joi, 29 august 2024

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

Am recitit această carte după 15 ani, dar pot spune că m-am lenevit mult în privința cititului, luându-mi două luni să o termin. Am început-o în Grecia, în vacanță. Mă trezeam înainte de 7 AM, din obișnuință, și pentru a nu-i deranja pe ceilalți ieșeam în gradină și citeam câte un capitol. La 5 minute de mers pe jos de noi era marea, iar când intram în apă alături de copii le povesteam mai înainte de toate capitolul citit puțin mai devreme, abia apoi ne uitam după pești și ne făceam activitatea obișnuită în apă. Cartea este foarte interesantă și te ține în suspans, copiii erau numai ochi și urechi, iar totul era mai plăcut când povesteam datorită faptului că stăteam în apă și eram lipsiți de griji. Am încetat să le mai povestesc copiilor la momentul în care unuia dintre personajele principale, un băiat în etate de 15 ani, îi este frecat penisul de către o fată cu vreo 5 ani mai în vârstă.

Romanul alternează două povești diferite. În capitolele impare îl avem pe tânărul Kafka Tamura care la 15 ani se hotărăște să fugă de acasă. Pleacă către un oraș îndepărtat cu ceva bani furați de la tatăl său și un rucsac cu minimul necesar. Mama sa îl părăsise la 4 ani, plecând împreună cu celălalt copil, o fată. De atunci nu îi mai văzuse. Kafka Tamura mai are câteodată blackout-uri, iar acum se trezește în acest oraș îndepărtat plin de sânge și nu știe ce se întâmplă cu el. În capitolele pare avem o poveste chiar mai interesantă. Anii '40, Japonia rurală. O tânără învățătoare pleacă cu copiii pe un deal, în căutare de ciuperci. Văd un fel de bombardier pe cer. În vârful dealului copiii cad ca secerați, inerți, nu mai au nicio reacție. Nu se știe de ce. Toți își revin după câteva ore, mai puțin unul, care este preluat de organele secrete. Peste ani și ani, copilul respectiv e un bătrân, înapoiat mintal, dar poate vorbi cu pisicile. Cam astea sunt premisele unuia dintre cele mai lăudate și cunoscute romane ale lui Haruki Murakami.

O poveste agreabilă, deși pe la final o cam dă puțin în SF-urile cu care autorul nipon ne-a obișnuit. N-am citit-o în două luni pentru că e o carte rea. Gândiți-vă că au fost EURO, Jocuri Olimpice, au fost călduri de 45°C la umbră etc. După 15 ani nu îmi aminteam mare lucru din roman, doar că la un moment dat apar Johnnie Walker și Colonelul Sanders. Mi-e cam ciudă, sute de romane citite degeaba, nu mai îmi aduc aminte nimic din ele. Memoria omului este deficitară. Pledez pentru inserarea unui cip de memorie în creier.

În grădina din Grecia, la 5 minute de mers pe jos de mare, îmi începeam ziua cu Haruki Murakami.


marți, 27 august 2024

Restaurant vs. gătit la domiciliu (25) - Paste cu sos pesto, creveți și burrata

Mulți dintre voi au citit despre localul Dei Frati din Brașov, pe acest blog, în anul 2019. Spuneam atunci că voi reveni cândva cu trenul și voi bea o sticlă întreagă de chardonnay. Cinci ani mai târziu am revenit cu trenul, a fost la fel ca în trecut, foarte aproape de a nu prinde o masă, în ultima secundă ivindu-se oportunitatea de a mânca aici și doar pentru 50 de minute, dar nu am băut sticla de vin promisă, ci două pahare de prosecco, mergând mai bine spumantul frapat la vremea caniculară ce se pare că a ajuns și în orașul de la poalele Tâmpei. M-am lăsat în voia servitoarei de la restaurant și i-am spus: "Dați-mi ce aveți de mâncare, eu nu mă pricep.". Mai fac astfel de încercări prin restaurantele bune, unde nu sunt hotărât ce să mănânc. Servitoarea mi-a recomandat o porție de paste, al cărui nume l-am uitat, dar conțineau: creveți, burrata, roșii uscate, sos pesto. 58 lei o porție. Foarte bune. Mi-am zis să fac și eu acasă.

farfuria de la Dei Frati, Brașov

Pentru două persoane: 250 grame tagliatelle scurte (la restaurant au fost folosite paste făcute în casă, dar eu nu știu să fac), un borcănel de 200 grame sos pesto, 200 grame burrata, câteva roșii uscate, 125 grame cheddar, 10 creveți king fără carapace. Am încercat să reconstitui pastele mâncate la Dei Frati. Am pus 5-6 roșioare uscate tăiate feliuțe într-un castronel în care am turnat ulei de măsline și am presărat puțin oregano, lăsându-le așa până au fiert pastele. Am tras creveții la tigaie separat, în puțin ulei de măsline și i-am asezonat cu sare și piper, ca și cum i-aș fi consumat ca fel singur. După ce pastele au fiert, am pus cheddarul ras, sosul pesto și roșile peste ele și am amestecat bine. Apoi am pus compoziția în farfurie, ornând cu câte 5 creveți per porție din loc în loc pe margine, iar în mijloc punând burrata. Nu a arătat chiar ca platingul de la Dei Frati, dar a fost foarte gustos. Nevasta, un barometru al bunului gust în domeniul culinar și nu numai, a lăudat acest fel de mâncare.  Pentru prima oara după multă vreme. Însă nu este meritul meu, doar am  reconstituit un fel mâncat într-un restaurant. Și pentru a fi cât mai aproape de original am cumpărat prosecco și am băut în compania pastelor.

Costul acasă: 70 lei pastele + 20 lei două sticluțe de 200 ml prosecco = 90 lei, deci 45 lei persoană. La Dei Frati o porție de paste 58 lei, un pahar de prosecco 23 lei = 81 lei. Nu e o diferență așa de mare, deși porția de acasă a fost un pic mai consistentă. Merită să încercați acest fel.


ingrediente

farfuria de acasă



sâmbătă, 17 august 2024

Aventuri în pustie

De Marian mă leagă o prietenie de peste 30 de ani. Am petrecut întotdeauna timp de calitate alături de el, când eram copii, când eram tineri, sau acum, când avem neveste și copii, mulți copii în cazul lui. În tinerețile noastre, pe când aveam vreo 17-18 ani, plecam împreună la munte, mergeam cu trenul și apoi cu rucsacul în spate prin tot felul de excursii, dormeam la diverse cabane sordide pe care nu le percepeam defel așa cu mintea de atunci, mâncam salam cu pâine și ne bucuram de lumea înconjurătoare. El provenea dintr-o familie de oameni bogați. Întotdeauna vizitele la el acasă erau o binecuvântare pentru mine. Mama lui Marian mereu așternea mese bogate când mergeam pe la el, iar tatăl său, întotdeauna proaspăt întors dintr-o delegație peste hotare, avea grijă să ne ofere câte o sticlă de vin extraordinar. Însemna foarte mult pentru mine, adolescentul de atunci. Ne aflam pe la mijlocul anilor '90.

Prietenia noastră a dăinuit peste ani, iar deunăzi Marian m-a sunat să-mi spună că și-a cumpărat mașină de teren și că vrea să o testeze off-road alături de mine. Am fost de acord, aveam timp liber berechet, aflându-mă în timpul vacanței de Sf. Maria. Dimineața devreme am fost acasă la Marian, mi-am lăsat mașina la el în curte, am mâncat o porție de tiramisu oferit de frumoasa lui nevastă, apoi am pornit în aventura noastră, să testăm mașina lui, pe care tocmai o cumpărase. Nouă. Doar noi doi și automobilul care mânca cu lăcomie din asfalt, către pustietate, unde avea să fie testat la adevăratul său potențial.

Am intrat pe teren accidentat, dealuri, pietre, pante abrupte. Eu eram neîncrezător în puterile mașinii, dar aceasta mereu trecea cu brio peste obstacole, iar Marian era tot un surâs, bucurându-se de noua sa achiziție. Am filmat, am fotografiat, ne-am bucurat de ziua frumoasă de vară și de timpul liber petrecut împreună. Ne-am oprit pe culmile unui deal și am cuprins cu vederea tot spațiul aflat la picioarele noastre. Eram regi, eu și cu Marian.

Ne-am continuat drumul. La un moment dat, într-un șanț, mașina a rămas cu roțile din față împotmolite în noroi. Oricâte manevre a încercat să facă Marian, mașina nu a dorit să mai asculte, insubordonându-se cu obrăznicie. Am încercat să împing, nimic. 
- Mariane, dar de ce roțile din spate nu împing? Nu e 4x4?
- Păi nu.
- Păi ce mașină de teren ți-ai luat?
- 2x4. Dar nu e de teren. E overland.
- Ce e aia?
- Îți explic altă dată.

Am stat minute bune și ne-am gândit împreună cum să scoatem mașina din noroi. Eram singuri în mijlocul pustietății, în jur nici țipenie de om. Am strâns pietre din împrejurimi și le-am pus sub roți, în noroi. Nu a mers. La un moment dat, aflat în disperare de cauză, Marian a pus covorașele mașinii sub roți, în noroi. Fără niciun rezultat. Am lăsat mașina împotmolită și am plecat în căutare de ajutor.

Soarele bătea necruțător. Vară. Mijlocul zilei. Noi eram derutați, dintr-o dată speriați și îngrijorați, după ce cu câteva momente înainte nu ne mai încăpeam în piele de atâta fericire. Mergem și mergem până ajungem lângă un râu, iar în depărtare zărim o dubiță galbenă. Ne gândim că poate este un pescar și ne va ajuta. Încrezători, grăbim pasul. Ajungem în proximitatea dubei, coborâm spre râu, iar în fața ochilor ni se arată un peisaj incredibil. Nu ne vine să credem. Două fete absolut goale stau pe malul apei, privind la cursul râului. Ne simt prezența, se întorc către noi, ducându-și mâinile în dreptul zonelor intime: "Auleo! Auleo!....Stați că suntem dezbrăcate!".  Marian le spune: "Păi îmbrăcați-vă și vorbim pe urmă!". Ne întoarcem și le așteptăm, iar după o vreme cele două apar, de această dată acoperite cu câteva straie sumare. Sunt tinere, foarte tinere. 20 și 23 de ani. Au plecat să exploreze zona. Marian le povestește prin ce am trecut, cerându-le ajutorul. Cooperează imediat. Vin cu noi la locul împotmolirii. Una dintre fete este foarte dezinvoltă, dând dovadă de multă pricepere în probleme de mecanică, de supraviețuire și nu în ultimul rând de artă a conversației. Nu au chipuri ieșite din comun, dar tinerețea răzbate prin tot corpul lor, pe care cu câteva momente înainte îl văzuserăm gol, în toată splendoarea. Cealaltă fată se mărginește la a zâmbi din toată inima, nerostind foarte multe vorbe.

Nu avem șufă, nici ele nu au. Evaluăm ce putem face. Fata mai dezinvoltă împreună cu Marian exprimă păreri cu voce tare, eu cu cealaltă fată aprobăm spusele lor. Mergem cu duba lor către cea mai apropiată stație de benzină, în speranța că vom găsi șufă. Marian e o persoană foarte vorbăreață. În tinerețile noastre era pasionat de psihanaliză. Pe la bairamurile de atunci strângea fetele în jurul lui, povestindu-le despre ce descoperiseră cândva Freud și Jung. Avea un succes incredibil și mi se pare că vremurile de atunci se repetă cu cele două fete din dubă. Nu-i tace gura până la benzinărie, acaparând cu totul discuția, făcându-le pe cele două noi prietene ale noastre numai ochi și urechi. Găsim șufă, ne întoarcem la mașina afundată în noroi. Suntem deja apropiați cu fetele, parcă ne cunoaștem de multă vreme cu ele. Marian se urcă la volanul dubiței, iar fata dezinvoltă la volanul mașinii lui Marian. Operațiunea de tractare reușește de minune și suntem salvați. Fetele nu ne cer nimic pentru ajutor, dar Marian le oferă o hârtie de 100 de lei și câteva sticle cu suc. Fiecare pleacă la treaba lui. Noi mai departe cu mașina cea nouă și plină de noroi a lui Marian, fetele către noi aventuri, ca orice tânăr. Marian le spune la despărțire: "Să aveți reușite în viață, dar cu asemenea atitudine sigur o să aveți!".

Mergem pe drum și ieșim pe asfalt, în siguranță. Suntem tăcuți, dar cumva o undă de fericire ne inundă inima. Deschid discuția eu:
- Băi Mariane, nu crezi că fetele astea sunt gay?
- Nu cred. De ce să fie?
- Păi noi doi, dacă ieșim așa, stăm în pula goală?
- Păi la femei e altceva. Ele sunt mai intime decât bărbații, asta nu înseamnă că sunt gay. 
Mai mergem o vreme, găsim și o spălătorie unde Marian curăță mașina în amănunt, apoi deschide el vorba:
- Dacă aveam 20 de ani mai puțin, nu le iertam. Le futeam direct.
- Nu le futeai, mă. Dacă sunt gay, nu futeai nimic.
- Gay, negay, le futeam. Ce dacă erau gay? Le futeam pe amândouă!, spune Marian cu ciudă, dar și cu oarecare siguranță de sine și își continuă drumul cu atenție, la volanul mașinii sale proaspăt salvate.

Asta e. Nu mai suntem tineri. Mergem către casă, la neveste, la copii. Fuți, nu fuți, vremea pulii trece.


marți, 13 august 2024

Paris 2024

Paris 2024, o ediție la care m-am uitat foarte mult, poate cel mai mult de la Beijing 2008, când cititorii blogului meu știu dintr-o postare că mi-am luat concediu special pentru Olimpiadă. De această dată am urmărit Jocurile Olimpice alături de fiii mei și câteodată chiar și de nevastă. Pentru mine și nu numai sportul rege la Olimpiadă este atletismul. În fiecare seară am fost pe Eurosport alături de legendarul Cosmin Cernat, care nu doar este un comentator priceput la atletism, dar are și un stil foarte plăcut, apropiat cu telespectatorul, comentează ca pentru prieteni. Pentru mine cel mai frumos moment al JO a fost cel al ștafetei de 4x400 mixt, cu absolut fabuloasa Femke Bol pe ultimul schimb, aducând aurul pentru Țările de Jos. Nu am văzut niciodată o asemenea revenire. M-am bucurat foarte mult și pentru Sifan Hassan, cu tripla ei de la 5000, 10000, maraton, chiar dacă nu l-a egalat pe Emil Zatopek, care în '52 la Helsinki a luat aur la toate cele trei probe. Mai țineți minte reclama din anii '90  la Adidas cu Emil Zatopek de pe Eurosportul de limbă engleză? M-am bucurat mult și de aurul de la 100 femei cucerit de o atletă din Santa Lucia, la fel și de aurul la 200 al lui Tebogo, favoritul fiului meu cel mic. Au fost foarte multe surprize în concursul atletic, la fel ca și în cel de gimnastică artistică. Două medalii de aur pentru Philipine, medalie de aur pentru Algeria, medalii pentru Italia, erau de neconceput pe vremea când eu mă uitam la gimnastică an de an. Am urmărit finala de la sol fete alături de nevastă, iar după exercițiul Sabrinei Voinea, amândoi eram siguri că va lua aur. Absolut ireal cum au pierdut chinezii medalia de aur la echipe băieți, cu ultimul chinez căzând de două ori de la bara fixă. Un fapt inedit pe care l-am observat în concursul de gimnastică fete este că în prezent gimnastele nu mai sunt niște copii ca pe vremuri, ci femei în toată firea, unele trecute bine de 20 de ani. Înaintate în vârstă, mari la corp, s-au schimbat multe.

Ne-am bucurat o țară întreagă pentru David Popovici, care a oferit două finale absolut superbe, dar la înot mi-a plăcut foarte mult și de irlandezul care a câștigat 800 liber. La festivitatea de premiere părea un băiat simplu, un tocilar, cu ochelarii ăia pe nas. L-am ascultat cu drag pe Narcis Șelaru la competiția de haltere, se comporta de parcă comenta finala Campionatului Mondial de Fotbal. Bună performanță a avut Mihaela Cambei. M-am uitat la canotaj în comentariul lui Sorin Hobana, care probabil comenteza Olimpiade începând cu Barcelona '92. M-am uitat la basket, doar la meciurile Team USA, în comentariul extraordinarului Emil Hossu Longin. Singura victorie americană care m-a bucurat. KD de 4 ori campion olimpic. Pentru Chef Curry niciun epitet nu este de ajuns. Mi-a părut rău pentru pugilista noastră, Lacrămioara Perijoc. Așteptam o medalie de la ea, dar a fost greu cu mongola. Am urmărit, datorită aplicației Max, câteva meciuri de badminton pur și simplu galactice. Nu aveți idee cum se joacă acest sport la nivel înalt, noi suntem obișnuiți cu schimburile de fluturași atunci când mai mergem pe la pădure. Nu, ăla nu este badminton. La Paris am descoperit un sport superb, rugby în 7. Minunat!

Mi-a părut rău că nu am urmărit foarte mult voley, mai mult box (cum să ia Cuba doar două medalii, iar Uzbekistan 5 medalii de aur?) și deloc lupte (unde l-am avut pe cubanezul de la 130 kg cu a 5 a medalie la a 5 a Olimpiadă). Mi-au plăcut mult ceremoniile, atât deschiderea (mai puțin fazele cu gay) cât și închiderea (foarte reușit concertul de la Pacific cu RHCP, Snoop Dogg, Dr. Dre, Billie Eilish). 

Frumoasă Olimpiada. Ne-a mai scos puțin din mizeria cotidiană, parcă a fost și puțin mai răcoare pe timpul jocurilor. Deja îi simt lipsa. 


joi, 1 august 2024

Restaurant vs. gătit la domiciliu (24) - Ieftin, practic, gustos

Să arunci cu banii, să te boierești prin restaurante, nu este o problemă. Să mănânci la suprapreț produse cu adaos comercial de 500% iar nu este o problemă. Prost e cine dă, nu cine cere. Capitalismul te încurajează să consumi, să arunci cu banii până rămăi fără ei. Este mare lucru în ziua de azi să fi un om chibzuit. Ce cusur are această masă principală a zilei care a costat mai puțin de 10 lei? Da, cu mai puțin de 10 lei am mâncat pe săturate. 

- mâncare de cartofi
- salată de castraveți cu usturoi
- conservă de scoici 
- două felii de pâine prăjită
- griș cu lapte ornat cu dulceață de vișine