmi place mie.". La absolut orice. Și mânca cu o poftă extraordinară. Majoritatea celor de la Batalionul Disciplinar luau foarte în serios masa de prânz, probabil asta reprezentând singura bucurie a zilei. Domul Do, care era o mână de om, își încălzea întotdeauna foarte conștiincios un castron de lut plin cu mâncare, o porție care ar fi săturat doi oameni grași pentru el era un mizilic. Chiar și Doamna Sanda era o pofticioasă de calibru, plăcându-i să așeze întotdeauna frumos bucatele pe masa și făcând poze. Dar certitudinea unei mese era de neatins în multe zile, programul de cărat neținând cont de poftele noastre.

Tânărul Stăpân mă vede cum car cu cârca de dimineața până seara. Se amuză pe seama mea și îmi strigă mereu replica din Balanța: "Bă, enoriașilor, bă! Futu-vă Paștele și Evanghelia mamelor și taților voștri! La muncă ortodocșilor!". Îi spun că el nu ar putea rezista nici 10 secunde la Batalionul Disciplinar. Se aprinde și începe să-mi povestească cum a plecat el de jos, cum vindea ziare pe pasarelă la Basarab, cum a răzbit prin muncă. Visul capitalist. 

La Batalionul Disciplinar erau trimiși destul de des oameni. Bibani. Unii nu rezistau nici măcar o săptămână. Se speriau și fugeau. Aici era Bau Bau. Alții aveau nervii de oțel și duceau la capăt pedeapsa, după care se întorceau la munca lor obișnuită, cea de dinainte de Batalionul Disciplinar. Alții erau viețași, adică ăsta era jobul lor de zi cu zi. Strângeau din dinți și se obișnuiseră cu asta, trebuiau să mănânce pâine de undeva. După ispășirea păcatelor, reeducarea durând 6 luni, mi s-a dat și mie șansa să mă întorc la loc. La Andra, Tânărul Stăpân și Șeful Constantin. A fost o decizie de moment, am hotărât să rămân la Batalionul Disciplinar. Am devenit viețaș. Nu știu de ce, nu mă întrebați. Probabil am avut de ales între două rele și am ales răul cel mai bun. Am făcut o muncă grea, am cărat cu cârca, au fost momente când mi se tăiau picioarele și mintea mi-o lua razna, am mutat tone întregi de încărcătură cu lacrimile șiroindu-mi pe față și transpirația curgându-mi pe spate, cu dinții încleștați și creierul golit de orice gând pașnic. Ușor, ușor m-am abrutizat. Umblam în haine ponosite, nu prea mai îmi păsa de nimic, beam serile câte 100 de rom, cheltuiam banii la păcănele, mă luam la bătaie cu toți golanii prin cartier. Aveam o frustrare în mine. Orele și zilele petrecute la Hangar mă terminau psihic și fizic. Într-o seară stăteam rupt de mijloc în pat. Abia mă mai puteam mișca. Am decis că trebuie să plec de la Batalionul Disciplinar și din Institut. Nu se mai putea. Eram la Batalion de aproape 3 ani.

Și cum am zis așa am și făcut. Astrele s-au aliniat perfect, așa că spre surprinderea tuturor am anunțat că voi părăsi Institutul și implicit Batalionul Disciplinar. Nu a fost ușor, în 8 ani și 4 luni te atașezi de unii colegi, printr-un soi de Sindrom Stockholm ajungi să-l apreciezi chiar și pe Șeful Constantin, dar cu toate acestea când am ieșit pentru ultima oară pe porțile Institutului nu eram trist absolut deloc. Simțeam o ușurare. Priveam cu încredere spre viitor.

Au trecut 4 luni de atunci. Am revenit la o viață normală. Port din nou pantofi de firmă, jeansi curați și cămăși. Beau alcool foarte rar. Nu mă mai doare spatele. Simt urme de fericire în suflet. Am lăsat în urmă un capitol și cu bune și cu rele, am lăsat colegi și prieteni dragi, amintiri plăcute și clipe frumoase petrecute împreună, dar și momente grele, pline de griji și nervi. Mai vorbesc cu unii foști colegi, dar din ce în ce mai rar, până nu vom mai vorbi deloc. Așa se întâmplă cu toate fostele joburi. Suntem ca o familie doar când lucrăm împreună, jobul ne leagă, în rest avem drumuri diferite, trăim în lumi diferite. 

Ce-am învățat din asta? Că poți cădea când ți-e mai bine și te poți ridica când nu te aștepți. Poți păți ca Gandalf sau ca Andy Dufresne. Astea nu sunt doar metafore. Când ți-e mai bine, te lovește ceva în moalele capului, iar când crezi că nu mai ai nicio speranță ți se întinde o mână salvatoare de undeva. Nici binele, nici răul nu sunt eterne. Într-o zi se va desfința și Batalionul Disciplinar, într-o zi se va prăbuși și Șeful Constantin din turnul său de fildeș. Așa e mersul lucrurilor. Am reușit să supraviețuiesc doi ani și opt luni la Batalionul Disciplinar, acum nu mă mai sperie niciun job. Merg cu fruntea sus oriunde.

Deunăzi stăteam cu Eufrosin Potecă în jurul mesei, la povești. Mâncam carne friptă de purcel și beam vin roșu sec din pahar cu picior. Ne aminteam cu drag de fostul nostru job, de momentele de la Institut. El a stat 11 ani, o lună și 23 de zile, eu doar 8 ani, 3 luni și 24 de zile. Într-o zi ne vom întoarce? Nu știm. Ciocnim paharele. Mă întreabă când public povestea despre Institut pe blog. Uite că am publicat-o.

La vie

De dimineață am plecat la vie. Trebuia finalizată această măreață lucrare. Deși toți strugurii erau culeși, urma partea cea mai dificilă, înlăturarea boabelor de pe ciorchine. Dar nu eram singur. O mare parte din rubedeniile mele erau prezente la fața locului. Am muncit cu toții cu mult spor întreaga dimineață. Pe la orele prânzului, când să ne punem și noi la masă, unchiu primește un telefon, să meargă până în Obor ca să ia un cazan. Cum omul băuse o țuică, m-a rugat pe mine să merg cu el cu mașina, ca să îl duc până unde avea treabă. Mașina unchiului are 21 de ani și este o janghină. Mă sui eu la volan și cad cu scaunul pe spate. Efectiv m-am prăvălit cu totul. Mă ajută unchiul să mă ridic, dau la cheie și pornim la drum. N-am condus în viața mea un asemenea jaf. Trebuia să apeși de două ori pe frână la intervale scurte de timp ca să frâneze, intra în viteze aiurea, nu puteam sta rezemat de scaun pentru a nu cădea iar. În sfârșit, am ajuns în Obor, ne-am făcut treaba și am plecat acasă. Am servit masa (cui?): salată de roșii, ardei, castraveți, ceapă, telemea de oaie, piept ardelenesc, crenwursti și un vin alb. A fost mai mult ca o masă de dimineață, deși acele ceasornicului arătau 3 fix. După masă am mai muncit pe la boabele de strugure, până am terminat. Și am zis să ne apucăm să facem un grătar, pentru a sărbători evenimentul. Unchiul a constatat că nu avem cărbune. Mătușa a constatat că nu avem cartofi. Gabriel, la datorie. Am plecat cu aceeași mașină către piață. De data asta a fost și verișoara cu mine, o zvăpăiată de 16 ani. Luăm noi 5 kg de cartofi, destul de frumoși la 12 mii kilul, după care mergem la Mega Image. Aveam dificila sarcină de a cumpăra pâine și cărbuni pentru grătar. Am cumpărat ce trebuia, dar cu verișoara e mai complicat la cumpărături. Nu am scăpat de ea și a trebuit să cumpărăm: chipsuri cu aromă de ceapă și smântână la pungă mare, o sticlă de Pepsi la 2 litri și două ciocolate Poiana aerate (chiar așa le zice, pentru că au aer în ele. foarte bune. am mâncat și eu în premieră). O ciocolată albă și una neagră. Bineînțeles că am uitat cartofii la raionul de bagaje în Mega. Evident ne-am întors după ei, că doar nu era să-i lăsăm la femeia aia de acolo. Noi ce garnitură mai mâncam la grătar?
 
Acasă unchiul s-a apucat de grătar, pentru că el este specialist la așa ceva. Antricoate de porc, pulpe de pui, cârnați. Garnitură de cartofi prăjiți și salată de castraveți cu mărar și usturoi. Am băut și două sticle de Tuborg la jumătate și asta a fost. Desert nu am avut, doar ciocolatele cumpărate de verișoara. Ziua la vie s-a terminat pe la 22:45 când am pornit spre casă, unde am făcut imediat un duș. In frigider am găsit o bere Arbema, pe care am desfăcut-o. Am dat drumul la televizor. La Telecinematecă se difuza un film suedez, "A șaptea pecete". Nu am înțeles nimic din el, iar la un moment dat chiar am adormit. Când m-am trezit erau purici pe ecranul televizorului. L-am închis și m-am băgat în pat, unde am dormit neîntors până dimineață.

Metallica

Să vă spun un secret. Eu în continuare îi consider pe Metallica în top 10 all time formații de muzică. Încă vibrez la auzul unor piese precum One, Master of Puppets, Seek & Destroy, Welcome Home (Sanitarium), Enter Sandman. Am mai nimerit câte o piesă pe Rock FM când eram în mașină și de fiecare dată am ascultat la maxim, făcând bucuria copiilor care gustă și ei un heavy metal de calitate. Ori acasă am mai pus la combină, spre deliciul fiului meu cel mare care strigă și el odată cu formația: "Master...Master!". Sau la One, imnul metaliștilor de pretutindeni, gustăm din plin sunetul ca de mitralieră de la refren. I can not live, I can not die....Trapped in myself.

Pasiunea pentru Metallica a început demult, în anii '91-'92, alături de Lemne, despre care am mai vorbit pe blog. Puteți (re)citi aici. 

În vara lui 1993 terminam clasa a VIII a și alături de colegi mă pregăteam pentru banchetul de sfârșit de an. Departe de strălucirea pe care astfel de evenimente le au în prezent, banchetul nostru se va desfășura în sala de clasă, fiecare părinte aducând sandwichuri, produse de patiserie, poate prăjituri de casă. Dintr-un fond comun s-au cumpărat sticle de Coca Cola, băutură recent apărută în țara noastră și extrem de apreciată în rândul populației. Unul dintre colegi, mai avut, a adus un casetofon care semăna foarte bine cu cele pe care le vedeam în filmele americane, cărate prin ghetouri de către un afro-american, în anii '70-'80. Cu o zi înainte de banchet, noi, elevii, am făcut un pic de spațiu în sala de clasă pentru buna desfășurare a petrecerii. Am pus băncile unele peste altele într-un colț al clasei, făcând astfel loc pentru un ring de dans improvizat. Pe catedră se vor așeza bucatele și băutura.

Cu multă vreme înainte ne-am tot gândit cum să ne îmbrăcăm. Copiii de 14 ani pun mare accent pe modul în care sunt percepuți de gașcă. M-am rugat multă vreme de ai mei să-mi cumpere un tricou cu Metallica. Tocmai pentru acest eveniment, banchetul din clasa a VIII a. Într-un final s-au lăsat convinși, așa că am descins cu toții în Magazinul Unirea, de unde mi-am ales un tricou negru complet având ca imprimeu un craniu foarte frumos realizat deasupra căruia scria cu litere de sânge Metallica. Un tricou de metalist adevărat, cu un cap de mort plin cu pânze de păianjen și tot felul de obiecte sinistre. Părinții au strâmbat din nas, dar într-un final s-au obișnuit cu ideea. Însă cea mai dezamăgită a fost bunica mea, femeie credincioasă cu multe icoane și candelă în casă. A considerat blestemat tricoul și m-a sfătuit să-l arunc imediat, pentru că îmi va aduce doar rele. Bineînțeles, nu am ascultat-o, chiar am luat-o în râs, așa cum orice nepot la vârsta respectivă face cu bunicii săi.

A venit și ziua mult așteptată. Banchetul de la sfârșitul clasei a VIII a. Majoritatea băieților de la noi din clasă erau îmbrăcați la pantaloni festivi, la cămașă, unii având chiar și cravată. Fetele erau îmbrăcate în rochii elegante, cinstite cum ar părea în vremurile noastre, dar foarte potrivite pentru acele vremuri. Doar eu făceam notă discordantă în tricoul cu cap de mort și scris Metallica. Dar nu-mi păsa de asta, chiar eram foarte mândru de vestimentația mea. Ne-am distrat cu toții, am mâncat, am băut Coca Cola, am dansat. Nu s-a pus Metallica la acel banchet și nicio altă piesă rock. Pe atunci toată lumea era înnebunită după piese gen Ace of Base - All That She Wants sau după Michael Jackson. Dar nu m-a deranjat asta. M-am simțit bine alături de colegii mei cu care fusesem 8 ani împreună și pe care nu aveam să-i mai văd. 

La sfârșitul petrecerii am rămas să facem ordine în sala de clasă. Fetele au strâns resturile de mâncare și ambalajele, iar noi, băieții, am pus băncile la loc. Băncile se aflau unele peste altele, iar când am încercat să dăm una jos, din cauza unei manipulări greșite, aceasta m-a lovit drept în moalele capului. Șiroaie de sânge au început să-mi curgă pe față și pe tricoul cu craniu. Toată lumea s-a alarmat, sângele nu se oprea, aveam capul spart destul de rău. Pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, dar cu toții, inclusiv eu, stăteam aproape de școală. Câțiva colegi au dat fuga până acasă și i-au anunțat pe ai mei de cele întâmplate. Am fost dus la spital de urgență, unde după o anestezie am fost cusut la cap. Nu au fost momente prea fericite. Țin minte și acum că eram plin de sânge, că o asistentă mi-a făcut o anestezie locală direct în cap, că alături de mine la primiri urgențe era un om ars care arăta foarte rău, că pur și simplu mi-a cusut capul cu ac și o ață specială. 

S-au adeverit vorbele bunicii. Cap spart pe tricou, cap spart și în realitate. Metallica. N-am mai purtat tricoul de atunci. Și-a trăit momentul de glorie în ziua banchetului, după care a ajuns la gunoi. Dar rock am ascultat în permanență și voi continua să ascult.

Horincă de la nea Pătru și ceai bulgăresc

Nu demult la birou a fost una dintre acele zile la finalul căreia te târăști spre casă înjurând de toți dumnezeii, morții și șefii. Ajungi, îți faci un duș și ești năuc, ai mintea blocată și privirea de animal hăituit. Mai bătuse și un vânt rece pe drumuri, îmi simțeam trupul arzând și plin de țepi. M-a apucat tremuratul, poate de nervi, poate de la schimbările de temperatură prin care trecuse corpul în timpul zilei, poate am din nou covid19. Am curățat doi căței de usturoi și i-am mâncat goi. Pe aragaz era lăsată o oală cu tocană de cartofi din care mi-am pus într-o farfurie și am mai mâncat doi căței de usturoi. Apoi mi-a venit cheful să beau. Mi-am făcut un ceai de plante bulgăresc și mi-am turnat un pahar de 50 ml cu horincă de Maramureș. Anul trecut am cumpărat 3 litri de horincă din Comuna Ocna Șugatag, de la un om numit nea Pătru. Beau din ea doar la ocazii speciale. Nea Pătru este un om de ispravă, nu produce pentru vânzare ci pentru consumul propriu. Eu am ajuns să cumpăr printr-un cunoscut de la el. Horinca lui este excepțională. Mi-am mai pus încă un pahar și apoi încă unul. Am băut 150 ml de horincă și o cană cu ceai de plante bulgărești. În timp ce beam de unul singur mi-am amintit o întâmplare de acum 5-6 ani.

Am mers împreună cu colegul YO3 la un sediu mai îndepărtat al Institutului nostru, pentru a rezolva unele probleme apărute acolo în decursul timpului. Pentru a fi mai operativi ne-am împărțit fiecare în câte un birou și ne-am apucat de treabă. În biroul unde am nimerit eu era un omuleț scund și rotofei, cu bărbuță și ochelari, purtând niște pantaloni largi prinși cu bretele peste cămașa cu cravată, în jur de 55 de ani. Ne-am prezentat, am mai schimbat câteva cuvinte, iar apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. După o vreme mă întreabă: "Nenea Gabi, beți o palincă cu mine?". M-am arătat mirat, în primul rând eram amândoi la serviciu, în al doilea rând era 10 dimineața. Văzându-mi ezitarea, omul a zis: "Nu vă faceți probleme, aici în birou este Elveția. Suntem neutri, facem ce vrem, bem, fumăm!". Am acceptat invitația, am băut o palincă cu omul cel rotofei. A insistat să-mi facă și un ceai negru, spunând că el numai așa bea și că merg excelent cele două împreună. Avea dreptate. Am băut o vreme palincă și ceai negru cu acel om. Nu mai știu despre ce am vorbit, dar a fost plăcut. Ne-am simțit bine. Plecând înapoi către sediul nostru, am aflat că YO3 n-a fost așa de norocos, nimeni nu se gândise să-i ofere ceva. Eu petrecusem bine.

Peste cam un an de la această întâmplare am aflat că cel care îmi oferise palincă și ceai a murit. Interacționasem cu el doar atunci, dar vestea m-a întristat. Aflându-mă acum în bucătărie, cu horinca lui nea Pătru și ceaiul bulgăresc în față, am simțit nevoia să torn un pic pe jos din ambele băuturi, pentru sufletul prietenului meu din acea dimineață demult trecută. Asta suntem cu toții, praf în vânt. Am terminat de băut și m-am băgat în pat. N-am mai vrut să știu de nimic.

U2

În tinerețe aveam un prieten numit Aliosha. Am fost colegi un an la Universitatea Tehnică, după care el a plecat peste graniță și ne mai vedeam în timpul vacanțelor. Era un băiat bun la carte, extrem de popular în societate și mai ales cu mare lipici la femei. Eu eram exact opusul lui, dar asta nu ne-a împiedicat să fim prieteni buni, fiind perioade când ne vedeam zilnic, ascultam muzică, mergeam prin terase și restaurante, la cinematograf, ori la meciuri de fotbal pe stadion. Îmi plăcea să merg acasă la el, unde întotdeauna mă servea cu o mâncare bună și ceva fin de băut. Își punea iubitele de atunci să gătească și aveam mereu parte de specialități culinare. Țin minte cu mare plăcere câteva evenimente sportive urmărite acasă la Aliosha. La EURO 2004 a fost un meci fantastic între Italia și Suedia, când Ibrahimovic a egalat cu un gol superb cu călcâiul. 1-1. Ori un meci de Champions League când Rapid a jucat cu Anderlecht la Bruxelles, iar giuleștenii conduceau cu 2-0 la un moment dat (goluri Ilyes și Florin Bratu). La acel meci am băut acasă la Aliosha 3/4 dintr-o sticlă de whisky și m-am îmbătat cumplit. Aliosha, mare fan Steaua, se bucura de reușitele Rapidului din acel meci. A fost frumos.

Părinții lui Aliosha erau medici. Fiind ocupați cu munca, rareori îi întâlneam. Însă odată l-am întâlnit pe taică'su, Didi. Aliosha m-a atenționat să fac liniște, că Didi e obosit, după o gardă. Omul stătea în sufragerie pe canapea, îmbrăcat doar în boxeri. Era cu capul sprijinit de spătarul canapelei, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Pe masa de lângă el era un pahar cu puțină tărie, iar boxele sistemului audio umpleau încăperea cu muzica celor de la U2. Didi, în boxeri, pe canapea, asculta U2 și chiar dacă niciun mușchi nu i se clintea, părea să aprecieze muzica. U2. Mi-a rămas întipărită această scenă.

Zilele astea, la vreo 20 de ani distanță de la faza cu Didi, am cumpărat două cd-uri cu U2. Lumea se miră că mai cumpăr cd-uri, acum când e atâta muzică free pretutindeni, dar îmi place să ascult muzica la fel ca pe vremuri, să bag discul în sistemul audio și să apăs play. Două cd-uri Best of U2, unul pentru perioada 1980-1990 și celălalt pentru perioada 1990-2000. Ajuns acasă, după o zi de muncă, am destupat o sticlă de JW Green Label pe care o cumpărasem mai demult, mi-am turnat într-un pahar de cristal și am început să beau și să ascult muzică. Am ascultat cap coadă cele două cd-uri. Superbi U2. Miss Sarajevo am ascultat-o pe repeat de trei ori. Whisky-ul și muzica celor de la U2 s-au completat excelent. Am fost și eu ca Didi pentru o seară. 

N-am mai vorbit cu Aliosha de vreo 7-8 ani, nu știu dacă Didi mai trăiește, dar am petrecut o seară frumoasă în compania muzicii și mi-am adus aminte de tinerețe.

Dumnezeu e Dumnezeu, nu e plutonier

Desfac o sticlă de vin grecesc. Are un gust plin și miliarde de arome. E pus în evidență mai bine de iuțeala mâncării. "Ești un fariseu, băăă! Bei doar ca să-ți alunece mâncarea mai bine pe gât. Ești un Iuda al băuturii.". După ce termin de mâncat mă retrag pe fotoliu și caut ceva muzică pe youtube, cu sticla și un pahar cu picior alături de mine. Dau peste tot albumul "Am să mă întorc bărbat". Are 75 de minute. Îmi propun să-l reascult integral. Beau vin și ascult Vama Veche, poate unul dintre cele mai bune albume din istoria muzicii noastre. Prin 2002 sau 2003 eram la masă la terasa La Ruine cu doi forumiști. Unul dintre ei manageria clubul care avea și terasa respectivă. Priveam toți trei la scena din fața noastră și beam bere. La vremea respectivă era la modă berea HopfenKonig, care avea și reclamă la televizor cu celebrul actor Florin Piersic. Pe scena din fața noastră cântă formația Parlament. În jurul nostru la alte mese, oameni tineri priveau și ei concertul, beau bere, mâncau mici și comentau gălăgios. La un moment dat unul dintre forumiști îi face semn unui om care trecea pe acolo, să stea cu noi la masă. Omul vine și se așează. Constat că este Tudor Chirilă, de la Vama Veche. Se fac prezentările, apoi bea și Tudor Chirilă niște beri cu noi. Se simțea că era deja luat de băutură, dar vorbea plăcut. Nu mai știu ce am discutat, probabil nimicuri. Mai târziu în seara respectivă, după terminarea concertului Parlament, lumea de la terasă l-a observat pe Tudor Chirilă la masă la noi și unii l-au rugat să urce pe scenă să cânte și el ceva. Țin minte și acum că se împleticea puțin, dar s-a dus pe scenă, s-a scărpinat la pulă și a început să cânte niște cover-uri foarte mișto. Nu mai țin minte cine l-a acompaniat, dar a cântat extraordinar. Nu era programat să cânte, dar a fost peste Parlament. Privitorii au aplaudat la scenă deschisă.

N-am mai vorbit demult cu cei doi forumiști din acea seară, trupa Vama Veche s-a desfințat. Eu continui să beau vinul grecesc și să ascult albumul despre armată. Într-un final muzica se termină, iar băutura mă trimite în lumea lui Hypnos.

Deprinderi

În clasa a V a aveam două ore pe săptămână de atelier. Se făceau la o altă școală, tot la noi în cartier. Dimineața, iar noi atunci învățam după-amiaza. Ne îmbrăcam în halate albastre muncitorești și plecam spre școala cu pricina. Acolo ne ocupam cu traforajul, adică tăiam diverse figurine din placaj. Se găseau în comerț truse de traforaj, care includeau un fierăstrău special și câteva pânze de tăiat (pânzele erau consumabile, se încingeau și se rupeau la un moment dat dacă le utilizai prea mult; le mai dădeam noi cu săpun ca să meargă mai bine), o menghină, o pilă. Eu mi-am cumpărat trusa mea de la magazinul Materna. Mai țineți minte rețeaua de magazine Materna? Profesorul nostru de traforaj era tovarășul Tomescu Constantin, iar noi îi spunem "nentu Tomescu". El deasemenea era îmbrăcat în halat albastru și era un fel de maistru, cum întâlneai foarte mulți în acele vremuri prin uzine. Vorbea cu accent din zone îndepărtate de București. Erau la modă oameni ca el pe atunci. Trebuia să folosim lățimea fibrei placajului, care conferea rezistență piesei. Daca făceam piesa pe lungime, aceasta se putea rupe usor. Rezistența materialelor, cunoștințe de bază. Nentu Tomescu știa să fie dur, odată colegul nostru Macrea realizând piesa pe partea mai puțin durabilă, Nentu Tomescu nu a stat la discuție și i-a rupt-o. Spre finalul clasei a V a eram deja experți cu toții și foloseam mașina de pirogravat. Am făcut multe chestii frumoase sub îndrumarea nentului Tomescu, precum cutia de bijuterii sau un fel de jucărie pentru copii formată dintr-un băț și o roată pe care sărea un cățeluș. După terminarea orelor de atelier mai aveam timp berechet până începeau celelalte ore la școală noastră, așa că toți colegii jucam fotbal cu o minge de tenis. Țin minte și acum cum fugeam cu toții în halatele alea albatre după minge. Doar băieții făceau atelierul de traforaj, fetele făceau ceva cursuri de gospodărie, învățau să coasă sau să facă mâncare.

În clasa a VI a am făcut un alt atelier, atelierul de lăcătușerie. Orele se țineau la Liceu Industrial nr 21, celebrul Anghel Sagliny. Anul 1990, apusul liceelor industriale, acele unități de învățământ care dădeau țării noastre oamenii ce lucrau în fabrici și uzine. Liceele care reprezentau o rușine pentru intelectuali, care priveau de sus către aceste pepiniere ce formau proletarul socialist. Am pătruns și eu în celebrele laboratoare ale liceului 21 și am urmărit cum se făceau piesele la strung. Am învățat să folosesc chiar și un șubler. Liceul 21 era lipit de școala noastră generală, așa că după atelierul de lăcătușerie, mergeam și trăgeam un fotbal adevărat la noi în școală. Nu ne permiteam să stăm în perimetrul liceului, ne intimidau elevii mult mai mari ca noi. Ce s-o fi ales de absolvenții liceului industrial care aveau pe atunci 16-17 ani? În prezent au cam 43 de ani.

În clasele VII și VIII am făcut laboratorul de informatică. Erau deja primii ani de după Revoluția '89, iar calculatorul atrăgea pe toată lumea. Făceam mici progrămele în limbajul Basic, pe calculatoare ICE Felix HC 90. Probabil atunci s-au pus bazele programatorilor din ziua de azi. Cei care s-au ținut de carte atunci sunt cei care câștigă 4000 euro/luna în ziua de azi. Eu înțelegeam doar jocurile din lumea computerelor, iar în ziua de azi am ajuns să folosesc un PS4 și să fiu la ani lumină de salariul mai sus menționat.

Toate aceste deprinderi despre care am vorbit și pe care le-am exersat/studiat în școala generală, erau menite să formeze omul de mai târziu. A depins de fiecare ce a dorit să învețe și ce drum și-a făcut în viață. În prezent copiii noștri nu mai fac traforaj sau lăcătușerie în școală, dar fac alte chestii în concordanță cu timpurile moderne pe care le trăim. Nu putem știi dacă era mai bine atunci sau acum.

Jocuri. Frustrări. După 20 de ani.

De mic copil am fost pasionat de jocurile video. Perioada în care Savu a venit la școală cu revista unde noi, colegii lui, am văzut pentru prima oară o fotografie macro a unui organ genital feminin, a coincis cu perioada în care Ursulanu (cel care ne spunea că taică'su e ambasador și poate așa și era din moment ce înainte de '89 avea video și casete cu Star Wars) a venit la școală cu un joc electronic sovietic, în care celebrul Lup din "No zaieț" prindea niște ouă care picau de undeva. Nu știam ce să-i dăm lui Ursulanu ca să ne lase și nouă jocul măcar în timpul unei ore, când îl țineam la nivelul pupitrului și îl butonam cu frenezie.

Iar apoi, imediat după '89, ai mei s-au împrumutat de bani și mi-au cumpărat un calculator HC 90 I.C.E. Felix, cu casetofon deck Electronica cu ajutorul căruia încărcam jocuri. Adevărate jocuri video, pe un Spectrum Z80. Țin minte din perioada aia niște quest-uri fabuloase, seria Dizzy. Mi se păreau ceva suprem, deși în zilele noastre grafica ar părea creată de un autist. Dar asta era grafica pe atunci, astea erau posibilitățile. În Dizzy trebuiau rezolvate tot felul de probleme, de găsit obiecte, interacțiune cu personaje și totul cu ajutorul unor dialoguri interminabile în engleză care apăreau pe ecran. La vremea respectivă nu știam o boabă de engleză, așa că mă chinuiam cu dicționarul traducând cum puteam fraze întregi. Mă mai salvam cu revistele de specialitate, noi apărute și ele pe piață, unde se publicau în limba română comentarii pentru astfel de jocuri. Magic Land Dizzy, Fantastic World Dizzy, Spellbound Dizzy au fost piatra de temelie în lumea jocurile mele. Apoi mai îmi plăceau mult Chucky Egg, Loadrunner, Saboteur2 și Last Ninja2. Iar în clasa a VIII a, în septembrie, ai mei au luat o decizie care m-a distrus. Au hotărât să-mi strângă calculatorul și să-l pună pe dulap, ca să pot învăța liniștit pentru examenul de admitere la liceu. Ce părinte ar mai proceda așa în zilele noastre? Am suferit teribil, ascultându-i pe ceilalți colegi discutând și schimbând jocuri. Nici nu le-am zis că nu mai am calculator, ar fi râs de mine.

Pe la jumătatea anilor '90 un cunoscut avea Sega Mega Drive II. Mergeam pe la el și jucam Sonic The Hedgehog. Era o diferență de la cer la pământ față de jocurile rulate pe HC 90. Și mai avea și alte jocuri frumoase, tip platformă cum era la modă atunci. La un moment dat l-am convins să-mi împrumute două zile consola și jocurile, așa că m-am jucat în liniște la mine acasă, non stop. Mi-aș fi dorit și eu așa ceva, un Sega Mega Drive II, dar nu se găsea în România, vedeam doar în revistele Nekerman, cu prețuri în mărci germane. Nici nu știam cât reprezintă, oricum probabil erau foarte scumpe. În Magazinul Unirea, aripa Călărași, era un mic magazinaș cu produse de gamming, second hand și chiar nu îmi permiteam un Sega second hand. Mergeam acolo sâmbăta dimineață și doar mă uitam la produse, gândindu-mă cum ar fi să mă joc cu așa ceva. Totuși, într-o zi, mergând prin zona Unirii zăresc într-un magazin o cutie de Sega Mega Drive și surprinzător un preț foarte mic. Le zic alor mei, ei știau că îmi doresc mult și hai că îmi dau bani! Eram în al noulea cer. I-am cerut împrumut jocul Sonic prietenului mai sus amintit și am plecat spre Unirii. Dar nu oricum, ci cu un întreg alai. Cu taică'miu, cu un prieten și cu tatăl acestuia. Cu banii la borsetă, ceva la mare modă în vremurile alea. Eram nebun de nerăbdare. Urma să am Sega Mega Drive II. Am ajuns la magazin cu inima curată și îi cer vânzătorului cutia. Dau să probez discul cu Sonic Ariciul, dar vânzătorul îmi spune: "A, păi nu, merge cu casetele ei." și îmi arată niște porcării din plastic, galbene. Am realizat că era un Sega pirat, genul de consolă pe care puteai juca Tetris, Rațele și vânătorii sau Space Invaders. Ce dezamăgire! Un vis năruit. Am rămas doar cu imaginile din Nekerman. Am fost distrus multă vreme și mi-am dorit și mai mult să mă joc. Frustrările s-au acumulat.

La mare, cred că aveam 13-14 ani, am găsit un joc video din ăla mare cu manete în bazar la Neptun. Mortal Kombat. Serile mi le petreceam acolo, cheltuind o grămadă de bani. Sub Zero wins! Flawless victory! Fatality! Ajunsesem să învăț mișcările pentru fiecare jucător în parte. 2 x față + 2 x pumn jos + blocaj și picior sus în același timp.

La liceu, un coleg bogat care mergea deseori în statul Utah avea un Nintendo Gameboy pe care rula un joc de NBA. Mi-l mai dădea și mie prin pauze, dar la sfârșitul zilei tot trist rămâneam pentru că îmi doream așa ceva, dar conștientizam că nu voi avea niciodată. Și tot în liceu, pe calculatoarele 386 din laboratorul de informatică mă jucam cu domnul profesor un strămoș al jocului NBA Live, dar mai ales Dyna Blaster, care mergea foarte bine în doi jucători. Vreo 7-8 ani mai târziu aveam să fiu eu profesor de informatică și să mă joc la rândul meu cu elevii. Însă pe calculatoare Pentium II.

În anul I de facultate ai mei au făcut un credit pentru a-mi cumpăra un Pentium 166 MHz. Printre cele mai fericite zile din viața mea. Am început puternic cu jocurile. FIFA, NBA, Mortal Kombat III, Duke Nukem. Taică'miu era foarte supărat. În fiecare săptămână îmi spunea: "Fă și tu un program, că nu ți-am luat calculator să te joci ca un copil prost!". Aș! De unde? Jocuri la greu. Monkey Island 3, o poveste superbă cu pirați în Caraibe. Grafică excepțională. Commandos. Joc cu soldați în Al Doilea Război Mondial. "Can't do that sir! Impossible sir!".  FIFA98 și NBA99, jocuri în care am petrecut zile întregi, ani. Iar apoi a venit momentul în care la bloc mai mulți vecini ne-am legat într-o rețea BNC, cu huburi. Jucam în fiecare seară Half Life, unul dintre cele mai bune jocuri din istorie. Și am trecut la un computer K6-II la 300 MHz și la un 3dfx foarte bun, Voodoo Banshee cu 8 mb. Mortal Kombat 4 s-a făcut 3D, jocurile cucereau noi dimensiuni. GTA1, GTA2. Ce știu tinerii din ziua de azi cum a fost primul GTA?

Grim Fandango, un quest superb, a rămas și în prezent jocul meu preferat. Povestea lui Manuel Calavera în lumea de dincolo.

Anii au trecut. Jocurile am inceput să le obțin tot mai greu. Prietenii gameri de altă dată sunt pe la casele lor, cu familie și copii. La fel și eu. Nu mai stăm noi să tragem jocuri de pe net, să le găsim crack-uri. Chiar și timpurile moderne impun alte purtări în domeniu. M-am gândit să-mi iau un PlayStation 4. Nevasta mi-a replicat sec: "Ai foarte multe frustrări!". Da. Am. Dar nu e bine că am ajuns adult și că pot face ce vreau cu banii? Nu eram noi copii și ne gândeam că atunci când vom munci și vom avea salariu ne vom cumpăra o grămadă de jucării?

Am plecat din nou spre Unirii. Și tot cu mașina și tot în număr de 4, de această dată cu nevasta și copiii. Au trecut vreo 20 de ani de când încercasem să-mi cumpăr un Sega Mega Drive II. Multe s-au schimbat de atunci. Acum sigur pe mine, deși la fel de nerăbdător, mă îndrept spre magazinul Altex de la etajul 3 și cu cel mai natural gest cu putință iau din rafturi consola, mai aleg și vreo două jocuri, după care merg la casă și plătesc. A fost atât de simplu, am și uitat că am așteptat 20 de ani.

Innuendo

Primesc pe facebook următorul mesaj privat:

poate scoti o poveste din asta:  am avut un coleg in scoala generala, nu insist, nu era mare golan da nici genial. cand am fost prima oara la mecdonaltz servea acolo. azi, venind de la gara, se urca si el in tramvai de pe bulevardu timisoara de undeva. vine controlu, nu le da bilet, nu le da buletin. aud cuvintele politie  si 5 lei (i-o fi mituit cu 5 lei?), coboara la prima. controlorii in urma lui- "mereu se gaseste unu care sa comenteze"
mai bagi ceva cu paru pubian si cu branza cu mucegai, un beaujolais nouveau si poate iese ceva

Mi-am amintit și eu de un coleg din generală. Genul de persoană în banca lui, care avea note mediocre, nu era nici printre ăia slabi care nu aveau nicio treabă cu cartea, nici printre fruntașii clasei, nici printre cei ca mine care mai împușcau din când în când câte un 10, iar în rest erau de nota 8. El avea cam note de 6-7, iar asta în școala generală nu este foarte bine. În rest omul era foarte politicos și chiar înțelept în ceea ce spunea, aveai ce vorbi cu el. Îi plăcea foarte mult muzica. Noi în vremurile acelea, imediat după Revoluție, cam ascultam niște porcării gen Dr. Alban sau Snap, unii ascultau Depeche Mode, iar alții metale grele, că așa era moda atunci. Omul nostru însă era fan Queen. Într-o zi chiar mi-a dat telefon înainte de școală (noi intram după-amiaza) să trec pe la el că și-a cumpărat o casetă nouă, să o ascultăm împreună. M-am dus. Țin minte și acum ce casetă era, deși atunci nu îmi spunea mare lucru. Mi-a rămas întipărit în minte numele și aveam să-mi aduc aminte mai târziu și să suprapun informația de atunci cu alte informații obținute ulterior. Era vorba despre albumul Innuendo, pe o casetă Raks, cu melodiile scrise de mână pe coperta casetei. Nu știu de unde procurase această casetă, dar era foarte încântat de ea. Am ascultat albumul în deplină liniște și nu cred că mi-a plăcut la vremea respectivă. Abia peste vreo 15 ani aveam să gust piese precum Ride the Wild Wind. Nu cred că e un album ușor, accesibil publicului larg precum alte albume Queen, însă colegului meu îi plăcea foarte mult.

Am terminat școala și nu l-am mai văzut pe acest băiat. Am terminat și liceul, am intrat la facultate și într-o zi l-am reîntâlnit. Era vânzător la un aprozar. Iar apoi trecând pe lângă aprozar îl vedeam foarte des. Stătea pe un scaun de lemn în așteptarea clienților, printre cartofi, ceapă și varză. N-am mai vorbit nimic de muzică, ci doar banalități cotidiene.

1987

de Ionescu

în 1987, vara (o vară în care făcea furori soundtrackul filmului dirty dancing, în care toată suflarea aștepta apariția noului album michael jackson) am fost selectat să fac parte din spectacolul omagial de 23 august. de fapt cred că mai toți băețașii din clasă au fost chemați, dar mulți au reușit să se fofileze. eu nu am reușit, așa că la finele clasei a unșpea eram pregătit să iau vacanță cu 2 săptămâni mai devreme. cele 4 săptămâni pe care le petreceam în cantonament, făcând repetiții pentru spectacol urmau să ne scutească de 6 săptămâni de practică- 2 de la finele clasei 11, două de la începutul clasei 12, două fiind cele de vară. [desigur, tinerii din ziua de azi nu știu că în anii 80 la liceu aveam multe săptămâni de practică, în care deprindeam meserie. meseria de prelucrător prin așchiere, în cazul meu. cred ca circa un sfert din anul școlar erau săptămâni de practică. la început le făceam la atelierele liceului, situate pe lângă mănăstirea antim și pe lângă casa unde a stat m. sebastian după ce i-au luat apartamentul de pe calea victoriei. fin'ca era evreu. dacă nu i-ați citit jurnalul, vă rog citiți. după aia am mers la uzina electromagnetica unde căscam gura toată ziua. spre final am mers la atelierele noi (cele vechi au rămas totuși în picioare, e ultima casă de pe justiției rămasă nedemolată). vorba vine noi, era o casă veche pe care am încercat să o mai identific, fără succes. e tot prin zona aia, dar pe cealaltă parte a bd regina maria/ coșbuc, spre dealul filaret. închid lunga paranteză]
prima acțiune a avut loc pe la pieptănari, în meridian sau tehnic club. (aveam să revin acolo peste vreo 6 ani la un concert ura de după ușă/ tectonic/ zob, plus ceva englezi de la care am plecat- era târziu, stăteam departe... plus șuie paparude- huiduiți la greu, publicul era de cu totul altă orientare, vezi bine). acolo, o surpriză plăcută: cantonamentul avea să dureze doar o săptămână, dar eram în continuare scutiți de 6 săptămâni de practică. țin minte și că după ce am ajuns acasă am pus pe platanul pickupului discul ‘tainicul vârtej’ al lui mircea florian și am ascultat piesa ‘mă simt minunat’.

pe la mijlocul lui august ne-am adunat la ecran club, nu știu cum se mai cheamă acum clădirea aia și de acolo am pornit spre căminele din grozăvești, unde aveam să petrecem ceva vreme. o mică, foarte mică repetiție pentru ceea ce avea să fie armata. am locuit în căminul p15 sau p16, 2 în cameră, și desigur nu așa cum ne-am fi dorit, băiat plus fată. în fiecare dimineață pleca spre stadionul 23 august o coloană imensă de autobuze (nu chiar așa multe cum am vazut astă toamnă pe kiseleff- se lansa o catindatură la prezidenție). o coloană poate de o sută de autobuze, care nu opreau la stop. noi, lăzăriștii, eram cuplați în mașină cu un liceu d-ăsta mai din josul paginii, cred că ăla din piața amzei, tehnometal parcă. erau băieți veseli , rapidiști toți, spre mirarea mea (la mine în clasă dominau steliștii, singurul rapidist plecase dupa treapta a doua. sigur că eu eram unicat cu progresul meu drag). aveau fel de fel de cântece neprincipiale- țărăncuță mi-ai făcut bube pe puță; ai chiloți cu găurele să-mi bag pula printre ele (de ce nu prin ele?) etc. ajungeam la stadion echipați frumos (cămașă albă, pantaloni bleu, teniși made in china) și făceam numărul nostru, foarte simplu, de aceea ne-au ținut numa 1 săptămână la repetiții. intram pe stadion aliniați în șiruri și coloane și ne opream nefăcînd nimic pentru niște multe minute în care probabil alți uteciști executau în mijlocul stadionului un program mai complex. locul unde mă opream era cam în fața porții unde a marcat boloni la meciul cu italia. din cine știe ce motive , mai în fiecare zi ni se schimba locul în formație, de nu mai știam cine mi-e în stânga sau dreapta. la prânz mergeam înapoi la cămin, după masă iar făceam un drum la stadion. mâncam la cantină, mâncare acceptabilă pentru românia 1987. carne la fiecare masă. șocolată chinezească.
seara cred că ni se dădea liber un pic. poate că se făcea și disco, sau mai degrabă doar s-a promis asta. unii mai norocoși or fi făcut și vreo penetrare, că doar partidul încuraja natalitatea, cum știm din filmul de debut al lui nae caranfil.
șefii noștri erau niște tinerei activiști de partid, la fel de primitivi ca apeviștii pe care aveam să îi cunosc după vreun an. ce se va fi ales de ei după revoluție?
vine și ziua de 23. o zi mohorâtă. ni se spune că serviciile noastre nu mai sunt necesare. datorită vremii spectacolul de pe stadion nu va avea loc. predați pantalonii & cămeșa, păstrați tenișii. desigur că exista un plan b, spectacol în sală, dar pentru ăla erau alți uteciști antrenați. și uite așa, o cheltuială imensă nu s-a mai concretizat nici măcar într-un show inutil. dar poate puțină spălare a creierelor tineretului o fi meritat cheltuiala, cine știe?

Ce am făcut în 1987

De ziua mea în 1987 a fost o petrecere extraordinară, cu o grămadă de invitaţi, cu multă gălăgie şi distracţie. Cu mai puţin de o lună înainte, Steaua Bucureşti câştigase Supercupa Europei la Monte Carlo cu un gol înscris de Gheorghe Hagi din lovitură liberă, aşa că toţi prietenii mei erau stelişti şi pe mai toată durata petrecerii au strigat "Hai Steaua!" şi alte cântece pe care le ştiam noi copiii la vremea respectivă: "Se lasă seara-n cimitiru Belu, Dinamo vine să-şi facă apelu, iar Steaua vede că lipseşte unu', iar a bătut cu şapteşpe la unu!". Îmi aduc aminte perfect că beam cu toţii celebrul suc lămâiţă din halbe de bere şi cântam suiţi pe scaune ori canapele. Am făcut o gălăgie notorie, iar la un moment dat a bătut cineva la uşa apartamentului nostru. Era vecinul Eugen care ne-a spus că tatăl lui are cancer şi e pe moarte şi poate putem să facem un pic de linişte. La vremea aia nu ştiam ce înseamnă cancer şi nu eram prea familiarizat nici cu moartea, aşa că după plecarea musafirilor am fost foarte trist şi nici de cadouri nu prea mi-a ars. Mi-am întrebat părinţii dacă eu voi muri vreodată, iar ei au cam ocolit răspunsul. Vecinul, bietul nea Ghiţă, s-a dus la câteva zile. A fost primul om care a murit la noi în bloc. Îmi aduc aminte şi acum că avea farfurii sparte la uşă şi mirosea a lumânări arse. Însă petrecerea mea din 1987 a rămas de notorietate şi chiar mai am poze de atunci.

În toamna lui 1987 am început clasa a III a, însă nu prea mai îmi ardea de şcoală. Mi-am spus că trebuie să mă las, aşa că am născocit un plan genial. Mama mă pregătea în fiecare dimineaţă, cu cămaşa călcată de pionier, cu cravată roşie la gât, cu pantalonii şi sacoul de la uniformă impecabile. Purtam chiar şi matricol, numărul 16. Plecam în jur de 7:15 de acasă, iar părinţii mei cam pe la 7:30, pentru că eu intram la 7:30 iar ei la 8:00 la muncă. Aşadar plecam de acasă cu ghiozdanul în spate, mergeam către şcoală, însă mă opream în scara unui bloc din vecini şi aşteptam să treacă o vreme, după care mă întorceam acasă, unde nu era nimeni, mă dezbrăcam de uniformă şi îmi vedeam de ale mele. Mă jucam cu mingea de tenis prin casă întreaga zi, ori ieşeam pe afară să o ard aiurea. Eram foarte fericit. Trei zile a ţinut această minune, până în seara când a sunat tovarăşa învăţătoare şi a întrebat-o pe mama: "Dar ce a păţit Gabriel? Este bolnav?". "Nu, tovarăşă! Cum să fie bolnav?". "Păi nu a venit de trei zile la şcoală.". "Cum să nu vină? A venit. A plecat la şcoală în fiecare zi". "Ba nu! Nu a venit....". Deci m-au prins cu minciuna. A urmat un interogatoriu ca la miliţie, m-au pus ai mei să scriu şi să desenez cam ce făceam eu în fiecare zi. Nu m-au pedepsit cu bătaia, dar cred că am avut ceva interdicţii. Oricum această lipsă a chefului de şcoală s-a oglindit şi la sfârşitul de an, a fost singura dată când nu am luat premiu în ciclul primar, ci doar menţiune.

În vara lui 1987 s-a născut verişoara mea şi am fost cu toţii foarte emoţionaţi. Pentru că tatăl ei era luat în armată la vremea respectivă (deşi omul avea vreo 30 de ani, ceva reciclare) am fost cu taică'miu să o luăm de la spital. Îmi aduc aminte şi acum că am stat pe bancheta din spate alături de verişoara şi de maică'sa, adică mătuşa mea.

Tot în 1987, la începutul anului am petrecut o vacanţă de iarnă foarte frumoasă în staţiunea Predeal. Ştiu şi acum că mi-a spus taică'miu cu mândrie: "Vom sta la hotelul partidului.". Nu ştiu cum am nimerit acolo, ai mei nu au fost nomenclaturişti sau alte chestii d'astea. Mesele le luam la cochetul hotel Cioplea şi cine nu-şi aduce aminte cum erau mesele atunci? Grătare de porc şi garnitură formată din mazăre, cartofi prăjiţi, carfofi fierţi, fasole, varză. Nu ştiu de ce erau aşa garniturile pe vremuri, acum nu mai sunt aşa, ci doar simple.

Cred că erau vremuri fericite în 1987. Nu ştiam de computere, nici de televizor prea multe, stăteam mult pe afară şi jucam diri-diri sau gropiţa, făceam colecţie de surprize Turbo şi timbre, probabil mai stăteam şi pe la câte o coadă, cu siguranţă umblam cu cheia de gât, îmi plăcea mult de Piţurcă ca fotbalist, iar bunică'miu râdea de mine şi-mi spunea că e un jucător foarte prost. Începusem să ţin o agendă cu scorurile de la Fotbal minut cu minut, ascultam fiecare etapă şi notam cu rigurozitate în timp real în agendă evoluţia scorului de pe fiecare stadion. Aveam mâncare şi dulciuri din belşug, pentru că locuiam în capitala ţării, Bucureşti. La noi doar uleiul şi zahărul erau pe cartelă, restul se găseau la liber, chiar dacă uneori mai greu. Asta făceam eu în 1987. 10 ani mai târziu aveam să intru la Universitatea Politehnică, iar 20 de ani mai târziu aveam să mă angajez la corporaţie unde am lucrat 6 ani şi două zile, dar asta ştiţi deja din poveştile cu acest titlu. S-a mai petrecut un eveniment notabil în 1987, dar îl voi povesti în episodul viitor pentru că se leagă cu ce mai am de spus.

Domnu' Dan

Domnu' Dan e leat cu mine, dar și-a luat porecla asta de la un țigan, pe vremea când el și prietenă'sa lucrau la o sală de jocuri/internet. Respectivul țigan i-a zis iubitei lui Dan: "Nu știi tu ce joc să-mi bagi, domnu' Dan știe", iar noi, ceilalți prieteni care o ardeam pe la sală jucând Mortal Kombat 3 sau FIFA98, am râs și așa i-am zis de atunci. În ciclul gimnazial, pe la începutul anilor '90, domnu' Dan era tare la matematică, iar severa profesoară Malciu îi dăduse sarcina să controleze copiii din clasă la temă. În pauza dinaintea oricărei ore de matematică, domnu' Dan trecea pe la banca fiecăruia și verifica cu atenție caietul de teme, după care scria pe un carnețel ce probleme nu au fost rezolvate. Nota riguros și amănunțit ce nu făcuse fiecare, deși noi ne rugam de el cu cerul și pământul. Câteodată se mai îndura de noi și ne lăsa să copiem repede temele de pe la un copil mai bun din clasă, ori chiar de la el.

În primii ani de facultate merg cu domnu' Dan la o petrecere la curte. Ne prosteam și noi și mai trăgeam din țigări pe la astfel de întruniri, așa că înainte de petrecere am fost și ne-am cumpărat câte un pachet de țigări, el Camel, iar eu Gauloises Blondes albastru, preferatele mele, cu coif de gal pe pachet. Domnu' Dan auzise de la cineva că dacă bei bere cu lingurița te îmbeți. Din mai puțin de o bere. Nu-i venea să creadă. Nici mie. Voi credeți că vă îmbătați dacă beți bere cu lingurița? Domnu' Dan a încercat asta la petrecere și s-a făcut mort de beat într-un timp foarte scurt. A și vomitat. A zis că nu-i mai trebuie țigări și mi-a dat mie pachetul întreg. În seara aia am fumat două pachete întregi și m-am amețit rău de tot din tutun. Eram prieten cu toată lumea. Privit de dinafară probabil aveam un comportament penibil, dar evident că nu-mi dădeam seama de asta. Era vremea primelor manele și asta se asculta la respectiva petrecere, ținută într-o casă la curte. Adrian Copilul Minune - Într-un colț de mahala. Dansam cu toată lumea și stăteam cu țigareta în colțul gurii. Ochii îmi lăcrimau de la fum, nici nu știam cum să trag bine, dar mă simțeam foarte șmecher. Domnu' Dan privea îngăduitor de pe margine. Îi mai trecuse din răul provocat de băutul berii cu lingurița.

În altă zi mă duc cu domnu' Dan care abia își luase carnet să-l luam pe tatu'su de la serviciu. Tatăl era cu chef și a cumpărat niște beri la cutie și ne zice: "Mergem pe la nea Cornel să vadă și el că ai carnet.". Nea Cornel era un unchi bun de-al tatălui. Dacia 1310 ne poartă cu zburdălnicie pe arterele atunci libere ale Bucureștiului, iar tatăl face o remarcă care ne va rămâne pururi în minte: "Dacia e o mașină care te îndeamnă la viteză.". Ajungem la nea Cornel și tatăl intră fălos pe ușă. Se pupă cu batrânul și-i spune că i l-a adus pe Dănuț, să-l mai vadă, moment în care nea Cornel se repede la mine, mă îmbrățișează, mă pupă și-mi spune: "Dănuțică, dar ce mare te-ai făcut!", iar pe bietul domnu' Dan, rămas în ușă nici nu-l bagă în seamă. Bem bere cu nea Cornel, mai puțin domnu' Dan care stătea stingher într-un colț, abținându-se de la băutură ca orice șofer începător ori avansat. Până la plecare află și nea Cornel care este adevărata sa rudă, dar cu toate astea mă mai pupă o dată. În mașină, pe drumul de întoarcere, tatăl mai scoate o bere pe care o face poștă împreună cu mine, în timp ce fiul conduce cu viteză către casă.

Predeal

Vine turistul străin, se dă jos din tren, iar la primul contact cu renumita staţiune ce vede? Nişte litere sparte. Păi aşa se face turismul într-una din cele mai renumite staţiuni ale noastre? Şi zice turistul: "Dobitoci şi nesimţiţi sunt românii ăştia".

Eram pe lângă gara din Predeal în noiembrie 1995, elev la liceu plecat alături de câţiva colegi într-un week-end la munte. A trecut un om pe lângă noi şi ne-a zis: "Azi a murit Coposu". Nu m-am priceput vreodată la politică, dar atunci ştiu că m-am emoţionat şi mi-a părut rău. Iar săptămâna următoare la ora de istorie cu renumitul profesor Mugur Moş am făcut o paralelă între poezia lui Macedonski, "Noaptea de decemvrie", şi destinul lui Coposu. Profesorul, om cu inima mare, la ora căruia cu doi ani înainte ţinusem moment de reculegere pentru Ayrton Senna, fusese cu flori la sicriul lui Coposu şi s-a impresionat de ce i-am spus. Mi-a dat un 10, iar el dădea numai 9 cea mai mare notă. Sigur, am avut şi profesori care erau anti Coposu. Căutaţi şi citiţi despre tovarăşa Stere care simpatiza cu Iliescu.

Voi aveţi amintiri din Predeal?