miercuri, 30 iulie 2014

Yasunari Kawabata - Lacul

Momoi Gimpei este personajul principal al acestui microroman, un bărbat ajuns la 34 de ani, fost profesor de limba japoneză. Din păcate nu este prea întreg la minte și are tot felul de probleme pe care un om normal nu le are. Urmărește femei, cu toate că nu este un violator sau neapărat un pervers. Nici el nu știe prea bine de ce o face, poate pentru că atunci când trece pe lângă o persoană necunoscută se simte trist gândindu-se că nu o va mai întâlni niciodată în viața lui. O proză în stilul cunoscut al lui Kawabata, cu multă tristețe exprimată poetic, cu scene statice, acțiunea lipsind cu desăvârșire. Avem un tablou frumos cu Momoi Gimpei la vârsta de 10 ani, îndrăgostit de verișoara sa care are 12. Merg ținându-se de mână pe poteca ce înconjoară lacul, iar tânărul Gimpei speră ca umbrele lor reflectate în lac să se țină de mână și să cutreiere veșnic. Timpurile sunt amestecate, cititorul nici nu știe dacă ceea ce se petrece e vis ori realitate. În prezent Gimpei a fost dat afară din învățământ pentru o relație cu o elevă și se află la baia publică, unde o băieșiță tânără îl spală. Îi privește sânii băieșiței și se gândește la eleva sa, o scenă sexuală simplă și tipică pentru Kawabata. Momoi îi smulge sutienul elevei, iar autorul subliniază că aceasta avea țâțele total expuse, iar bărbatul a privit-o astfel. Mi-a plăcut romanul și chiar dacă n-aș fi știut cine l-a scris mi-aș fi dat seama că e Kawabata. Doar el scrie așa în toată literatura asta mare. Pe lângă "Lacul" cartea mai cuprinde două povestiri, probabil o găselniță a celor de la Humanitas pentru a crește prețul. Povestirile nu mi-au plăcut absolut deloc. Una e de-a dreptul scârboasă, cu o femeie care-și smulge brațul din umăr și-l dă unui bărbat pentru a petrece o noapte alături de el. Ăsta vorbește cu mâna, se culcă cu ea. Iar a doua poveste este despre o crimă, dar nimic în stilul detectivistic. Deci "Lacul" este super ok, îl recomand celor ce apreciază literatura necomercială. Povestirile mie nu mi-au plăcut.

marți, 29 iulie 2014

Potență financiară

Din nou la Lidl. Săptămâna iberică, poate săptămâna mea preferată. Am venit să cumpăr bere Estrella Damm la sticlă de sticlă de 1 litru. Foarte, foarte bună și nu se compară cu berea la doză care nu are gust autentic. În altă ordine de idei știam din ofertă că vor băga și celebra șuncă iberică Jamon Serrano, 300 de lei o pulpă de 7 kg. Eram sigur că vor rămâne cu ea, la acest preț. Mergând prin magazin, pentru prima oară văd în Lidl promoteri care ofereau această șuncă celor aflați în magazin. Pentru prima oară mi-am încălcat principiile și ca un sărac umil m-am dus să gust o felie de jamon. Delicios. Dacă puneau și un pahar de plastic cu vin roșu pe mesele alea era și mai bine primit. Mă uit în rafturi și nu văd cutia cu pulpa de 7 kg, ci doar caserola cu șuncă feliată pe la 12-15 lei. O întreb pe fata aia de acolo unde sunt cutiile în valoare de 300 de lei, la care amuzată îmi spune că s-au vândut înca de dimineață, că s-au dat foarte bine.

Iată deci că avem în România o pătură foarte bogată a populației care-și permite să arunce 3 milioane pentru o fandoseală, în timp ce alții trăiesc cu acești bani o lună întreagă.

vineri, 25 iulie 2014

Rashomon

M-a prins ploaia în parc și m-am adăpostit sub un tobogan. De acolo priveam la stropii imenși care ating tartanul ce împrejmuiește locul de joacă al copiilor. S-au format râuri care m-au udat la picioare, iar vântul abătea ploaia care m-a udat în restul corpului. M-am crezut în filmul Rashomon. La un moment dat, în fugă, au venit patru băieți de 9-10 ani uzi bleașcă, urmați de un câine mare ud și el.
- Ce-i cu voi băieți?, am întrebat eu.
- Am fost la fotbal.
Unul avea tricou cu Messi de la Barcelona, iar altul avea tricou roșu cu Suarez. Odată cu venirea celor patru spațiul s-a îngustat, iar eu am fost nevoit să mă dau într-o parte, mai ales că mă atingea și câinele cu blana lui udă. Un umăr îmi ieșea de sub tobogan și m-am udat rău pe partea respectivă. Câinele mirosea foarte urât, iar un copil i-a aplicat un picior în burtă, spunând: "Nero, du-te de aici! Miroși urât!". Câinele nu a băgat de seamă și a rămas pe poziție.
- Ce faci, măi Nero?, l-am întrebat.
- Îl cunoașteți pe acest câine?, m-a întrebat unul dintre băieți.
- Sigur că-l cunosc, l-am păcălit eu.
Ploaia nu dădea semne ca s-ar opri. Am scos o pungă de covrigei cu chimen și am dat-o copiiilor. Aceștia au mâncat cu deosebită poftă.
- Sunt foarte buni covrigii ăștia, nenea. De unde i-ați luat?
- De la Lidl.
Ploaia tot nu se oprea, iar copiii n-au mai avut răbdare și au plecat așa, fugind după o minge cu Nero când inaintea lor, când după ei. După o vreme am plecat și eu, alături de nevastă și copil, care erau ascunși după toboganul vecin.

miercuri, 23 iulie 2014

Eșecuri literare

Cărți pe care le-am început cu inima bucuroasă, am citit ceva din ele și mi-a venit să le arunc, ba chiar le-am aruncat cât colo în sensul că le-am abandonat. Nu-mi place literatura încâlcită, nu îmi place să mă întreb "ce vrea autorul să spună cu asta?", nu-mi plac metaforele misterioase. După părerea mea autorul trebuie să se exprime concis, să ajute cititorul, nicidecum să transforme din cartea sa o ghicitoare. Mă mai enervează cărțile care abundă în personaje, iar autorul are impresia că cititorul trebuie să fie la curent cu tot ce se întâmplă încă din primele pagini. Recent am început o carte îndelung lăudată pe care am lăsat-o baltă după 20 de pagini. 20 de pagini pe care le-am citit cu mare greutate. Este vorba despre Mario Vargas Llosa - Mătușa Julia și condeierul. Atât de plictisitor să vorbești despre niște telenovele radiofonice și despre actorii care le citeau. Și aveam speranța unei cărți mari. În urmă cu două luni am abandonat o carte care mi s-a părut pur și simplu oribilă, Joseph Heller - Catch 22. O carte care pare să aibă numai dialog. Citeam fără să înțeleg nimic. Asta nu e literatură. Am atât de multe cărți încât nu mai pierd vremea cu ce nu-mi place. Inainte trăgeam de mine să termin astfel de cărți. Dragi cititori ai blogului, vă rog să împărtașiți cu mine dacă ați abandonat cărți în ultima vreme. Dați și câteva nume.

sâmbătă, 19 iulie 2014

Mo Yan - Baladele usturoiului din Paradis

Paradis este un judeţ al Chinei renumit pentru producţia de usturoi. Este foarte posibil ca usturoiul ce se află pe mesele noastre să fie produs în Paradis, plantat şi recoltat de personaje precum cele din minunata carte a lui Mo Yan. Romanul pleacă de la un fapt real şi dureros, revolta ţăranilor cultivatori de usturoi din anul 1987, ca urmare a blocării vânzării acestei legume din pricina hoţiei politicienilor şi a birocraţiei care în China era la ordinea zilei în acele timpuri şi poate este şi în prezent. Pe fundalul acestei revolte facem cunoştinţă cu personaje foarte expresive şi bine conturate cu nume frumoase precum Gao Yang, Gao Ma, Mătuşa Fang a Patra ori Jinju, ţărani simpli însă caractere puternice ce vor impresiona cititorul. Mo Yan este foarte dur, dar asta mulţi dintre noi o cunosc pentru că au citit Sorgul Roşu. Vom citi despre bătăi crunte, despre lins vomitătură de pe jos, despre băut urină, dar scriitorul ştie să fie şi melodios, cartea fiind presărată şi cu fraze în genul acesteia: "Gao Yang puse capul pe pernă, închise ochii şi două lacrimi răzleţe i se prelinseră pe obraji. În mare taină, încredinţat că nu-l aude nimeni, oftă. Luna nouă, de un galben palid, atârna într-un colţ, în crângul cerului, dezvăluindu-şi blândeţea fără margini.". Vom citi despre dragoste, despre lupta pentru dreptate, despre omenie şi frumuseţea oamenilor simpli, însă vom citi din plin şi lucruri care ne vor revolta, într-un roman absolut superb al acestui chinez laureat cu Nobel, după părerea mea un clasic al literaturii ce parcă vine de undeva de la începutul secolului trecut. E o carte obligatorie pentru cititorii rafinaţi.

luni, 14 iulie 2014

Fănuța

Aproape de intersecția bulevardelor Muncii și Leontin Sălăjan se află cârciuma Fănuța, botezată de mine așa după o vecină ce a locuit multă vreme în blocul nostru la parter și nu departe de locul unde se afla bodega își deschisese un butic în perioada de început a economiei de piață, când la mare putere se aflau dozatoarele TEC, iar să bei o Coca Cola era încă un lux pe care și-l permiteau doar intelectualii ori fostele organe ale securității. Nu am călcat niciodată pragul buticului deschis de Fănuța, însă mergeam deseori la magazinul de lângă care avea scoase afara 2-3 mese de plastic unde bețivii cartierului se adunau și astfel a ajuns să se numească Fănuța respectivul magazin non-stop. Așa i-a rămas numele printre toți cunoscuții mei, nu puțini la număr. Colegi din școala generală, colegi din liceu sau facultate, colegi de muncă sau forumiști, m-au însoțit de multe ori la Fănuța, iar ei au crezut că acest nume este omologat.

Eufrosin Potecă în urmă cu mai bine de zece ani descria Fănuța astfel: "Frumusețea zace în locurile cele mai surprinzătoare. Fănuța abundă de frumusețe! Oameni simpli, oameni comuni, banali, mese murdare, fum de țigară, zgomotul străzii, un bețiv ce nu se mai poate ține pe picioare. Acolo,în mijlocul consumatorilor frecvenți sau ocazionali, se petrece singurul spectacol ce merită urmărit: spectacolul vieții.Supărările și bucuriile fiecăruia sunt scoase la iveală de prietenul alcool."

Locuiam în apropiere, iar vara de multe ori stăteam până la ore mici ale dimineții în fața unei beri Arbema ori a unei pungi cu semințe. De câteva ori am prins și tramvaiele dimineții care duceau harnice oamenii la muncă, purtând conversații dintre cele mai interesante cu profesori decăzuți, oameni cu familie acasă dar loviți de patima alcoolului, țigani, foști sportivi (aici l-am întâlnit și pe legendarul Florea Dumitrache zis și Mopsul), oameni care în trecut lucraseră la Uzina 23 August.

Într-o seară am auzit următoarea conversație la masa vecină:
- Bă, tu știi care-i cel mai mare lac din lume?
- IOR-ul! Ha ha ha!
- Marea Caspică, băi prostule. Că nu e mare, e lac.

In altă seară beam cu Unchiu Marcel la Fănuța. Unchiu Marcel e milionar. La masa noastră se aciuiau tot felul de oameni, printre care și un bărbat bine făcut, tânăr și puternic. Unchiu Marcel dacă bea mult uită de sine și tocmai asta se întâmplă în seara respectivă. La un moment dat discutăm despre fotbal, iar tânărul bine făcut îi spune lui Unchiu Marcel că el ține cu Dinamo, la care acesta din urmă înfuriat se apucă să-i spună că Dinamo este echipa securității, iar lui securitatea i-a luat casele în regimul de dinainte. Apoi tânărul se duce să facă pipi în niște tufișuri care se aflau în spatele Fănuței, iar Unchiu Marcel merge după el, spunând că se duce să-l bată pentru că nu se poate ca cineva să țină cu securiștii. După o vreme Unchiu Marcel se întoarce cu Ovidiu (aflase cum îl cheamă pe om) de după gât, erau prieteni. Ovidiu i-a arătat că are proteze în loc de picioare, iar Unchiu Marcel i-a dat 500.000 de lei, pentru ca era un om sentimental și milos.

Numeroși vecini de-ai mei de pe scară își petreceau timpul la Fănuța. Erau băutori grei, care de dimineață își cumpărau o sticlă de vodka la 750 ml și o Fanta la 250 ml, iar până la prânz terminau, stând singuri la masă și neschimbând o vorbă cu nimeni. Apoi mergeau împleticit până la bloc și-i auzeam cum își bat nevestele și copiii. Astăzi nu mai trăiește niciunul dintre ei. Vă vine sau nu să credeți, dar au murit cu toții de ciroză. Doar nea Cici a scăpat, pentru că i-a cumpărat nevastă'sa mașină și a lăsat-o mai domol cu băutura.

Îmi plăcea să merg la Fănuța, să stau la masă și să mă uit la lumea grăbită de pe trotuar ori la mașinile ce alergau pe bulevard, bând o bere rece. Asta îmi era mintea atunci. Am revenit zilele trecute în acest local după vreo 10 ani și l-am gasit modificat. Terasa de altă dată a fost acoperită cu lemn, asta cauzând un aer închis, împuțit. Toți oamenii de la mesele vecine mi s-au părut că au privirea pierdută, mi s-au părut urâți, murdari, săraci, bătrâni, îndobitociți. Pensionarii vestului se plimbă în croaziere pe vase de lux, ori vizitează orașe frumoase, iar seara mănâncă și beau la restaurante fine, în timp ce pensionarii noștri în haine ponosite beau cea mai ieftină bere de la Fănuța privind în gol și negândindu-se la nimic anume. Sărăcia și viața plină de chin îndeamnă oamenii să bea la Fănuța până ajung la stadiul de dobitoc. Nu vreau să mai calc pe la Fănuța. E prea multă tristețe aici.

luni, 7 iulie 2014

Casierul

Fac cumpărături în Cora. Puţini oameni ştiu de unde vine acest nume, dar wikipedia ne lămureşte: The name comes from the Greek goddess Persephone (Roman: Proserpina) who is also known as Cora. Merg către casă, unde aşteaptă casieriţa, ultimul obstacol între un cumpărător fericit şi produsele sale. Ecranul digital al casei de marcat arată 204,79 lei. Îi întind casieriţei 205 lei, la care ea spune: "Nu aveţi bani ficşi?". Dă-te dracu şi nu mai îmi da restul 20 de bani, de vită idioată ce eşti. Parcă i-am dat o hârtie de 500 de lei, aşa mi-a vorbit.

Casieri şi casieri am tot observat prin periplul continuu pe care-l fac neobosit prin hyper şi mega marketuri. Unele sunt babe ce nu-şi mai găsesc locul în fabricile de textile desfinţate, absolvente ale celebrului liceu Nichita Stănescu. Altele sunt tinere din familii nevoiaşe care nu au reuşit în altă profesie, altele sunt tinere din familii bune care nu au învăţat prea bine, ca de plidă grăsuna plină de tatuaje şi piercinguri de la Cora. Are 10 inele pe cele 10 degete de la mâini, le-am numărat eu. Vorbeşte frumos şi miroase a parfum plăcut. Este una dintre acele grăsuţe apetisante pe care bărbaţii le doresc. Sunt casiere moşcăite care abia găsesc codul de bară şi casiere care scanează în câteva secunde un coş întreg. Sunt casieri cu barbă aranjată de zici ca sunt gigolo şi tineri abia ieşiţi de pe băncile liceului care-ţi scanează cu timiditate produsele. La Lidl mi se par cei mai rapizi casieri, aici fiind şi mulţi bărbaţi. Dar au şi salarii bune am înţeles, un casier ajungând şi la 2200 lei în mână. Sunt casieri care îţi dau restul la ultimul banuţ, iar alţii încearcă să te păcălească. Cei mai ţepari sunt la Mega Image. Câteodată au nesimţirea şi nu dau restul 30-40 de bani. Ca toţi oamenii sunt şi casieri de treabă. Este până la o urmă o meserie grea, dar trebuie dusă la bun sfârşit cu demnitate. Casierii sunt oglinda magazinelor. 

joi, 3 iulie 2014

Setea

de Eufrosin Potecă

Beau ca un cal uitat pe un deal,
Cu funia de gât ce-l sărută fatal,
Ca un puț secat printre ramuri de prun
Miraj desuet zace-n suflet nebun.

Beau cu tristețe pentru cei fericiți,
Pentru sărăcia duhului din cei adormiți.
Iluzii albastre nasc false regrete
Pios mă închin la varul de pe perete.

Beau cu pahare de foc vin stors din neguri
Întunericul se-așterne încet printre versuri
Cu capul în jos, inundat de sânge
Alcoolul tiranic în picioare ajunge.

Beau și mor, într-un hău mă însor
Cu pantofi de ardezie plutesc pe covor
Printre ochi, urechi și un nas furibund
În gunoi și lalele încet mă afund.

Beau veșnic cu nesaț, timpul îmi e paharnic
Gâtlejul e harnic, butoiul e darnic,
Văd îngeri și stele, simt miros de șofran
Viitorul e sacru, prezentu-i profan.