sâmbătă, 27 decembrie 2014

Haruki Murakami - Bărbaţi fără femei


Murakami trebuia să se oprească din scris după 1q84. Are şi el o vârstă, poate a obosit. Proza lui e din ce în ce mai slabă, uzitând aceleaşi subterfugii, păcălindu-şi constant fanii cu poveşti neterminate care chipurile sunt misterioase. Oare ce urmăreşte? Să cumpere câte o vilă fiecărei rude din milioanele de yeni pe care le primeşte pentru fiecare carte? Colecţia "Bărbaţi fără femei" cuprinde şapte povestiri, aproape fiecare începând promiţător, însă acţiunea este mereu lăsată în coadă de peşte. Parcă asistăm la un concurs de genul "continuaţi povestea...". Aceeaşi proză obosită care respectă standardul: purta tenişi Converse, conducea o Skoda Yeti, bea un Efes Pilsner, avea o pisică, asculta jazz, iubita lui avea păr pubian, pisica a dispărut, a dispărut şi el, univers paralel, monştrii de dincolo, nu ştim ce s-a mai întâmplat. Să rezumăm fiecare poveste pentru a nu uita peste 3 luni ce s-a întâmplat în această carte, ori pentru cei care nu vor să citească acest volum. În paranteză notez locul fiecărei poveşti în topul preferinţelor mele. Spoiler alert! "Drive my car" (4). Un actor de teatru în jur de 50 ani are un SAAB galben decapotabil. Permisul îi este luat şi angajează o şoferiţă de 25 de ani. Nevasta actorului este moartă, dar el îşi aminteşte de aventurile ei cu alţi bărbaţi, în special de cele cu un coleg actor cu care se întâlneşte şi el de câteva ori să bea. Încearcă să afle motivele pentru care nevasta îl inşelase. Actorul a avut o fată care a murit după naştere. În prezent ar fi avut vârsta şoferiţei. Tatăl şoferiţei a dispărut mai demult şi ar fi avut vârsta actorului în prezent. "Yesterday" (6). Povestea unui ciudat din Tokyo care vorbeşte cu accent de provincie, traducătorii ediţiei româneşti folosind moldoveneasca pentru a transpune cititorul. Povestitorul este din regiunea unde se vorbeşte cu accent, însă vorbeşte cu accent de Tokyo. Ciudatul are o prietenă căreia nu i-a băgat încă mâna în chiloţi (aşa se spune în carte, nu e invenţia mea). I-o recomandă povestitorului care iese cu ea la film într-o seară. Apoi povestitorul şi fata se întâlnesc peste mulţi ani, ciudatul e bucătar in USA. Nici ciudatul, nici povestitorul nu fac sex cu fata în această poveste. Organul independent (5). Un doctor îşi trăieşte viaţa de burlac cu mare plăcere. Are multe amante, majoritatea femei măritate sau care urmează să se căsătorească. Ţine şi câte 3-4 amante deodată. La un moment dat se îndrăgosteşte de una. Vede un film cu Auschwitz şi meditează la ce reprezintă omul. Se înfometează până moare. Şeherezada (3). O femeie îi spune unui bărbat câte o poveste de fiecare dată când fac sex, după ce termină partida. Bărbatul nu iese niciodată din casă, nu se spune de ce. Femeia îi aduce mâncare, apă, cărţi, dvd-uri şi face sex cu el de fiecare dată când vine, apoi îi spune o poveste. Într-o altă viaţă femeia era chişcar, adică un peşte care stă pe fundul apei şi cu ventuzele se prinde de alţi peşti şi le suge sângele. Femeia îi povesteşte despre cum în tinereţe intra în casele oamenilor şi în special în cea a unui băiat pe care-l iubea, furându-i diverse lucruri. Kino (1). Kino divorţează, îşi dă demisia şi îşi face un bar, unde vine un om ciudat care stă pe locul cel mai îndepărtat şi citeşte liniştit. Într-o zi vin doi oameni care se iau de Kino, dar ciudatul iese cu ei afară şi nu se ştie ce se întâmplă, pentru că se întoarce doar ciudatul. Mai vine o femeie care e arsă cu ţigara la ţâţe şi la pizdă, iar Kino face sex cu ea. Apar şerpi în jurul barului. Apoi omul ciudat îl sfătuieşte pe Kino să plece departe, nu se ştie de ce. Kino pleacă şi stă la un hotel. Noaptea îi bate cineva la uşă şi tot aude bătăile alea, dar nu răspunde. Sansa îndrăgostit (2). Un om se trezeşte într-o cameră ciudată metamorfozat în Gregor Samsa (personajul lui Kafka). E gol, e înfometat, nu ştie ce e cu lumea asta. E singur într-o casă mare pe care începe să o exploreze. Găseşte mâncare şi un halat cu care se acoperă. Vine o cocoşată care se uită la un lacăt de reparat. Samsa are erecţie, cocoşata crede că vrea să o fută. Nu se întâmplă nimic. Probabil povestea e o parabolă. Bărbaţi fără femei (7). Un om este sunat în toiul nopţii şi i se spune că o femeie s-a sinucis. Se gândeşte că este o fostă iubită de-a lui, pentru că toate iubitele lui s-au sinucis. Urmează nişte rânduri din care mare parte nu am înţeles nimic, cu marinarii care fură femei, sau ceva de genul. O poveste de-a dreptul execrabilă.

marți, 23 decembrie 2014

Restaurant Kulinarium Sibiu

Într-o seară de decembrie, în Sibiu, căutam un local bun pentru cină alături de nevastă şi copil, încercând să evităm cârnaţii şi fasolea cu ciolan servite în Piaţa Mare din rulote, la preţuri foarte mari unui public profan. Doream un restaurant bun, unde să nu se fumeze pentru că mi se pare o totală lipsă de respect din partea patronilor să aibă un restaurant unde se fumează. Doream un restaurant care să nu servească obişnuita ceafă de porc cu cartofi prăjiţi, pentru că mi se pare o dobitocenie să mănânci aşa ceva la restaurant, atâta timp cât poţi să-ţi faci tu acasă în 15 minute acest fel de mâncare. Am ajuns în Piaţa Mică şi mi-a sărit în ochi Kulinarium. Decor foarte interesant şi primitor, iar mâncărurile de pe meniul afişat afară ne-au făcut o impresie bună. Am intrat.






Un restaurant modern, fusion. Am ales una dintre tigăile lor şi n-a fost doar o tigaie picantă oarecare, ci o adevărată combinaţie ce m-a încântat. Pentru tigaia din imagine am plătit 37 de lei. Pentru un pahar de vin roşu (o băbaească neagră) am plătit 12 lei. Muzica jazz de bună calitate a fost perfectă pentru ambianţă.



Cel mic a luat o ciorbă de fasole în păine şi o pizza (bună, pe vatră), aşadar au şi mâncăruri cât de cât clasice. Ciorba 12 lei, pizza 22 lei. La final din partea casei i-a adus o prăjitură.



WC-ul absolut spectaculos. Nu doar curat, ci spectaculos.

Kulinarium nu este nici pe departe un local de lux, dar este un local de bun simţ, unde am petrecut momente minunate şi de unde am plecat fără să-mi pară rău de 150 de lei. Servire foarte bună, ospătari politicoşi şi simpatici. Din ce am văzut pe pagina de facebook a restaurantului, la câteva zile după noi, aici a luat masa şi Prima Doamnă a ţării.

joi, 18 decembrie 2014

Tadeusz Dolega Mostowicz - Vraciul. Profesorul Wilczur

Despre această carte specialiştii spun că este o dilogie, iar dexonline ne traduce acest termen prin operă dramatică care conţine două acţiuni distincte, dar legate între ele prin temă, idei şi personaje. Două volume în colecţia verde a bietului Dinu Patriciu, 100 de opere esenţiale. O carte la mare modă în anii de tinereţe ai părinţilor noştri care au urmărit şi ecranizarea la TVR în vremea comunismului. Chiar taică'miu a cumpărat aceste două volume şi mi le-a recomandat cu mare căldură, în adolescenţă citind şi el această poveste. Cartea, scrisă prin anii '30, urmăreşte în cel mai narativ stil cu putinţă viaţa tumultoasă a eminentului profesor chirurg Rafal Wilczur, de la clinica sa superprofesionistă din Varşovia până la satele din Polonia îndepărtată, o Polonie care în acele vremuri îşi anexase şi oraşul Vilnius. Deşi pare un pic depăşită de timp, fiind departe de literatura anilor 2000, romanul are un ritm alert, plăcut, uşor. Este o poveste senzaţională, foarte bună de citit atât pentru prietenii literaturii cât şi pentru cititorii de ocazie. Un prilej de întoarcere cu 100 de ani în trecut şi de observare a unor obiceiuri demult apuse, a relaţiilor de atunci dintre oameni, în vremurile când a pupa mâna unei femei echivala cu cel puţin un sex oral în ziua de azi. Personaje memorabile ne apar în paginile acestui polonez, pe lângă Wilczur avându-l în prim plan pe morarul Prokop, sfătos şi inteligent, om cu frica lui Dumnezeu, care este un simbol al arhaismului chiar şi pentru acele vremuri, semn că lumea este într-o continuă evoluţie şi modernizare. Şi o mai avem şi pe doctoriţa Lucia, cu sentimentele ei tâmpite, dar şi pe doamna Nina care este o amantă foarte bună. Şi încă o grămadă de medici excepţionali toţi, dar unii răi şi alţii buni din punct de vedere al omeniei. O carte cu multe întorsături de situaţie, unele previzibile şi forţate, dar până la urmă pot spune că mi-a plăcut. Au fost momente când nu am lăsat-o din mână. 

luni, 8 decembrie 2014

Aniversarea

Bietul Angheluţă nu trecea printr-o perioadă prea bună a vieţii sale. La muncă, toată săptămâna alergase, ba la direcţie, ba pe teren la clienţi, ba prin birouri după diverse acte. Nici acasă nu se putea odihni defel. Sâmbătă fiul său cel mare aniversa 10 ani, iar bietul Angheluţă în fiecare zi după serviciu trebuia să facă pregătiri, curăţenie, cumpărături. Nu se putea odihni o clipă, de dimineaţă până seara trebuia să îndeplinească sarcinile trasate de alţii. Directorul nu-l slăbea o secundă la locul de muncă, iar acasă nevasta îi făcea în fiecare zi liste pe care trebuia să le îndeplinească. Pe deasupra îl stresa şi copilul, care venea în fiecare zi cu tot felul de pretenţii în ceea ce priveşte cadoul pe care şi-l dorea. La început era vorba de un joc Lego mic, apoi de o maşinuţă radio-comandată, ca în final să se ajungă la o bicicletă. De unde să scoată bietul Angheluţă atâţia bani? Se mai apropia şi Crăciunul cu alte cheltuieli, mai aveau un copil mic căruia îi trebuiau scutece şi lapte praf. De grija banilor bietul Angheluţă nu putea să doarmă nici noaptea cum trebuie. Obosit era la culcare, obosit se trezea. Şi parcă timpul trecea degeaba, neaducând nimic bun. Nici măcar timp pentru o carte citită, sau un film la televizor. Să nu mai vorbim despre mersul la biserică. El care înainte era un cuvios, acum nu mai trecuse de multă vreme pe la biserică. Vineri seara, ajuns acasă, spera la un moment de odihnă. Începuse de trei luni să citească o carte japoneză şi cu toate că-i plăcea mult nu reuşea să o termine. Încă din autobuzul înghesuit visa la fotoliul său şi la finalul cărţii. Dar soarta îi era deja hotărâtă şi încă într-un mod cât se poate de neplăcut pentru el. Nevastă'sa cea cicălitoare l-a luat în primire de cum a intrat pe uşă, anunţându-l că mâine vor merge cu toţii la McDonald's, unde a făcut rezervare pentru petrecerea copilului.
- Nu, aşa ceva nu se poate, eu nu merg, ripostă bietul Angheluţă, care ura din toată inima poporul american şi în special mâncarea de fast-food.
- Ba uite că se poate, am plătit deja avansul, îi răspunse soţia.
- Eu nu merg.
- Ba ai să mergi, pentru că e copilul tău. Plus că vin şi părinţii colegilor lui de clasă. Ce or să zică?
Până să se dezmeticească bine, bietului Angheluţă i se aduse la cunoştinţă că cel mic rămăsese fără scutece. Cu alte cuvinte, pe un ton destul de poruncitor nevastă'sa îl trimise la cumpărături.

"Băga-mi-aş pula în ea de treabă!", gândi bietul Angheluţă. Se încălţă la loc şi plecă afară. Intră în primul butic de bloc şi din răzbunare îşi cumpără o bere de 2 litri, la PET. Câteva blocuri mai încolo era un parc unde îşi găsi o bancă tocmai bună pentru a bea berea în singurătate. Avea nevoie de puţină linişte, iar berea amară i se scurgea plăcut pe gât. Nici nu mai conta că frigul începutului de iarnă se coborâse peste oraş. Cum stătea bietul Angheluţă zgribulit cu gândurile sale rele, lângă banca lui se opri cineva care-i spuse: "Bună seara, Anghel!". Era Mona, mama Robertei. Roberta era colegă de clasă cu băiatul lui şi se cunoşteau de la şedinţele cu părinţii. Frumoasă, dichisită, divorţată, curviştină cum o socotea nevasta bietului Angheluţă. Însă acesta nu credea aşa ceva despre Mona, pe care de fapt o chema Ramona. Tresări speriat când femeia îl salută şi se ridică de pe bancă cu un automatism pe care nu-l putu controla, vărsând totodată şi berea.  Mona era o femeie prietenoasă şi-l pupă pe amândoi obrajii pe bietul Angheluţă, într-un mod cât se poate de moldovenesc, adică aproape de buze. Bietului Angheluţă îi plăcu acest lucru. După cum am mai spus, Mona, care de fapt se numea Ramona, era o femeie frumoasă. Femeia stătea în apropiere, iar bietul Angheluţă era mai mult decât bucuros să o conducă acasă şi chiar o invită la petrecerea fiului său de la McDonald's, deşi nu ştia dacă Roberta era în relaţii bune cu fiul său, însă dorea să o enerveze puţin pe nevastă'sa. Ştia prea bine că nu o suportă pe mama Robertei. Mona acceptă, iar în faţa blocului ei cei doi se mai pupară moldoveneşte încă o dată. Bietul Angheluţă cumpără scutece şi se întoarse acasă.

Mirosul de la McDonald's îi întoarse stomacul pe dos, iar când a trebuit să socializeze cu părinţii celor invitaţi îi veni să vomite de-a dreptul. Le zâmbi unor oameni pe care abia îi cunoştea, le mulţumi pentru cadourile aduse, le oferi sucuri şi hamburgeri. Se văzu obligat să mânânce produse de fast food ce păreau făcute din cauciuc pentru a nu strica mersul petrecerii. Era şi Mona printre părinţi, însă doar se priviră. Avea impresia că femeia îl priveşte cu subînţeles. Nu ştia de ce, dar îi plăcea acest lucru. Cei mici se jucau, simţindu-se în largul lor. Bietul Angheluţă mai mâncă un hamburger şi se retrase într-un colţ, departe de copii şi ceilalţi părinţi. Fără să vrea ascultă discuţia unui cuplu aflat la o masă de lângă el. Doi tineri îmbrăcaţi elegant, care parcă făceau notă discordantă cu acest fast food.
- Îţi mai aduci aminte pastele pe care le-am mâncat la Hotel Vilnius atunci când ne-am cunoscut?
- Daaa, grozave. Mie nu mi-au ieşit aşa niciodată. Îmi ies tot uscate.
- Păi le-am reconstituit eu acasă şi au ieşit identice cu alea de la Vilnius. Chiar le-am spus Paste Vilnius.
- Da? Cum ai făcut?
- Păi uite aşa:

Pentru 6 porţii sănătoase:
- o pungă penne rigate Combino (2,5 lei)
- 100 grame brânză rasă Grana Padano (7 lei)
- 500 grame smântână de gătit Pilos (3 lei)
- 200 grame de caşcaval ras (5 lei)
- 500 grame de ciuperci (4 lei)

În apa fiartă se pun pastele şi se dau 10 minute în clocot, timp în care tragem ciupercile în wok. Pe al treilea ochi al aragazului punem smântâna de gătit la încălzit şi aproape de punctul de fierbere turnăm brânza rasă Grana Padano. Amestecăm până se omogenizează brânza. Scurgem pastele fierte şi punem imediat peste ele caşcavalul ras şi ciupercile, iar la sfârşit sosul fierbinte (format din smântâna de gătit şi brânza Grana Padano). Amestecăm bine după care lăsăm 5 minute să se pătrundă totul. Servim alături de un vin alb. Un preparat ieftin, rapid, gustos.





- Văd că toate ingredientele sunt de la Lidl.
- Păi da. Eu sunt fan Lidl.
- Ăsta nu e un magazin de săraci?
- Depinde.

Bietul Angheluţă era acaparat de discuţia celor doi şi îşi spuse că va încerca această mâncare acasă. Sau poate la Mona, dacă-l va invita vreodată pe la ea. Ar mai fi ascultat la ce vorbeau cei doi oameni, dar începuse să-l doară burta. Mâncarea de fast-food avea un efect purgativ asupra lui. Se grăbi spre WC, care la McDonald's era destul de curat. Totuşi, ca o măsură de precauţie, nu se aşeză direct pe capacul closetului, ci mai înainte îl inveli în hârtie igienică. Cum stătea el aşa, uitându-se la uşa WC-ului din faţa sa, observă, scrise cu markerul, următoarele versuri:
Zilele sunt lungi când Bălan trage la căruţă
Nopţile sunt scurte când mă scarpin la puţă
Nopţi şi zile mă uit la Pantera Roz
Viaţa e frumoasă când citesc Amos Oz.

Nu-i plăcură aceste versuri, mai ales că murdăreau albul imaculat al încăperii unde se afla WC-ul. În maşină ţinea o sticluţă cu diluant, pentru că în timpul liber, pentru un venit suplimentar, bietul Angheluţă mai mergea pe la oameni ca să facă diverse lucrări. După ce termină treaba la WC şi se simţi uşurat se duse la maşină pentru a lua diluantul. Trebuia să şteargă prostia de catren de pe uşa toaletei de la McDonald's.

La întoarcere, când să intre la WC se întâlni cu Mona care-l făcu atent.
- Ne vedem în trei minute. Vreau să-ţi dau ceva.
- Ce să-mi dai?
- O să vezi. Ne vedem aici în trei minute.
Atât îi spuse, după care femeia intră în toaleta femeilor, iar bietul Angheluţă intră în toaleta bărbaţilor unde şterse cu diluant uşa. Versurile dispărură ca prin minune. Pe culoarul celor două toalete Mona îi dădu o pungă mică şi-i spuse să o ascundă bine şi să se uite ce-i înăuntru doar acasă, când o să fie singur. Apoi se întoarseră în mijlocul petrecerii, când tocmai se aducea tortul de căpşuni cu frişcă. Cu punga Monei îndesată în buzunar, bietul Angheluţă îşi luă fiul în braţe şi dădu tonul cântecului de "La mulţi ani!".

După ce toţi ai casei merseră la culcare, bietul Angheluţă se duse la baie şi deschise punga secretă de la Mona. Femeia îi dăruise chiloţii ei purtaţi. Bietul Angheluţă îi duse la nas şi inspiră adânc. Miroseau a parfum bun şi vag a femeie. Chiloţii nevesti'sii din maşina de spălat miroseau a vagin nespălat şi nici nu erau atât de fini precum chiloţii Monei. Bietul Angheluţă se masturbă cu chiloţii Monei, după care-i aruncă pe geam. Tocmai începuse ninsoarea. Pentru Angheluţă erau un nou început.

luni, 1 decembrie 2014

Amos Oz - Sumki

Sumki are 11 ani şi este îndrăgostit de colega lui de clasă, Esti. Cu toate astea o chinuie pe fată, răsucindu-i mâinile la spate ori făcându-i alte rele. Visează să ajungă la izvoarele fluviului Zambezi în Obangi-Shari, acolo unde nu a călcat niciodată piciorul unui alb. Primeşte o bicicletă fără cadru de la unchiul Tzemah şi porneşte spre a-şi îndeplini visul, dar se transformă în Dănilă Prepeleac (editura îl compară cu un Tom Sawyer păgubos, dar personajul românilor parcă este mai apropiat de Sumki). Situaţia se răstoarnă de la o oră la alta, surprizele aşteptând la fiecare pas într-un Ierusalim mirosind a varză murată şi gunoi din pubele, ori a seară de vară şi a dragoste. Amos Oz are atâta talent încât face din întâmplări banale adevărate bijuterii, încântându-şi cititorul prin măiestria cuvintelor, umorul situaţiei, descrierea împrejurimilor, simţămintele personajelor. Nu e doar o altă carte cu personaj din rândul copiilor, e o carte teribil de frumoasă şi sensibilă, o carte pe care o rumegi puţin pentru că Amos Oz aruncă ceva în spatele cuvintelor simple. E tipul ăla de carte pe care o vezi la început că e scurtă şi te opreşti deseori din citit pentru a prelungi suspansul şi a te bucura cât mai mult de senzaţie. (E ca atunci când faci sex şi te mai opreşti pentru ca extazul să dureze mai mult). Rămâi şi cu multe noţiuni de cultură generală după ce citeşti Sumki. De exemplu mi-a fost readus în urechi cuvântul Bab el-Mandeb, Poarta Lacrimilor. În poezia El Zorab mai întâlnim acest termen. Este strâmtoarea care desparte Africa de Asia. Foarte frumoasă carte. Veţi petrece alături de ea o după-amiază excepţională.

joi, 27 noiembrie 2014

Karen Levine - Geamantanul Hanei

Am primit această carte ca premiu la un concurs organizat de blogul Cafea cu taifas. O carte despre Holocaust ce se adresează copiilor, însă poate fi citită foarte bine și de către adulți. Cartea nu este doar binecunoscuta poveste a evreilor exterminați în Al Doilea Război Mondial, ci este și o poveste despre căutarea adevărului, în care o japoneză și un grup de copii din Tokyo încearcă să afle răspunsuri, încearcă să cunoască faptele petrecute cu mai bine de 50 de ani în urmă, încearcă să dezgroape misterele istoriei. O carte pe înțelesul tuturor, ilustrată cu poze originale, care reușește să sensibilizeze și să ridice semne de întrebare. Oare cine a permis asemenea atrocități? La ce au folosit? Cine le-a ordonat și de ce? Vom fi purtați în vremurile liniștite și frumoase din Cehoslovacia anilor '30, iar apoi vom asista la ocuparea nazistă a Cehoslovaciei și vremea lagărelor de concentrare. Vom merge în vremurile moderne și la Tokyo, dar și la Toronto, Canada. La sfârșit ne vom pune multe întrebări despre destinul oamenilor. Bună cartea și se citește în 90 de minute.

marți, 25 noiembrie 2014

Ilf și Petrov - America fără etaje

Citind această carte mi-am adus aminte de revistele "România pitorească" pe care părinții mei le cumpărau în vremea comunismului. Astfel este descrisă America, străbătută de la New York până în California și înapoi de marii noștri Ilf și Petrov din noiembrie 1935 și până în ianuarie 1936, alături de simpatica familie Adams (nu morții ăia din film) într-un Ford având nobila culoare a șobolanului. O țară inedită, o țară a contrastelor care la fiecare pas îi miră pe cei doi sovietici, obișnuiți cu altă orânduire socială, cu alt sistem al valorilor. O țară cu multe frumuseți naturale, dar și cu multe frumuseți înfăptuite de mâna omului. America, unde există multă bogăție dar și mulți șomeri pe străzi, oameni care fac autostopul și pleacă la mii de kilometri depărtare de casă pentru a-și căuta un loc de muncă. America, unde mâncarea nu are gust iar toate orășelele par la fel. America, țara dreptății dar și a gangsterilor și a corupției. America anilor '30 cu autostrăzi, milioane de mașini, industria filmului de la Hollywood, cu negri asupriți în statele din Sud și cu indieni cărora li s-a luat pământul. Deși întâmplările descrise sunt din urmă cu 80 de ani, cartea mi s-a părut foarte actuală. America este la fel și în prezent și mi se pare o chestie foarte frumoasă în a o traversa de la un ocean la altul. Mi-ar plăcea să pot face acest lucru. Bietul Ilf a murit la un an după această călătorie, de tuberculoza pe care se pare că a contactat-o în America. Bietul Petrov a murit 5 ani mai târziu într-un accident aviatic. Amândoi au trăit cam 40 de ani. Iată cât de efemeră este viața. Azi călătorești și vezi lucruri interesante, iar mâine mori. Murim ca mâine, după cum spune titlul unei frumoase poezii. Bună cartea. Nu vă așteptați să fie ceva în genul "Douăsprezece scaune" sau "Vițelul de aur", pentru că nu are cum. Este un jurnal de călătorie. Mi-a plăcut mult.

duminică, 23 noiembrie 2014

Târguri de carte

Citesc câteva bloguri despre cărţi şi de asemenea urmăresc pe facebook trei-patru oameni care vorbesc mult despre literatură. N-am înţeles niciodată excitarea care-i cuprinde în preajma târgurilor de carte. Sunt pur şi simplu înnebuniţi, îşi fac liste de cumpărături, îşi pun poze cu noile achiziţii, se bucură ca nişte copii în dimineaţa de Crăciun. Nu mai particip de multă vreme la astfel de evenimente, pentru că nu am de ce. Nu ţin să iau autograf de la nu ştiu ce scriitor şi nici să-l vad pe viu, că nu e meci de fotbal şi nici piesă pe teatru. Nu ţin nici să-mi cumpăr ultimele noutăţi cu 20% reducere faţă de librărie, pentru că le iau peste o lună de pe elefant cu 50% reducere (nu vreau să fac reclamă, că nu sunt plătit pentru asta, dar elefant e un exeplu bun în acest caz). Şi nici nu mă înghesui şi nici nu bat tot oraşul până la expoziţie şi nici nu plătesc bilet de intrare. Deci de ce toată această preocupare pentru târgurile de carte?

miercuri, 19 noiembrie 2014

Muzeul Prado

Intrarea la Muzeul Prado costă 14 euro, însă după orele 18 este gratis. M-am dus după ora 18 şi era o coadă infernală, drept urmare mi-am spus că nu are rost să mă umilesc alături de toţi calicii. M-am dus a doua zi şi am plătit 14 euro, nu am stat la coadă, nu a fost aglomerat, nu mi-a părut rău. Nu sunt un cunoscător al picturii şi recunosc că m-am dus din snobism să vizitez acest muzeu, ori poate din trufie deoarece se spune că Prado este emblematic pentru Madrid şi nu ai fost la Madrid dacă nu ai trecut şi pe la Prado. Alţii merg şi vizitează Stadionul Santiago Bernabeu, dar ce rost are să vizitezi un stadion gol? Ce să vezi?

Aşa profan cum sunt, Prado m-a copleşit prin frumuseţe. Am încercat să văd toate picturile în trei ore, timp probabil insuficient şi pentru a admira un singur tablou. Goya, Rubens, Velazquez, Caravaggio, El Greco ori Tiziano Veccelio, oameni care au ridicat pictura la rang de artă.

Cel mai mult mi-a plăcut un tablou ce înfăţişează judecata lui Paris, care trebuie să ofere mărul celei mai frumoase zeiţe şi are de ales între Afrodita (Venus), Arthemis (Diana) şi Athena (Minerva). Toate aceste mari zeiţe sunt dezbrăcate şi fiecare aşteaptă mărul. Sunt voluptoase, au forme apetisante, sunt grase pentru zilele noastre, dar ăsta era idealul de frumuseţe acum 500 de ani. Toate tablourile înfăţişează femei cu celulită, cu burta atârnând, dar sunt extrem de ispititoare. Un alt tablou frumos o înfăţişează pe Venus stând dezbrăcată în pat, iar un om cântă la pian şi se uită fix în vaginul zeiţei. Sexualitatea atinge cote maxime în unele tablouri. Multe tablouri sunt în serie, iar unul prezintă femeia îmbrăcată, celălalt nud. O combinaţie ciudată de tablouri, zugrăvesc o fată de 6 ani, foarte grasă, 70 kg, care a fost adusă la curtea regelui. În primul tablou este îmbrăcată, în al doilea este nud. În vremurile noastre cu siguranţă pictorul ar fi fost acuzat de pedofilie.

Scenele sexuale nu sunt totul la Prado. Vom vedea scene de război absolut magnific pictate, în tablouri imense. Scene biblice din Noul sau Vechiul Testament. Portrete de regi sau oameni cu funcţii. Scene din natură sau cu oameni din popor. Mi-a plăcut totul la superlativ. Nu mă sfiesc să spun că Prado este poate cel mai frumos loc din Madrid.

miercuri, 12 noiembrie 2014

Într-o dimineață

Cât am stat în Spania am fost setat pe ora României, așa că mă trezeam dimineața la 7, ceea ce la ei însemnă 6. Într-o dimineață eram deja afară la ora noastră 7:45, la ei 6:45. Abia se lumina de ziuă, iar eu căutam un loc unde să pot lua micul dejun. Pe stradă am întâlnit pâlcuri de tineri beți care cântau și vorbeau tare. Am întâlnit fete tinere singure împleticindu-se, cu o bere la cutie în mână. Râdeau singure pe stradă și ar fi fost o pradă ușoară pentru futut, ceea ce probabil își doreau. Mie îmi era foame, pentru că sunt obișnuit să iau micul dejun cu promptitudine. Pe străzile din Madrid dimineața sunt multe gunoaie și în unele locuri pute a urină. Am găsit un local deschis și am intrat. La mese era plin de spanioli, femei și bărbați, care beau bere la halbă și vin roșu din pahar cu picior. Vorbeau tare și râdeau zgomotos. Sâmbătă dimineață. La tejghea era un singur client, într-un impecabil costum bej, ținând o geantă diplomat pe scaunul înalt de lângă el. Era negru. Bea cafea dintr-o ceașcă aflată pe o farfurioară. Singurul om din local care nu consuma alcool. M-am alăturat lui, cerând un ceai și o budincă de cartofi cu ceapă. Barmanul nu înțelegea bine că vreau ceai, probabil nu mai băuse cineva ceai de multă vreme în localul său. Într-o zi Eufrosin Potecă, observând că beau ceai,  m-a întrebat: "De ce bei ceai? Ești răcit?". Am luat ceaiul și budinca de cartofi și m-am așezat lângă negru. După ce am terminat de mâncat și băut am dat să ies, dar am dat peste un grup ce abia intra în local. Erau amețiți de băutură. Un băiat m-a întrebat:
- Hola! Que tal?
- English please, i-am zis eu.
- Where are you from, my friend?
- Bucharest.
- O, Romania. Take care, my friend. Have a nice day.
Mi-a strâns mâna cu putere, apoi m-a îmbrățișat. L-am îmbrățișat și eu, după care am ieșit din pub. Negrul plecase deja.
Pe străzi începuseră să apară mașinile de la salubritate. În Madrid au un mod inedit de a face curățenie. Nu am văzut măturători, ci doar mașini tip cisternă, iar în spatele mașinii stă un om cu un furtun prin care curge apa cu mare presiune și astfel spală caldarâmul. Presiunea apei adună gunoaiele în grămezi, care apoi sunt luate și puse foarte frumos în pungi. Spaniolii sunt și ei nesimțiți ca românii și arunca gunoaiele pe jos, însă la ei se face curățenie cu mare simț de răspundere. Zilnic. Și cine face curățenia? Numai și numai negri, la fel de negri ca vânzătorii de genți. Acești africani care după înfățișare par desprinși din cărțile lui Chinua Achebe, spală cutiile de bere goale, ambalajele de la Burger King sau pișatul spaniolilor. Iată cum arată sclavagismul secolului XXI. Sunt curios ce era cu negrul la costum care bea cafea și unde s-a dus.

luni, 10 noiembrie 2014

Lume pestriță

Merg spre gara Atocha în speranța că voi găsi acolo negri cu genți. Pe drum mi se face foame și intru într-un bar de tapas, tapas însemnând gustare, foarte populare printre spanioli. În spatele tejghelei este un om și mă întreabă ce doresc, iar eu îi spun în engleză că vreau o bere și niște mâncare, ce vrea el să-mi dea. Îmi umple o halbă mare cu bere, apoi îmi cere numele și cu o voce poruncitoare îmi spune să mă așez la o masă în sală, urmând să mă strige el când e gata comanda. În Madrid toți chelnerii vorbesc răstit, au o grosolănie care îmi place. După câteva minute îmi tună numele și mă duc la tejghea, unde o femeie neagră ca abanosul îmi zâmbește, întinzându-mi o farfurioară pe care se află 4 chifle rumenite umplute cu jamon și câțiva cartofi gen chips, probabil făcuți în casă. Merge excelent această gustare cu berea. E plăcut modul asta al spaniolilor de a mânca ceva pe fugă.

Găsesc negri cu genți. Nu le admir mult și un negru ca noaptea mă ia în primire:
- Yes, sir. Good quality, sir.
- What is the price?
- 22 euro.
- It's too much. I'm not from Great Britain, or France. I'm from Romania. It's a poor country. I don't have money. Where are you from?
- I'm from Senegal.
- A, Senagal. Dakar.
- Ooo, do you know about Senegal?
- Yes, from football.
- I know Romania. Gheorghe Hagi.
Iată cum fotbalul este cel mai bun ambasador și doi oameni din țări diferite pot închega o discuție. I-am zis că-i dau 15 euro pe geantă, el a zis să-i dau 18 și i-am dat, deși puteam să o scot și mai ieftin, dar mi-a plăcut de el, că a vorbit frumos, plus că nu îmi place să mă târguiesc. Geanta e bună și pare trainică, nevasta s-a arătat mulțumită, plus că este o tradiție în Spania să cumperi o geantă fake de la acești africani.

În Plaza Espana am găsit negustori paraguayeni care vindeau eșarfe din kașmir. Au fost uimiți când le-am spus că Asuncion e capitala lor, am fost uimit când mi-au spus că Bucharest e capitala noastră. Sunt oameni pe lumea asta care cunosc foarte bine geografia elementară, iar în Madrid găsești adunați laolaltă oameni din foarte multe părți ale Mapamondului.

joi, 6 noiembrie 2014

În ziua de alegeri

Primul tur al alegerilor pentru președinte din 2014 m-a găsit la Madrid, capitala Spaniei. Sunt un om cu conștiință, așa că am căutat adresa consulatului pentru a putea vota. De dimineață am luat metroul pe Magistrala 1 și am mers 14 stații de la Tribunal la Miguel Hernandez, acesta din urmă fiind un mare poet spaniol, versuri de-ale sale împodobind pereții stației. În vagon, pe scaunele de vis-a-vis stăteau două femei care vorbeau în română. Cum și ele au coborât la stația Miguel Hernandez, am fost sigur că merg la vot așa că am strigat după ele: "Bună ziua! Mergeți la vot?", iar ele au răspuns afirmativ, așa că ne-am împrietenit pe loc și le-am urmat, ele știind bine drumul. Una din Alexandria, cealaltă din Roșiorii de Vede, de 14 ani lucrau în Spania. "Ce lucrați?", le-am întrebat, iar ele mi-au răspuns: "La munca de jos. Menaj în case. Ne-am băgat sclavi la spanioli.". Una avea facultate, lucrase la cadastru în Alexandria, dar văduvă și cu doi copii cum să te mai ajungi cu banii? "Pentru copii am plecat. Să-i țin la facultate.". Este grea munca în Spania, iar dorul de țară este mare. E greu printre străini. Mergem către consulat pe un pod care trece peste autostrada cu trei benzi ce duce spre Valencia. În fața consulatului este coadă, dar totul merge destul de repede. Niște oameni ne împart fluturași de reclamă la magazine din Spania care vând produse românești. Bere Ursus, smântână Napolact, cârnăciori bănățeni, crenwursti Aldis, apă minerală Borsec. O mică bucurie pentru românii de aici, prilej de aducere aminte despre cum era în țara lor. Votez, după care le aștept pe cele două femei și mai vorbesc cu ele. Vreau să-i cumpăr o geantă nevestei, rămasă acasă, și le întreb pe cele două despre negustorii negri care vând genți în centrul Madridului. Îi știam de când am fost la Barcelona. Pe un cearceaf, prinse cu sfoară între ele, au 10-12 genți. Atunci când vine poliția, printr-o simplă tragere de sfoară tot cearceaful cu genți se transformă în sac, iar negrul o ia la fugă cu sacul în spinare și poliția nu are ce să-i facă. Femeile prevăzătoare mi-au spus să am grijă pentru a nu fi păcălit când cumpăr geanta, iar apoi sfătuindu-se între ele au decis că e cazul să mă însoțească, pentru că ele oricum știu limba și îmi scot geanta la un preț mai ieftin. Chiar mi-au schimbat o hârtie de 50 euro în bani mai mici, pentru a nu mă afișa în fața negrilor cu mulți bani. Iar apoi, tot schimbând impresii cu cele două care se bucurau să audă pe cineva din România, am luat metroul și am coborât la Vodafone Sol, ieșind la suprafață în Puerta del Sol, care este piața centrală din Madrid. O piață unde se perindă sute de mii de oameni din toate colțurile lumii, inclusiv zeci de cerșetori, țigani din România, de care chiar îți este scârbă. Femeile mi-au spus să am grijă la aparatul foto pentru că umblă bande de hoți ukrainieni care îți taie geanta de la gât și nici nu simți. Fiind duminică la prânz piața era ultra aglomerată, dar fiind și multă poliție, negri cu genți dispăruseră. I-am căutat spre Opera și apoi în Plaza Mayor, iar apoi spre Callao, dar erau de negăsit. Femeia un pic mai în vârstă deja gâfâia de oboseală și mi-a spus că ea pleacă acasă, că are operație de bypass și trebuie să-și ia medicamentele. Și mi-a urat sănătate și mi-a spus că numără zilele până în august 2015 când iese la pensie în România și pleacă din mizerabila Spanie unde a crescut 5 nepoți ai altora, în timp ce a stat departe de proprii nepoți care nici măcar nu o cunosc. Am plecat cu cealaltă femeie spre Plaza de Espana și aceasta a scos un sandwich cu șuncă românească din geantă și mi-a dat să mănânc. Și mi-a povestit foarte multe și mi-a spus câte lacrimi amare se varsă aici și cât de greu câștigați sunt banii, departe de familie și de țară. Și ne-am plimbat pe Gran Via și am admirat arhitectura orașului și am vorbit de toate, iar la Plaza de Espana lângă monumentul lui Cervantes unde se strâng deobicei negri cu gențile nu era nimeni. Ne-am luat la revedere și ne-am pupat. Pentru trei ore am fost prieten cu două bătrâne amărâte care au ales calea străinătății de prea mult rău în țara lor, dar care totuși au mers la vot și speră la mai bine. Geantă nu am găsit, dar m-am gândit să mă duc la gara Atocha în ziua următoare, că poate găsesc acolo.

miercuri, 29 octombrie 2014

Pawel Huelle - Eram singur și fericit

Nu vă lăsați păcăliți de coperta plină de candoare, pentru că în spatele ei se ascunde o carte grea, metaforică, plină de subînțelesuri, o lume ascunsă ce-i pune intens cititorului mintea la contribuție. Pasajele artistice se întrepătrund cu cele filozofice, lumea visului cu cea a realului. Au fost pasaje care mi-au plăcut foarte mult, suite de imagini ale comunismului în Polonia, ori ale disprețului pe care polonezii îl au pentru ruși și nemți, au fost pasaje care mi s-au părut o combinație între Kawabata și Kafka, metafore pline de culoare pe fondul unor tablouri ale absurdului, au fost momente de narațiune interesante, însă mărturisesc că au fost și rânduri care nu mi-au plăcut, ori nu le-am înțeles pe deplin. Cartea cuprinde opt povestiri, singura legătură dintre ele fiind că naratorul este același, un băiat din orașul Gdansk. Copilul este fermecat de vecina lor nemțoaică, care-i cântă la pian Wagner și-i explică câte ceva despre lumea muzicii culte (Mutarea), participă alături de părinți la înlocuirea vechii mese rotunde, drumurile ducându-l într-un sat unde asistă la tăierea ilegală a unui porc (Masa), se împrietenește cu o fată ciudată când merge cu vărul Lucian la pescuit, în această poveste apărând probabil unica scenă cu conotații sexuale din carte; fata are 12 ani, el are 13, fata îl cheamă într-o cameră de baie unde se dezbracă și intră în cadă, iar băiatul se miră că fata nu are chiloți (Gute Luisa), începe să culeagă melci alături de tatăl său, mare inginer care ajunge măturător în gară pentru că nu dorește să-și pună semnătura pe un proiect sortit eșecului; aflăm cum cei de la gară află primii când sosesc transporturi cu aspiratoare din Cehoslovacia [am avut și eu aspirator din Cehoslovacia mai demult, cred că e tradiție la ei], mobilă din Yugoslavia sau covoare persane din RDG (Melcii, bălțile, ploaia), se împrietenește cu un motociclist care face cascadorii și se îndrăgostește de fata unui evreu bogat (Prima iubire), își așteaptă bunicul la aeroport, iar avionul acestuia are probleme (Minunea), pleacă la ski cu unchiul său și nimeresc într-un sat ciudat venit din alte vremuri (Unchiul Henryk), participă la înmormântarea fostului șef, un tip ciudat și evocă vremurile de când acesta trăia, în ultima poveste care mi s-a părut destul de dificil de deslușit, fiind prea întortocheată (Zile fericite). Per total avem o carte bună, rafinată, care iese din tipar prin originalitate, o dovadă de literatură adevărată.

joi, 23 octombrie 2014

La croitorie

Merg la croitorie pentru o scurtare de pantaloni. Croitoreasa e tânără și mă miră acest fapt, pentru ca tinerele femei din ziua de azi nu mai învață o meserie. Sunt fie corporatiste dacă au școală, fie casiere sau lucrători comerciali. Intru în cabina de probă și îmbrac noii pantaloni. Tânăra croitoreasă mă așează cu fața la oglindă și se apleacă pentru a-mi lua măsură. O pot observa foarte bine în luciul oglindei și primul lucru care-mi atrage atenția este decolteul ce-i pune în evidență țâțele, dar ce mi se pare mie drăguț la ea este șanțul dintre țâțe. Îmi amintesc de un banc pueril pe care în copilărie l-am citit în celebrul calendar al umorului, un calendar de prin 1991 care se rupea filă cu filă. Bancul spune în felul următor:
"Logodnicul se uită la decolteul logodnicei. Aceasta întreabă:
- Iubitule, îți place noul meu medalion în formă de avion?
- Mai mult îmi place pista pe care a aterizat."
Croitoreasa are ochii albaștri și părul blond. Seamănă cu o suedeză din filmele sexy pe care le vedeam în tinerețe, pe casete video închiriate. Filme nevinovate cu femei blonde despuiate. Femeile suedeze nu cred că joacă în filme porno, pentru că Suedia e o țară mult prea bogată și femeile nu se compromit astfel. Actrițele porno sunt cehoslovace, poloneze, unguroaice sau din fosta URSS.
Nici croitoreasa n-ar juca în filme porno, doar pentru o scurtare de pantaloni cerându-mi 15 lei. Croitoria este o meserie bănoasă. Meseria e brățară de aur.

duminică, 19 octombrie 2014

Jonathan Coe - Expo 58

Thomas Foley lucrează la Biroul Central de Informaţii de pe Baker Street într-o umilă funcţie ce presupune redactarea anumitor texte cu caracter civic, soţ al unei femei casnice cu care nu pare să aibă prea multe în comun, tată al unei fetiţe de câteva luni, vecin cu plictisitorul domn Sparks. Viaţa lui Thomas se schimbă total când acesta este trimis la Expo 58 Bruxelles într-un post pe care nu-l înţelege foarte bine la pubul Britannia din cadrul Expoziţiei Internaţionale. Cartea, scrisă într-un ritm vioi, plăcut, lejer, oferă cititorului nu doar o imagine amuzantă a clasicelor poveşti de spionaj foarte la modă în perioada Războiului Rece, ci şi o imagine de ansamblu a Expoziţiei Internaţionale. După ce am citit cartea m-am uitat minute bune la poze de la acest eveniment, încercând să îmi imaginez lumea în care personajele lui Jonathan Coe s-au desfăşurat. Ce arhitectură interesantă au pavilioanele URSS şi USA, ce frumos arată restaurantul Praha din cadrul pavilionului cehoslovac, ce impact trebuie să fi avut în acele vremuri vederea construcţiei numită Atomium. Iar pe lângă toate acestea cartea oferă şi o clasică poveste de dragoste, frumos construită de autor. O belgiancă frumoasă şi tânără protagonistă. Nu mi-am putut imagina această femeie nicidecum. Oare cum arată o belgiancă frumoasă în 1958?

Ce mult mi-a plăcut cartea. Foarte diferită faţă de ce mai citisem de la Coe (Casa somnului, Ploaia înainte să cadă, Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim). Stilul folosit pentru Expo 58 mi s-a părut destul de murakamian. Să luam de pildă întâlnirea cu Anneke de pe aeroportul Melsbroek. Păi în pasajul ăsta parcă citeam despre Malta Kano. Ori dragostea cu care autorul introduce în text piese muzicale (frumoasă Streamline Train, a celor de la Ken Colyer Skiffle Group), mâncare ori alte mărci de produse (chipsuri Smith’s salt’n’shake ori ţigarete Player’s Navy Cut). Totuşi povestea este mai bună ca cele scrise de Murakami şi are o finalitate, plus că e cu picioarele pe pământ, e palpabilă, nu e ceva fantastic. Mi-au mai plăcut foarte mult elementele care induc atmosfera anilor respectivi, sfârşitul anilor '50. Chestii gen fumatul în avion, modul de adresare între oameni, obiceiurile. M-am gândit la serialul Mad Men care abundă de asemenea elemente.

O undă de tristeţe m-a cuprins la ultimul capitol, în care sunt trecute în revistă mai multe întâmplări istorice ce au avut loc din 1958 până în prezent, alături de elemente din viaţa personajelor cărţii. Mi-e ciudă pe timpul care trece şi mi-e ciudă că nu mai rămâne nimic din noi, că totul este efemer. Am sporit melancolia ascultând de câteva ori o piesă clasică ce apare în carte, Pastorale d’ete, compoziţie a elveţianului Honegger.

miercuri, 15 octombrie 2014

Cu autobuzul

Ajungându-mă blestemul Simonei Tache căreia i-am zis că transportul public echivalează cu purtarea hainelor second hand, am ajuns, ca săracii, să merg cu autobuzul 104 în Cora.

De ce întotdeauna atunci când sunt libere două locuri, unul lângă celălalt, omul se așează pe scaunul dinspre culoar, blocând astfel accesul către scaunul de la geam? Unii sunt chiar mai nesimțiți și își pun sacoșa pe scaunul liber de lângă ei. Când văd așa ceva, numai de-al dracu mă duc și mă așez pe locul respectiv, împingând bine respectiva persoană. Și întotdeauna se face că eu cobor înainte și mă mai împing încă o dată.

În mașina 104, o mamă îi spune fetiței: "Săptămâna viitoare este testul. Doar în seara asta și mâine seară mai poți repeta. Dacă nu repeți acum, să știi că sâmbătă nu mergi la ziua Biancăi. Îi duci doar cadoul și stai și înveți!". Fetița are 10 ani și e obosită. Are ochii triști și se uită în gol. Este ora 20. Ce poate să mai învețe copilul acum seara după o zi întreagă în care a făcut diverse? Ce amenințare dobitoacă e asta din partea mamei? Nu-i poate spune cu frumosul? Sunt copiii ăștia care învață bine, au note bune, iar la maturitate clachează, ca protagonista romanului Pianista, sau ca protagonistul romanului Soldații.

duminică, 12 octombrie 2014

Adrian Schiop - Soldaţii Poveste din Ferentari

O carte greu de digerat, pentru că dacă eşti heterosexual nu prea te încântă să citeşti despre cum se mângâie doi bărbaţi, despre cum îşi rostesc vorbe dulci, despre cum îşi sug reciproc pulile şi se fut în cur. Dar trecând peste asta, uşor-uşor îţi dai seama de sensibilitatea prozei lui Adi Schiop şi realizezi că ai în faţă o carte interesantă, chiar frumoasă pe alocuri. Pe mine m-a cuprins tristeţea şi mila citind acest roman care prezintă relaţia dintre un ziarist ce locuieşte în Ferentari şi Alberto smardoiul, un ţigan de 33 de ani care vreo 15 ani a petrecut în puşcării, unde a fost lăchit încă de tânăr. Ce doi ba se iubesc, ba se ceartă, îşi iau întotdeauna ţigări şi bere la PET de ultimii bani, încearcă să se adapteze vieţii normale fără nicio şansă de succes, amândoi fiind cazuri pierdute definitiv. Foarte bună partea psihanalitică a cărţii care încearcă să explice comportamentul lui Alberto, cum foarte bune mi s-au părut şi rândurile în care se vorbeşte despre cartierul Ferentari sau despre interlopi şi manelişti. O carte despre bulangii, boschetari, alcoolici, lumea de jos care există cu adevărat dar puţini dintre noi o cunosc. O lume la fel de mizerabilă sau poate mai mizerabilă ca în Trainspotting. Am văzut tot felul de interviuri pe net cu Adrian Schiop. Pare o persoană de treabă, mi-ar părea rău ca Soldaţii să fie autobiografie.

marți, 7 octombrie 2014

Etajul XXII

Eufrosin Potecă, nu citi povestea de mai jos. Este despre mâncare şi vei spune că numai la asta îmi este gândul. Nici tu, Rodica, să nu citeşti. Este o poveste perversă care te va scârbi până în măduva oaselor. Nici Ionescu să nu citească. Cu siguranţă va considera povestea proastă, aşa că va pierde 10 minute din viaţă. Să citească în schimb Ema Cojocaru, Andreea Toma şi fructitza. Vreau să ştiu părerea lor. Dar să începem!

I
Alarma telefonului mobil îl trezi la 6:30 într-o dimineaţă de luni, o oră oarecum târzie pentru partea de sud a oraşului, considerată mai săracă, cu oameni plini de nevoi, care plecă cu noaptea în cap de acasă zi de zi, pentru a-şi face un rost în viaţă, pentru un trai mai bun. Cei mai norocoşi lucrează la corporaţiile din partea de nord şi străbat întreg oraşul pentru a ajunge la locul de muncă, alţii se deplasează la ultimele uzine rămase în sud, reminiscenţe ale regimului de altă dată. Înainte de plecare trebuie să pregătească pachetul copiilor pentru la şcoală, iar copiii mai mici vor fi lăsaţi la creşele sau grădiniţele de stat din zonă. La ora 7 tumultul străzii este maxim, iar cei plecaţi se vor întoarce abia peste 10 ore înapoi acasă. Totuşi 6:30 era o oră extrem de matinală pentru el, obişnuit să ajungă la serviciu după 10. Fără nevastă sau copii. Stă împreună cu o fată, dar ea, din provincie fiind, mersese acasă în week-end şi avea să se întoarcă mai târziu în cursul zilei. Îşi făcu un duş şi fără să mănânce nimic, se îmbrăcă şi ieşi afară îndreptându-se spre staţia de metrou, fără nicio grijă sau vreun gând supărător în minte. Şi el şi fata aveau salarii bune, deşi nu se speteau muncind, încă nu aveau in plan copii şi nici altceva concret, deşi amândoi se apropiau de 30 de ani. Intersecţia Şoselei Berceni cu străzile Turnu Măgurele şi Ion Iriceanu era deja blocată, iar şoferii claxonau plini de nervi, ca în fiecare dimineaţă. Avea şi el maşină, un Renault Gordini nou-nouţ, dar astăzi nu se ducea la serviciu, aşa că preferă transportul în comun. Staţia de metrou Apărătorii Patriei era ticsită de lume, însă doar în perimetrul peronului aflat pe sensul către centru, aşa că merse la celălalt peron şi luă trenul până la capăt, iar apoi un tren gol către centru pentru a se putea aşeza pe scaun. Avea drum lung şi pentru a-şi alunga plictiseala începu să se joace pe telefonul mobil, nebăgând în seamă oamenii care se îmbulzeau în vagon la fiecare staţie. Ieşind la staţia Aviatorilor, a găsit acelaşi zumzet de la traficul infernal, aceeaşi aglomeratie de oameni grăbiţi, dar parcă aerul era altul. Nordul oraşului, cu lumea corporatistă şi vile luxoase, cu maşini de zeci de mii de euro şi restaurante bune, cu femei dichisite şi bărbaţi în costum de la corpul diplomatic. Nordul care pare din altă lume faţă de sud, cu autobuzul 301 care te duce pe Bulevardul Beijing înspre Cartierul Francez. Hotelul Vilnius cu cele 23 de etaje ale sale străjuieşte împrejurimile formate din blocuri cochete de patru caturi sau vile identice ca model. Peste tot este curat şi linişte, acum în aerul dimineţii chiar ai senzaţia că eşti într-un orăşel de munte. Oricum, este o zonă diferită de restul oraşului, un oraş în oraş. Se miră şi el de străduţele lăturalnice pline de flori, fără maşini şi claxoane, fără blocuri gri. Parcă se află în concediu, aşa se uită în stânga şi-n dreapta şi i se pare totul extraordinar. Şi se gândeşte că la un moment dat o să-i pice o avere de undeva, sau va face o afacere fără să muncească mult şi va câştiga bani, iar atunci poate se va muta şi el aici. Dar timpul se pare că îl presează un pic, pentru că se uită la ceas şi intră numaidecât în holul Hotelului Vilnius. Hotel de 5 stele. Nu se uită deloc către recepţie şi merse pe lângă lifturi, coborând scările către subsol, timp în care nările îi fură asaltate de mirosuri diafane. Omletă cu şuncă, cârnaţi prăjiţi, caşcaval pane. Sunete de tacâmuri şi voci de oameni fericiţi susurau pe lângă urechile lui, venite prin calea aerului tocmai din sala de mese a hotelului. Oaspeţi întârziaţi îşi mâncau micul dejun, dar el nu avea timp pentru aşa ceva acum. Undeva în pântecul hotelului Vilnius, după ce coborâ treptele, zări o uşă. La intrare aşteaptă cuminte o fată tânără, o hostess, care-l intreabă cu politeţe de nume, apoi îi dă o legitimaţie de acces care se pare că-l aştepta deja. Deschide uşa şi fără a spune nimic se aşează pe un scaun din fundul sălii, sală în care erau deja vreo 30 de persoane care căscau ochii la o femeie între două vârste, îmbrăcată într-un taior modern, care explica ceva în faţa unui ecran pe care retroproiectorul trimitea un fascicul de raze reprezentând un grafic colorat.
II
Seminarile de prezentare pentru anumite produse au devenit un mod de viaţă pentru mine. Nu contează prea mult domeniul, important e ca agenda de lucru să cuprindă o masă de prânz, iar majoritatea evenimentelor de acest fel au inclus lunch-ul, dar şi un cofee break unde sunt servite prăjiturele, ceai, cafea şi suc. Nu sunt nicidecum sărac şi pot mânca foarte bine şi pe banii mei, însă mă încântă cumva acest fel de pomeni, această mâncare gratuită obţinută în schimbul faptului de a te pretinde interesat de anumite chestiuni. Iar pe lângă bucuria prilejuită de prânzul într-un mediu cât se poate de luxos, contează foarte mult şi faptul că am o zi liberă de la birou şi nu în ultimul rând chiar îmi place să ascult oameni vorbind despre chestii care nu mă interesează neapărat în mod direct. La serviciu găsesc înţelegere şi sunt mereu trimis la aceste seminarii. Una la mână că sunt prieten atât cu directorul companiei, cât şi cu secretara acestuia care se ocupă în mod direct de evenimente, ea primind pe mail invitaţiile, iar doi la mână nimeni altcineva din companie nu e interesat de prezentări. Compania unde lucrez are multe departamente şi acoperă o gamă largă de ramuri ale industriei, astfel încât de-a lungul timpului am participat la prezentări din cele mai variate precum: produse chimice pentru fertilizarea solului, soluţii de stocare în cloud, aspiratoare cu spălare, patiserie franţuzească, anvelope patru anotimpuri, maşini de făcut gheaţă, vopsele izolatoare termic, creşterea şi inmulţirea viermilor de mătase. Am fost în sedii de firmă luxoase sau în hoteluri de 5 stele, am fost mereu tratat cu o remarcabilă politeţe, ca un important potenţial cumpărător, deşi compania noastră nu a cumpărat niciodată nimic de la aceşti oameni. Am cunoscut la seminarii persoane interesante cu care am mai ieşit la bere apoi, persoane serioase interesate de cele prezentate, ori oameni asemenea mie. În dimineaţa asta particip la un simpozion despre microchirurgia reconstructivă, organizat de o firmă care vinde aparatură medicală către clinici. Cu siguranţă doctori, oameni de afaceri importanţi sau agenţi de vânzări şi-au făcut loc în una din sălile de conferinţă ale hotelului Vilnius, printre care şi eu, ascultând din când în când, gândindu-mă la cu totul alte chestii, jucându-mă pe telefon, ori holbându-mă la persoanele de sex feminin din sală.
III
Prezentarea noului aparat de lipoaspiraţie a durat cam mult, astfel că pauza de masă a venit cu 40 de minute întârziere. Muream de foame, nu altceva. În sfârşit am ajuns în restaurant şi cum nu cunoşteam pe nimeni, m-am aşezat întâmplător la o masă rotundă de douăsprezece locuri. La astfel de evenimente se practică bufetul suedez, aşa că am început cu aperitivele. Mi-am pus pe o farfurie câteva felii de brânză cu mucegai şi o salată de sparanghel, iar apoi am luat o porţie de orez sălbatic cu file de păstrăv în sos alb, păstrând pentru final cartofii copţi garnisiţi cu sos de anşoa şi frigăruile asortate. În timp ce mâncam mă gândeam că la masă sunt douăsprezece scaune, exact ca în romanul scris de Ilf şi Petrov. Savuram desertul, brioşe cu topping de caramel şi tarte cu ananas, când a sunat pe mobil patronul de la clinică şi m-a întrebat câteva preţuri ale unor aparate pentru care fusesem trimisă la prezentare. Apoi, în timp ce vorbeam cu şefu', tot filmul s-a rupt. Bărbatul de lângă mine a vărsat din neatenţie paharul cu vin roşu pe noua mea rochie albastră, îmbrăcată pentru prima oară. Şi-a cerut scuze imediat, dar eu m-am ridicat în picioare mânioasă. În scurt timp trebuia să ne reîntoarcem în sala de conferinţe pentru partea finală a prezentării.
IV
La masa din faţa mea, pe diagonală, stătea o femeie blondă pe care mi-au căzut ochii la un moment dat. Un pic dolofană, dar la modul plăcut, într-o rochie albastră deasupra genunchilor, care-i evidenţia foarte frumos picioarele şi pantofii cu toc. I-am făcut câteva poze cu telefonul pe ascuns şi i-am studiat mai bine corpul pe ecranul mobilului. M-am gândit că mi-ar plăcea să o fut. Sunt un tip direct la chestii d'astea, ştiind prea bine că şi femeile vor să se fută în egală măsură, ca şi noi bărbaţii. Nu prea am mai fost atent la prezentare din momentul în care am început să mă gândesc cum să fac să mă culc cu femeia blondă, iar la momentul pauzei de prânz am urmărit-o şi m-am aşezat, chipurile întâmplător, la aceeaşi masă cu ea, o masă rotundă amenajată foarte frumos. Mi-am pus în farfurie carne de vită în sos de piper alb, orez basmati şi salată de andive. De asemenea mi-am turnat un pahar de vin roşu cam dubios, dintr-o carafă aflată pe bufetul de autoservire. Am mâncat liniştit, după care m-am prefăcut că lovesc din greşeală paharul, iar vinul roşu a ajuns pe femeia de lângă mine.
V
A venit după mine la toaleta femeilor, iar eu nu mai eram aşa nervoasă şi nici nu ştiam ce să mai zic, că într-un fel simţeam că mă place şi că a făcut totul dinadins. A fost amuzant când m-a ajutat să-mi usuc rochia la uscătorul de mâini şi ne-am prezentat unul altuia şi mi s-a părut chiar ok. Apoi am intrat împreună în sala de conferinţe şi s-a aşezat lângă mine şi tot vorbeam în şoaptă, de ca şi cum eram cunoscuţi de când lumea. Şi nici nu mai eram atentă la ce se vorbea de la pupitru, dar oricum îmi făcusem o impresie despre ceea ce văzusem şi puteam să-i prezint şefului toate datele, plus că la sfârşit ne dădeau o grămadă de broşuri. Şi îmi plăcea de el, că părea om de calitate şi era drăguţ la înfăţişare. Iar la un moment dat mi-a scris pe agenda primită din partea organizatorilor dacă nu vreau să luăm o cameră la hotel, iar eu i-am scris că e nebun, că aici e foarte scump, dar el a scris că plătim jumi-juma şi până la urmă i-am spus că sunt de acord, deşi am un prieten stabil de mulţi ani, dar în ultima vreme nu-mi mai acordă atenţia de la început şi relaţia noastră mi se pare oarecum în impas.
VI
După terminarea simpozionului despre microchirurgia reconstructivă, pe furiş cei doi merg la recepţia Hotelului Vilnius şi întreabă de preţul unei camere. Aflând preţul de 580 lei/noapte, şovăie în luarea unei hotărâri. Ar putea merge la un alt hotel mai ieftin, dar unde? Timpul este şi aşa destul de scurt, e aproape ora 17:00. Plătesc banii, 200 de lei bărbatul şi 380 de lei femeia, primind în schimb o cameră la etajul XXII, ce trebuie eliberată până cel târziu mâine la orele 12:00. Micul dejun este inclus. Evident că amândoi trebuie să fie seara la casele lor, dar nu-i nimic, sunt bune şi câteva ore. Ajunşi în cameră parcă uită unul de celălalt, bucurându-se de opulenţa încăperii, de mirosul plăcut şi proaspăt, de mobila luxoasă, dar mai ales de priveliştea de la etajul XXII unde parcă ai tot oraşul în palmă. Sunt deasupra lumii şi încep să se dezbrace în grabă, fiecare ocupându-se de hainele sale, până rămân goi puşcă.
- Te rog, pune-ţi pantofii la loc, o roagă el.
- Păi de ce?
- Vreau să te fut aşa încălţată, cum am văzut în filmele porno.
- Bine, dar stai mai întâi să-i spăl pe talpă. Mi-e milă să murdăresc aşternuturile astea curate.
Îşi ia pantofii în mână şi păşeşte în vârful picioarelor către baie, în timp ce el îşi freacă deja pula de atâta plăcere şi nerăbdare. Dar totuşi ea are dreptate, cearceafurile sunt de satin şi arată foarte bine pentru a fi murdărite de pantofii care au călcat peste tot, în lumea murdară de afară. Îşi spală bine pantofii pe talpă, apoi îi şterge cu prosopul de picioare, după care îi încalţă. Merg amândoi în pat, ea stă pe spate, la subsol. El începe să o lingă pe corp şi i se pare că pielea ei miroase a carne friptă de oaie. O linge pe ţâţe, o linge pe burtă şi simte gust de oaie.
- Miroşi a oaie?
- Am făcut aseară un grătar, cred că s-a impregnat mirosul în piele.
O linge în continuare până ajunge între picioare. Aici nu mai miroase a carne de oaie, ci a brânză de oaie. A telemea d'aia veche de la sibieni din piaţa, care costă 35 de lei kilogramul. Îi place mult de blonda asta dolofănică cunoscută acum câteva ore, mai ales că şi ea i-o ia în gură şi e mai dezinhibată ca o prostituată din centrul civic. Iar mai târziu ea îi spune că are un fetiş, să-i lingă cineva degetele de la picioare şi îşi dă pantofii jos. El se supune, deşi femeii îi miros picioarele a brânză cu mucegai albastru.
- Iţi put picioarele!
- E de la ciorapii de nailon şi de la pantofii din piele artificială. Mi-au transpirat.
Suportă mirosul şi gustul scârbos mai ales că femeia moare de plăcere şi în timp ce are degetele de la un picior la el în gură, se masturbează, iar cu celălalt picior îi mângâie lui pula. Se face cam ora 18:30 când termină cu totul şi amândoi sunt epuizaţi. Ce vor face în continuare? Se vor mai vedea? Încă nu ştiu, cert este că trebuie să se grăbească spre casele lor, unde sunt aşteptaţi. E şi aşa destul de târziu. Timp de vorbă poate vor mai avea altă dată, acum doar fac schimb de numere de telefon şi mai văd ei. Ea vrea să intre prima la duş pentru că vrea să meargă şi la wc. El o lasă şi mai stă în pat pe intunericul ce începe să coboare peste cameră, ascultând amuzat pârţurile femeii. Apoi aude apa de la duş şi intră în baie, privind la femeie cum se spală în timp ce el se pişă. Femeia îi spune că moare de sete şi să meargă la mini barul din cameră să ia ceva de băut. Se duce în cameră şi găseşte o sticlă de şampanie mică, o aduce şi se bagă amândoi în cabina de duş cu hidromasaj şi beau şampania, care e chiar şampanie, nu vin spumant. Bine că mai are femeia bani pe card, că bărbatul nu mai are niciun şfanţ la el. Se ating din nou în părţile intime şi fac poştă sticla de şampanie. Din trei înghiţituri de fiecare e gata pentru că e o sticla de 375 de mililitri. Afară e noapte deja şi priveliştea oraşului este mai mult decât minunată, dar cine mai are timp de aşa ceva? Pleacă pe fugă şi nici măcar nu se pupă, doar işi promit că se vor suna mâine sau în altă zi. Ea îşi cheamă un taxi şi iese din hotel după ce plăteşte şampania care costă 150 de lei deşi sticla a fost mică, iar el merge să predea cheia şi apoi face drumul înapoi spre casă cu mijloacele de transport în comun.
VII
În cartierele din Sud lumea este obosită după o zi de muncă. Unii sunt la cumpărături, alţii sunt încă pe drum, alţii iau o cină săracă alături de familie. El merge cu inima uşoară spre casă şi va declara femeii care-l aşteaptă că a avut ceva de predat la muncă. Îi este foame, aşa că nu refuză o porţie de musaca pe care femeia a adus-o de acasă, din provincie. Apoi sfârşitul zilei decurge în mod banal într-un apartament obscur din sudul oraşului, gândindu-se la o femeie blondă şi un pic durdulie despre care nu ştie mare lucru. În timpul ăsta mirosurile lor, al lui şi al femeii la care se gândeşte, plutesc prin camera pustie de la etajul XXII al unui hotel de 5 stele din nordul oraşului.
VIII
A doua zi dimineaţă descoperă că au ceva în comun. La ora 8, fără să îşi vorbească în prealabil, se regăsesc amândoi în sala de mese a Hotelului Vilnius, la micul dejun. Îşi spun parcă la unison: "Doar nu era să pierd o masă, care era deja plătită", iar apoi se îmbrăţişează amuzaţi. Masa lor se umple de şuncă, salam, ouă prăjite, brânză, caşcaval, salată de ton, cârnăciori picanţi, castraveţi, roşii, ridichi, măsline, brioşe cu fructe de pădure, iaurt, ceai verde, suc de portocale. Fericirea se pogoară asupra lor şi-şi mai vorbesc abia după ce masa se goleşte complet, iar zâmbete mari îşi fac loc pe faţa lor, uitându-se unul la celălalt.

vineri, 3 octombrie 2014

Eric Emmanuel Schmitt - Oscar și Tanti Roz

Prima oară am auzit de Oscar și Tanti Roz la directoarea mea de la corporație, care îmi recomanda piesa de teatru. Eu nu sunt un om care merge la teatru, dar am găsit cartea în librărie, însă văzând că are doar 100 de pagini cu scris mare, n-am dorit să o cumpăr. Pe copertă scrie roman, dar cu greu poate fi numită nuvelă, mai degrabă fiind o poveste. Un coleg drăguț de birou mi-a împrumutat această carte pe care am citit-o în două ore, cu pauze. O poveste mult prea tristă, de care nu știu dacă avem nevoie, pentru că zilnic auzim sau vedem în jurul nostru asemenea povești. Poate că literatura n-ar trebui să dezvolte asemenea subiecte, oamenii fiind destul de triști în viața de zi cu zi, cititul fiind cel care-i scoate din cotidian, aruncându-i în alte lumi, lipsite de supărări și griji. Oscar, un băiețel de zece ani, este bolnav de leucemie și așteaptă să moară. Tanti Roz este o infirmieră cu suflet mare și-l face pe Oscar să-și închipuie că fiecare zi pe care o are de trăit reprezintă zece ani din viața sa. Totul este prezentat destul de în fugă. Cred că se putea scoate mai mult din cartea asta, dar probabil s-a dorit doar o poveste, însă editura trebuia să fie corectă și să o includă într-un volum de povestiri, nu ca și o carte de sine stătătoare. Așa și Poliromul putea scoate povestea lui Benjamin Button într-o singură carte, dar nu, ei au pus-o într-un volum alături de alte câteva povești.

Zori de Zi, despre o carte de povestiri a lui Schmitt, vorbeste aici.

miercuri, 1 octombrie 2014

Adina Rosetti - Deadline


O carte scrisă în 2010 care plecând de la două fapte reale, moartea unei corporatiste şi descoperirea unui artist plastic într-un om al străzii, reuşeşte să descrie extrem de bine şi precis atât tipologii şi caractere des întâlnite în zilele noastre, cât şi atmosfera pe care marea majoritate dintre noi o resimte în fiecare zi. Cartea mi-a plăcut nespus de mult şi nu doar pentru că m-am lovit timp de şase ani de mizerabila lume corporatistă, de birourile fără aer şi pantalonii de costum care se lipeau de mine, de mesele mâncate pe fugă la serviciu şi metoclopramidul luat săptămânal, de zilele în care nu vedeam lumina soarelui şi stresul cauzat de şef, ci mai degrabă datorită măiestriei literare de care dă dovadă Adina Rosetti. Foarte interesant cum spune întreaga poveste, văzută prin ochii mai multor personaje, cu exprimări şi stiluri diferite, ca nişte piese de puzzle care încearcă să formeze ceva frumos. Avem personaje cu plusuri şi minusuri, iar autoarea doar pune faptele în scenă, nejudecând pe nimeni. Surpriză foarte mare atunci când sunt puse în lumină întâmplări din comunism, ori descrieri din oraşul de la malul Dunării unde s-a născut personajul nostru principal, trecută în lumea celor drepţi din pricina epuizării la corporaţie. Presupun că este vorba despre oraşul Călăraşi, pentru că la un moment dat se vorbeşte despre hipopotamul de la Zoo (doar Călăraşi are Zoo cu hipopotam în România), aşa cum orice bucureştean cu dragoste pentru oraşul său îşi dă seama că acţiunea cărţii se desfăşoară în mare majoritate pe Calea Dorobanţi, vis-a-vis de Colegiul Naţional Caragiale, în blocul în formă de U care are în mijloc biserica. Iubitorii de carte ştiu că în apropiere este o librărie, iar gurmanzii cunosc că la câteva sute de metri se află brutăria Paul, de unde unul din personajele cărţii cumpără pâine fină pentru porumbeii din curtea bisericii.

Am rămas cu un singur regret după terminarea cărţii şi-l scriu aici în speranţa că autoarea va citi. Ce e cu bătrâna lumânăreasă? De unde vine? Ce a facut în tinereţe? Păi, aşteptam o descriere a ei, la fel cum a fost descrierea lui nea Zaim. În rest foarte bună cartea. Jos pălăria. E de pus lângă cărţile lui Radu Pavel Gheo, O. Nimigean, Dan Lungu şi Lucian Dan Teodorovici. Asta în ciuda faptului că pe coperta din spate scrie "lectură obligatorie Elle". Mai salvează situaţia cuvintele lui Răzvan Petrescu. Şi trebuie să remarc şi urâţenia designului de pe prima copertă. Nu îmbie absolut deloc cititorul în a cumpăra cartea.

Poate înainte de apariţia acestui roman, pe vremea când eram foarte stresat la locul corporatist de muncă, am schiţat şi eu câteva rânduri care se aseamănă oarecum cu scrierea Adinei Rosetti. Mulţi dintre cititorii acestui blog îşi amintesc cu siguranţă de biată Amalia Crăciun.

duminică, 28 septembrie 2014

Timpuri noi

Răsfoiesc broşura unui cunoscut lanţ de magazine care printre altele vinde mese de călcat. Reclama acestui produs înfăţişează un bărbat în jurul vârstei de 30 de ani, cu barbă, călcând rufele cu zâmbetul pe buze, apoi întinzând la uscat rufe pe un suport special. Câteva pagini mai încolo un alt bărbat este înfăţişat gătind, fotografia reprezentând reclamă la o tigaie teflon. În sfârşit apare şi o femeie în reclama unei pături, însă femeia este înfăţişată dormitând pe canapea, învelită în pătură şi având căştile pe urechi. Aşa ceva era de neconceput în urmă cu puţin timp. Amintiţi-vă de reclamele americane ale anilor '50 şi de femeile acelor vremuri. Femeia casnică, care găteşte, spală, face cumpărături, are grijă de copii, a dispărut, fiind înlocuită de femeia corporatistă, care câştigă mai mult ca bărbatul, care comandă în familie, care ajunge acasă la 9 seara, găsind masa pusă şi copiii culcaţi. Cred că s-ar considera dispreţuitor, iar femeile ar fi lezate văzând în asemenea broşuri surate de-ale lor spălând, gătind, dând cu aspiratorul.

Într-o oarecare măsură mi-am amintit de celebra fază din serialul True Detective, când cei doi agenţi de culoare întâlnesc un om alb şi îi vorbesc aşa cum albii vorbeau negrilor acum 70 de ani, iar albul le vorbeşte negrilor cu respectul de odinioară al negrului către alb.

miercuri, 24 septembrie 2014

Scrisoare către Nicholas

Dragul meu Nicholas,

Știu că ești foarte curios în ceea ce privește noul meu job și ai vrea să știi cum m-am descurcat în primele zile. Voi începe cu începutul, așa cum se obișnuiește. În seara de dinaintea primei zile mi-am călcat cămașa și pantalonii, mi-am pus hainele în ordine pe spătarul unui scaun pentru ca dimineața să le găsesc foarte ușor. Noaptea aproape că nu am dormit de emoție. M-am tot gândit oare peste ce colegi o să dau, dacă voi avea colege drăguțe, dacă va merge să intru pe forum la noul job. Dimineața m-am spălat foarte bine cu săpun Palmolive pe tot corpul, apoi m-am bărbierit și mi-am dat cu after shave, dupa care am plecat către muncă. Cu foarte mari emoții. Dar cine nu are emoții în prima zi ? Eu fiind sociopat și manifestând o teamă față de oameni, am avut o emoție dublă, poate chiar triplă. Am intrat în birou și parcă mi s-au tăiat picioarele. Nu mai puțin de 25 de oameni în același birou, fiecare la calculatorul său, într-o înghesuială tipică lucrătorilor asiatici. Am vrut să ies pe ușă și să fug, dar am fost interpelat de către unul din colegi care a strigat tare în tot biroul că eu sunt noul coleg. Apoi m-a așezat la un birou și parcă toată lumea a uitat de mine, toți băgându-și nasul în monitor. Spre oroarea mea chiar lucrau. Nimeni nu avea deschisă vreo pagină de web, ci doar programele de lucru. Mi-a fost rușine să intru din prima pe forum, așa că am început să-i studiez pe colegii mei, care în proporție de 72 % sunt de sex feminin.

Scumpul meu Nicholas, să vezi ce colege am. E una de are 1,85 înălțime și țâțe mari. Mai vine și pe tocuri, iar când se mișcă parcă se destramă în toate părțile. Zici că e generalul Grievous din Star Wars. La peste două birouri în fața mea, stă o fată căreia i-am văzut chiloții. Are chiloți negri, Nicholas. Și i-am văzut un pic și din șanțul fundului. Mai e o fată drăguță îmbrăcată în taior, care a zâmbit tot timpul. Cred că a avut parte de sex plăcut în noaptea de dinainte. Am colege de toate tipurile. Cu țâțe mari, cu țâțe mici, la fustă scurtă, cu pantaloni intrați în vagin, cu haine elegante sau mai puțin elegante. Eu m-am împrietenit cu o fată Mihaela, lângă care am și stat. Să vezi ce freză are. Cu țepi în cap. Mi-a zis că e freză de houseriță. Mie nu îmi place muzica house, dar i-am ascuns acest lucru. Nu e frumos să jignești o persoană. În rest să știi că Mihaela este o fată de treabă și pot vorbi cu ea orice. Cred că în cel mult o săptămână am să-i povestesc că am un prieten imaginar pe nume Boorsuky.
În rest nu prea îmi place că munca pe care o prestez este doar de birou. Opt ore pe zi trebuie să stau la birou și să lucrez în niște prostii de programe, cu care încă nu m-am obișnuit. Munca în secolul XXI este foarte grea și parcă îți omoară spiritul cu totul. Cred că ți-am mai spus eu ție, că vreau să fiu impegat de mișcare într-o haltă mică, la sat. Să fac cu steagu când vine un tren în gară. Munca asta modernă mă distruge sufletește, Nicholas. Sper să am mare tărie de caracter și să nu înnebunesc complet. Nu vreau să ajung să vorbesc singur în autobuz, sau cine știe ce să mai fac.

Un lucru bun pe care l-am făcut astăzi a fost că am ieșit cu bicicleta când am venit de la muncă. Am pedalat tare de tot și nu m-am oprit până n-am ajuns în afara orașului, pe un drum unde nu mai era nimeni. Când m-am uitat înapoi am văzut soarele la apus și o lumină blândă și caldă ca la începuturile lumii. Aproape că am plâns de fericire și emoție.
Închei aici, în speranța că rândurile mele te vor găsi sănătos și îți vor răspunde la câteva din întrebări.

Cu drag, al tău prieten, Gabriel

luni, 22 septembrie 2014

Bohumil Hrabal - L-am servit pe regele Angliei

Deobicei cărţile pe care le citesc au un moment memorabil, cel mult două-trei, însă cartea acestui cehoslovac are o suită de momente memorabile, încât bietul cititor nici nu-şi poate trage răsuflarea citind, relatate la persoana I, în fraze ce se întind pe 4-5 pagini, fără pic de dialog, peripeţiile prin care trece un ospătar din Cehoslovacia interbelică, continuând apoi cu perioada în care ţara a fost sub ocupaţie nazistă şi terminând cu perioada de început a comunismului. I-am văzut poza lui Bohumil Hrabal într-o carte şi mi s-a părut un om nebun, credinţa fiindu-mi întărită de ceea ce am citit pe ultima copertă a prezentului roman, cum că scriitorul a murit căzând de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii. Nebun sau om normal, scriitorul cehoslovac este de-a dreptul genial prin acest roman şi trebuie să amintim câteva faze eminamente delicioase, prilej de aducere aminte pentru cei care au citit cartea, ori prilej de curiozitate pentru cei care încă nu au parcurs-o:
- personajul principal merge la prostituatele de la bordelul Paradis şi înainte de a întreţine relaţii sexuale cu ele, presară pe corpurile lor flori, iar apoi beau şampanie din cea mai scumpă, cheltuind agoniseala pe o lună în câteva ore
- comis voiajorul cel gras de la Hotelul Praga de Aur, care le vinde maşina de tăiat salam unguresc, iar apoi este surprins în cameră, ticsind podeaua cu hârtii de 100 de coroane
- chelnărul de la Hotel Tichota care cheltuieşte până la ultimul ban prin satele învecinate, angajând muzicieni şi făcând cadouri necunoscuţilor, dând petreceri monstruase
- ospăţul generalului de la Hotel Tichota
- argatul care tăia lemne la Hotel Tichota (capitolul cu acest hotel este preferatul meu din întreaga carte) doar pentru atmosferă
- preşedintele republicii şi amanta franţuzoaică (pe wikipedia se spune că este vorba despre Tomas Masaryk, dar nu se poate pentru că acest preşedinte a murit în 1937 la 87 de ani, deci nu putea petrece atât de pasional cu o franţuzoaică)
- ospăţul la care participă Împăratul Abisiniei (adică Etiopia), unde se mănâncă cu tacâmurile de aur şi se serveşte acel incredibil fel constând în cămilă umplută cu antilope care la rândul lor sunt umplute cu curcani
- personajul principal servind femeile germane complet dezbrăcate în centrul de procreere arian
- copilul retardat care nu face altceva decât să bată cuie în podea
- închisoarea milionarilor
- singurătatea trăită alături de căluţ, capră şi pisică

Foarte, foarte frumoasa carte şi la fel şi personajul principal, un om care pare vesel din exterior, dar în interior poate e singur şi trist. S-a facut şi film după carte, acelaşi Jiri Menzel care a regizat filmul despre care vorbesc aici. Încheiem cu o imagine din film, o scenă foarte apetisantă cu bietul ospătar printre femeile despuiate.



ps: cartea asta mi-a făcut poftă de băut şampanie şi de mers la prostituate.

miercuri, 17 septembrie 2014

Femei grase

Cunoașteți genul de femeie grasă care nu încape pe un singur scaun în mijloacele de transport în comun? Se așează întotdeauna pe băncile duble și ocupă un loc și jumătate. Atunci când este în picioare și se îndreaptă spre ușă pentru a coborâ, obligatoriu și involuntar se freacă de toți călătorii care-i ies în cale. Nu este deloc plăcut să fii în pielea unei asemenea persoane și n-am nimic de comentat când văd așa ceva. Totuși când vezi o coșcogea grăsana care abia se mai mișcă și șuncile îi fac ca o piftie pe sub tricoul mărimea XXXXL, când o vezi slalomând printre mesele și cărucioarele din centrul comercial cu o tavă plină cu produse de la McDonald's, iar apoi o vezi înșirând cu opulență hamburgerii pe masă, hapăind din cartofii prăjiți și bând sucul din paharul de carton, îți vine să te duci să o plesnești și să-i torni maioneză în cap, de vacă grasă și nesimțită ce este ea. Și să nu mă credeți prea aspru. Stă singură la masă, nu a ieșit să mănânce cu cineva sau să socializeze. Este doar ea cu junk food-ul ordinar, această mâncare aparent ieftină care îndobitocește populația. O păcăleală a papilelor gustative, a creierului, a umanității în general.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

All inclusive

Făcusem cunoştinţă cu sistemul all-inclusive în urmă cu 10 ani, când împreună cu prietenul meu de pe forum, Thyl Ulenspiegel, am vizitat Antalya. Nu făceam altceva decât să mâncăm 3 mese copioase pe zi, iar apoi să ne târâm cu greutate până la piscină, unde zăceam cu burţile în sus până la următoarea masă. N-aş fi crezut că acest sistem se va introduce şi în România şi nimeni nu credea asta pentru că toată lumea spunea: "A, românul mănâncă mult. Iese hotelul în pierdere." Fals. Hotelul nu iese niciodată în pierdere şi nu ai cum să păcăleşti sistemul all-inclusive. Nu ai cum să mănânci mai mult decât plăteşti, oricât ai fi de mâncău.

De curând am fost în renumita staţiune Mamaia de pe Litoral, unde am petrecut 8 zile la un hotel ce oferea mese în sistem all-inclusive. Mi-a fost imposibil să mănânc 3 mese pe zi, pentru că eram deja umflat de la micul dejun. După prima zi mi-am dat seama că dacă îmi pun mintea cu sistemul voi rata plaja, baia şi alte activităţi ce se pot face la mare. Mă uitam doar cum românii de condiţie joasă, ţărănoii, încercau să se lupte cu sistemul. Pe mesele lor îşi făceau loc în acelaşi timp omleta cu cârnaţi, crenwurşti cu muştar, brânză telemea şi caşcaval, roşii cu vinete, ficăţei calzi ("Băăă, vezi că a băgat şi ficăţei!"), tartine, unt cu gem, dar şi o cutiuţă de miere, felii de parizer, salam săsesc (salam de Sibiu probabil se serveşte la ultra all-inclusive), şuncă presată şi brânză topită. Ceştile de cafea şi paharele de suc erau flancate de farfuriile cu prăjiturele. Din fiecare prăjitură câte 3-4 bucăţi, ca să guste omul din toate. Şi m-am uitat la feţele oamenilor şi mi-am dat seama că sunt genul de persoane care mănâncă dimineaţa cel mult un covrig, dar acum erau în concediu şi trebuiau să se lăfăie şi să profite cât mai mult de banii daţi, trebuiau să bată sistemul şi să încerce să consume mai mult decât plătiseră. După micul dejun, la vreo 3 ore, vine prânzul cu patru feluri de ciorbe şi două feluri de supe, iar omul e trist că nu poate gusta din toate şi alege în final ciorba de burtă, pentru că e cea mai populară. Două porţii pentru că este atât de bună. Pe bufet, într-o ordine iniţială desăvârşită se aliniază ostropelul de pui, stroganofful de vită, ciulamaua de ciuperci, cartofii copţi, orezul cu legume, sărmăluţele cu mămăligă, cârnăciorii ardeleneşti, ficatul de pui tras la tigaie, pastele italieneşti, pulpele de pui făcute la cuptor, iar de cealaltă parte a bufetului se întind vaste platouri cu brânzeturi, salate de toate felurile şi o multitudine de creme şi sosuri. Omul îşi umple farfuria cu de toate pentru că toate îi fac cu ochiul şi se simte disperat când aude că afară, în aer liber, pe terasa hotelului sfârâie grătare cu mici, ceafă de porc, iar cartofii prăjiţi aşteaptă cuminţi în maldăre. Şi de aici de asemenea se poate lua după pofta inimii, aşa că omul duce la masă farfuria deja plină şi ia un alt platou curat pe care-l va umple cu noile preparate descoperite, plus o mâncare chinezească făcută la wok de un băiat priceput. Iar într-un colţ retras, sub umbra unor copaci se află dozatorul de bere, de unde poţi lua câte halbe de bere rece doreşti. Mulţi nu-l văd, dar uitându-se la alţii pe mese şi observând bere, întreabă cu vocea sugrumată de emoţie: "Au şi bere? De unde aţi luat? E pe gratis?". După ce sunt ghiftuiţi consumând 1/4 din ce şi-au luat şi restul mănâncă pentru că trebuie să consume cumva banii şi să iasă în câştig faţă de hotel, îşi amintesc că se găseşte şi desert. Plăcinte zemoase cu fructe, pandişpanuri, torturi cu cremă, negrese, brioşe. La mere şi la bietele prune nu se mai uită nimeni, sunt puse pentru decor. Totuşi iau eu câteva în sacoşă la plecarea din sala de mese, pentru că de ce să nu recunosc, şi eu încerc să profit cât mai mult de acest sistem. Ba chiar la micul dejun furam pliculeţe de ceai verde îmbogăţit cu mentă, pliculeţe pe care le-am folosit acasă, cu o undă de bucurie copilărească în colţul ochilor. Seara vine cu paşi repezi şi cotletele de berbecuţ aşteaptă să fie mâncate, udate cu vin roşu la butoi sau bere. Dar aşteaptă să fie mâncate şi conopida gratinată, puiul shanghai, budinca de macaroane, mazărea cu carne de porc, pastele ravioli cu brânză şi şuncă, peştele la tavă cu legume (am văzut câţiva peşti imenşi puşi pe tipsi frumoase), crema de zahăr ars şi orezul cu lapte. Seara mâncăm mai uşor, ori "noi seara nu mâncăm" ca în renumitul filmuleţ cu Tamara Buciuceanu.

Pe nesimţite şi deloc aşteptate îşi fac loc în camerele de hotel medicamentele care ajută digestia, scaunele mult mai dese ca acasă, greaţa şi ce e mai grav, lipsa poftei de mâncare, tocmai acum când este atâta mâncare la dispoziţie. Nu vreau să fiu lup moralist, am păţit şi eu ca oamenii despre care vorbesc, dar poate mi-am învăţat lecţia şi nu mă mai iau la întrecere cu sistemul all-inclusive. Nevastă'mea mi-a explicat că aceste sisteme sunt concepute ca fiecare să-şi aleagă ce doreşte să mănânce, nicidecum să le încerce pe toate. Sunt oameni care preferă să mănânce doar ou fiert cu brânză şi nimic altceva dimineaţa, ori oameni care preferă doar supă de pui la prânz. Păi au de unde alege. Mănâncă omul ce-i place, iar apoi îşi vede liniştit de celelalte activităţi pentru care a venit în concediu. Noi, românii, mai avem până să ne cizelăm şi să nu mai fin nişte ţopârlani hămesiţi în căutare de chestii aşa-zis gratis.

vineri, 5 septembrie 2014

Nesimțire sau dobitocenie?

Cum e posibil să parchezi mașina astfel când în parcare sunt zeci de locuri goale? Nu-mi dau seama dacă persoana care și-a lăsat astfel autoturismul e de o nesimțire fantastică ori de o prostie crasă. Oricum, genul de persoană care merită scuipată de toată lumea.


luni, 1 septembrie 2014

Trenul, trecut și prezent

La un moment dat a trecut un tren de noapte şi pentru puţin timp a luminat drumul nostru. Mirosul garniturii de tren s-a amestecat cu mirosul sărat al mării. Am coborât spre mare, pe o potecă plină de ciulini. Sirena locomotivei s-a auzit undeva în depărtare.
                                                                                     (fragment din povestirea Team Building)

După mai bine de cinci ani, printr-o anumită împrejurare, am călătorit din nou cu trenul, prilej pentru a descoperi câteva diferențe față de trenurile pe care le știam. Încă din gară, la casa de bilete, am fost întâmpinat foarte bine de vânzătoarea de acolo, politicoasă și zâmbitoare, urându-mi "Drum bun!". Vechile vagoane de clasa a II a -  cu acele compartimente celebre cu ușa pe care trebuia să o tragi cu putere pentru a se închide, cu cele două canapele de câte patru locuri din material sintetic cu sigla CFR, tăiate de multe ori astfel încât se vedea buretele, cu perdelele de un galben murdar care fluturau în vânt ieșite afară, cu coșul de gunoi mic și neîncăpător adunând tot felul de ambalaje, sticle și șervețele de la sandwichuri, cu oglinzile de deasupra scaunelor și cu becul ce noaptea abia pâlpâia aruncând asupra călătorilor o lumină de veghe, cu semnal de alarmă și cu maneta pentru setarea temperaturii cald-rece care nu funcționa niciodată - au dispărut cu desăvârșire, fiind înlocuite cu vagoane moderne, dar la comun, fără compartimente, cu câte patru locuri pe scaune capitonate în jurul unei măsuțe mici pe care îți poți ține laptopul, ori punga cu produse McDonald's cumpărată din Gara de Nord. O temperatură răcoroasă plăcută domnește în aceste vagoane ale prezentului, iar afișajele electronice aflate deasupra ușilor complet automate ce se deschid printr-o simplă apăsare de buton, indică direcția de mers.

Au dispărut și wc-urile de altă dată, cu acel miros pregnant de urină ce răzbătea pe culoarul întregului vagon, wc-uri cunoscute mai ales pentru faptul că te puteai uita la șine în timp ce făceai pipi, wc-uri de un jeg proverbial. În prezent am găsit un wc foarte curat, fără niciun miros specific. Prin apăsarea unui buton un jet de apă a spălat closetul, apoi a fost pulverizat afară. Pe marginea chiuvetei din încăpere am găsit un săpun pe care scria mare ROCKY. Mirosea atât de plăcut. Am găsit chiar și prosop din hârtie pentru șters pe mâini. M-a surprins în mod plăcut acest wc.
Nici controlorul nu mai este cel de odinioară. Păi la un moment dat ieșisem pe micuțul hol de la capătul vagonului pentru a mă mișca un pic, iar nașul trecând pe acolo îmi vorbește zâmbind:
- V-ați plictisit?
- Da.
- Mai e puțin.
- Da, un pic.
Păi așa erau nașii din vechime? Purtau pe un ton sfios discuții amabile cu oamenii din tren?

Sunt schimbări normale cauzate de trecerea timpului. Trenurile s-au rărit ca orar de circulație, au doar trei vagoane în loc de doisprezece, dar până la urmă plăcerea de a călători pe calea ferată rămâne neschimbată. Trenul, chiar dacă mai puțin utilizat în vremurile noastre, rămâne un mijloc de transport destinat în egală măsură plebei și marilor domni.

joi, 28 august 2014

Radu Pavel Gheo - Numele mierlei

Cartea este interesantă şi până să o deschizi, ţinând cont că pe ultima copertă în locul obişnuitelor critici de la The New York Times şi Kirkus Reviews (care oricum nu cred că au auzit de Gheo al nostru) avem păreri culese de pe forumul Softpedia, siteul FC Steaua şi un site numit garsoniera lui Măruţă, aşadar păreri ale oamenilor simpli despre autor. Nu am verificat dacă aceste păreri există, ori sunt doar o glumă, dar mi s-a părut inedit. Avem în faţă o carte de povestiri, cincizeci la număr, despre viaţa cotidiană din România anilor 2000 şi nu numai. Plin de umor dar şi sarcasm, Radu Pavel Gheo face o frescă (scuzaţi acest clişeu împrumutat din ciclul gimnazial) a societăţii noastre, una destul de bolnavă. În mare parte cartea mi s-a părut minunată şi de citit pe nerăsuflate, având totuşi un minus prin faptul că unele pasaje par expirate raportat la zilele noastre, la fel cum mi s-au părut şi povestirile lui Gheo din volumul dedicat vieţii în USA. E foarte important pentru un scriitor să treacă testul timpului, adică proza lui să fie la modă oricând. Citind unele poveşti sau pasaje aveam senzaţia că mă uit la momente umoristice cu Divertis despre guvernul Nicolae Văcăroiu. La plusuri trebuie să precizăm fraza ireproşabil de coerentă, marele talent scriitoricesc şi umorul fin. Totuşi cartea asta nu se compară cu romanul "Noapte bună, copii!" (preferatul meu din toată literatura româneasă) dar nici nu are cum, până la urmă fiind o culegere de poveşti care puteau apărea foarte bine şi pe un blog, ori prin ziare.

Numele mierlei, povestea care dă titlul culegerii, este despre un om care vine la Poliţie pentru schimbarea buletinului. Strada pe care locuieşte şi-a schimbat numele, preluând chiar numele părintelui său, erou al Revoluţiei din '89. Vor apărea multe încurcături la secţia de Poliţie. Povestea mea preferată se numeşte Trucaje şi va fi reluată în romanul "Noapte bună, copii!". Ne aflăm într-un sat prin preajma graniţei cu Yugoslavia, unde câţiva puştani, un tânăr ce tocmai a terminat armata şi bunicul acestuia, stau noaptea şi urmăresc filme porno la televiziunea sârbă. De neuitat şi povestea Integrare la Găureşti, unde un comisar european soseşte tocmai din Danemarca pentru a vedea cum se integrează în UE un sat românesc. Să încheiem cu un citat din această povestioară:
"Doamna Gerhard întrebă:
- Cu danezeii aţi avut vreodată vreun fel de raporturi?
Sătenii se uită nedumeriţi unii la alţii. Într-un târziu primarul zise:
- Nu, danezi n-a venit pe la noi.
Sfrijitul întrebă în şoaptă:
- Ăştia nu e ceva câini?
- Taci, mă, că eşti prost! îl înghionti Fănel. Doamna comisar e daneză."

luni, 25 august 2014

Camerista

Urmăresc un site sexy/porno celebru pentru filmele sale, votat de useri cel mai bun site din lume la această categorie. Un site care spune o poveste, în speță cei de acolo oferă bani unor persoane pentru a face diferite chestii cu tentă sexuală. De pildă avem un om într-o cameră de hotel și-i bate camerista latino-americană la ușa, o mulatră frumușică, îmbrăcată într-o uniformă albă, având în piept un ecuson pe care scrie Sanchez. Ține în brațe câteva prosoape albe și îi spune omului că a venit să facă curat, iar omul o poftește înăuntru și-i spune că-i dă 50 de dolari dacă îi face curat în țâțele goale. Așa zisa cameristă se arată surprinsă și spune că nu poate face așa ceva, pentru că n-a mai făcut vreodată o astfel de chestie, plus de asta sunt reguli la hotel și o poate da afară, iar pe deasupra mai află și prietenul ei. Dar omul îi spune că nu află nimeni și-i întinde banii. După mai multe tergiversări acceptă să-și dea jos sutienul. Are țâțele perfecte. Omul o laudă, fata se preface rușinată, își mai acoperă țâțele din când în când, mai dă ochii peste cap. Apoi omul îi mai oferă ceva bani pentru a se dezbrăca complet. Urmează alte scene sfioase, după care femeia se dezbracă de tot și începe să deretice prin cameră. În pizda goală, bineînțeles. Dintr-o dată sfiala îi piere și se apleacă lasciv când spală chiuveta, ori șterge praful de pe noptieră.

Sigur, nu păcălesc pe nimeni cei de la site, poate doar pe copiii de 12 ani ori pe americanii proști. Oricine își dă seama că e o făcătură, un film regizat, un scenariu. Așa zisa cameristă pare o prostituată de lux. În primul rând are părul aranjat splendid, apoi are pizda rasă, buci perfecte și tatuaj d'ala de prostituată deasupra curului. O femeie cu un asemenea corp cu siguranță nu spală wc-uri și nici nu strânge prosoapele murdare de pe pardoseala băii. Dar lumea, inclusiv eu, se uita la asemenea filmulețe, adevărate reality-showuri. E mai plăcut să vezi așa ceva în loc de "Mireasă pentru fiul meu" sau "Schimb de mame".

Trec la următorul filmuleț. De această dată o tânară reporteră merge pe stradă și întreabă femei dacă nu vor să vină la ea în apartament pentru a sări dezbrăcate pe o minge d'aia mare de gimnastică. Găsește imediat trei femei care sunt dispuse să facă asta. Cele trei par prostituate d'alea cum vezi prin orășelele de provincie din Mexic. Cururi imense, țâțe mari și lăsate, fețe obosite. E foarte amuzant să vezi ditai mai iepele sărind dezbrăcate pe niște sfere mari și colorate.

Iată, așadar, sunt oameni care fac bani cu asemenea siteuri. Lumea plătește pentru astfel de amuzamente, siteurile respective fiind recepționate numai în urma unui abonament lunar. Este și asta o meserie, chiar o artă. Dar până la urmă siteurile vând o iluzie, o închipuire. Ar fi foarte tari dacă ar face chestia asta pe bune. Adică să meargă la o cameristă obișnuită și să-i propună să facă curat dezbrăcată în timp ce ei o filmează. Așa pe loc, să vadă lumea reacții adevărate.

vineri, 22 august 2014

John Boyne - Băiatul cu pijamale în dungi

Cei de la Editura Rao ne spun câteva cuvinte, pe ultima copertă a cărţi, despre John Boyne, un irlandez născut la Dublin în 1971, autor al unor scrieri destinate copiilor. Şi "Băiatul cu pijamale în dungi" prin stilul simplu şi prin faptul că urmăreşte întâmplările unui copil de 9 ani pare desprinsă din literatura celor mici, dar nu prea este aşa. Stilul copilăresc prinde foarte bine, făcând cartea superbă şi inteligentă, iar la final adulţii vor plânge de atâta tristeţe şi vor condamna istoria. Bruno, băieţelul de 9 ani, pleacă din Berlin alături de familie pentru că tatăl său, militar, primeşte o nouă slujbă. Ajuns la destinaţie, la casa din Out-With (aşa înţelege Bruno că se numeşte noul loc) copilul este foarte surprins în momentul în care aruncă o privire de la geamul noii sale camere. Urmează o poveste incredibilă şi mi s-a părut foarte interesant faptul că noi, cititorii adulţi, ştim prea bine cum stau lucrurile, însă Bruno pare să nu aibă habar. O pagină neagră de istorie povestită altfel, cartea lui John Boyne reuşeşte să impresioneze maxim.

marți, 19 august 2014

Kenzaburo Oe - Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii

După Mo Yan și Kawabata, am ales să citesc la rând un alt asiatic laureat al Nobelului pentru literatură, încă o dovadă a faptului că apreciez mult scrierile din această parte a lumii. Oe Kenzaburo e un clasic, iar acesta este primul său roman, publicat pe când avea doar 23 de ani. Se simte tinerețea autorului în stilul folosit în aceasta carte, o narațiune fără prea multe artificii, extrem de lesnicioasă pentru cititor, deci departe de stilul obișnuit pe care autorul îl folosește în romanele scrise la maturitate, romane ce mi-au dat bătai de cap, recunosc. (Am mai citit O viață liniștită și Strigătul înăbușit). "Stârpiți răul de la rădăcină, împușcați copiii" este trista poveste a unor băieți de la școala de corecție, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Este iarnă, copiii sunt duși într-un sat și abandonați de țăranii care își părăsesc locuințele din cauza unei molime. Acești mici delicvenți se vor gospodări câteva zile, construindu-și propriul univers în acest sat, departe de lumea celor mari, departe de războiul care avea să se termine cu înfrângerea Imperiului Japonez. Criticii au comparat romanul lui Oe cu "Împăratul muștelor", însă după părerea mea singura asemănare cu acest roman al unui alt laureat cu Nobel este doar faptul că avem o mână de copii care se gospodăresc singuri. În cartea asiaticului copiii nu se luptă pentru putere, nu există rivalitați notorii, ci sunt împreună un tot care încearcă să țină piept lumii de afară. Nu vor reuși, ne dăm seama încă din titlu. O carte sensibilă, dură și bolnavă în același timp. Mi-a plăcut.

duminică, 17 august 2014

Bere Zăganu

Nu mai ştiu de unde am auzit de această bere, cert este că am decis să merg la fabrica unde se produce, aflată în Satul Măneciu-Ungureni, judeţ Prahova. Dacă întâmplător căutaţi pe google informaţii despre berea Zăganu şi aţi ajuns pe acest blog, iată cum puteţi intra în posesia unei astfel de beri, direct de la producător. Venind dinspre Bucureşti către Ploieşti pe DN1 la giratoriul cu centura Ploieştiului, facem dreapta şi apoi încă o dată dreapta, astfel că intrăm pe DN1A, cunoscut de bucureşteni ca şi drumul de Cheia. Cu alte cuvinte o apucăm spre oraşul Vălenii de Munte, iar după ce trecem de el mai avem puţin până la comuna Măneciu. În satul Măneciu-Ungureni căutăm strada pe care se află Mega Image (pe această stradă se află şi gara, însă gara nu ne este semnalizată, Mega Image da). Din drumul principal vom face dreapta spre Mega Image, care va apărea pe partea dreaptă. Mergem şi cotim a treia stradă la stânga, iar după vreo 500 metri vom găsi fabrica de bere, o clădire mică cu un etaj. Asta e tot. Au bere la halbă (3,5 lei) sau la sticlă de 0,5 (5,5 lei). Bere nepastelurizată, fermentată natural timp de 21 de zile. Are termen de valabilitate cam o lună. Alcool 5,3%. Vorbesc despre berea blondă, din cea neagră nu aveau atunci când am fost eu (Sf Marie Mare 2014).

Foarte bună berea, aşa cum trebuie să fie o bere. Bând berea Zăganu îţi dai seama cât sunt de falsificate celelalte beri şi cum îşi bat joc de noi marile concerne care vând această băutură. Sper din tot sufletul să tot apară asemenea mici producători de bere şi în niciun caz să nu vândă fabricile către Heineken ori SAB Miller.

Merită să faceţi o plimbare până la fabrică, este o zonă frumoasă a ţării plus că aveţi şansa de a bea o bere bună. Eu pun mai jos o poză cu fabrica şi una cu sticla de bere.