sâmbătă, 31 decembrie 2016

Ce am citit în 2016

de Ionescu

am început anul marcat puternic de solenoid, de sub care a cărui impresie cu greu am ieșit. poate și asta a făcut ca numărul de cărți citite-n 2016 să fie mult sub cel din 2015. poate și unde n-am mai avut contract lunar cu superblogul, mai știi? sau din cauză că anul ăsta, înainte de culcare, am citit mai mult cărți pentru copii?
totuși, anul începuse fulgurant, cu 5 cărți în prima săptămână. am recitit romanele rodichii (rodicăi?) ojog din seria melania lupu, inclusiv cele 2- anonima de miercuri și dispariția statuăi din porc, în care bătrâna infractoare are un rol mai redus. a, ar mai fi în seria melaniei și aia cu liz taylor, pe aia abia ce o citisem cu 1-2 ani în urmă, n-am reluat-o (ce deznodământ de 2 lei are cartea asta!). știți cărțile, pasionante, desigur. mai alină și din dorul de capitală care mă mistuie din ce în ce mai rar. melania e un personaj cu totul memorabil, dar complet implauzibil. mă bucur că în final a ajuns la bulău. chit că în ultimul roman al seriei probabil că are vreo 90-100 de ani.

will i am faulkner- pe patul de moarte. o carte dificilă pentru cineva aflat încă supt vraja solenoidului. o grămadă de naratori avem aicea, se schimba naratorul la fiecare capitol, dar toți grăiesc în stilul lui faulkner. o femeie moare și e dusă de familie spre îngropare la oarece distanță de casă, pe un drum plin de primejdii, pe scurt spus.

andrei platonov- cevengur. o carte pe care doream de vreun sfert de veac să o citesc. m-a dezamăgit, sau poate tot solenoidul e de vină? e vorba de construirea comunismului, primii ani ai urss. prea multe personagii, am cam pierdut socoteala lor.

gigore cugler- apunake. un fel de urmuz, cam din aceeași perioadă.

cormac mccarthy- no country for old men. no comment.

sorin gherguț- trei. poezie. frumos. citez
vino mamă să mă vezi cum lucrez
la spații albe la spații roz spații bej

vino să vezi cum nu contez
vino să vezi cum nu forțez

alaa al aswani- blocul iakubian. așa îl chema pe armeanul care a făcut blocul ăsta din cairo. iakubian. o corupție și în egiptul ăsta... te doare capul! fel de fel de oameni stau în blocul ăsta. mai bogați, mai nu, mai heterosexuali, mai nu, mai corecți, mai nu.... o frescă a societății eghiptene, cum ar veni.

ioan t morar- sărbătoarea corturilor. niște băieți în aradul anilor 80 și mai apoi în israel și iar în arad. trec de la o credință neoprotestantă la alta, spre a deveni mai apoi evrei. securitatea e omniprezentă.

lucian boia- strania istorie a comunismului românesc. prolificul istoric scrie foarte frumos, dar din păcate cărți din ce în ce mai scurte. am citit o cronică (acidă) la cartea asta, din care am aflat (din cronică, nu din cartea lui boia) că în românia nu a fost niciodată comunism. cică pe vremea lui ceaușescu era de fapt tot un fel de capitalism. noi să fim sănătoși!

radu paraschivescu- cum(?) gândesc politicienii(?). o colecție de perle din seria binecunoscută. vai de noi.

111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. o antologie care caută să evite locurile comune și bine face.

levantul lui cărtărescu, recitit a enșpea oară, de data asta-ntr-o ediție critică, cu numeroase și prețioase adnotări ale lui cosmin ciotloș. mi se pare inadmisibil să existe bloggeri care nu au citit levantul! fiecare vers e o încântare.

radu cosașu- viața ficțiunii după o revoluție. un fals roman epistolar în care am fost foarte iritat să văd că tot ce s-a întâmplat în primăvara 1990 în piața universității e redus la o lozincă idioată, care poate nu a fost niciodată scandată acolo. altfel, seducătoare carte. frecventele referințe la ciclul supraviețuirilor m-au făcut să mă tot întreb dacă nu aș vrea să cheltui niște bănuți pe cele 3 volume apărute la polirom în seria opere. mult am ezitat, dar până la urmă am prins un superpreț.

ceea ce ne conduce la acel fenomen de masă care s-a numit luna literaturii mioritice. la mine a ținut 2 luni +. am citit supraviețuirile lui cosașu, rearanjate pentru ediția de opere de la polirom în 5 volume. zice că nu a modificat nimic în text, deși e pe undeva o scenă de sex oral (de fapt o tentativă, din ce rețin) care nu apare în ediția de pe vremea tovarășului nicolae. n-am făcut o lectură comparativă, n-am încercat să văd în ce volum a apărut inițial fiece nuvelă. (au fost în anii 70-80 câteva volume de supraviețuiri, 1, 2, logica, cap limpede, meseria de nuvelist, ficționarii. acum volumele se cheamă rămășițele mic burgheze, armata mea de cavalerie, logica- ăsta a rămas probabil identic, apoi pe vremea când nu mă gândeam la moarte și gărgăunii, care e cap limpede din 1989.) practic e un soi de autobiografie care acoperă perioada tinereții autorului, de când era comunist înfocat și scria articole demascatoare la scînteia, mai apoi însă acuzat de tovarăși de intelectualism și alte alea, trimis în producție din cauza unui unchi din occident, primele lui cărți (de care se dezice, cu umor și detașare), gagicăreli și alte alea. să cetiți supraviețuirile, dragii mei. nu sunt o lectură foarte simplă, cam cade în manierism pe undeva cândva, zic eu, poate mai și modifică faptele reale, dar cetiți-le. e un mic efort să descifrăm identitatea reală a unor personaje (paul georgescu, ion caraion, zaharia stancu, tudor vianu, radu albala, mrp, petru dumitriu etc etc), ne mai ajută internetul, ne mai ajuta cultura noastră.

tot sub genericul însuflețitor al lunii literaturii mioritice am făcut rost la reduceri de volumele 1-4 din operele lui mircea nedelciu. am recitit cu aceasta ocazie a n-a oară zmeura de câmpie. desigur că nu e romanul dumneavoastră clasic, așezat. am recitit după aproape 30 de ani tratament fabulatoriu. rămăsesem cu impresia că e foarte încâlcit. aiurea! eram eu mic copil. e considerabil mai puțin experimental decât zmeura de câmpie și e la fel de fain. am citit & (în multe cazuri,) recitit și proza scurtă, cele 4 volume din anii 80 (sau primul e de prin 79? parcă). aici e într-adevăr mai revoluționar ca stil, nu totdeauna. pe mine personal mă încântă toate aceste 6 cărți concentrate acum în 4 volume. a apărut foarte recent și volumul 5, romanul cu 3 autori femeia în roșu. l-am citit și pe el la vremea lui, țin minte, o hârtie mizerabila. era prin 91. poate îl recitim la anul.

după aia am citit munții înalți ai portugaliei, de yann martel. mai slăbar decât viața lui pi. 3 povești mai mult sau mai puțin suprarealiste cu cimpanzei.

coaja de nucă a lui mcewan e un hamlet povestit de un copil încă nenăscut. nu știu dacă îl lătrau câinii nenăscuți, dar știu ca puștiul e foarte foarte curajos. ca de obicei, maestrul e impecabil.

o carte care te pune rău pe gânduri e disco titanic, de radu pavel gheo. așa mult m-a impresionat încât am înfăptuit o pagină a cărții pe facebook. vă rog, like și share, vorba ăluia. eroul e unul cam din generația mea, timișorean d-ăsta cu miticii să intre la noi în banat numa cu pașaport, erou al revoluției, care are niște secrete bine păstrate asupra unor lucruri întâmplate-n 89. nu la revoluție, ci mai înainte, prin august și noiembrie/decembrie. o să le aflăm pe toate până la urmă. rockul iugoslav e un personaj important al romanului. ca și războiul din fosta iugoslavie. sunt pomeniți pe undeva leo și cristina, din romanul precedent al lui rpg.

adrian cioroianu cu volumul 2 din micile lui povești despre istoria noastră, de fapt e vorba de scenariile unei emisiuni care cred că se cheamă 5 minute de istorie și care s-a dat și s-o mai da la tvr. volumul 2 tratează istoria recentă, ceaușescu, revoluția. istoria pentru toți. o carte pe care ar trebui să o citească tot românul.

varamo, de cesar aira. o nuvelă despre un amărât de funcționar care se trezește prins în niște jocuri cu miză mare.

bogdan suceavă- republica. o relatare a evenimentelor extraordinare intrate în istorie drept republica de la ploiești. 1870.

nick cave- moartea lui bunny munro. foarte tristă carte. genul de carte care nu înțeleg de ce a fost scrisă. mare futăcios imbecil bunny ăsta. mi-a fost tare milă de fi-su.

dodii- florin dumitrescu. poezii frumoase. dimovian neabătut, scrie pe ultima coperta. da, de multe ori, prin frazare. mai puțin prin teme. fd este mai cunoscut drept textierul sarmalelor reci.

am mai citit numerele 1 si 2 din iocan, revista de proză scurta. nu abundă de chestii memorabile.

am ținut totusi să recitesc pe final de an și deznodământul seriei melania lupu: o toaletă a la liz taylor. deja trecuse 1 an în plus, nu? mai mult ca să îmi verific amintirile, rețin că deși apărută după revoluție, acțiunea cărții e imposibil de datat. să fie anii 80 sau 90? dar iată că e deja 30 decembrie. poate în acest weekend voi face și recitirea asta și voi reveni cu impresiuni.

top 6, de fapt top 15, am inclus recitirile:
levantul
pe patul de m0arte
coaja de nuci
disco titanic
opere- mircea nedelciu (nu mai ordonăm acuma toate cele 6 volume originale, toate își au locul în top)
opere/ supraviețuirile- radu cosașu (includem aici și viața ficțiunii, plus aceeași observație, toate cele x volume au loc în top)

la mulți ani!

miercuri, 28 decembrie 2016

Anna Gavalda - Împreună

O pictoriță în mizerie ce lucrează ca femeie de serviciu, un aristocrat bâlbâit în mizerie care locuiește intr-un apartament de 300 mp aproape de La tour Eiffel, un chef și mamaia (traducere oferită de Iustina Croitoru, nu știu care e originalul; a cam romanizat multe chestii în traducere) lui, sunt cele patru personaje principale propuse de celebra Anna Gavalda (priviți poze cu ea pe net, nu mi-o imaginam așa la cum scrie) într-un roman lipsit de prea multă acțiune ori de faze notabile, dar totuși plăcut la citit. Seamănă mai degrabă cu un scenariu de film și în asta a și fost transformat, într-un film ce pare interesant din ceea ce am văzut în trailer. Printre altele, citind cartea, realizăm că și francezii au obiceiul tăiatului de porc cam ca pe la noi la țară și de asemenea, să vezi și să nu crezi, au și ei buda în fundul grădinii, asta deși acțiunea cărții se petrece în timpurile în care francul francez a fost înlocuit cu moneda unică, euro. Am citit cartea, mi-a plăcut că a mers repede, dar nu îmi dau seama cu ce e Anna Gavalda specială. Scrie pur și simplu literatură de consum, jonglează puțin cu personajele și nimic mai mult. Unii spun că este o radiografie a Parisului contemporan. Eu nici nu mi-am dat seama că acțiunea se desfășoară în Paris. La fel de bine puteam să cred că e în Katowice. Alții spun că e una dintre cele mai frumoase povești de dragoste. Nu. E una banală. Prea bolnăvicioasă și prea modernă pentru gustul meu. Dar cum zice colegul meu yo3, d'asta e bine că suntem diferiți și nu avem aceleași gusturi.

                                   521 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 2                                                                             (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

marți, 13 decembrie 2016

Dino Buzzati - Deșertul tătarilor

Cine ar intra într-o librărie și uitându-se prin rafturi ar alege o carte cu un asemenea titlu și un asemenea nume de autor? Deloc atractiv, dar trebuie știut că în ceea ce privește cărțile, cel mai important este conținutul. Deșertul tătarilor, o minunată parabolă, o meditație asupra vieții și a destinului, o poveste plină de înțelesuri. Giovanni Drogo, tânărul locotenent și personaul principal pleacă către Fortăreața Bastiani, un loc ciudat în vârful munților, un loc strategic care veghează asupra graniței de Nord, un loc unde nu se întâmplă niciodată nimic, însă toți militarii de acolo stau pregătiți ca pentru război. Drogo își dorește o viață plăcută, cu petreceri și femei, cu bani și faimă. Ajunge în munți și vrea să plece imediat înapoi, în oraș, la o garnizoană obișnuită. Dar ceva lăuntric îl ține pe loc. Își spune că va pleca după patru luni. Și așteaptă. Va mai putea pleca? Ne regăsim cu toții în cartea lui Buzzati. De câte ori nu stăm la un loc de muncă și îndurăm sperând în mai bine, sperând că ceva fantastic se va intampla? Așteptăm să ni se împlinească idealurile, dar putem birui timpul? Cartea te îndeamnă la meditație pe lângă frumoasa poveste pusă în scenă. Stilul scriitorului este plăcut și accesibil. Cartea publicată în 1940. Mi-a plăcut nespus.


                           219 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 5                                                                             (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

luni, 12 decembrie 2016

Lege

Aseară, în Ziua Alegerilor, la 19:30 eram în noul magazin Lidl din Șoseaua Pantelimon. Pe lângă altele am cumpărat și două beri negre, pentru a le savura în canapea, alături de nevastă, urmărind rezultatele alegerilor și discuțiile, la orele 21:00. Ajung la casă, pun cumpărăturile pe bandă, îmi vine rândul, însă tânăra casieră îmi spune: "Din păcate nu vă putem da berile. Nu avem voie să vindem alcool. Suntem lângă o secție de votare și este interzis.". Ok. Nu am comentat nimic, dar m-am gândit: eu dacă vin de acasă cu o țuică în punga de hârtie și mă apuc să beau lângă secția de votare cine mă oprește? Ori dacă beau acasă 10 beri și 3 tequila și mă duc pe lângă secția de votare? Ce fel de lege e asta? Ce își propune?

sâmbătă, 10 decembrie 2016

Sărăcie

În ultimii 10 ani nu mi s-a întâmplat să rămân vreodată fără bani. Fără absolut niciun ban. Din pricina unor cheltuieli necugetate am rămas acum. Când omul nu mai are bani, în primul rând se gândește la mâncare. Și nu pentru că sunt eu mâncăcios deobicei, cum ar spune unii cititori tendențioși ai blogului, ci pentru că așa este omenește. Uiți de toate luxurile din lume și încerci să-ți astâmperi nevoia primordială de a mânca. Foamea te cuprinde și intri în panică, dar nu ai bani nici de un covrig. Și nici nevastă'ta nu are, iar banii din pușculițele copiilor i-ai cheltuit de mult. Cum procedezi? Furi? Cerșești? Te împrumuți? Cu burta goală nu mai ai demnitate, uiți că ești om. Nu-i putem înțelege cu adevărat pe cei care suferă de foame, iar unii trăiesc toată viața așa.

După o zi întreagă de post negru zeama de legume din farfuria de acasă pare o mâncare de restaurant cu două stele Michelin. La felul doi servesc un joc pe consola PS4. Iar la desert ascult minunata compilație Apolodor, cântată de Ada Milea. Faza când ajunge Apolodor milionar pe o insulă în Pacific mi se pare cea mai mișto.

A doua zi am parte de o surpriză încântătoare. Duc copilul la grădiniță și după ce-l predau la clasă, îi așez hainele în dulăpior și găsesc acolo uitată o plăcinta cu dovleac. O bag în buzunar și plec spre serviciu. După ce mă depărtez de grădiniță, pentru a nu mă vedea ceilalți părinți, desfac din șervețel plăcinta de dovleac și o savurez. Este pur și simplu minunată. Seara acasă îi spun nevestei că am mâncat plăcinta copilului, însă copilul îmi spune că el a mâncat încă de ieri plăcinta și i-a plăcut foarte mult, iar cea din dulăpior era a colegului său. Am ajuns să mănânc prăjiturile copiilor.

Iar în altă zi i-am cerut lui Unchiu' 15 lei și am mers la KFC să-mi iau un meniu, care m-a uns la inimă. Iar pe urmă a venit salariul și toată perioada asta de restriște s-a terminat. Merită sărbătorit momentul cu un vin din Uruguay...din Uruguay.

joi, 1 decembrie 2016

Charles Bukowski - Cea mai frumoasă femeie din oraș și alte povestiri

Ați auzit de Bukowski? Dacă nu, probabil aveți tendința, ținând cont de titlu, să credeți că avem de-a face cu povestiri romantice, ceva suav care să delecteze cititorul sensibil. Bineînțeles că eu am auzit de Bukowski și chiar i-am citit patru romane înainte de a mă apuca de această carte. Și cu toate astea povestirile din prezentul volum mi s-au părut destul de aspre, chiar dure. Mai grele decât scrierile japonezului Ryu Murakami, ori ale cubanezului Pedro Juan Gutierrez. Unele povești au fost greu digerabile. Prea multă vomă, prea multe perversiuni (unele grele rău!), prea mult sânge, prea multă mizerie. Dar au fost și povestiri frumoase, ca de pildă cea a bărbatului pe care soția lui, o vrăjitoare, îl reduce la o înălțime de 15 centimetri. De ce credeți că face asta? Mai avem o poveste interesantă, numită "Necazuri cu o baterie", unde în prima parte personajului i se strică bateria de la mașină, o lasă la un service, iar până se încarcă merge la o prostituată cu care și-o trage în prezența fratelui ei. A doua parte a povestirii este despre Președinte, care este răpit și transpus în corpul altui bărbat, în timp ce în corpul lui ajunge Hitler, care e noul președinte USA. Da, năstrușnic acest bețiv scriitor pervers. Să nu mai spunem că în fiecare poveste cineva trebuie să bea foarte mult vin, doar ne aflăm în California, unde vinul este chiar excelent. Am băut și eu un vin californian deosebit. 60 de lei sticla de 3/4 în Cora. Citiți-l pe Bukowski doar dacă aveți nervii tari și vă place literatura gen Bacovia, dar combinată cu mult sex. În opinia mea, în ceea ce-l privește pe Bukowski, povestirile sunt mai slabe decât romanele.

                                  252 pagini, Editura RAO, Stele Nopți și Zile Blog: 2
                                        (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

miercuri, 23 noiembrie 2016

Momente

Ați auzit de Russell Westbrook? Nu e departe de a egala recordul lui Oscar Robertson din sezonul '61-'62, triple double media unui întreg sezon. Am urmărit 12 partide de NBA în ultimele 3 săptămâni. Se greșește atunci când se spune că nu mai e basket ca pe vremuri. Sunt câțiva jucători în prezent cu nimic mai prejos decât Michael Jordan. E bine, Eufrosin, că scriu despre basket? Spuneai că scriu rar. Pot scrie zilnic despre meciurile pe care le văd.

...ori despre jocurile de PS4 pe care le termin. Am terminat recent Heavy rain. Și chiar de două ori, pentru că jocul are 14 finaluri posibile. Prima oară a murit fata și mi-a părut rău de ea, mai ales că în joc poți să-i vezi țâțele și curul. A doua oară am ajuns la cel mai fericit final posibil.

M-a înscris unchiu la cor. Fără voia mea. Ca pe vremea UTC-ului. Corul celor luați cu arcanul. Ne pregătim pentru Crăciun și Ziua Națională. Cântăm "O ce veste minunată" și "Deșteaptă-te române!". Stau lângă unchiu și cântam amândoi. Eu cânt mai bisericește, iar unchiu se cacă pe el de râs. Pleacă de lângă mine ca să nu-l ia la ochi profesoara. De altfel e un om venerabil, de fapt aproape un bătrân venerabil, însă situația îl face să se comporte ca un copil. Râd și eu, iar la imnul țării îmi șterg lacrimile de atâta râs. Îi dau sms nevestei să ia copilul de la grădiniță, îi spun că mai întârzii. Avem repetiție aproape în fiecare seară. Astăzi am ajuns transpirat acasă și m-am băgat direct la duș. Nevasta mi-a reproșat: "Da, ești la repetiții la cor, văd că te speli când ajungi acasă. Pe cine ai? Ce colegă?".

Mănânc cu Machiavelli la KFC. A doua oară într-o săptămână. În rest ține regim cu ceai de busuioc și alte plante culese chiar de el, de pe dealurile ce împrejmuiesc moșia familiei. Când nu are ceai vine la birou cu suc de mere la cutie de 3 litri, cumpărat direct de la fabrica din Râureni. Doar 10 lei. "Gustă și tu, grasule!". Săptămâna trecută mi-a adus o sticlă de vin roșu din Basarabia. Acum mănâncă la KFC un bucket plin cu strips și încă două mini baghete cu pui. Plus cartofi prăjiți și suc carbogazos. L-am întrebat pe YO3 dacă ar vrea să mănânce la KFC. Mi-a răspuns: "Dar eu ce am să nu mănânc la KFC?". Chiar își dorește, pentru că nu a mâncat niciodată.

In week end am fost să văd Marea Neagră. La întoarcere pe autostradă se făcuse cam ora 23. Am oprit la un Petrom, iar ei au promoția aia mișto la tigăi Domo, Made in Italy. Teflon. Cine la ora aia ar intra într-o benzinărie pe autostradă să cumpere o tigaie de 28? Eu!

duminică, 13 noiembrie 2016

Ngugi wa Thiong'o - Râul care ne desparte

Sunteți femeie? V-ar plăcea să vă taie cineva clitorisul sau bucăți din labii? V-ar plăcea să vă coasă cineva vulva? Până să citesc prezenta carte scrisă de acest cunoscut autor cu nume imposibil de pronunțat, eu nu auzisem despre circumcizia la femei, sau mutilarea genitală la femei, așa cum este numită de wikipedia. Cât de înapoiați sunt acești africani și cât de înapoiate sunt obiceiurile lor. Râul care ne desparte, râul care desparte vechii adepți ai tribului de noii adepți care îmbrățișează credința omului alb. O carte scrisă simplu despre o lume depărtată de civilizație, o lume pe care omul alb încearcă să o civilizeze și apoi să o cucerească și subjuge. Din punctul meu de vedere autorul nu a fost capabil să-mi provoace trăiri intense, am citit totul ca pe o lecție de istorie, nu am fost implicat emoțional ca de pildă într-o altă lectură africană ce mi-a plăcut nespus, "O lume se destramă". Scrierea este în cea mai mare parte monotonă și previzibilă. Nu mi-a plăcut foarte mult nici de Waiyaki, principalul protagonist, care parca își acceptă destinul ca baciul nostru din Miorița. A scris mult și interesant despre această carte, Ema Cojocaru. Citiți aici. Din punctul meu de vedere este un roman mediocru.

                               182 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 2
                                         (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

luni, 31 octombrie 2016

Prăjitura Nicoleta

Dacă în timpul liber doriți să vă enervați și să faceți multă mizerie prin bucătărie, atunci încercați rețeta de mai jos. La sfârșit veți avea și satisfacție, desigur, însă sfatul meu este să nu vă apucați de această prăjitură decât dacă sunteți împătimiți pricepuți ai gătitului. Într-o zi eram la birou și colegul meu, Alex, îmi oferă o prăjitură. Mi s-a părut foarte bună, l-am întrebat cine a făcut-o și mi-a zis că maică'sa. Mama lui lucrează tot la noi în instituție, dar la etajul II, așa că am făcut un drum până la ea și i-am cerut rețeta, pe care mi-a scris-o pe loc. Am să reproduc mai jos rețeta exactă.

Pentru blat: 450 grame făină 000, 150 grame zahăr, 3 linguri lapte, 3 linguri de miere, 1 linguriță bicarbonat stins cu lămâie, 1 ou, 30 grame unt. Se pune o cratiță cu apă la foc și în ea un castron la bain-marie. Frecăm oul și zahărul la bain-marie, după care adăugăm și celelalte ingrediente în afară de făină. După ce se bat toate ingredientele până se face o smântână (deasupra apei calde!) , se da jos castronul de pe oala cu apă și se adaugă făina. Se face o cocă care se împarte în patru. Luăm primul sfert de cocă și facem o foaie, în timp ce restul de cocă se pune inpoi pe bain-marie, pentru a nu se întări prea tare. Coacem la cuptor (eu am folosit 180 grade pe cuptor electric) cam 3-4 minute. La fel procedăm cu toate celelalte foi.

Pentru umplutură: 250 ml de lapte, 250 grame de zahăr, 3 linguri de griș, 1 pachet de unt+3 lingri zahăr pudră, 2 lămâi. Din lapte, zahăr și griș preparăm un griș cu lapte clasic pe care îl lăsăm la răcit, după care stoarcem în el zeama lămâilor. Untul se freacă cu zahărul pudră, apoi cele două compoziții se împreunează și se bagă la mixer.
Punem un strat blat, unul de umplutură și tot așa, alternativ. Ținem puțin la frigider, după care servim.

E o prăjitură delicioasă, dar cere multă atenție și precizie. Am făcut o singură poză, cu rezultatul final. Cine mai avea timp de poze în timpul preparării? I-am pus numele "Prăjitura Nicoleta", după numele colegei.


luni, 24 octombrie 2016

Ana Bed and Breakfast

Despre locotenentul Otto Bock nu știm prea multe. Oare a fost om bun sau dimpotrivă? A avut familie și copii? Îi placeau cărțile? Avea patima băuturii ori doar cinstea când și când câte un păhărel cu tovarășii de arme? Ce idealuri de viață avea? Mergea de unul singur prin pădure și se gândea la tainele Universului? Pierdea vremea cu jocurile de noroc? Cum a ajuns în armată și a devenit locotenent? Era mândru de acest fapt? Avea bani? Mergea duminica la biserică? Aveai ce discuta cu el? Nu știm. Chiar nu știm toate acestea.

Oricum nu auzisem de locotenentul Otto Bock atunci când am răscolit internetul căutând o cazare de două nopți, undeva în apropiere de partea sibiană a Transfăgărășanului. Întotdeauna caut minuțios locurile unde mă voi caza, obligatoriu mă uit după camere cu personalitate, după hoteluri sau pensiuni care spun ceva, care îmi transmit o poveste. Locurile unde gazda a făcut amenajările cu sufletul, nu doar camere care au trântit un pat în mijloc și două noptiere. Nu pensiunile din locuri gen Bran sau Valea Prahovei, unde gazdele nu au niciun merit, ci doar au profitat de zona unde sunt amplasate propriile case și au zis că pot face un ban din cazarea turiștilor. Am găsit un astfel de loc în satul Vistișoara. După ce am văzut poze ale camerelor și am citit păreri ale celor cazați acolo, am sunat la proprietate și am rezervat pentru două nopți.

Ana Bed and Breakfast. Localitatea Vistișoara. Un apartament, 130 lei/noapte și suplimentar 15 lei/persoana pentru micul dejun. Am pornit din București pe cunoscutul traseu Pitești-Curtea de Argeș-Bâlea Lac. Bineînțeles, eu la volan, nevasta în dreapta pe scaunul mortului, în spate copiii. Ascultând muzică blues, un cvadruplu cd cumpărat mai devreme anul acesta din Pitești. Piesa de început a cd-ului doi, excepțională. Nina Simone - Blues for mama. Bâlea Lac, negură, -2 grade, vânt puternic. Vântul suflă atât de tare încât se ducea ceața și vedeai cerul albastru peste care venea o altă ceață în câteva secunde. Parcă eram într-un film care se derulează pe repede înainte. Zăpadă pe jos, bucuria copiilor. Cu chiu cu vai am ajuns la cabană și am cerut șnițele cu cartofi prăjiți și legume la tigaie și câte un ceai. Nevasta se miră că e 33 lei/meniu, dar totuși e în vârf de munte și trebuie să-i înțelegem și pe cei care trudesc ca noi să avem mâncare la 2000+ altitudine. Șoseaua asta s-a făcut în anii comunismului, ca orice leneș să ajungă să vadă acest lac glaciar. Dacă nu, trebuia să mergi cu rucsacul în spate. După ce mâncăm o luăm iar spre mașină, iar cu burțile pline simțim mai puțin din frigul de afară.

Către Orașul Victoria. Lidl. Luăm geci pentru copii, bombonele de Crăciun (Au apărut deja produsele de Crăciun. Poate ar fi bine să fie produse permanente, să se poata găsi și în iulie) și alte chestii mai mult sau mai puțin trebuincioase. Iar apoi către pensiune, cu ajutorul maps.me de pe smart phone, pentru că în zilele noastre omul are tendința de a deveni handicapat și fără ajutor nu se mai descurcă. Drum forestier liniștit, frunze galbene, peisaj desprins din Poveștile unui vânător a lui Turgheniev. La un moment dat în iarbă, lângă drum, observăm o vulpe. Instinctul omului modern este de a o fotografia imediat. Nimeni nu stă se se uite liniștit dacă întâlnește o vulpe, ci se caută repede de telefon. Eu aveam și un DSLR, dar era în portbagaj. Am pozat-o de două ori cu smart phone-ul, iar când m-am dat jos să iau și DSLR-ul, vulpea a fugit în pădure. Avea coada lungă. Oricum, a fost o experiență uimitoare. Noi, orășenii ne extaziem și dacă vedem vaci pe marginea drumului, dar să întâlnim o vulpe în carne și oase?

Am ajuns în satul Vistișoara și am parcat direct lângă hotel. Totul ne-a încântat din prima. La parter spații largi, geamuri de sus până jos, simplitate și bun gust în amenajare, multe canapele în fața unui șemineu, o sală de mese și un bar în nuanțe de lemn natur lăcuit. Sus camere, apartamentul nostru întrecând orice închipuire. Format din două camere mari, living cu două canapele mari, dulap și televizor color, dormitor cu un pat matrimonial de care era atașat un pat unde poate dormi lejer un copil de 3-10 ani, plus un pătuț de bebeluș. Curățenie, așternuturi albe impecabile. Baie curată, prosoape albe cu care m-am șters fără probleme. Gazdele deosebite. Alexandra, soțul ei englez și fetița lor de 7 ani. Mi s-a confirmat faptul că am ales bine hotelul. Alexandra este din București, pur și simplu a cumpărat un teren în Vistișoara și a început construcția unui hotel. Ăsta a fost visul ei, a dorit să fie proprietar de hotel. Iar când îți dorești așa ceva investești în primul rând pasiune, iar turistul nu are decât de câștigat.

Când am ajuns era doar fetița în livingul uriaș de la parter. Am salutat-o și ne-a salutat. Ne-a spus că mama este la bucătărie, iar ea se joacă cu Lego. Totul foarte natural. Parcă eram de-ai casei. Fiul meu cel mare a început să se joace și el cu Lego, iar cel mic să chinuiască pisicile de acolo. Au două pisici frumoase, pe Angela și pe Talking Tom. Alexandra a ieșit de la bucătărie. Avea șorț de la Starbucks. A spus că pregătește ciorbă de legume cu afumătură și paste bolognese pentru ei, dar ne poate oferi și nouă. Noi ne cumpăraserăm ceva de la Lidl și am refuzat cina în seara respectivă.

Lângă pensiune este un pârâu. Pârâul este o apă curgătoare. I-am zis fiului meu cel mare că poate pescui acolo, iar maică'sa i-a făcut o undiță dintr-o cracă și niște sfoară. De sfoară a prins un biscuite petit beurre, ca să prindă peștele. Nevastă'mea a plecat cu cel mic în cameră, iar eu am stat cu cel mare ca să prindem pește. Copilul a zis că stăm toată noaptea și dimineața dacă e nevoie. A mai spus că poate prindem o patină de hockey pe gheață ca în Masha și Ursul. S-a lăsat noaptea. Peștele nu a venit. Au apărut stelele pe cer. Calea Lactee, galaxia noastră. Când vezi bolta cerească cu atât de multe stele ai tendința să devii transcedental. La oraș stai ca prostul între patru pereți și te joci Mafia III pe PS4, iar aici parcă ai tot Universul în palmă. Frigul nopții ne împresoară. Îi spun copilului că peștele s-a culcat și nu mai vine. Mergem să ne culcăm și noi, dar înainte de asta privim două episoade din "Scooby Doo unde ești?". Dimineața când ne trezim vedem masivul Făgăraș pe fereastră.

Coborâm la micul dejun iar Alexandra ne întreabă ce ceaiuri bem deobicei. Eu cer verde. Ne aduce și micul dejun, în varianta sa pentru anotimpul friguros. Două ouă ochiuri cu cașcaval peste, șuncă, roșie la grătar, fasole boabe, pâine prăjită unsă cu unt. Mâncăm și privim la munte, la iarba de afară, la pisici.

Apoi ne suim în mașină și plecăm. Mergem spre Cârța, unde vizităm biserica cisterciană. Se spune că acești călugări cistercieni au cucerit lumea catolică undeva între 1200 și 1400, iar acest așezământ monahal din Cârța era cel mai estic din Europa. Din Portugalia până la Cârța. Oamenii erau muncitori, se îmbrăcau doar cu haine făcute de ei, mâncau doar ce produceau ei, au introdus vița de vie în zonă, au introdus rotația în agricultură. În curtea bisericii este mormântul locotenentului Otto Bock. A murit pe 30 septembrie 1916. Pe cruce nu scrie când s-a născut. Putea să mai trăiască. Pentru ce a murit? Ce a însemnat el pentru lumea noastră? Ne cocoțăm până în clopotniță și privim tot satul de acolo. Suntem mai aproape de Dumnezeu. Copilul trage clopotele. Coborâm grăbiți și ne îndreptăm către mașină, dar nu ieșim din sat. Mergem la Olt. Nevasta spune: "Tu, Oltule, să ne răzbuni!". Astea sunt versuri din Goga. Este foarte mare Oltul, iar noi găsim un fel de pod pe niste scripeți care merge pe o funie. Inedit utilaj cu care probabil gospodarii trec de o parte și de alta a râului. Călugării cistericeni probabil treceau înot, pentru că erau supli și duceau o viață sănătoasă. Se spune că erau campioni la consumul de pește și vin.

Acum suntem iar în mașină și ascultam muzică blues. Mergem către Valea Zânelor, zona Porumbacu de Sus. Aici s-a construit Castelul de lut, adică un fel de case cum au hobbiții. Facem poze ca toți cei prezenți, ne mai plimbăm puțin și pe acolo, cei mici găsesc un alt pârâu și vor să se arunce unul pe celălalt în apă.

Mai stăm prin păduri, mai facem câte o poză, mai facem câte o glumă. Așa trece ziua într-un mod plăcut. Ajungem și la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, așezământ brâncovenesc. Aici este o procesiune trash the dress! Mirele este îmbrăcat în uniformă militară. Bietul locotenent Otto Bock a murit în urmă cu 100 de ani. Așa e lumea făcută. Unul râde, altul plânge. Mergem și noi în drumul nostru, prin alte păduri unde putem hăuli în voie, către Alexandra care ne-a pregătit păstrăv cu mămăligă. Mâncăm și noi ca oamenii, iar apoi mai ieșim la aer liber, să respirăm mirosul de munte.

E deja duminică și trebuie să plecăm spre București. Spre aglomerație, spre lumea grăbită și nervoasă, spre constrângeri. Dar înainte de asta mai urmează un mic dejun. Alexandra ne spune că va schimba, pentru diversitate. Ne face o omletă foarte gustoasă, cu brânză, șuncă, ciuperci, ceapă călită. Ne ține de foame până seara acasă.

La plecare îi spune Alexandrei că voi scrie pe blog despre ea. Se sperie, dar o liniștesc și-i spun că blogul meu este unul neînsemnat și nu se ocupă de turism. Oricum, nota 10 pe linie pentru Ana Bed and Breakfast. 

Pornim la drum spre casă, iar prima piesă care se aude în difuzoare este Robert Johnson - Crossroads. Mergem așa prin păduri și ascultăm melodia asta. Ne credem regi.

duminică, 16 octombrie 2016

Andrei Makine - Pe vremea fluviului Amur

Andrei Makine s-a născut în Siberia în 1957, iar 30 de ani mai târziu cere azil în Franța unde se și stabilește și începe să scrie în franceză. Dar se poate schimba sufletul unui rus care ajunge în capitalism și trăiește printre coniacuri fine, vinuri Chablis, foie gras și quiche lorraine? Nu. Omul povestește tot despre Siberia copilăriei, despre gerurile și zăpezile de acolo, despre un sat aflat în apropierea unui lagăr, despre trenuri și gări, despre o prostituată roșcată care se preface că așteaptă Transsiberianul, despre niște femei care se uită la doi băieți tineri care stau în cucul gol lângă un foc, despre bucuria de a face o baie de abur iar apoi să ieși dezbrăcat la -50 de grade și să alergi prin zăpada înghețată. Povestea a trei flăcăi care descoperă Occidentul prin vizionarea de 17 ori a unui film cu Jean Paul Belmondo, la cinematograful "Octombrie Roșu".  Makine este foarte poetic în exprimare și prin felul său de a scrie mi-a amintit de finlandezul Arto Paasilinna. Oamenii ăștia care stau în zone friguroase au tipul lor de romantism. Nu vom putea afla niciodată cum ar fi scris Makine dacă rămânea toată viața în Siberia. Poate că ajungea un alcoolic și nu mai scria nimic. Oricum, excelent scriitor și foarte bună carte. O am de vreo 10 ani în bibliotecă și abia acum am citit-o.

                      217 pagini, Editura Humanitas, Stele Nopți și Zile Blog: 4
                                (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

marți, 11 octombrie 2016

Latvijas Republika

L-ați citit pe albanezul Ismail Kadare? Cartea sa, "Amurgul zeilor stepei", își începe acțiunea în Republica Sovietică Socialistă Letonă. Țărmul Mării Baltice, un băiat și o fată se plimbă, iar el povestește despre un bărbat întors din morți pentru a onora o promisiune. M-am gândit la această carte când împreună cu soția am fost la o agenție de turism de pe Bulevardul Dimitrov pentru a contracta o excursie către Riga. După ce am plătit pentru cazare și transport, am fost deosebit de încântați și mers pentru sărbătorirea evenimentului la un restaurant cu specific turcesc, în apropiere. Un comentator anonim al blogului mi-a cerut să povestesc despre excursia în Letonia.

Am zburat către Riga într-un avion Bombardier Q400. Un aparat de zbor micuț, cu elice. Încă de la începerea manevrelor de aterizare am zărit în jos foarte multă pădure, ape, marea. Am ajuns pe Riga International Airport la 8:30 dimineața, într-o zi de sărbătoare națională, sărbătoarea solstițiului de vară. În această parte a lumii nopțile sunt foarte scurte în această perioadă, iar lumina zilei ține și dincolo de orele 23. Lumea fiind liberă, în autobuzul 22 de la aeroport către centru nu erau foarte mulți oameni, iar călătoria a fost free of charge, la fel ca toate celelalte călătorii intreprinse de noi prin oraș în decursul zilei.

Autobuzul cu burduf ne-a purtat prin pădurile din suburbii, printre ai căror copaci se arătau călătorului blocuri sovietice ori case mari cu etaj cu influență mai degrabă scandinavă. Am aflat mai târziu din centrul orașului despre ocupatorii acestei micuțe țări, într-o statuie formată din patru păpuși enorme, reprezentând Rusia (sovietizarea), Germania (Al Doilea Război Mondial), Polonia și Suedia. Așa că, nu ne-am mirat să observăm tot felul de influențe prin oraș și împrejurimi.
Vreme de toamnă în mijlocul verii. 13-14 grade, nori și ploicele trecătoare. Timp foarte bun pentru a vizita foarte frumosul centru vechi, la marginea căruia se regăsește râul Daugava. Mare, cât Dunărea la Budapesta. Soția chiar îmi spune că Budapesta n-ar fi așa frumoasă fără Dunăre, dar iată la Riga nimeni nu pune accent pe Daugava, iar Riga este foarte frumoasă și fără acest râu. Daugava este doar un plus, iar pe marginile ei găsim o statuie interesantă cu un uriaș care poartă în spate un copil. Este Lielais Kristaps care pe vremuri purta oameni în spate și astfel îi trecea râul. Puteți găsi pe net întreaga poveste.

Ai ce vedea în centrul vechi și te simți într-o cu totul altă lume și te bucuri că nu vezi picior de român, că doar nu ești în Grecia, ci în Letonia, iar românii habar nu au de Letonia. Câți dintre voi știu capitalele țărilor baltice fără să se uite pe wikipedia? Iar după ce obosești de atâta vizitat te poți opri într-un bistro, așa cum am făcut noi, unde am servit (cui?) chifteluțe cu sos și am băut bere Cesu la halbă. Iar în altă zi am mâncat la restaurantul Hotelului Radison Blue, unde pentru 11 euro/persoană am primit bufet suedez cu "all you can eat", iar o halbă de bere aici este 4 euro. Acest hotel are 27 de etaje, iar cu liftul am urcat până la barul de la etajul 26 unde se transmitea live partida de fotbal Uruguay-Italia, contând pentru Campionatul Mondial de Fotbal, Brazilia 2014. Din acest bar se poate vedea splendid la 360 de grade. Dar cel mai bine am mâncat la un bufet în frumoasa lor gară, o autoservire cu ștaif. Preparate pe bază de carne, alături de cartofi peste care se toarnă un diafan sos de ciuperci. N-am mai întâlnit acest sos în alte țări. Chiar și la restaurantul hotelului nostru, de pe Bruninieku iela, într-un liniștit cartier al capitalei, am mâncat preparate bune și mic dejunuri de calitate și de pe la etajul 6-7 am avut parte de priveliști minunate asupra cartierului.

Iar într-o zi am mers la gară și am luat trenul către mare. Marea Baltică. Tren pe ecartament mai lat, cum au sovieticii. Drumul ferat a trecut Daugava pe un pod, iar după ce a părăsit capitala a mers numai prin păduri. Și coborând într-o haltă am tot mers prin pădure, până am dat de plaja cu nisip și mare. Am mers de-a lungul mării o vreme și am luat trenul de întoarcere din halta altei stațiuni.

Ați auzit de Art Nouveau? Arhitectura clădirilor din Riga adoptă acest stil. Este o frumusețe să te plimbi pe străzile capitalei letone și să admiri priveliștea urbană. Orașul nu este aglomerat, lumea nu este grăbită, curățenie și ordine pretutindeni, parcuri și multă verdeață, în majoritate clădiri cu cel mult 2-3 etaje. Biserici de mai multe rituri, cele mai aproape de sufletul nostru fiind cele rusești, cu dreptcredincioși închinându-se cu evlavie și aprinzând lumânări în fața fiecărei icoane.

Am părăsit Letonia într-o seară când încă era lumină bună afară, iar în București am ajuns la 2:30 dimineața. Le-am povestit cunoscuților unde am fost și s-au mirat, întrebându-mă totodată de ce nu am ales Grecia pentru concediu.

duminică, 2 octombrie 2016

Svetlana Aleksievici - Vremuri second hand

O adevărată pledoarie pentru sintagma "era mai bine înainte", cartea nu-și propune nicidecum să elogieze perioada comunistă, ci dorește să sublinieze mizeria vieții actuale, post 1991. În  fosta Uniune Sovietică, dar cititorul lesne își poate da seama că la fel este și în România și probabil în alte țări care au trecut de la comunism la capitalism. Construită pe două perioade de timp, 1991-2001 și 2002-2012, cartea se bazează pe mărturiile oamenilor din fosta URSS, culese cu mare pricepere de Svetlana Aleksievici. Oameni decăzuți după puciul din 1991 care a dus la destrămarea Uniunii Sovietice, oameni tineri care nu au cunoscut vremurile imperiului, oameni aparținând diferitelor popoare care dintr-o dată s-au trezit străini în propria țară, oameni care s-au îmbogățit în capitalism și oameni care trăiesc la fel ca înainte, toți se deschid cititorului în prezenta lucrare, una în care încă o dată facem cunoștință cu sufletul omului sovietic, atât de diferit față de alte suflete. De multe ori am spus în paginile acestui blog că japonezii sunt de pe altă planetă, dar citind această carte realizez că nici sovieticii nu sunt mai prejos. Povești cu iz politic, ori doar povești ciudate cum este și cea a femeii care se îndrăgostește de un criminal care a primit închisoare pe viață și își lasă bărbatul și cei trei copii pentru a fi cu acesta. Foarte impresionante poveștile cu armenii care s-au trezit peste noapte în Kazakhstan și invers, cu rușii în Cecenia, cu tadjicii măturători la Moscova, discrepanța asta între oamenii care cu puțină vreme în urmă erau toți la fel, sovietici în URSS, acum ducând războaie și omorându-se unii pe alții. Mi-a plăcut cartea în totalitate. Spune lucruri adevărate, nu știu ce poate înțelege un american sau un francez din ea, însă noi știm prea bine cum stau lucrurile. Îmi place mult de Svetlana Aleksievici, am citit deja două dintre cărțile ei. Nobelul de anul trecut, să vedem cine va lua în acest an.

                                   470 pagini, Editura Humanitas, Stele Nopți și Zile Blog: 4
                                               (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

joi, 29 septembrie 2016

Prima oară în Grecia

Tot mai multă lume mă întreba de ce nu merg în Grecia. Ce am căutat eu să merg în Letonia atâta timp cât nu am fost niciodată în Grecia? Îmi spuneau că e absolut penibil pentru un călător ca mine să nu aibă trecută Grecia în palmares. Nu le răspundeam nimic, dar nici chef de mers în Grecia nu aveam. De ce? Pentru că e prea comercială, pentru că acolo merg toți românii. E sentimentul ăla asemănător cu faptul că nu-ți iei Logan și crezi că e o mașină proastă pentru că toată lumea are Logan. Dar e complet greșit. Sunt chestii ce țin de latura noastră psihologică. Ne dorim să fim unici, să avem lucruri pe care alții nu le au, să mergem în locuri virgine, unde nimeni nu a mai fost vreodată. Într-un final am hotărât să mergem în Grecia. Am ales Thassos, pentru că este cel mai aproape de România atunci când te deplasezi cu mașina. Am plecat la 6:30 AM din București, alături de nevastă și cei doi copii.

Milioane de români au fost în Thassos, există mii de articole turistice pe această temă, eu îmi propun aici doar o scurtă povestire, nicidecum un articol de specialitate.

Drumul prin Bulgaria a fost excelent și chiar nu-i înțeleg pe compatrioții noștri care se pierd prin această țară sau greșesc drumurile. Șosele foarte bune, drumuri marcate impecabil, iar atunci când avem ajutorul digital al celor de la maps.me chiar suntem 100% siguri pe noi și nu avem cum să greșim. Am mers către Makaza, drumul cel mai scurt către Grecia. Dreapta după Veliko Tarnovo spre Svilengrad, nu drumul direct către Stara Zagora pentru că ne duce prin munți prin pasul Shipka și nu ne dorim serpentine atunci când suntem grăbiți. După vreo 6 ore de mers ajungem în vamă la greci și apoi până la Keramoti pe autostradă și nici nu realizezi când te sui pe ferry boat.

Pe ferry boat descoperim ceea ce văzusem în pozele altora. Pescărușii. Vin să mănânce pufuleți din mâna omului și zboară pe lângă vapor pe tot parcursul drumului. În 1990 părinții mei au fost în excursie la Istanbul și povesteau cum au mers într-o plimbare cu vaporul prin Bosfor, dar nu și-au permis o cutie de suc carbogazos, deși le ploua în gură. Foarte scump pentru românii abia ieșiți din comunism. La 26 de ani distanță noi i-am răzbunat și am plătit fără probleme 5 euro pentru 3 cutii de Coca Cola pe care le-am savurat în timp ce vaporul tăia apele Mării Egee. După 40 de minute am ajuns în portul Limenas, ne-am suit în mașină și am pornit spre Limenaria, unde am și locuit vreme de 6 nopți.

Imediat ce am ajuns la hotel am plecat către un supermarket să-mi iau o bere. 1,4 euro un Amstel la 0,5. Prețuri foarte mari la greci. Berea de jumate la taverne am găsit-o cel mai ieftin cu 2,5 euro, dar mai peste tot era 3 euro. Deci cam 13,5 lei o bere la halbă sau la sticlă. Lumea spune că nu e bine niciodată să faci echivalentul în lei, dar eu cred că toată lumea face asta.

Sfârșitul de septembrie a fost o perioadă excepțională pentru insula Thassos. Turiști puțini, iar asta se traduce prin români puțini. Nouă, românilor, nu ne place să ne vedem unii cu alții în concedii. E destul că ne suportăm la noi în țară. Vreme bună, cu soare blând. Timp de plajă și baie, dar și una-două ploicele.

Mi-a plăcut mult sentimentul de libertate pe care l-am avut în insulă. Nicio problemă cu parcarea, practic puteai lăsa mașina oriunde. De multe ori am lăsat mașina deschisă, cu geamurile date jos, cu telefoanele sau banii înăuntru. Nu a fost nicio problemă. N-am întâlnit nici urmă de țigan sau cerșetor. Nici urmă de polițist. Mașina stătea la umbră sub măslini, iar noi eram în apă, singuri pe plajă.
Am fost în toate localitățile de pe insulă, iar cel mai mult mi-a plăcut la Skala Rachoni, un sat de pescari. Liniște. Stăteam întins pe spate pe iarba de la malul mării și mă uitam la cer. De undeva din depărtare se auzea o muzică difuză. La 300 de metri în dreapta mea stăteau două românce de 45 de ani, în țâțele goale. Copiii se alergau prin apă de la mal, nevasta făcea baie. Un vag miros de pește gătit venea de la taverna Sakis, unde am și mâncat mai târziu, iar după masă m-am întins pe un ponton de lemn care dădea în mare și m-am uitat din nou la cer.

Plaja Platana era și ea goală. Copiii s-au dat nestingheriți în hamac, iar noi, adulții, am stat și ne-am uitat la mare fără să vorbim ceva anume. Măslinii ajung până aproape de plajă. Nu e nici țipenie de om. Ai senzația de o insulă părăsită. Îmi plac locurile astea unde nu vezi oameni.

Marble Beach. Aici pășești direct pe marmură când intri în apă, iar apa e atât de limpede încât poți face o poză aici și să le spui prietenilor de pe facebook că ai fost în Punta Cana.

Castro e numele unui sat în munte. În jur de 1000 altitudine. Spre mijlocul insulei. Case și numai stâncă și piatră. Bate vântul și sunt 14 grade. Capre și oi, dar cu picioare lungi nu ca ale noastre. Pustiu pe ulițe. Aici s-ar putea filma lejer pelicule cu timpul acțiunii prin 1800. Lângă sat, într-o curte împrejmuită găsim o capelă plină cu oase și cranii de om. Tot aici vedem cutii cu datele la care oamenii s-au născut și au murit. Plin de oase amestecate. Oamenii aceștia probabil nu au cimitir și aruncă morții la comun.

În satul Theologos se mănâncă miel. Toată lumea spune că acolo mănânci cel mai bun miel. Asta e doar o stratagemă de marketing. I-am spus nevestei că putem face și noi așa ceva pe strada noastră. Să vorbim cu 4-5 vecini și toți să preparăm clătite cu magiun de prune, astfel că strada noastră să aibe acest specific și să vină turiștii să mănânce clătite cu magiun de prune. Mielul din Theologos n-a fost nici mai bun, nici mai rău decât alți miei. 12 euro o porție de 650 grame, os inclus. Am băut și un pahar de vin roșu de țară la Theologos. Bun.

Se spune că un tur de insulă, pe șosea, are 92 km. După două zile ajunsesem să cunoaștem bine insula, deja aveam locurile noastre, știam unde să ne oprim. Ne simțeam ca acasă. A fost o vacanță plăcută, dar nu suntem dintre aceia care își vor face un scop din mers an de an în Grecia. Mai sunt și alte țări care așteaptă să fie descoperite de către noi. Am plecat cu ferry boat-ul către continent, spre Kavala. Cu sentimente pozitive, păreri de bine și gânduri că am văzut ceva frumos, care ne-a plăcut.

vineri, 9 septembrie 2016

Deprinderi

În clasa a V a aveam două ore pe săptămână de atelier. Se făceau la o altă școală, tot la noi în cartier. Dimineața, iar noi atunci învățam după-amiaza. Ne îmbrăcam în halate albastre muncitorești și plecam spre școala cu pricina. Acolo ne ocupam cu traforajul, adică tăiam diverse figurine din placaj. Se găseau în comerț truse de traforaj, care includeau un fierăstrău special și câteva pânze de tăiat (pânzele erau consumabile, se încingeau și se rupeau la un moment dat dacă le utilizai prea mult; le mai dădeam noi cu săpun ca să meargă mai bine), o menghină, o pilă. Eu mi-am cumpărat trusa mea de la magazinul Materna. Mai țineți minte rețeaua de magazine Materna? Profesorul nostru de traforaj era tovarășul Tomescu Constantin, iar noi îi spunem "nentu Tomescu". El deasemenea era îmbrăcat în halat albastru și era un fel de maistru, cum întâlneai foarte mulți în acele vremuri prin uzine. Vorbea cu accent din zone îndepărtate de București. Erau la modă oameni ca el pe atunci. Trebuia să folosim lățimea fibrei placajului, care conferea rezistență piesei. Daca făceam piesa pe lungime, aceasta se putea rupe usor. Rezistența materialelor, cunoștințe de bază. Nentu Tomescu știa să fie dur, odată colegul nostru Macrea realizând piesa pe partea mai puțin durabilă, Nentu Tomescu nu a stat la discuție și i-a rupt-o. Spre finalul clasei a V a eram deja experți cu toții și foloseam mașina de pirogravat. Am făcut multe chestii frumoase sub îndrumarea nentului Tomescu, precum cutia de bijuterii sau un fel de jucărie pentru copii formată dintr-un băț și o roată pe care sărea un cățeluș. După terminarea orelor de atelier mai aveam timp berechet până începeau celelalte ore la școală noastră, așa că toți colegii jucam fotbal cu o minge de tenis. Țin minte și acum cum fugeam cu toții în halatele alea albatre după minge. Doar băieții făceau atelierul de traforaj, fetele făceau ceva cursuri de gospodărie, învățau să coasă sau să facă mâncare.

În clasa a VI a am făcut un alt atelier, atelierul de lăcătușerie. Orele se țineau la Liceu Industrial nr 21, celebrul Anghel Sagliny. Anul 1990, apusul liceelor industriale, acele unități de învățământ care dădeau țării noastre oamenii ce lucrau în fabrici și uzine. Liceele care reprezentau o rușine pentru intelectuali, care priveau de sus către aceste pepiniere ce formau proletarul socialist. Am pătruns și eu în celebrele laboratoare ale liceului 21 și am urmărit cum se făceau piesele la strung. Am învățat să folosesc chiar și un șubler. Liceul 21 era lipit de școala noastră generală, așa că după atelierul de lăcătușerie, mergeam și trăgeam un fotbal adevărat la noi în școală. Nu ne permiteam să stăm în perimetrul liceului, ne intimidau elevii mult mai mari ca noi. Ce s-o fi ales de absolvenții liceului industrial care aveau pe atunci 16-17 ani? În prezent au cam 43 de ani.

În clasele VII și VIII am făcut laboratorul de informatică. Erau deja primii ani de după Revoluția '89, iar calculatorul atrăgea pe toată lumea. Făceam mici progrămele în limbajul Basic, pe calculatoare ICE Felix HC 90. Probabil atunci s-au pus bazele programatorilor din ziua de azi. Cei care s-au ținut de carte atunci sunt cei care câștigă 4000 euro/luna în ziua de azi. Eu înțelegeam doar jocurile din lumea computerelor, iar în ziua de azi am ajuns să folosesc un PS4 și să fiu la ani lumină de salariul mai sus menționat.

Toate aceste deprinderi despre care am vorbit și pe care le-am exersat/studiat în școala generală, erau menite să formeze omul de mai târziu. A depins de fiecare ce a dorit să învețe și ce drum și-a făcut în viață. În prezent copiii noștri nu mai fac traforaj sau lăcătușerie în școală, dar fac alte chestii în concordanță cu timpurile moderne pe care le trăim. Nu putem știi dacă era mai bine atunci sau acum.

marți, 6 septembrie 2016

Radio Shumen

Aveți senzația aia că parcă sunteți într-un film atunci când conduceți mașina pe un drum liber? Mai ales când la radio se aude o melodie bună. Eu așa îmi închipui, că parcă s-ar face un film cu mine, plecând chiar din momentul ăla. Un film la care se uită milioane de spectatori. Mergeam pe șoseaua din pădure, pe drumul ce se scurge de-a lungul graniței cu Bulgaria, pe cursul Dunării. În partea asta de țară ascult mereu radio de la bulgari, de data asta 87,6 BNR Shumen. O muzică incredibil de bună, neîntâlnită la radiourile noastre. Cânta Paolo Nutini - Iron Sky, cu discursul ăla meseriaș al lui Chaplin din filmul cu dictatorul. Mașina rulează atât de frumos, îi pun pe toți să tacă și ascult muzică, crezându-mă în film. Iar apoi pe Radio Shumen începe o emisiune de blues-uri și contry-uri din alea vechi. Foarte mișto.

duminică, 21 august 2016

Star Kebab Gustul Visului



Am auzit mai demult de acest lanț de fast food din Republica Moldova și am fost interesat când am aflat că au ajuns și în România. Primul local deschis cu doar câteva zile în urmă pe diagonală cu magazinul Bucur Obor. Astăzi i-am propus nevestei să mergem să încercăm. Local nou și foarte frumos. Curat și luminos. Cam gol, înăuntru aflându-se doar două femei musulmane alături de copiii lor și încă un bărbat care a intrat după mine. I-am cerut casierei două porții de kebab pui la farfurie. M-a întrebat dacă vreau card de fidelitate și am întrebat-o în ce constă, iar ea mi-a răspuns că la șapte produse comandate primești pe al optulea gratis. I-am zis că vreau și mi-a dat un pix și un formular. Comanda însă a înțeles-o total aiurea. M-am dus la bucătar (au un spațiu deschis si poți vedea cum iți prepară mâncarea) și am observat că îmi pregateste kebab la lipie, adică un fel de shawerma la lipie. A durat cam cinci minute până a preparat comanda, dar nu m-a invitat să iau loc în sală până e gata, cum fac cei de la McDonald’s. Lipia de la kebab nu e așa cum știm noi, românii, ci e un fel de semipreparat ceva în genul tortilla wraps de la Lidl. După ce a preparat totul, a băgat kebaburile la grill electric. Într-un final m-am dus la masă înfometat și am început să mănânc alături de nevastă. Dezamăgitor! Gustul unui vis urât, adică al unui coșmar. Printre cele mai proaste shawerma/kebab mâncate de mine vreodată. Puiul ars și uscat, ingrediente foarte sărate de ne-au iritat papilele gustative. Un amalgam foarte prost care ne-a dezamăgit profund. Păcat de concept, dar ce am mâncat noi a fost sub orice critică. Bineînțeles că nu am mai completat nicio cerere pentru card de fidelitate. I-am înapoiat casierei pixul și i-am spus că nu ne-au plăcut preparatele și că nu mai dorim să revenim. Nu cred că va rezista prea mult acestă franciză pe piața noastră. Sunt abia la început. Sunt curios ce păreri vor avea și alții. Am trecut repede la Mega Image-ul de peste drum (printr-un pasaj subteran pietonal) și am luat niște băuturi reci ca să ne spele gustul de sare. Ne-a mai trecut puțin din supărare când la ieșirea din market ne-am întâlnit cu Miron Cozma. 



                                                                                                         preț : 14 lei/bucată