de Ciuc
Nu intru în detaliile plecării Elenei și lui Alexandru din Darmstadt.
Nu am condamnat-o niciodată pentru asta, știu că nu i-a fost ușor
acolo. Am sperat să își dorească să revină dar deep inside am știut că
luase decizia corectă și că aventura germană se va fi terminat. M-am
trezit dintr-o dată mai singur decât am fost vreodată. M-am închis în
mine, comunicam rar cu cei de acasă iar acasă devenea din ce în
ce mai mult Bucureștiul. Îmi aduc aminte că odată o reclamă de la radio
mi-a declanșat o criză de plâns când eram la volan în drum spre muncă.
Rezervele strategice de pălincă din congelator au fost atacate. Era
stare de urgență. Am făcut câteva excursii în București iar într-una din
ele am decis să punem capăt relației. Deși am luat-o mereu ca un
personal fail, mi-am dat seama ca nu aș fi putut face nimic ca această
aventură să reușească. Și cu puțin efort am reușit să iau părțile bune.
La urma urmei, am învățat să fac cașcaval pane, cartofi la cuptor și
mămăligă.
În afară de câteva ocazii în care am ieșit cu grupul lărgit, am ars-o
cu Radu și Mihai. Aveam câteva cârciumi în care ieșeam la băute. La
Lucha, poreclit “La târfă”, după chelnerița care era poloneză și nu
puteam să îi zicem “curva” (în pl: kurwa). Zum Hotzenplotz, un local
studențesc ținut de niște albanezi simpatici care erau tovarășii noștri
și unde lucra o chelnerița georgiană căreia îi ziceam “Originala”,
foarte drăguță, dar era mereu supărată. Dacă îți zâmbea, se anunța
belșug. Die Theke – un local care nu mi-a plăcut deloc la început, mi se
părea că e genul de loc în care trag camionagii și ascultă muzică
country, dar pentru că am întâlnit întâmplător o chelneriță româncă
ne-am dus acolo de mai multe ori. Apropo, în germană se zice kelnerin la
chelneriță. An Sibin, zis “la sibieni”, zis “La Sibiu” sau “An Sibiu”,
un pub irlandez care în weekend era muzică live sau karaoke. Din păcate
s-a închis înainte să pot cânta “Dragostea din tei”. Și celebrul Krone,
singurul club decent din oraș cu party-urile lui 90s și cu rocky-barul
unde se putea fuma.
După ce am rămas singur mergeam destul de des la bere cu Radu și
Mihai. Ieșeam în oraș după muncă la celebra “o bere, maxim două”. Care
se transformau în minim 5. Mă întorceam pe 4 cărări. Am încetat să merg
cu bicla la bere când, într-o seară, am decis că întodeauna mi-am dorit
să merg pe strada principală pe linia de tramvai, și nu pe pistă. Ceea
ce am și făcut. Îmi aduc aminte că nu era nicio mașină pe stradă, cu
atât mai puțin una de poliție, din fericire. Dar nu am fost mândru de
mine. De atunci îmi lăsam bicla ori la serviciu (în interior, pentru că
pe una mi-au furat-o din față ziua nămiaza mare), ori la Radu. Spre
finalul șederii, când toată lumea era semi-depresivă am rărit-o, am avut
weekenduri în care nu am ieșit decât să îmi cumpăr chestii. În rest
stăteam în casă uitându-mă pe youtube și, believe it or not, așteptând
să vină luni să merg la serviciu.
Ieșirile la băute erau extrem de distractive. În mare parte din
cazuri eram doar noi trei. Colegii străini nu prea ieșeau. Aveau un grup
pe whatsapp și se tot îndemnau să iasă dar se întâmpla rar. Și dacă se
întâmpla, plecau devreme. Noi eram de cursă lungă. S-a ajuns în asemenea
hal încât ni se aduceau berile de cum intram în bar, după doar un scurt
schimb de priviri “Drei grosses?” “Ja”. Odată m-a salutat pe stradă una
din chelnerițele bulgăroaice din An Sibin. Ceea ce am considerat mereu
ca a fost una din cele mai frumoase validări ale carierei de bețiv.
(Asta și odată în Drunken Lords în Vamă când, la al țâșpelea drum la
bar, m-a așteptat barmanul cu berea desfăcută. Problema e că încep să
văd asta și prin Expirat în zilele noastre
.) Într-una din serile memorabile am descoperit o ieșire neutilizată
din clubul Krone. Eu intrasem să îi salut pe unii random cărora le
promisesem că mă întorc la ei. Și la un momentdat Radu a intrat să mă
caute doar să constate că eu ieșisem pe o ieșire necunoscută.
Odată eram la La Lucha cu Mihai și la masa de lângă erau niște fete
care vorbeau o limbă foarte ciudată. Când au cerut nota au întrebat-o pe
Micuța Cekurai (chelnerița chinezoaică) ce înseamnă La Lucha. Aceasta
s-a întors către noi, pentru că nici ea nu știa. Amândoi am răspuns
într-un glas că înseamnă “lumină”. Din păcate înseamnă “luptă”, cum
aveam să aflu de la Radu a doua zi în drum spre IKEA, dar am fost atât
de convingători încât sunt sigur și acum că două fete din Georgia (da,
le-am întrebat de unde sunt) ar fi în stare să corecteze dicționarul
spaniol-gruzin.
În special la An Sibin era o atmosferă foarte plăcută. Venea multă
lume de toate vârstele și se distrau la karaoke. Am cântat și eu de vreo
două ori, odată o melodie în germană – Alles aus Liebe a celor de la
Die Toten Hosen, una din melodiile preferate a Cristinei din Canada.
Eram cam rangă, dar, din fericire m-a ajutat un neamț să nu mă fac
complet de cacao. Erau și câțiva oameni pe care îi vedeam de fiecare
dată, dintre care îmi aduc aminte de un tip șchiop, căruia îi ziceam,
cum altfel decât, Ciungul și un mega dubios care se îmbrăca în negru
avea o șapcă cu motive cromate și care cânta numai dubioșenii gen Barbie
Girl, Gagnam Style și Dragostea din Tei – Blacky. I-am zis că are un
accent românesc foarte bun – dar asta doar ca să-l enervez pe Mihai care
mă rugase să nu intru în vorbă cu el. Dubioșii aveau o atracție
inexplicabilă pentru mine. Unul, odată mi-a promis că mă duce la
petreceri rave și alte căcaturi i-am dat ambele numere de telefon dar nu
m-a sunat. Deși am răsuflat ușurat, nu pot să nu mă întreb ce nu i-a
plăcut, totuși, la mine. Iar pe unul, odată, l-am făcut să își ceară
scuze pentru Hitler
. Staff-ul din An Sibin era format din foarte mulți bulgari și
bulgăroaice, dintre care una a fost și va rămâne chelnerița mea
preferată a tuturor timpurilor (cea care m-a salutat pe stradă). Nu era
frumoasă, dar avea acel je ne sais quoi, eram fascinat de ea. O
găsisem și pe Facebook la un momentdat. Mai trebuie menționată Dubioasa
( zisă și Teufel Muschi (Pizda Dracu’, n. tr.) ) . Aceasta era
chelneriță în An Sibin și de la ea am aflat că lor nu le place să fie
chemate cu mâna. M-a certat odată pentru asta. Era foarte dubioasă, avea
mereu altă freză, avea un tatuaj pe care scria “Damaged”, urme de
tăieturi pe mâini și un maieu cu “Ghost in the Shell”. Legenda spune că
odată arăta bine.
Barul de suflet a fost Zum Hotzenplotz, căruia îi ziceam La Hoț sau
la albanezi pentru că era ținut, după cum spuneam, de o familie de
albanezi simpatici. Prima dată am fost acolo la un concert al unei trupe
de coveruri – Dirty Fingers, deși o prietenă a lui Baptiste ne
avertizase să nu ne ducem, că albanezii sunt mafioți, că toți de acolo
sunt clienți falși și că un prieten de-al ei nu a fost lăsat să plece
pentru că nu plătise (DOH!). Oricum, tipa aia era mega ciudată. Dirty
Fingers au făcut un show incredibil plin de energie. Au cântat într-un
spațiu de patru metri pătrați de te și mirai cum naiba au încăput acolo,
au cântat pe mese, pe scaune, au făcut turul barului cântând. I-am
văzut și anul următor. La Hotz ne împrietenisem cu albanezii. Aveau un
mare respect pentru români, deși erau din Kosovo. Avuseseră la un
momentdat două chelnerițe românce care le plăcuseră foarte mult. Aici
beam bere Darmstädter (redenumită Braustubl) la halba – 3,5E la 0.5. Și
aveau și o băutură specifică Darmstadtului – Laternchen – o combinație
de vinuri care te ducea pe pustie. Recordul este deținut în continuare
de Mihai cu trei Laternchen și jumătate dintr-a patra. Needless to say
că nu a mai fost el după aceea.
Corroboree era un bar australian unde mergeam să mâncăm burgeri. Era
locul mai de chill, pentru o seară nealcoolizată din timpul săptămânii
sau o duminică de revenire din mahmureală. Chelneriței de acolo îi
ziceam Șoricioaica. Era argint viu, această Brian Habana a echipei de
chelneri din Darmstadt, se mișca rapid dar natural de colo-colo, vorbea
foarte repede și aducea băuturile în câteva sutimi de secundă. Evident
că aflasem cum o cheamă și că îi place să facă surf. Noi credeam că are o
roată dintr-aceea cum au hamsterii, iar atunci când nu servește la
mese, aleargă în ea.
Orașul părea destul de safe. Nu au fost incidente, deși ele existau.
Nu am resimțit criza refugiaților. Eram abonat la pagina de Facebook a
unui ziar local și mai aflam de bătăi și alte trăznăi dintr-astea. Cu o
mică excepție când, într-o noapte de weekend am fost abordați în plin
centru, la plecarea din club – eu și Radu – de doi dubioși care ziceau
că sunt din Algeria, parcă, și au reușit cumva să îi subtilizeze
telefonul lui Radu. Am alergat după ei și am reușit să îl luăm înapoi și
i-am înjurat in franceză cât am putut eu de bine. Când am ajuns acasă
am avut un mental breakdown, am plâns și a fost momentul când am
realizat că I just wanna get the fuck out of there. Nu am înțeles
niciodată de ce nu exista o mașină de Poliție în centru în nopțile de
weekend.
Una
din activitățile mele preferate era să merg cu Alexandru până la calea
ferată și să ne uităm la trenuri. Ne coordonam cu regionalul și ne
zgâiam la el și la barierele care se închideau si se deschideau. Sau
mergeam cu el, pus în scăunelul de bicicleta, prin pădure. Maxim am
parcurs cu el în spate 50 de kilometri până în Aschaffenburg, cel mai
apropiat oraș mare din Bavaria, landul vecin. Ne-am întors cu
regionalul, eram cam epuizat.
De plimbările până la aeroport, cu mașina sau bicicleta îmi aduc
aminte cu mare plăcere. Stăteam lângă gardul aeroportului si nu ne gonea
nimeni de acolo,ca la Otopeni și ne uitam cum decolează și aterizează
avioanele. Odată, pe o furtună teribilă am văzut un avion ieșind din
norii aflați foarte jos și făcând un “go around”. Foarte spectaculos.
Aeroportul s-a închis atunci pe toată perioada furtunii iar noi ne-am
retras la adăpost, existând pericolul fulgerelor.
Pe fondul depresiei provocate de singurătate am făcut un mic crush pentru vecina de dedesubt, Vecina de la Merck, care
avea și o poreclă pe care i-o puseseră băieții, dar, pentru că eu nu am
fost niciodată de acord cu ea, nu o amintesc aici. O nemțoaică puțin
mai atipică, nu avea formă de Panzer, era drăguță, simpatică și foarte
deschisă și sociabilă. O chema Anika, unul din cele mai frumoase nume de
fată pe care îl știu. Nu s-a concretizat în nimic, din păcate, in afară
de câteva întâlniri “ca amici” (traducerea aproximativa a termenului
“friendshipwise” pe care l-a scornit chiar ea). Știam când se culcă,
când se trezește – nu e vina mea că atunci când deschidea sau închidea
obloanele se auzea în tot cartierul. Dacă ar fi știut ce filme am în cap
cu ea, ori ar fi cerut cetățenia română – și pe mine în căsătorie -,
ori un restraining order care s-ar fi soldat cu deportarea mea in gulag.
Ne tot întâlneam pe hol și stăteam la palavre, chiar și câte o oră.
Până când, la un momentdat a zis ea că poate ar fi mai bine să ieșim in
oraș. A avut grijă să nu pară nimic romantic, dar mintea mea deja era luată razna.
Prima dată m-a dus la un restaurant indian și apoi eu la La Lucha. Am
aflat ce făcea la Merck și că își luase o jumătate de an sabatic – 4
luni de concediu si două de overtime – o practică obisnuită la nemți, în
care a colindat prin lume. A doua oară s-a invitat la mine – deci da –
i-am dat să bea și palincă și nimic. Looking back, cred că am avut șansa
mea, deși știu sigur că era combinată. Adică mi-a zis când am “asked
her out for a date”, și apoi l-am întâlnit și pe Fritz al ei. Sau Jans,
sau whatever. Apoi am ieșit la localul croat din cartierul vecin. A fost
funny că – probabil ne stătea bine împreună – patronul (care și servea)
a simțit acel vibe (aveam eu pentru amândoi) si ne-a pus la o masă
retrasă și ne-a aprins lumânarea. La sfârșit când am cerut nota, s-a
uitat spre noi, mai mult spre mine și a întrebat “Zusammen?” (“împreună”
n.tr)., fiind sigur că răspunsul va fi da. În Germania e o obișnuință
să se întrebe asta, poți cere nota separată pentru toți mesenii.
Chelnerul va sta cu tine și îți va calcula cât ai de plată. Dar dacă e date
plătește băiatul – deși am înțeles că e o regulă mai puțin comună la ei
și că plata “nemțește” e normalitate (apropo, in engleză se zice “to go
Dutch” la “a plăti nemțește”). Ei bine, ea a sărit repede să ne facă
nota separat (“getrennt”). Săracul, a făcut o față… și și-a cerut scuze.
Eu m-am uitat la el cu privirea “ce să fac, boss, nu vrea fata să stea,
eu am încercat”. Și ultima ieșire, la pizza din cartier fix înaintea
plecării. Mi s-a părut de mult bun simț că a ieșit cu mine de good-bye.
Per total o super fată. I-am dat un magnet cu România și câteva flori
din apartament.
Am avut și câteva tentative cu Tinderul dar discuțiile (interviurile)
se încheiau după ce răspundeam la întrebarea “de unde ești”. Una
singură a fost mai atipică, cu o tipă pe care o stiam de la muncă de la
ieșirile la țigară și care, la un moment dat a afișat un oarecare
interes pentru yours truly: la venire și la plecare se uita fix în ochii
mei și mă saluta cu hallo și ciao. Chestie observată mai întâi de Radu,
spre rușinea mea. Lucra la o firmă din aceeași clădire, era destul de
drăguță, nu tocmai subțirică la mijloc, dar ok, cu părul blond și
cârlionțat și ochii mari si albaștri. Îi ziceam Vicedelfinașul (sau VCD
pe scurt). Mai demult, din aceeași firmă, ieșea la țigară, singură sau
înconjurată de masculi feroce, o tipă super mișto cu tatuaj cu un delfin
pe gleznă. Era poloneză cum aveam să aflăm după o mică stalkereală și a
fost poreclită instant Delfinașul. La un momentdat a plecat și a venit
tipa de mai sus (Stefanie) – și de aici – Vicedelfinașul. Pe lângă
urechile cui o înota azi delfinașul? (Apropo: cum știi că te place o
femeie? Atunci când gleznele ei sunt lângă urechile tale.
) Aveam să ma găsesc cu ea pe cunoscuta aplicație de socializare
(citește de hook-up). Adică ne-am dat amândoi like (swipe right, pentru
cunoscători). După câteva discuții foarte ok, în care ne făceam planuri
de ieșit in oraș, am aflat că îl cunoștea pe patronul de la An Sibin –
barul irlandez cu karaoke și că pot sări peste rând la cântat melodii.
Apoi a aflat unde este acasă pentru mine (deși ne auzise de
zeci de ori vorbind în română la țigară – nemții nu pot recunoaște limba
română). Pur și simplu a dispărut, inclusiv și-a schimbat locul de
fumat. Aveam să o mai văd de două ori în două luni. După ce am plecat
mi-au zis băieții că rămăsese însărcinată. Nu am avut nimic de-a face cu
asta, probabil vor mai trece ani buni până când Google va scoate un
Tinder prin care să poți face copii. Well, măcar am încercat și cred că
am fost cel mai aproape dintre noi trei să scorez cu o nemțoaică.
Debatable, însă eu o țin pe a mea. Dar… e greu să fii român în
Darmstadt.
|
Die Theke |
|
Rugby GER-ROM, Offenbach am Main
|