Fata din parc conducea atentă ca întotdeauna, iar eu în dreapta ei priveam pe geam la ziua însorită de iarnă şi la zăpada aproape topită. Am deschis discuţia:
- Ştii care-i faza amuzantă la Slovacia? Sunt micile diferenţe. Au exact aceleaşi căcaturi ca şi noi, numai că sunt un pic diferite. De exemplu berea lor naţională e Zlatý Bažant. Asta înseamnă un fel de pasăre, poate fazan, de aur. Chiar e o pasăre din aur desenată pe etichetă. Cum la noi majoritatea teraselor au umbrele cu Ursus, la ei au cu Zlatý Bažant. Este o bere foarte bună, cum românii nu vor face niciodată. Au şi ei Kinder Felie de Lapte, doar că îi spun Kinder Mliečny rez. Iar la brănza topită La vache qui rit, slovacii spun Veselá kráva.
- Veselá kráva ? întrebă amuzată fata din parc.
- Da, Veselá kráva. Înseamnă vaca veselă. Noi folosim denumirea franţuzească care s-ar traduce prin vaca care râde.
- Veselá kráva, repetă fata din parc.
- Exact.
- Şi la brânza topită Hochland cum spun ?
- Hochland îi spun şi ei.
- Dar cum spun brânzei La Dorna ?
- Nu ştiu, nu am văzut în Slovacia brânză topită La Dorna.
- Ce alte diferenţe mai sunt faţa de România ?
- Păi la ei şoselele sunt ca-n palmă. Am mers pe drumuri de munte şi erau mai bune decât autostrada noastră. Iar la ei nu e trafic deloc. Nu auzi claxoane şi nici şoferi înjurându-se. La o oră de vârf, în centrul Bratislavei erau cinci-şase maşini la semafor.Toţi şoferii sunt calmi şi binecrescuţi.
Noi tocmai prinsesem a treia oară semaforul din intersecţie de la Dimitrov. Privind pe geamul din dreapta vedeam liceul Iulia Haşdeu, iar în partea stângă este Iskender Kebab.Am continuat:
- Ei nu au deloc ciorbe cum avem noi. Chiar aveam poftă de o ciorbă în perioada petrecută în Slovacia. Dar ştii ce burgeri am mâncat la McDonald's ?
- Ce burgeri ?
- Cu carne de vită, caşcaval pane şi şuncă de porc afumată. Toate în aceeaşi chiflă.
- Glumeşti ?
- Nu, nu glumesc. Închipuie-ţi toate chestile astea într-o singură chiflă.Caşcavalul pane fierbinte scurgându-se peste bucata de carne de vită şi şunca de porc.
- O,Doamne!
Am ajuns la destinaţie. Fata din parc a oprit maşina şi s-a uitat zâmbitoare la mine cu ochii ei mari. Ca întotdeauna. La radio se auzea o melodie foarte cunoscută : "Lucrurile devin ciudate, încep să mă îngrijorez. Acesta ar putea fi un caz pentru Mulder şi Scully...".
Se afișează postările cu eticheta fata din parc. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta fata din parc. Afișați toate postările
miercuri, 12 ianuarie 2011
miercuri, 29 decembrie 2010
Poveste despre spirite
Cu câteva zile înainte de Crăciun. O vreme bolnăvicioasă, mult prea caldă pentru această perioadă, nedreaptă pentru cei care îşi doreau un Crăciun alb, cu ninsori şi zăpadă. Ieşisem de la serviciu şi mergeam fără chef prin parc. Mă plimbam în singurătate, cu sufletul gol, plictisit cumva de Crăciunul ce încă nici nu venise. Aceeaşi aglomeraţie prin magazine, oameni mai săraci ca în alţi ani cheltuindu-şi ultimii bani pe cadouri sau mâncăruri pentru mesele de sărbători. Vor urma eternele ospeţe cu rudele pe care le vezi de câteva ori pe an, discuţiile de complezenţă, somnul greu şi neodihnitor în nopţile ce urmează exceselor culinare din această perioadă. Doar mergeam prin parc fără să mă gândesc la lucruri vesele, pentru că aşa era cadrul, lipsit de veselie. Trecând pe lângă fântâna arteziană, acum oprită, am auzit o voce în spatele meu. Zâmbind ca întotdeauna, fata din parc mă ajunse din urmă. Privindu-mă cu ochii ei mari, fără să adauge nimic, o porni alături de mine pe aleile întortocheate ale parcului. De fiecare dată când ne întâlnim sunt unele momente în care nu vorbim nimic, dar încă de la început am trecut uşor peste tăcerile stânjenitoare. Pentru a se simţi bine doi oameni nu trebuie să vorbească în continuu. Am ieşit din parc şi ne-am continuat drumul pe străzile oraşului trist, cu oameni grăbiţi şi plini de griji. I-am spus ce simt referitor la Crăciun şi mi-a dat dreptate, spunându-mi chiar că ea este anti Crăciun.
Pentru a ne înveseli puţin, mi-a propus să intrăm într-un local pentru a bea ceva. Ne-am pus hainele în cuier şi ne-am aşezat la una din mesele libere. Localul era puţin populat, oamenii probabil fiind la cumpărături, ori poate neavând bani pentru asemenea distracţii în această perioadă a anului. Ne-am aşezat faţă în faţă, pe două scaune de piele neagră. În difuzor se auzea în surdină, Little wing a lui Jimi Hendrix. O fată ce încă părea în liceu ne-a adus meniurile.Fata din parc a comandat un shake de 19 lei, iar eu o Coca Cola cu aromă de vanilie care costa 7 lei. Am stat tăcuţi până au venit băuturile, ascultând Frühling in Paris a celor de la Rammstein. Afară chiar părea o vreme de primăvară. M-am gândit că 19 lei este un preţ foarte mare pentru un shake, dar e treaba fetei din parc ce doreşte să bea şi câţi bani are de cheltuit. Totuşi, după ce au sosit băuturile nu m-am putut abţine :
- Crezi cã pot sã beau şi eu un pic?
- Te rog, zâmbi fata din parc şi-mi întinse paharul.
- Trebuie să ştiu ce gust are un shake de 19 lei.
Am luat paharul şi am vrut să scot paiul, dar fata din parc m-a oprit :
- Poţi să foloseşti paiul meu. N-am paraziţi intestinali.
- Poate am eu, i-am răspuns.
- Nu-i nimic. Mă descurc, îmi zâmbi în continuare, privindu-mă cu ochii ei mari.
Am sorbit de două ori şi chiar mi s-a părut un shake extraordinar de bun.
- La naiba, ăsta e un shake excelent !
- Ţi-am spus eu !, jubilă fata din parc.
- Nu ştiu dacă merită 19 lei, dar e un shake al naibii de bun.
Am discutat tot felul de nimicuri până ne-am terminat băuturile, după care fata din parc mi-a spus că stă în apropiere şi dacă vreau pot merge la ea să mâncăm ceva. Nu mai fusesem la ea acasă, nici măcar nu ştiam dacă stătea cu părinţii, sau dacă avea un iubit, ori poate fraţi. Nu o întrebasem şi nici nu mi se părea interesant de ştiut. Am acceptat invitaţia.
Se întunecase. Şoferii blocaţi în trafic claxonau furioşi.Pietonii treceau în viteză pe lângă noi cu pungile pline. Am mers liniştiţi vreme de câteva minute, nebăgând prea mult în seamă ce este în jurul nostru. A trebuit să ne oprim la Mic.Ro pentru a cumpăra o pungă de tagliatele şi caşcaval. Apoi, imediat este blocul în care locuieşte fata din parc, într-un apartament de două camere ce pare mobilat destul de recent. Ea a dat drumu la muzică de pe un laptop. OMD - Sailing on the seven seas.Ne-am dus în bucătărie pentru a prepara ceva de mâncare. Ea s-a ocupat de tagliatele, în timp ce eu am aranjat pe o farfurioară ceea ce găsisem în frigider. O jumătate de conservă de ton, un ardei, câteva feliuţe de şuncă de Praga şi o găletuşă încă nedesfăcută de brânză Almette.Este vorba despre brânzica ambalată în ceea ce seamănă cu un hârdău.În timp ce tăiam pâine, de la laptopul din sufragerie se auzea Bruce Springsteen - Dancing in the dark. Fata din parc purta un tricou cu Bugs Bunny ronţăind un morcov şi geanşi de culoare albastru deschis.Îşi desfăcuse părul şi nu arăta rău deloc.Oare chiar nu are un iubit ? Mi-am adus aminte de un fluturaş publicitar primit de la sectanţi şi m-am gândit să-i povestesc şi fetei din parc :
- Am primit mai demult nişte pliante de la misionari d’ăştia de pe stradă. Printre altele scria ca Iisus a spus că nu trebuie să te uiţi nu ştiu cum la femei pentru că atunci deja preacurveşti cu ele în gândul tău. Oare e un fel de sex spiritual ? Eu am descoperit sexul spiritual înainte de misionarii ăştia. Numai că sexul meu spritual e o chestie mult mai complicată. Nu înseamnă să te uiţi după femei şi să zici : „Mamă, ce fund şi ce tâţe”. Mie nu mi-a plăcut să fac asta niciodată şi cred că colegii mei din copilărie credeau că sunt homosexual.
- Iar mă provoci la discuţii religioase. Ei bine, nu este nicio invenţie, pentru că omul are tendinţa să se uite mereu peste gard la ce nu este al lui. Şi, da, sexul tău spiritual ar fi cea mai perversă modalitate de trădare atunci când ai deja o parteneră şi nu ea este perechea ta şi la sexul ăsta care ar putea fi mai intim chiar decât celălalt. Sexul ăsta pe care zici că l-ai inventat tu, este atât de vechi, cam cât de vechi sunt visele şi reveriile şi toţi le avem de când lumea şi pământul. Nu te mai lăuda atât cu el! Şi vezi că e şi foarte periculos, pentru că ăsta nu are limite. Poţi să-l faci imposibil de egalat în realitate şi atunci ce însemană asta ? Că şi tu trăieşti pentru lumea cealaltă, a nevăzutelor. Mie mi se pare mai sănătos să zici în sinea ta, ce bunăciune de femeie şi cu asta basta, decât să aştepţi să ajungi acasă şi să o savurezi în toate modurile posibile. Ce zici? Eu mi-am dat cu părerea, poate nu e aşa. Deci cum e sexul tău spiritual?
- Iar încurci borcanele. Sexul spiritual nu are legătură cu onania. Vezi cum judeci omul greşit? Ţi-am zis eu vreodată că mă interesează aspectul fizic al femeilor? Nici nu-ţi mai explic nimic, pentru că nu se poate explica în cuvinte. Eşti prea entry-level în domeniu ăsta.
- Nicidecum, n-am zis nimic de onanie, absolut, nici de vreo treabă cu mâinile sau mai ştiu eu ce alte obiecte. În cel mai rău caz mă refeream cu atingere la onirism, dar nici măcar pentru că era vorba mai mult de o stare autoindusă, dar în fine, sunt atât de nouă în domeniul ăsta. Totuşi tu eşti mai darnic cu mine şi o să-mi spui, nu-i aşa?
- Nu am ce să-ţi explic. E o invenţie de-a mea. Cum se ridică sufletele noastre şi ies din noi sub formă de umbre, cum mai vezi în filme. Iar umbrele astea fac dragoste în timp ce noi, oamenii, stăm calmi şi ne vedem în continuare de ale noastre. Poate nici nu ştim că spiritele noastre fac dragoste sau sex sau ce vor. Iar tu îmi zici că eu mă masturbez uitându-mă sau gândindu-mă la femei. Sexul spiritual e o chestie drăguţă, să recunoaştem.
- Iar intri în treburi grele, unde eşti ca într-o beznă cu trei, patru sau n dimensiuni. Omul este format din carne, oase, sânge, deci apă. Omul are în puterea lui anima, sufletul şi duh, dumnezeirea.Uite un exemplu concret. Debilii mintali au numai anima suflet, sunt blocaţi instinctual. Animalele au şi ele tot un fel de anima cam de aceaşi factură, căruia totuşi îi lipseşte cu desăvârşire caliatatea asta tipică omului de a se individualiza. Nu cred că este posibil, om fiind, să faci involuntar sex spiritual şi să nici nu ai habar, în timpul ăsta tu să faci curăţenie, mâncare. Unul din cei doi ştie prea bine ce face.Fără să te superi, dar tu nu înţelegi multe. Dacă eu ţi-aş spune că voinţa unui om poate subjuga un alt om, poate că ţi se pare aberaţie şi că da, cu trupul în patul tău de acasă poţi să vii în patul altui om care să nu ştie ce e cu el. Ştii faza cu zburătorul şi cu fata care se întreba cum de firele-i sunt rupte.He,he. Sunt lucruri grele, lucruri periculoase. Ştii că ţi-am vorbit eu odată de respiraţie. Cu respiraţia din yoga ajungi oriunde, oricând, oricum, cu sau fără voia altuia. Se numeşte control. Cât eşti viu eşti în control, când eşti mort nu-ţi mai aparţi decât dacă o meriţi.
- Câtă rigiditate nemţească.
- Se numeşte realitate. Nu ştiu la ce te aştepţi tu de la mine. Poate să zic : Vai ce frumos, deosebit, având în vedere că este super safe nu vrei să facem şi noi? Şi să-mi flutur rapid, dar totuşi seducător de graţios, genele mele date cu rimel scump.
- Huh ? Ce să facem ?
- Nu ştiu.
- Recunoaşte că mă iei drept cine ştie ce pervers. Mai devreme ai insinuat că sunt labagiu. Acum cine ştie la ce te mai gândeşti in ceea ce mă priveşte.
- Deci, să lămurim. Perverşi sunt oamenii toţi în general. Sunt şi oameni puri, tare rari. De masturbare n-am zis absolut nimic, zău. Ziceam de lumea visului, adică onirică.
- Încă ceva. Să ştii că sexul spiritual nu se referă la înfăţişarea fizică. Spiritele sunt mai mult nişte umbre, aşa. Dacă vrei să faci sex spiritual cu cineva nu trebuie să-ţi fluturi genele tale date cu rimel scump şi nici pleoapele date cu fard franţuzesc.
- Spiritele sunt mai mult decât o umbră, sunt ceva ce te inconjoară peste tot, chiar dacă nu o vezi, energia. Să înţeleg că tu ai ajuns la ceva extraordinar, să vezi sufletul gol, goluţ cum e el. Al meu cum o arăta dezbrăcat de trup? Cred că e apetisant. Ha,ha. Am greşit, am vrut să spun electrizant.
Ne-am oprit în acest punct cu discuţia. Oricum nu înţelegea prea bine ce vreau să-i explic, iar eu obosisem şi îmi era deja foame. Fata din parc preparase nişte tagliatele foarte gustoase, ori poate eram eu prea înfometat. Găsise în debara o sticlă de vin alb, Jidvei Gewurztraminer, din care turnă în două pahare cu picior. Am mâncat şi am băut în linişte, în timp ce din sufragerie, de la laptop se auzea vag Blues Traveler - Canadian Rose. După ce am terminat cu masa, ne-am mutat în sufragerie şi ea a deschis televizorul. Începuse deja un film şi a vrut să ne uităm. M-am uitat şi eu deşi nu sunt adeptul filmelor al căror început nu l-am prins. Era vorba despre un om care doreşte să se sinucidă în Ajunul Crăciunului, dar este oprit de un înger care îi arată cum ar fi fost lumea dacă el, respectivul sinucigaş, nu s-ar fi născut niciodată.Filmul era destul de lung, iar la un moment dat fata din parc a adormit. Am învelit-o cu o cuvertură şi m-am întors în bucătărie. Am cotrobăit puţin prin dulapuri în speranţa că voi găsi ceva dulce, dar în afară de un pachet de cereale Kelloggs Frosties, o cutie galbenă de ceai Earl Grey şi puţin zahăr întru-un borcan nu am găsit nimic. Mi-am făcut o cană de ceai şi am băut-o uitându-mă pe geam. Aceeaşi vreme potrivită pentru octombrie, nu pentru Crăciun. După ce am terminat ceaiul, am clătit ceaşca, am spălat şi celelalte vase, am curăţat masa şi m-am dus pe canapea lângă fata din parc care dormea dusă.Filmul se terminase, aşa că am stins televizorul. Întreg apartamentul s-a cufundat în beznă. Mi-am tras un colţ de cuvertură şi am adormit după puţin timp.
Consiliul profesoral al liceului se reuni într-o şedinţă extraordinară ce avea ca scop discuţii despre elevii cu probleme din semestrul ce trebuia să se încheie. Domnul Noţingher, profesorul de limba şi literatura română, luă cuvântul, adresându-se celorlalţi colegi profesori :
- Am să dau citire unui fragment din teza elevului Becheru Mihai, de la clasa a X a H, cu profil uman. Fiţi vă rog atenţi la ce-l duce mintea pe acest tânăr :
Spiritele lor înlănţuite se ridicară deasupra întregului oraş. De acolo, de sus, luminile oraşului, aprinzându-se şi stingându-se, semănau cu podoabele unui imens brad de Crăciun. Nu le era frică, pentru că erau doar două umbre luminoase ce-şi părăsiseră puţin mai devreme trupurile, undeva jos într-unul din punctele de întuneric ale marelui oraş. Încă mai păstrau conturul corpurilor lor, îmbrăţişaţi fiind, diferenţindu-se corpul unui bărbat de cel al unei femei. Goi amândoi. Se sărutară, mai întâi pe buze, apoi cu toată gura. El îi cuprinsese sânii în mâini. Erau calzi şi moi, deşi erau făcuţi doar din fum. Percepţile lor erau reale şi simţeau totul ca nişte oameni obişnuiţi, doar că trupurile lor erau undeva jos, cine ştie prin ce apartament singuratic. "Sărută-mi sânii! Sărută-mă peste tot!" se auzi vocea ei abia şoptită. Cei doi nu se opriră multă vreme, iar când ajunseră la punctul culminant fulgi de zăpadă începură să cadă din cer. Ningea cu fulgi mari peste întreg oraşul şi totul se acoperi de zăpadă. Ei erau în continuare acolo sus uitându-se liniştiţi la peisaj. Şi coborâră abia în zori, când îşi ocupară la loc corpurile inerte până atunci, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Pentru a ne înveseli puţin, mi-a propus să intrăm într-un local pentru a bea ceva. Ne-am pus hainele în cuier şi ne-am aşezat la una din mesele libere. Localul era puţin populat, oamenii probabil fiind la cumpărături, ori poate neavând bani pentru asemenea distracţii în această perioadă a anului. Ne-am aşezat faţă în faţă, pe două scaune de piele neagră. În difuzor se auzea în surdină, Little wing a lui Jimi Hendrix. O fată ce încă părea în liceu ne-a adus meniurile.Fata din parc a comandat un shake de 19 lei, iar eu o Coca Cola cu aromă de vanilie care costa 7 lei. Am stat tăcuţi până au venit băuturile, ascultând Frühling in Paris a celor de la Rammstein. Afară chiar părea o vreme de primăvară. M-am gândit că 19 lei este un preţ foarte mare pentru un shake, dar e treaba fetei din parc ce doreşte să bea şi câţi bani are de cheltuit. Totuşi, după ce au sosit băuturile nu m-am putut abţine :
- Crezi cã pot sã beau şi eu un pic?
- Te rog, zâmbi fata din parc şi-mi întinse paharul.
- Trebuie să ştiu ce gust are un shake de 19 lei.
Am luat paharul şi am vrut să scot paiul, dar fata din parc m-a oprit :
- Poţi să foloseşti paiul meu. N-am paraziţi intestinali.
- Poate am eu, i-am răspuns.
- Nu-i nimic. Mă descurc, îmi zâmbi în continuare, privindu-mă cu ochii ei mari.
Am sorbit de două ori şi chiar mi s-a părut un shake extraordinar de bun.
- La naiba, ăsta e un shake excelent !
- Ţi-am spus eu !, jubilă fata din parc.
- Nu ştiu dacă merită 19 lei, dar e un shake al naibii de bun.
Am discutat tot felul de nimicuri până ne-am terminat băuturile, după care fata din parc mi-a spus că stă în apropiere şi dacă vreau pot merge la ea să mâncăm ceva. Nu mai fusesem la ea acasă, nici măcar nu ştiam dacă stătea cu părinţii, sau dacă avea un iubit, ori poate fraţi. Nu o întrebasem şi nici nu mi se părea interesant de ştiut. Am acceptat invitaţia.
Se întunecase. Şoferii blocaţi în trafic claxonau furioşi.Pietonii treceau în viteză pe lângă noi cu pungile pline. Am mers liniştiţi vreme de câteva minute, nebăgând prea mult în seamă ce este în jurul nostru. A trebuit să ne oprim la Mic.Ro pentru a cumpăra o pungă de tagliatele şi caşcaval. Apoi, imediat este blocul în care locuieşte fata din parc, într-un apartament de două camere ce pare mobilat destul de recent. Ea a dat drumu la muzică de pe un laptop. OMD - Sailing on the seven seas.Ne-am dus în bucătărie pentru a prepara ceva de mâncare. Ea s-a ocupat de tagliatele, în timp ce eu am aranjat pe o farfurioară ceea ce găsisem în frigider. O jumătate de conservă de ton, un ardei, câteva feliuţe de şuncă de Praga şi o găletuşă încă nedesfăcută de brânză Almette.Este vorba despre brânzica ambalată în ceea ce seamănă cu un hârdău.În timp ce tăiam pâine, de la laptopul din sufragerie se auzea Bruce Springsteen - Dancing in the dark. Fata din parc purta un tricou cu Bugs Bunny ronţăind un morcov şi geanşi de culoare albastru deschis.Îşi desfăcuse părul şi nu arăta rău deloc.Oare chiar nu are un iubit ? Mi-am adus aminte de un fluturaş publicitar primit de la sectanţi şi m-am gândit să-i povestesc şi fetei din parc :
- Am primit mai demult nişte pliante de la misionari d’ăştia de pe stradă. Printre altele scria ca Iisus a spus că nu trebuie să te uiţi nu ştiu cum la femei pentru că atunci deja preacurveşti cu ele în gândul tău. Oare e un fel de sex spiritual ? Eu am descoperit sexul spiritual înainte de misionarii ăştia. Numai că sexul meu spritual e o chestie mult mai complicată. Nu înseamnă să te uiţi după femei şi să zici : „Mamă, ce fund şi ce tâţe”. Mie nu mi-a plăcut să fac asta niciodată şi cred că colegii mei din copilărie credeau că sunt homosexual.
- Iar mă provoci la discuţii religioase. Ei bine, nu este nicio invenţie, pentru că omul are tendinţa să se uite mereu peste gard la ce nu este al lui. Şi, da, sexul tău spiritual ar fi cea mai perversă modalitate de trădare atunci când ai deja o parteneră şi nu ea este perechea ta şi la sexul ăsta care ar putea fi mai intim chiar decât celălalt. Sexul ăsta pe care zici că l-ai inventat tu, este atât de vechi, cam cât de vechi sunt visele şi reveriile şi toţi le avem de când lumea şi pământul. Nu te mai lăuda atât cu el! Şi vezi că e şi foarte periculos, pentru că ăsta nu are limite. Poţi să-l faci imposibil de egalat în realitate şi atunci ce însemană asta ? Că şi tu trăieşti pentru lumea cealaltă, a nevăzutelor. Mie mi se pare mai sănătos să zici în sinea ta, ce bunăciune de femeie şi cu asta basta, decât să aştepţi să ajungi acasă şi să o savurezi în toate modurile posibile. Ce zici? Eu mi-am dat cu părerea, poate nu e aşa. Deci cum e sexul tău spiritual?
- Iar încurci borcanele. Sexul spiritual nu are legătură cu onania. Vezi cum judeci omul greşit? Ţi-am zis eu vreodată că mă interesează aspectul fizic al femeilor? Nici nu-ţi mai explic nimic, pentru că nu se poate explica în cuvinte. Eşti prea entry-level în domeniu ăsta.
- Nicidecum, n-am zis nimic de onanie, absolut, nici de vreo treabă cu mâinile sau mai ştiu eu ce alte obiecte. În cel mai rău caz mă refeream cu atingere la onirism, dar nici măcar pentru că era vorba mai mult de o stare autoindusă, dar în fine, sunt atât de nouă în domeniul ăsta. Totuşi tu eşti mai darnic cu mine şi o să-mi spui, nu-i aşa?
- Nu am ce să-ţi explic. E o invenţie de-a mea. Cum se ridică sufletele noastre şi ies din noi sub formă de umbre, cum mai vezi în filme. Iar umbrele astea fac dragoste în timp ce noi, oamenii, stăm calmi şi ne vedem în continuare de ale noastre. Poate nici nu ştim că spiritele noastre fac dragoste sau sex sau ce vor. Iar tu îmi zici că eu mă masturbez uitându-mă sau gândindu-mă la femei. Sexul spiritual e o chestie drăguţă, să recunoaştem.
- Iar intri în treburi grele, unde eşti ca într-o beznă cu trei, patru sau n dimensiuni. Omul este format din carne, oase, sânge, deci apă. Omul are în puterea lui anima, sufletul şi duh, dumnezeirea.Uite un exemplu concret. Debilii mintali au numai anima suflet, sunt blocaţi instinctual. Animalele au şi ele tot un fel de anima cam de aceaşi factură, căruia totuşi îi lipseşte cu desăvârşire caliatatea asta tipică omului de a se individualiza. Nu cred că este posibil, om fiind, să faci involuntar sex spiritual şi să nici nu ai habar, în timpul ăsta tu să faci curăţenie, mâncare. Unul din cei doi ştie prea bine ce face.Fără să te superi, dar tu nu înţelegi multe. Dacă eu ţi-aş spune că voinţa unui om poate subjuga un alt om, poate că ţi se pare aberaţie şi că da, cu trupul în patul tău de acasă poţi să vii în patul altui om care să nu ştie ce e cu el. Ştii faza cu zburătorul şi cu fata care se întreba cum de firele-i sunt rupte.He,he. Sunt lucruri grele, lucruri periculoase. Ştii că ţi-am vorbit eu odată de respiraţie. Cu respiraţia din yoga ajungi oriunde, oricând, oricum, cu sau fără voia altuia. Se numeşte control. Cât eşti viu eşti în control, când eşti mort nu-ţi mai aparţi decât dacă o meriţi.
- Câtă rigiditate nemţească.
- Se numeşte realitate. Nu ştiu la ce te aştepţi tu de la mine. Poate să zic : Vai ce frumos, deosebit, având în vedere că este super safe nu vrei să facem şi noi? Şi să-mi flutur rapid, dar totuşi seducător de graţios, genele mele date cu rimel scump.
- Huh ? Ce să facem ?
- Nu ştiu.
- Recunoaşte că mă iei drept cine ştie ce pervers. Mai devreme ai insinuat că sunt labagiu. Acum cine ştie la ce te mai gândeşti in ceea ce mă priveşte.
- Deci, să lămurim. Perverşi sunt oamenii toţi în general. Sunt şi oameni puri, tare rari. De masturbare n-am zis absolut nimic, zău. Ziceam de lumea visului, adică onirică.
- Încă ceva. Să ştii că sexul spiritual nu se referă la înfăţişarea fizică. Spiritele sunt mai mult nişte umbre, aşa. Dacă vrei să faci sex spiritual cu cineva nu trebuie să-ţi fluturi genele tale date cu rimel scump şi nici pleoapele date cu fard franţuzesc.
- Spiritele sunt mai mult decât o umbră, sunt ceva ce te inconjoară peste tot, chiar dacă nu o vezi, energia. Să înţeleg că tu ai ajuns la ceva extraordinar, să vezi sufletul gol, goluţ cum e el. Al meu cum o arăta dezbrăcat de trup? Cred că e apetisant. Ha,ha. Am greşit, am vrut să spun electrizant.
Ne-am oprit în acest punct cu discuţia. Oricum nu înţelegea prea bine ce vreau să-i explic, iar eu obosisem şi îmi era deja foame. Fata din parc preparase nişte tagliatele foarte gustoase, ori poate eram eu prea înfometat. Găsise în debara o sticlă de vin alb, Jidvei Gewurztraminer, din care turnă în două pahare cu picior. Am mâncat şi am băut în linişte, în timp ce din sufragerie, de la laptop se auzea vag Blues Traveler - Canadian Rose. După ce am terminat cu masa, ne-am mutat în sufragerie şi ea a deschis televizorul. Începuse deja un film şi a vrut să ne uităm. M-am uitat şi eu deşi nu sunt adeptul filmelor al căror început nu l-am prins. Era vorba despre un om care doreşte să se sinucidă în Ajunul Crăciunului, dar este oprit de un înger care îi arată cum ar fi fost lumea dacă el, respectivul sinucigaş, nu s-ar fi născut niciodată.Filmul era destul de lung, iar la un moment dat fata din parc a adormit. Am învelit-o cu o cuvertură şi m-am întors în bucătărie. Am cotrobăit puţin prin dulapuri în speranţa că voi găsi ceva dulce, dar în afară de un pachet de cereale Kelloggs Frosties, o cutie galbenă de ceai Earl Grey şi puţin zahăr întru-un borcan nu am găsit nimic. Mi-am făcut o cană de ceai şi am băut-o uitându-mă pe geam. Aceeaşi vreme potrivită pentru octombrie, nu pentru Crăciun. După ce am terminat ceaiul, am clătit ceaşca, am spălat şi celelalte vase, am curăţat masa şi m-am dus pe canapea lângă fata din parc care dormea dusă.Filmul se terminase, aşa că am stins televizorul. Întreg apartamentul s-a cufundat în beznă. Mi-am tras un colţ de cuvertură şi am adormit după puţin timp.
Consiliul profesoral al liceului se reuni într-o şedinţă extraordinară ce avea ca scop discuţii despre elevii cu probleme din semestrul ce trebuia să se încheie. Domnul Noţingher, profesorul de limba şi literatura română, luă cuvântul, adresându-se celorlalţi colegi profesori :
- Am să dau citire unui fragment din teza elevului Becheru Mihai, de la clasa a X a H, cu profil uman. Fiţi vă rog atenţi la ce-l duce mintea pe acest tânăr :
Spiritele lor înlănţuite se ridicară deasupra întregului oraş. De acolo, de sus, luminile oraşului, aprinzându-se şi stingându-se, semănau cu podoabele unui imens brad de Crăciun. Nu le era frică, pentru că erau doar două umbre luminoase ce-şi părăsiseră puţin mai devreme trupurile, undeva jos într-unul din punctele de întuneric ale marelui oraş. Încă mai păstrau conturul corpurilor lor, îmbrăţişaţi fiind, diferenţindu-se corpul unui bărbat de cel al unei femei. Goi amândoi. Se sărutară, mai întâi pe buze, apoi cu toată gura. El îi cuprinsese sânii în mâini. Erau calzi şi moi, deşi erau făcuţi doar din fum. Percepţile lor erau reale şi simţeau totul ca nişte oameni obişnuiţi, doar că trupurile lor erau undeva jos, cine ştie prin ce apartament singuratic. "Sărută-mi sânii! Sărută-mă peste tot!" se auzi vocea ei abia şoptită. Cei doi nu se opriră multă vreme, iar când ajunseră la punctul culminant fulgi de zăpadă începură să cadă din cer. Ningea cu fulgi mari peste întreg oraşul şi totul se acoperi de zăpadă. Ei erau în continuare acolo sus uitându-se liniştiţi la peisaj. Şi coborâră abia în zori, când îşi ocupară la loc corpurile inerte până atunci, de ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Poveste de iarnă
Iarna este a patra fiică a bătrânului an.Deobicei se instalează în ţara noastră la începutul lunii decembrie, venind cu frig şi lapoviţă. Treptat frigul se transformă în ger, iar lapoviţa în ninsoare.Întreg pământul, câmpiile, dealurile şi muntele se îmbracă în mantia albă a zăpezii. Pentru ogoare zăpada este foarte folositoare. De cu toamnă ţăranii cooperatori au semănat grâul, iar pe timpul iernii zăpada îl ţine la căldură şi îl fereşte.Dar şi copiii se bucură foarte mult de zăpadă. Aceştia, de cum dă prima ninsoare, merg la derdeluş şi se dau cu sania, ori fac oameni de zăpadă cărora le pun un morcov în loc de nas, cărbuni în loc de nasturii de la haină şi de asemenea o oală veche pe cap, care ţine loc de pălărie.Alţi copii merg pe lacul îngheţat şi acolo pot patina, dar acest lucru este şi foarte periculos pentru că gheaţa se poate rupe în orice clipă şi pot cădea în apa rece şi muri din cauza frigului. Tot iarna gospodarii de pretutindeni taie porcul, din care apoi se prepară mâncăruri foarte gustoase precum slănină, cârnaţi, tobă, piftie, sarmale sau carne de porc prăjită.Întotdeauna gospodinele harnice au cămările pline iarna, pentru că s-au îngrijit din timpul anului. În cămările lor se găsesc: murături, zacuscă, bulion, compoturi şi dulceţuri, sticle cu vin. În ultimele zile ale anului toţi copiii cuminţi îl aşteaptă pe Moş Gerilă. Acesta este un moş bătrân care împarte cadouri celor ce nu au fost obraznici, au luat note bune şi au ascultat de părinţi sau bunici. Iarna se termină în ultima zi a lui februarie, 28 sau 29 în funcţie de anul în care ne aflăm. La 1 martie, când sărbătorim Mărţişorul, începe primăvara. Tot atunci de sub zăpadă îşi fac apariţia şi primele flori, ghioceii.
În stânga mea, fata din parc conduce cu atenţie. Lumina farurilor bate până departe luminând copacii desfrunziţi de pe marginea drumului pustiu. Totul seamănă cu un peisaj selenar, inclusiv carosabilul plin de gropi. I-am citit fetei din parc compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, compunere, având ca temă iarna, cu care a participat la Olimpiada de limba română, faza pe şcoală. Obţinuse locul al cincilea din şase concurenţi şi doar primii doi mergeau mai departe, la faza pe sector. Dar nu era dezamăgit pentru asta. Mi-a dat compunerea lui, spunându-mi că el scrie pentru propria-i plăcere şi nu pentru onoruri. Fata din parc m-a ascultat cu atenţie, concentrându-se în acelaşi timp şi la drumul care continua să urce şi pe măsură ce urca apăreau în calea noastră petice de zăpadă proaspătă.
- E o compunere foarte bună. Cele care s-au calificat mai departe trebuie să fi fost grozave.
- Nu poţi ştii, i-am răspuns.
Mi-am adus aminte cum era în şcoala generală, unde fiecare profesor avea elevi preferaţi şi elevi la care ţinea mai puţin. Şi chiar dacă la astfel de competiţii lucrările sunt secrete, până la urmă tot se află cine e în spatele scrierii. Oricum, pentru noi, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D era cel mai bun la literatură din toate clasele a III a. Oare ce o face el acum ? E deja târziu, probabil că doarme. Iar noi, eu şi fata din parc, continuăm să mergem liniştiţi cu maşina pe drumul care începe să fie acoperit din ce în ce mai mult de zăpadă, prin ninsoarea care tocmai a început. Copacii lipsiţi de frunze au fost înlocuiţi cu brazi plini de zăpadă, o atmosferă de iarnă autentică luând locul peisajului selenar de mai devreme. Este linişte deplină, în noapte auzindu-se doar sunetul maşinii răzbind prin zăpadă şi poate vântul în depărtare. O vreme stăm amândoi tăcuţi privind albul de afară. Fata din parc continuă să conducă relaxat dar în acelaşi timp foarte atent. În zare se văd luminile unui orăşel, dar mai e până acolo. Se întoarce şi mă priveşte cu ochii ei mari, îmi zâmbeşte şi întorcându-şi privirea înapoi la parbriz rosteşte cu vocea şoptită :
Undeva, dincolo de curcubeu, sus de tot, visele la care am visat odată, erau într-un cântec de leagăn. Undeva, dincolo de curcubeu , păsări albastre zboară şi visele la care visezi, viselele chiar se împlinesc. Într-o zi voi ajunge acolo, voi lăsa norii în urma mea şi visele la care nici nu îndrăzneam să visez....De ce ? O, de ce? Pot eu oare?..Se vor împlini....Acolo da, acolo mă vei găsi. Văd cerul albastru, norii albi şi strălucirea zilei în care vreau să plutesc şi îmi zic în sinea mea: Ce lume minunată!
Maşina ne poartă mai departe liniştită spre orăşelul luminat de brazii împodobiţi, de ghirlandele albastre atârnate de stâlpii electrici şi de cele câteva case în care proprietarii dorm demult. Ninge potolit cu fulgi mari.Lăsăm maşina în faţa unei clădiri din cărămidă, ne înfofolim cu ce avem la îndemână şi pornim pe jos, pe străduţele înzăpezite, printre casele de lemn din care iese mirosul de carne friptă şi plăcintă de mere mâncate de cu seara. Paşii ne poartă spre parc, un parc mai mic decât cel în care ne-am cunoscut, dar mai cald în ciuda frigului de afară, mai prietenos, mai primitor. Şi cum să nu fie aşa când am lăsat în depărtare oraşul mare cu toate problemele lui, toate grijile, toate gândurile rele. Ne plimbăm pe aleile pustii, printre brazii în care au veveriţele scorbura, pe lângă havuzul cu apă îngheţată. Este atâta linişte încât putem auzi fulgii de zăpadă cum cad. O nouă poveste işi face loc, aici sub norii grei din care zăpada cade peste întregul parc, întregul orăşel, ba chiar peste întreaga lume. Ca întotdeauna fata din parc mă priveşte cu ochii ei mari şi începe :
Astă vară eram în tren, mergând către graniţă. Cu mine, în vagon, erau oameni de felurite vârste şi naţionalităţi. Erau şi două femei care călătoreau singure, probabil la patruzeci de ani. Una din ele se deosebea, părea să nu aibă nici vârstă şi nici trecut. O fetiţă de vreo trei ani s-a apropiat de ea şi au început să joace un joc legat de culori. La un moment dat femeia a întrebat-o pe fetiţă dacă ştie ea să descrie un obiect alb, şi adăugat încet, cu tristeţe ca pentu ea, PUR. Fetiţa s-a gândit o vreme, aşa că femeia i-a răspuns că oricum nici ea nu crede că există ceva pur în lumea asta, nimic alb deci. Atunci s-a întâmplat magia. Fetiţa cu ochii plini de sclipiri de fericire a strigat, de toţi câţi eram în trenul ăsta am întors pivirea spre ea, "Ştiu....ZĂPADA !".
Am continuat să mergem încet prin parcul hibernal, bucurându-ne de fiecare clipă. Iată şi un om de zăpadă exact ca cel din compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D. Mai este mult până în zori. În munte, printre pâlcurile de brazi se zăreşte o luminiţă. Fata din parc mă întreabă dacă mergem până acolo. Accept, bineînţeles.Ninsoarea nu dă semne că s-ar mai opri vreodată.
În stânga mea, fata din parc conduce cu atenţie. Lumina farurilor bate până departe luminând copacii desfrunziţi de pe marginea drumului pustiu. Totul seamănă cu un peisaj selenar, inclusiv carosabilul plin de gropi. I-am citit fetei din parc compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, compunere, având ca temă iarna, cu care a participat la Olimpiada de limba română, faza pe şcoală. Obţinuse locul al cincilea din şase concurenţi şi doar primii doi mergeau mai departe, la faza pe sector. Dar nu era dezamăgit pentru asta. Mi-a dat compunerea lui, spunându-mi că el scrie pentru propria-i plăcere şi nu pentru onoruri. Fata din parc m-a ascultat cu atenţie, concentrându-se în acelaşi timp şi la drumul care continua să urce şi pe măsură ce urca apăreau în calea noastră petice de zăpadă proaspătă.
- E o compunere foarte bună. Cele care s-au calificat mai departe trebuie să fi fost grozave.
- Nu poţi ştii, i-am răspuns.
Mi-am adus aminte cum era în şcoala generală, unde fiecare profesor avea elevi preferaţi şi elevi la care ţinea mai puţin. Şi chiar dacă la astfel de competiţii lucrările sunt secrete, până la urmă tot se află cine e în spatele scrierii. Oricum, pentru noi, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D era cel mai bun la literatură din toate clasele a III a. Oare ce o face el acum ? E deja târziu, probabil că doarme. Iar noi, eu şi fata din parc, continuăm să mergem liniştiţi cu maşina pe drumul care începe să fie acoperit din ce în ce mai mult de zăpadă, prin ninsoarea care tocmai a început. Copacii lipsiţi de frunze au fost înlocuiţi cu brazi plini de zăpadă, o atmosferă de iarnă autentică luând locul peisajului selenar de mai devreme. Este linişte deplină, în noapte auzindu-se doar sunetul maşinii răzbind prin zăpadă şi poate vântul în depărtare. O vreme stăm amândoi tăcuţi privind albul de afară. Fata din parc continuă să conducă relaxat dar în acelaşi timp foarte atent. În zare se văd luminile unui orăşel, dar mai e până acolo. Se întoarce şi mă priveşte cu ochii ei mari, îmi zâmbeşte şi întorcându-şi privirea înapoi la parbriz rosteşte cu vocea şoptită :
Undeva, dincolo de curcubeu, sus de tot, visele la care am visat odată, erau într-un cântec de leagăn. Undeva, dincolo de curcubeu , păsări albastre zboară şi visele la care visezi, viselele chiar se împlinesc. Într-o zi voi ajunge acolo, voi lăsa norii în urma mea şi visele la care nici nu îndrăzneam să visez....De ce ? O, de ce? Pot eu oare?..Se vor împlini....Acolo da, acolo mă vei găsi. Văd cerul albastru, norii albi şi strălucirea zilei în care vreau să plutesc şi îmi zic în sinea mea: Ce lume minunată!
Maşina ne poartă mai departe liniştită spre orăşelul luminat de brazii împodobiţi, de ghirlandele albastre atârnate de stâlpii electrici şi de cele câteva case în care proprietarii dorm demult. Ninge potolit cu fulgi mari.Lăsăm maşina în faţa unei clădiri din cărămidă, ne înfofolim cu ce avem la îndemână şi pornim pe jos, pe străduţele înzăpezite, printre casele de lemn din care iese mirosul de carne friptă şi plăcintă de mere mâncate de cu seara. Paşii ne poartă spre parc, un parc mai mic decât cel în care ne-am cunoscut, dar mai cald în ciuda frigului de afară, mai prietenos, mai primitor. Şi cum să nu fie aşa când am lăsat în depărtare oraşul mare cu toate problemele lui, toate grijile, toate gândurile rele. Ne plimbăm pe aleile pustii, printre brazii în care au veveriţele scorbura, pe lângă havuzul cu apă îngheţată. Este atâta linişte încât putem auzi fulgii de zăpadă cum cad. O nouă poveste işi face loc, aici sub norii grei din care zăpada cade peste întregul parc, întregul orăşel, ba chiar peste întreaga lume. Ca întotdeauna fata din parc mă priveşte cu ochii ei mari şi începe :
Astă vară eram în tren, mergând către graniţă. Cu mine, în vagon, erau oameni de felurite vârste şi naţionalităţi. Erau şi două femei care călătoreau singure, probabil la patruzeci de ani. Una din ele se deosebea, părea să nu aibă nici vârstă şi nici trecut. O fetiţă de vreo trei ani s-a apropiat de ea şi au început să joace un joc legat de culori. La un moment dat femeia a întrebat-o pe fetiţă dacă ştie ea să descrie un obiect alb, şi adăugat încet, cu tristeţe ca pentu ea, PUR. Fetiţa s-a gândit o vreme, aşa că femeia i-a răspuns că oricum nici ea nu crede că există ceva pur în lumea asta, nimic alb deci. Atunci s-a întâmplat magia. Fetiţa cu ochii plini de sclipiri de fericire a strigat, de toţi câţi eram în trenul ăsta am întors pivirea spre ea, "Ştiu....ZĂPADA !".
Am continuat să mergem încet prin parcul hibernal, bucurându-ne de fiecare clipă. Iată şi un om de zăpadă exact ca cel din compunerea elevului Becheru Mihai din clasa a III a D. Mai este mult până în zori. În munte, printre pâlcurile de brazi se zăreşte o luminiţă. Fata din parc mă întreabă dacă mergem până acolo. Accept, bineînţeles.Ninsoarea nu dă semne că s-ar mai opri vreodată.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
O altă zi de toamnă în parc
În fiecare dimineaţă la ora şapte sirena uzinei de la marginea oraşului nostru sună. Mii de muncitori voioşi intră în schimb, iar alţii ies. Totul pare un imens furnicar, deoarece oamenii sunt harnici ca nişte furnici. Printre cei ce îşi încep programul se află şi tatăl meu. El este strungar iscusit la uzină. Câte lucruri minunate n-au ieşit din mâinile lui. El lucrează într-un atelier mare la o maşină numită strung. Lucrează neîntrerupt şi nu oboseşte niciodată. De curând a fost numit erou al muncii socialiste.Dar nici mama nu se lasă mai prejos. Ea lucrează la fabrica de pâine din oraş. Prepară aluatul care apoi este pus în cuptoare imense şi copt. Astfel iese pâinea pe care o ştim cu toţii. Fără munca mamei şi a celorlalte femei de la fabrică, nimeni nu ar mai avea pâine. Eu sunt foarte mândru de părinţii mei şi vreau ca atunci când voi creşte să învăţ o meserie şi să fiu harnic ca ei.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
miercuri, 27 octombrie 2010
Toamna în parc
Toamna a îmbrăcat întreg parcul într-un covor de frunze multicolor : galbene şi ruginii. Singurii arbori care nu s-au scuturat sunt coniferele, deoarece ei rămân veşnic verzi. Cocorii au plecat demult în ţările calde. Doar vrăbiuţele, guguştiucii şi ciorile se mai pot întrezări, aceste păsări petrecând iarna în ţara noastră. Dupa un molid, ariciul scormoneşte pământul, căutând furnici sau poate un şarpe.Pentru că plouă în continuu de astă noapte, pe aleile pustii ale parcului s-au format bălţi ce numai încălţat cu cizme de cauciuc le poţi străbate.
Am găsit acest text în caietul de compunere al elevului Becheru Mihai de la clasa a III a D. Probabil şi-l uitase pe o bancă. Ploaia a şters restul textului. Am lăsat caietul unde-l găsisem şi m-am îndreptat către malul lacului. Ploua în continuu încă de azi dimineaţă, dar îmi place să merg prin ploaie mai ales dacă am umbrelă. Nu am stat foarte mult lânga lac şi am auzit o voce binecunoscută în spatele meu, salutându-mă. Fata din parc, cu ochii săi mari, se plimba ţinând în mână o umbrelă roşie cu motive chinezeşti, nu japoneze. M-am obişnuit să o numesc simplu, fata din parc, pentru că în parc ne-am întâlnit prima oară din întâmplare. Am stat o vreme tăcuţi după care mi-a spus următoarea poveste, pe care o citise într-una din cărţile ei filozofice :
În speranţa de a atinge binele suprem, un ascet s-a silit, vreme de patruzeci de ani, să nu doarmă noaptea. Pentru a reuşi, işi punea în mod regulat sare în ochi, care au devenit în timp două cupe de sânge.Într-o noapte însă, ajuns la capătul puterilor, a adormit. Iar în somn i s-au arătat Paradisul, Dumnezeu şi îngerii. Ascetul s-a trezit întristat şi a spus: "Am căutat toate astea încercând să rămân treaz. Şi nu le-am văzut decât adormit."
După ce a terminat povestea, mi-a spus că se grăbeşte. Şi-a luat rămas bun şi a pornit spre partea de nord a parcului. Am urmărit-o cu privirea o vreme, apoi mi-am continuat plimbarea. Caietul de compunere al elevului Becheru Mihai dispăruse de pe bancă.
Am găsit acest text în caietul de compunere al elevului Becheru Mihai de la clasa a III a D. Probabil şi-l uitase pe o bancă. Ploaia a şters restul textului. Am lăsat caietul unde-l găsisem şi m-am îndreptat către malul lacului. Ploua în continuu încă de azi dimineaţă, dar îmi place să merg prin ploaie mai ales dacă am umbrelă. Nu am stat foarte mult lânga lac şi am auzit o voce binecunoscută în spatele meu, salutându-mă. Fata din parc, cu ochii săi mari, se plimba ţinând în mână o umbrelă roşie cu motive chinezeşti, nu japoneze. M-am obişnuit să o numesc simplu, fata din parc, pentru că în parc ne-am întâlnit prima oară din întâmplare. Am stat o vreme tăcuţi după care mi-a spus următoarea poveste, pe care o citise într-una din cărţile ei filozofice :
În speranţa de a atinge binele suprem, un ascet s-a silit, vreme de patruzeci de ani, să nu doarmă noaptea. Pentru a reuşi, işi punea în mod regulat sare în ochi, care au devenit în timp două cupe de sânge.Într-o noapte însă, ajuns la capătul puterilor, a adormit. Iar în somn i s-au arătat Paradisul, Dumnezeu şi îngerii. Ascetul s-a trezit întristat şi a spus: "Am căutat toate astea încercând să rămân treaz. Şi nu le-am văzut decât adormit."
După ce a terminat povestea, mi-a spus că se grăbeşte. Şi-a luat rămas bun şi a pornit spre partea de nord a parcului. Am urmărit-o cu privirea o vreme, apoi mi-am continuat plimbarea. Caietul de compunere al elevului Becheru Mihai dispăruse de pe bancă.
marți, 21 septembrie 2010
Partea a treia : Primele două întâlniri
Ieşiţi în răcoarea obişnuită a unei nopţi de toamnă, a început să-mi povestească :
Vacanţele de vară mi le petreceam la bunici la ţară, într-un sat obişnuit aflat în zona de deal. Mergând doar în vacanţe acolo, nu aveam foarte mulţi prieteni. Îmi omoram timpul fie stând prin curte, ori plimbându-mă prin împrejurimi. Atunci, la ţară, copiii erau liberi. Eu am colindat pădurile, am fost la râu, am fost oriunde mi-am dorit pentru că bunicii erau obligaţi să facă zile la colectiv şi eu eram prea mică. Prima chestie ciudată am trăit-o la şase ani. Mi-o aduc aminte ca şi cum ar fi trăită acum. Aveau bunicii un beci sub pământ, foarte îngust şi cu scări înalte şi multe. Jos era pământ şi întuneric negru. Eram singură în curte şi îmi făceam de lucru cu te miri ce. Apropiindu-mă de gura beciului, am văzut acolo jos în întuneric un om care se uita la mine. Nu mi-a spus nimic atunci. Nu mi-a fost frică şi nici de întuneric nu îmi era frică.
Şase ani mai târziu urcam pe deal, unde este o biserică de lemn foarte veche şi foarte frumoasă, pe care de curând au declarat-o monument naţional. Umblam prin pădurea de salcâmi şi am descoperit vechiul cimitir strămoşesc. Erau cruci vechi, aproape pietre. Atunci am văzut un om care m-a întrebat de ce umblu pe acolo şi dacă nu îmi este frică. I-am răspuns că nu îmi este frică. Omul s-a întors şi a dispărut după un salcâm. Câteva momente mai târziu, pe drumul de întoarcere către casă, am realizat că fusese acelaşi om pe care-l văzusem în întunericul din beci. De atunci nu am mai putut să dorm bine. Ce coşmaruri am avut eu până la vreo optsprezece ani nu doresc nimănui. A treia oară când ne-am întâlnit a fost mult mai violent şi cu urmări grave, dar nu vreau să vorbesc despre asta.
M-a rugat să-i chem un taxi. S-a urcat în maşină şi a dispărut. Eu am pornit pe jos spre casă, ca deobicei în singurătate. Vântul risipea frunzele căzute. Întunericul stăpânea întreaga fire.
Vacanţele de vară mi le petreceam la bunici la ţară, într-un sat obişnuit aflat în zona de deal. Mergând doar în vacanţe acolo, nu aveam foarte mulţi prieteni. Îmi omoram timpul fie stând prin curte, ori plimbându-mă prin împrejurimi. Atunci, la ţară, copiii erau liberi. Eu am colindat pădurile, am fost la râu, am fost oriunde mi-am dorit pentru că bunicii erau obligaţi să facă zile la colectiv şi eu eram prea mică. Prima chestie ciudată am trăit-o la şase ani. Mi-o aduc aminte ca şi cum ar fi trăită acum. Aveau bunicii un beci sub pământ, foarte îngust şi cu scări înalte şi multe. Jos era pământ şi întuneric negru. Eram singură în curte şi îmi făceam de lucru cu te miri ce. Apropiindu-mă de gura beciului, am văzut acolo jos în întuneric un om care se uita la mine. Nu mi-a spus nimic atunci. Nu mi-a fost frică şi nici de întuneric nu îmi era frică.
Şase ani mai târziu urcam pe deal, unde este o biserică de lemn foarte veche şi foarte frumoasă, pe care de curând au declarat-o monument naţional. Umblam prin pădurea de salcâmi şi am descoperit vechiul cimitir strămoşesc. Erau cruci vechi, aproape pietre. Atunci am văzut un om care m-a întrebat de ce umblu pe acolo şi dacă nu îmi este frică. I-am răspuns că nu îmi este frică. Omul s-a întors şi a dispărut după un salcâm. Câteva momente mai târziu, pe drumul de întoarcere către casă, am realizat că fusese acelaşi om pe care-l văzusem în întunericul din beci. De atunci nu am mai putut să dorm bine. Ce coşmaruri am avut eu până la vreo optsprezece ani nu doresc nimănui. A treia oară când ne-am întâlnit a fost mult mai violent şi cu urmări grave, dar nu vreau să vorbesc despre asta.
M-a rugat să-i chem un taxi. S-a urcat în maşină şi a dispărut. Eu am pornit pe jos spre casă, ca deobicei în singurătate. Vântul risipea frunzele căzute. Întunericul stăpânea întreaga fire.
luni, 20 septembrie 2010
Partea a doua : Murim...ca mâine
Magda Isanos - Murim...ca mâine
E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare?
Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.
A aşteptat până am terminat de citit, apoi a mâncat în linişte Big Mac-ul pe care şi-l comandase. Am mâncat şi eu, fără să mai spun nimic, o porţie de aripioare picante şi am băut o bere Tuborg la cutie.
- A murit la 28 de ani poeta. A fost soţia lui Eusebiu Camilar. Eu îl ştiu pe omul ăsta pentru că a tradus excelent basmele persane din 1001 de nopţi.
- O poezie frumoasă, mi-a răspuns. Păcat că poeta a murit tânără şi fără să ştie că aşa cum iarba răsare din nou şi ea are continuitate, pentru un motiv simplu şi cât se poate de banal. Singură se leagă de viaţă, o cere, şi pentru că este un om bun i se va da. Întreabă-mă de unde o ştiu.
- Ştiu de unde o ştii. De la budismul Zen. Nu sunt de acord cu tine.
- Greşeşti mult tu. Din experienţa personală! Nu totul se bazează pe ce preiei. Multe le şi trăieşti! Nu este cam artificial să plantezi în tine ceva în care nu crezi ? Organismul tău adaptat la viaţă o să-l respingă mai devreme sau mai târziu! Încă o dată, nu vorbesc preţios, vorbesc o altă limbă!
- Ce vorbeşti din experienţă personală ? Eu sunt de acord cu poeta. Murim şi atât. Nu mai rămâne nimic de noi.
- Viaţa mea, bineînţeles. Sunt atâtea întâmplări care îmi confirmă. Nu este nicio problemă să crezi că mori şi gata. Oamenii sunt diferiţi, nu au aceeaşi culoare!
- Vreau un exemplu concret, am întrerupt-o.
- Dacă iţi spun că de când m-am născut pe mine mă urmăreşte moartea şi încă cineva, o să spui că sunt nebună. Şi totuşi nu mai demult decât acum o lună am ingerat o substanţă care trebuia să mă trimită în comă şi să mă omoare dacă nu aş fi făcut de urgenţă spălături stomacale plus perfuzii. Nu am murit încă! Cum am ajuns aici ? Am luat în mână, am băgat în gură fără să gândesc nimic, cu creierul gol. Tare, nu ? Acum o să zici că sunt o sinucigaşă patologică, dar te asigur că nu m-aş sinucide nici dacă mi-ai garanta nemurirea.
- Sinuciderea nu se bate cap în cap cu nemurirea? Adică un sinucigaş vrea să scape de viaţă. Pentru el nemurirea ar fi un infinit de chinuri.
- Vezi că nu înţelegi? Tocmai ăsta este pardoxul. Nu ai auzit de călugărul budist care şi-a turnat benzină pe el şi a ars nemişcat în poziţie de lotus? Nu am gândit. Nu am avut nimic în cap. Nu am avut control pe bucata de carne.
-O, Doamne !
- Da !
Era trecut de miezul nopţii şi rămăseserăm singurii clienţi din local. Pentru a nu-i încurca pe angajaţii care doreau să facă curat, am propus să ieşim pentru continuarea discuţiei.
E-aşa de trist să cugeti că-ntr-o zi,
poate chiar mâine, pomii de pe-alee
acolo unde-i vezi or să mai stee
voioşi, în vreme ce vom putrezi.
Atâta soare, Doamne,atâta soare
o să mai fie-n lume dupa noi;
cortegii de-anotimpuri şi de ploi,
cu păr din care şiruie răcoare?
Şi iarba asta o să mai răsară,
iar luna tot aşa o să se plece,
mirată, peste apa care trece
noi singuri n-o să fim a doua oară.
Şi-mi pare-aşa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viaţa e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate
şi celălalt şi-mi pare nenţeles
şi trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori şi nu zâmbim,
noi, care-aşa de repede murim.
A aşteptat până am terminat de citit, apoi a mâncat în linişte Big Mac-ul pe care şi-l comandase. Am mâncat şi eu, fără să mai spun nimic, o porţie de aripioare picante şi am băut o bere Tuborg la cutie.
- A murit la 28 de ani poeta. A fost soţia lui Eusebiu Camilar. Eu îl ştiu pe omul ăsta pentru că a tradus excelent basmele persane din 1001 de nopţi.
- O poezie frumoasă, mi-a răspuns. Păcat că poeta a murit tânără şi fără să ştie că aşa cum iarba răsare din nou şi ea are continuitate, pentru un motiv simplu şi cât se poate de banal. Singură se leagă de viaţă, o cere, şi pentru că este un om bun i se va da. Întreabă-mă de unde o ştiu.
- Ştiu de unde o ştii. De la budismul Zen. Nu sunt de acord cu tine.
- Greşeşti mult tu. Din experienţa personală! Nu totul se bazează pe ce preiei. Multe le şi trăieşti! Nu este cam artificial să plantezi în tine ceva în care nu crezi ? Organismul tău adaptat la viaţă o să-l respingă mai devreme sau mai târziu! Încă o dată, nu vorbesc preţios, vorbesc o altă limbă!
- Ce vorbeşti din experienţă personală ? Eu sunt de acord cu poeta. Murim şi atât. Nu mai rămâne nimic de noi.
- Viaţa mea, bineînţeles. Sunt atâtea întâmplări care îmi confirmă. Nu este nicio problemă să crezi că mori şi gata. Oamenii sunt diferiţi, nu au aceeaşi culoare!
- Vreau un exemplu concret, am întrerupt-o.
- Dacă iţi spun că de când m-am născut pe mine mă urmăreşte moartea şi încă cineva, o să spui că sunt nebună. Şi totuşi nu mai demult decât acum o lună am ingerat o substanţă care trebuia să mă trimită în comă şi să mă omoare dacă nu aş fi făcut de urgenţă spălături stomacale plus perfuzii. Nu am murit încă! Cum am ajuns aici ? Am luat în mână, am băgat în gură fără să gândesc nimic, cu creierul gol. Tare, nu ? Acum o să zici că sunt o sinucigaşă patologică, dar te asigur că nu m-aş sinucide nici dacă mi-ai garanta nemurirea.
- Sinuciderea nu se bate cap în cap cu nemurirea? Adică un sinucigaş vrea să scape de viaţă. Pentru el nemurirea ar fi un infinit de chinuri.
- Vezi că nu înţelegi? Tocmai ăsta este pardoxul. Nu ai auzit de călugărul budist care şi-a turnat benzină pe el şi a ars nemişcat în poziţie de lotus? Nu am gândit. Nu am avut nimic în cap. Nu am avut control pe bucata de carne.
-O, Doamne !
- Da !
Era trecut de miezul nopţii şi rămăseserăm singurii clienţi din local. Pentru a nu-i încurca pe angajaţii care doreau să facă curat, am propus să ieşim pentru continuarea discuţiei.
duminică, 19 septembrie 2010
Partea întâi : Hesse, Mann şi alte discuţii purtate cu fata din parc
Ne-am întâlnit la ora obişnuită. Fiind o zi călduroasă parcul era plin de lume, în special bunici cu copii gălăgioşi sau adolescenţi ciudaţi care pierdeau vremea după una din primele zile ale începutului de an şcolar. Îi promisesem cu o seară înainte că îi voi da câteva explicaţii referitoare la Lupul de stepă, explicaţii pe care le-am primit şi eu la rândul meu. Ne-am aşezat amândoi turceşte pe iarba de la marginea lacului, într-un loc mai ferit de tumultul lumii.
- Ai mintea odihnită ? Începem ?, am întrebat-o pe un ton glumeţ.
- Sigur ! Sunt ca un burete, mi-a răspuns uitându-se la mine cu obişnuiţii ei ochi mari.
- Bun. Din câte am înţeles, Lupul de stepă este un roman autobiografic. Protagonistul este prezentat din trei perspective : nepotul, personajul - jurnalul,da?, tratatul despre lupul de stepă. În partea de jurnal regăsim teoria confucianistă "nu face altora ce nu vrei să-ţi faca ei ţie", ca fundament al burgheziei pe care o dispreţuieşte, dar de care nu se poate separa. În partea de tratat ne confruntăm cu teoria lui Nietzsche care spune că nu există divinitate, nu există valori morale şi nu există cunoaştere, iar în partea suprarealistă, călătoria prin teatrul magic, regăsim teoria lui Spinoza şi anume că tot ce ne înconjoară eixstă din cauza divinităţii. Personajului i se relevă posibilitatea de a porni în căutarea unei lumi superioare, în care cele doua identităţi ale sale pot coexista fără conflicte, astfel că moartea de care anterior se temea nu i se mai pare înfricoşătoare, ci o soluţie.
M-a ascultat cu atenţie fără să mă întrerupă din explicaţia pe care am auzit-o la rândul meu de la cineva care înţelesese cartea.Când am terminat a hohotit un pic amuzată.
- Îmi dai dreptate întru totul, sau mai bine zis prietenul tău îmi dă dreptate. Şi eu ţi-am spus că este o autobiografie. Sunt de acord că poţi interpreta dacă vrei şi filosofic, dar te asigur că eu am simţit că el a trăit tot ce spune acolo. Ţie poate ţi se pare că este vorba despre o exprimare afectă dar te asigur că sunt vieţi de oameni marcate de întâmplări ciudate, să le zicem. Eu de fapt iţi spun ţie că te ţii deoparte de ceea ce citeşti ca să nu cazi în afectare, dar dacă omul ăsta a vrut să se sinucidă este pentru că el a simţit că moartea o să-i ofere un moment de respiro. Ştia că oricum o să o ia de la capăt. Când o omoară pe Hermina, care, ce naiba?, numele iţi spune clar că este esenţa vieţii, fluidul care umple corpul uman, poţi să spui că a înţeles că există şi o altă cale. Oare pe ce se bazează filozofiile universal acceptate dacă nu pe natura omului, originea şi finalitatea? Când vorbeşte de nemuritori şi despre muzică iţi arată cu degetul că muzica te ţine legat, nu te ridică nicăieri pe culmile simţirilor. O să vezi tu asta mai bine în Muntele vrăjit. Sunt de acord cu explicaţia dar când apelezi la filosofie de fapt te invârţi după deget. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie logică.
- Bun. Mă bucur că eşti de acord cu ceea ce ţi-am spus. Eu nu mai am ce să adaug, pentru că voi aţi înţeles romanul mult mai bine. Siddartha este o carte mult mai accesibilă şi probabil chiar dacă nu are valoarea Lupului de stepă, mie mi-a plăcut mai mult.
- Te rog să-mi spui ce ai înţeles din Siddartha. Vreau să ştiu cum vezi tu.
- Ce am înţeles eu din Siddartha ? Nu aş putea să-ţi explic prea bine în cuvinte. Este vorba despre un om care pleacă într-o călătorie spirituală care se prelungeşte pe parcursul întregii vieţi. Încearcă să cunoască absolutul şi niciodată nu este mulţumit de cât învaţă, de cât cunoaşte. E ca tine, vrea să ştie care este sensul vieţii. Filozofie indiană şi meditaţie la greu.Nu ştiu să-ţi explic prea bine. Ştiu că mă consideri nătâng, dar asta e. Discutăm cărţi mai uşoare dacă vrei.
- Bine. O să te las cu Hesse, dar tot trebuie să-ţi spun că pe Buddha îl chemă Siddartha Guapta Buddha, adică cel iluminat, şi vezi şi tu că Siddartha nu este decât fluidul maleabil al vieţii pe care Buddha l-a lăsat în urmă să treca acolo printre cei puţini care urmează calea. Siddartha a urmat calea celor de la dreapta, cei cărora li se vor înmulţi zilele. Poate acum vezi mai bine cine este Hermina pentu Hesse. Vorbim despre ce cărţi vrei tu pentru că imi place să vorbesc cu tine. Aproape că nu am cu cine să vorbesc despre ce vorbesc cu tine.
Am continuat să vorbim. Ore întregi, uitând de timp şi de toate. I-am povestit despre cum m-am apucat de citit, despre miile de basme care mi-au ţinut de urât în copilărie, despre bunicul care m-a iniţiat în ale cititului. Mi-a povestit şi ea despre copilăria ei, despre tinereţe, despre faptul că în urmă cu zece ani era mai înţeleaptă decât acum şi gândea mai liber. Şi între timp s-a făcut noapte, iar în parc era pustiu. Am ajuns din nou la cărţi şi la Dumnezeu. Ne-am reîntors la Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann.
- Muntele Vrăjit te acaparează cu totul şi vezi că este din nou o demonstraţie că Dumnezeu există, dar porneşte de la nivel de începător pentru omul care de abia acum descoperă lumea. Şi este un pic nu ştiu cum pentru că un personaj mult menţionat se numeşte Joachim şi parcă tu eşti cu ochii pe mine.
- Încă îmi fac curaj să citesc cartea asta, i-am răspuns. E mult prea groasă. Cred că o să-mi ia pe puţin trei luni. În ultima vreme am început să citesc poezie. Am descoperit recent o poetă incredibilă, Magda Isanos.
Aveam cartea cu mine şi am vrut să o scot şi să-i citesc o poezie, dar m-a întrerupt.
- Mi-e cam foame. Nu vrei să mâncăm ceva ?
Am fost oarecum surprins pentru că niciodată nu depăşisem împreună perimetrul parcului. Întâlnirile noastre începeau şi se terminau în parc. Fiecare venea şi pleca pe drumul său. Totuşi am acceptat, întrebând-o :
- McDonald's ?
- Daca vrei tu la Mc fie. Mie îmi place mai mult KFC-ul.
- Deci dintre Mc şi KFC iţi place KFC. Nu pot să cred că ai preferinţe lumeşti.Marii asceţi n-ar da doi bani pe prostiile astea.
A râs. Ne-am îndreptat spre McDonald's. KFC era prea departe.
- Ai mintea odihnită ? Începem ?, am întrebat-o pe un ton glumeţ.
- Sigur ! Sunt ca un burete, mi-a răspuns uitându-se la mine cu obişnuiţii ei ochi mari.
- Bun. Din câte am înţeles, Lupul de stepă este un roman autobiografic. Protagonistul este prezentat din trei perspective : nepotul, personajul - jurnalul,da?, tratatul despre lupul de stepă. În partea de jurnal regăsim teoria confucianistă "nu face altora ce nu vrei să-ţi faca ei ţie", ca fundament al burgheziei pe care o dispreţuieşte, dar de care nu se poate separa. În partea de tratat ne confruntăm cu teoria lui Nietzsche care spune că nu există divinitate, nu există valori morale şi nu există cunoaştere, iar în partea suprarealistă, călătoria prin teatrul magic, regăsim teoria lui Spinoza şi anume că tot ce ne înconjoară eixstă din cauza divinităţii. Personajului i se relevă posibilitatea de a porni în căutarea unei lumi superioare, în care cele doua identităţi ale sale pot coexista fără conflicte, astfel că moartea de care anterior se temea nu i se mai pare înfricoşătoare, ci o soluţie.
M-a ascultat cu atenţie fără să mă întrerupă din explicaţia pe care am auzit-o la rândul meu de la cineva care înţelesese cartea.Când am terminat a hohotit un pic amuzată.
- Îmi dai dreptate întru totul, sau mai bine zis prietenul tău îmi dă dreptate. Şi eu ţi-am spus că este o autobiografie. Sunt de acord că poţi interpreta dacă vrei şi filosofic, dar te asigur că eu am simţit că el a trăit tot ce spune acolo. Ţie poate ţi se pare că este vorba despre o exprimare afectă dar te asigur că sunt vieţi de oameni marcate de întâmplări ciudate, să le zicem. Eu de fapt iţi spun ţie că te ţii deoparte de ceea ce citeşti ca să nu cazi în afectare, dar dacă omul ăsta a vrut să se sinucidă este pentru că el a simţit că moartea o să-i ofere un moment de respiro. Ştia că oricum o să o ia de la capăt. Când o omoară pe Hermina, care, ce naiba?, numele iţi spune clar că este esenţa vieţii, fluidul care umple corpul uman, poţi să spui că a înţeles că există şi o altă cale. Oare pe ce se bazează filozofiile universal acceptate dacă nu pe natura omului, originea şi finalitatea? Când vorbeşte de nemuritori şi despre muzică iţi arată cu degetul că muzica te ţine legat, nu te ridică nicăieri pe culmile simţirilor. O să vezi tu asta mai bine în Muntele vrăjit. Sunt de acord cu explicaţia dar când apelezi la filosofie de fapt te invârţi după deget. Nu tot ce se întâmplă are o explicaţie logică.
- Bun. Mă bucur că eşti de acord cu ceea ce ţi-am spus. Eu nu mai am ce să adaug, pentru că voi aţi înţeles romanul mult mai bine. Siddartha este o carte mult mai accesibilă şi probabil chiar dacă nu are valoarea Lupului de stepă, mie mi-a plăcut mai mult.
- Te rog să-mi spui ce ai înţeles din Siddartha. Vreau să ştiu cum vezi tu.
- Ce am înţeles eu din Siddartha ? Nu aş putea să-ţi explic prea bine în cuvinte. Este vorba despre un om care pleacă într-o călătorie spirituală care se prelungeşte pe parcursul întregii vieţi. Încearcă să cunoască absolutul şi niciodată nu este mulţumit de cât învaţă, de cât cunoaşte. E ca tine, vrea să ştie care este sensul vieţii. Filozofie indiană şi meditaţie la greu.Nu ştiu să-ţi explic prea bine. Ştiu că mă consideri nătâng, dar asta e. Discutăm cărţi mai uşoare dacă vrei.
- Bine. O să te las cu Hesse, dar tot trebuie să-ţi spun că pe Buddha îl chemă Siddartha Guapta Buddha, adică cel iluminat, şi vezi şi tu că Siddartha nu este decât fluidul maleabil al vieţii pe care Buddha l-a lăsat în urmă să treca acolo printre cei puţini care urmează calea. Siddartha a urmat calea celor de la dreapta, cei cărora li se vor înmulţi zilele. Poate acum vezi mai bine cine este Hermina pentu Hesse. Vorbim despre ce cărţi vrei tu pentru că imi place să vorbesc cu tine. Aproape că nu am cu cine să vorbesc despre ce vorbesc cu tine.
Am continuat să vorbim. Ore întregi, uitând de timp şi de toate. I-am povestit despre cum m-am apucat de citit, despre miile de basme care mi-au ţinut de urât în copilărie, despre bunicul care m-a iniţiat în ale cititului. Mi-a povestit şi ea despre copilăria ei, despre tinereţe, despre faptul că în urmă cu zece ani era mai înţeleaptă decât acum şi gândea mai liber. Şi între timp s-a făcut noapte, iar în parc era pustiu. Am ajuns din nou la cărţi şi la Dumnezeu. Ne-am reîntors la Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann.
- Muntele Vrăjit te acaparează cu totul şi vezi că este din nou o demonstraţie că Dumnezeu există, dar porneşte de la nivel de începător pentru omul care de abia acum descoperă lumea. Şi este un pic nu ştiu cum pentru că un personaj mult menţionat se numeşte Joachim şi parcă tu eşti cu ochii pe mine.
- Încă îmi fac curaj să citesc cartea asta, i-am răspuns. E mult prea groasă. Cred că o să-mi ia pe puţin trei luni. În ultima vreme am început să citesc poezie. Am descoperit recent o poetă incredibilă, Magda Isanos.
Aveam cartea cu mine şi am vrut să o scot şi să-i citesc o poezie, dar m-a întrerupt.
- Mi-e cam foame. Nu vrei să mâncăm ceva ?
Am fost oarecum surprins pentru că niciodată nu depăşisem împreună perimetrul parcului. Întâlnirile noastre începeau şi se terminau în parc. Fiecare venea şi pleca pe drumul său. Totuşi am acceptat, întrebând-o :
- McDonald's ?
- Daca vrei tu la Mc fie. Mie îmi place mai mult KFC-ul.
- Deci dintre Mc şi KFC iţi place KFC. Nu pot să cred că ai preferinţe lumeşti.Marii asceţi n-ar da doi bani pe prostiile astea.
A râs. Ne-am îndreptat spre McDonald's. KFC era prea departe.
sâmbătă, 11 septembrie 2010
Religie
În decorul tomnatic al parcului discut zilnic cu o fată. Surprinzător, nu discutăm banalităţi şi nici de complezenţă. I-am recomandat Murakami, a citit "Cronica păsării arc" şi nu i-a fost pe plac. I-am recomandat blogul meu şi m-a criticat vehement pentru scrierile având vaginul în prim plan. I-am recomandat "Ploaia înainte să cadă" şi "Marele Gatsby" şi, dupa ce le-a citit, a spus despre ele că sunt uşurele. În schimb i-a plăcut "Lupul de stepă". Şi-a cumpărat chiar şi "Muntele Vrăjit". Într-o zi cu ceaţă, priveam amândoi tăcuţi oglinda lacului, când a deschis subiectul întrebându-mă :
- Ai citit Dhammapada, Tora, Evanghelia sau Coranul?
- Nu sunt o persoană religioasă. Doar pasaje din Sfânta Scriptură, i-am răspuns.
- Păi atunci să nu ai vreodată senzaţia că înţelegi ce citeşti. Mulţi din autorii pe care îi citeşti, pentru că ăştia deşi se ascund bine şi se prefac, sunt oamenii foarte religioşi. Am terminat Lupul de stepă şi este o carte plină de înţelesuri şi relevări religioase care pe mine m-au ajutat mult. Când mă gândesc că nu sunt singura care a înţeles aşa. Păcat!
Am ridicat din umeri neştiind ce să-i răspund. Tot ea a continuat :
- Şi încă ceva. Toţi care se ţin deoparte de cărţile astea o fac doar pentru că le este frică că nu o să mai fie la fel după. Oricum când le citeşti prima dată eşti orb şi nu mulţi le mai citesc a doua oară, aşa că poţi să stai liniştit că viaţa trece repede.
Apoi s-a uitat la mine cu nişte ochi mari şi a zâmbit. Nu a fost nicidecum un zâmbet superior, pentru că astfel de oameni nu işi arată niciodată superioritatea. Am mai stat tăcuţi câteva momente privind undeva în zare, apoi şi-a luat la revedere şi a plecat.
- Ai citit Dhammapada, Tora, Evanghelia sau Coranul?
- Nu sunt o persoană religioasă. Doar pasaje din Sfânta Scriptură, i-am răspuns.
- Păi atunci să nu ai vreodată senzaţia că înţelegi ce citeşti. Mulţi din autorii pe care îi citeşti, pentru că ăştia deşi se ascund bine şi se prefac, sunt oamenii foarte religioşi. Am terminat Lupul de stepă şi este o carte plină de înţelesuri şi relevări religioase care pe mine m-au ajutat mult. Când mă gândesc că nu sunt singura care a înţeles aşa. Păcat!
Am ridicat din umeri neştiind ce să-i răspund. Tot ea a continuat :
- Şi încă ceva. Toţi care se ţin deoparte de cărţile astea o fac doar pentru că le este frică că nu o să mai fie la fel după. Oricum când le citeşti prima dată eşti orb şi nu mulţi le mai citesc a doua oară, aşa că poţi să stai liniştit că viaţa trece repede.
Apoi s-a uitat la mine cu nişte ochi mari şi a zâmbit. Nu a fost nicidecum un zâmbet superior, pentru că astfel de oameni nu işi arată niciodată superioritatea. Am mai stat tăcuţi câteva momente privind undeva în zare, apoi şi-a luat la revedere şi a plecat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)