vineri, 28 septembrie 2018

Borseta de pe Transfăgărășan. Vin neo zeelandez la ferma vacilor.

La noi în familie există o tradiție începută în anul 1980. Cel puțin o dată pe an trebuie să mergem pe Transfăgărășan. Încercăm să o respectăm și să o transmitem copiilor, cărora le explic că Transfăgărășanul a fost construit de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. De la Vidraru până la Capra, nevasta le ține copiilor o lecție de istorie, vorbindu-le despre regimuri politice și conducători, despre revoluții și dorințele poporului. Iar după Cabana Capra, tragem mașina pe dreapta și coborâm pe iarba verde aproape de pârâu, unde servim sandwichurile pregătite minuțios de mine pe la orele 5 dimineața. Cu  unt, cașcaval și șuncă, toate provenind de la un cunoscut magazin german. Soare, cer albastru cu nori albi pufoși, susurul apei, aer curat, liniște, mijlocul naturii. Ne plimbăm o vreme, încercăm să trecem pârâul pe cealaltă parte, facem poze. Apoi ne continuăm urcușul cu autoturismul către Bâlea Lac, oprind des în punctele de belvedere pentru a trage cadre cu aparatul foto mirrorless.

Într-un astfel de loc observ pe marginea drumului o borsetă. Îi zic nevestei, iar aceasta se uită în ea. Buletin de identitate, permis auto, legitimații, câteva sute de lei, carduri bancare. Un om din Municipiul Cluj-Napoca. Ce să facem? Cum se procedează în astfel de situații? Omul are nume unguresc, nici nu știu să-l pronunț. Să lăsăm acolo borseta? Să o luăm și să-l căutăm pe om? Mai stăm o vreme, dar nu apare nimeni. Îl caut pe om pe facebook, îi dau prietenie, îi dau mesaj să ne întâlnim. Nu răspunde. Punem borseta in portbagaj. Plecăm în drumul nostru, dar verific permanent telefonul.

Bâlea Lac. Vreme frumoasă cum rareori prinzi aici. Peisaj de poveste, dar nu mai e ca acum 10 ani, ce să mai vorbim de acum 30 de ani. De ce? Pentru că în prezent toată lumea știe de Transfăgărășan. Sute de oameni, tarabe, porumb fiert, cârnați afumați, slană, ciocolată de casă, aglomerație. Cum spuneam și în scrierea despre Zakynthos, ne place să fim unici, să fie al nostru tot frumosul. Am găsit, totuși, un spațiu al nostru de unde am tras câteva cadre și am putut admira în liniște lacul și împrejurimile dominate de munți. 

Coborâm în partea sibiană pe serpentinele în ac de păr și ne îndreptăm spre Cârțișoara. Drumul cunoscut spre Sibiu, centura și apoi către Mediaș, unde oprim. Aici dăm peste a 28 a întâlnire a sașilor. Era amenajată o tribună, de unde vorbea un om. Mesajul clar pe care l-am distins din vorbele sale era unul împotriva partidului aflat la putere. Cei prezenți aplaudau frenetic. Apoi au început spectacole cu dans și muzică. Am urmărit câteva reprezentații ale artiștilor prezenți, apoi ne-am plimbat prin oraș și am intrat într-o biserică. Mediaș, deși este o rudă săracă a Sibiului, este un oraș frumos. 

Ne continuăm drumul mai departe și trecem în județul Mureș. Ajungem în localitatea Târnăveni. Have you ever been to Târnăveni? Aici ne iese în cale un magazin Lidl. În seara de dinaintea plecării pregătisem pui cu mirodenii la tigaia de fontă, ca să avem în călătorie, pentru a nu mai cheltui bani prin restaurante. Ne-am gândit să intrăm la Lidl pentru a cumpăra o garnitură pentru carne. Am ales fasole bătută și un borcan de castraveți murați. Iar pentru a ne alinta am cumpărat și un pachet de mezeluri franțuzești extra fine și un vin neo-zeelandez la trei sferturi care a costat 27 de lei. Asta înseamnă capitalismul, să găsesți vin din Noua Zeelanda la un magazin din Târnăveni, unde în urmă cu 30 de ani nu ai fi găsit o pâine. Dar oare sunt mai fericiți oamenii în capitalism? 

Ne-am rezervat cazare la ferma de vaci de lângă orașul Luduș. 150 lei un apartament cu două camere și chicinetă. Între Luduș și satul Chețani se face un drum secundar la stânga pe care mergi cam 700 metri și ajungi la o casă frumoasă și o grădină îngrijită. O pensiune. Se numește La fermă. Asta pentru că în spatele ei se găsesc grajduri cu sute de vaci. O fermă modernă, însă chinuitoare pentru animale. Pentru noi, turiștii, a fost interesant să vedem acest loc și prea puțin ne-am gândit la suferințele bietelor animale. Așa sunt oamenii, netrebnici. După ce am văzut vacile ne-am retras pe lângă pensiune. Loc berechet, amenajat frumos și pentru copii. S-a lăsat seara, am mâncat fasolea bătută cu pui și mezelurile franțuzești. Vinul neo-zeelandez l-am băut pe bancă, afară. Vântul bătea și era un frig plăcut. L-am băut în singurătate, gândindu-mă la probleme universale, ca de pildă iminenta coliziune dintre Galaxia Andromeda și Calea Lactee. Omul care stă tot timpul în oraș printre betoane simte bucurie în suflet când stă afară în natură și îl mai bate și pe el puțin vântul. Dacă mai bea și un vin totul e perfect. 

În timp ce eu îmi beam vinul în liniște, iar copiii se jucau liberi prin zonă, nevasta a căutat din nou prin borseta ce o găsisem pe Transfăgărășan. A găsit locul de muncă al bietului om și mi-am dat seama că pornisem pe o pistă greșită, pe facebook contactasem un alt om cu același nume, dar care semăna uimitor de bine cu poza păgubitului din CI. Am dat din nou un search pe facebook și de data asta ajutat și de locul de muncă am găsit persoana potrivită. I-am dat mesaj, i-am spus să stea liniștit că toate actele lui sunt la mine. M-a sunat după vreo 20 de minute prin intermediul messengerului de facebook și a fost foarte bucuros. Pentru că eram la distanță de 70 km unul de celălalt am stabilit o întâlnire pentru a doua zi dimineața. Iar apoi am mers cu toții la culcare, cu sufletul împăcat. 

Dimineața ne-a pus stăpâna fermei masa. Lapte cald de la vaci, ceai, brânză, salam, cașcaval, ouă ochiuri, zacuscă, unt, gem. Chiar după masă a sosit și omul care și-a pierdut actele, alături de soție. Amândoi n-au mai prididit cu mulțumirile și ne-au oferit cadouri, pe care noi nu am dorit să le primim, pentru că nu facusem un lucru extraordinar. Dar până la urmă oamenii au insistat și ni le-au pus în brațe. Nevestei niște cosmetice, copiilor ciocolate Toblerone, iar mie o palincă ungurească.

Am scăpat și noi de grija borsetei găsite și am plecat în drumul nostru, luându-ne rămas bun de la proprietara fermei de vaci. Spre Turda, apoi pe A3 și pe urmă pe A10 (?!) care ne scoate în Aiud, iar de acolo mai e puțin până la Alba Iulia, unde ne propusesem să vizitam cetatea, pentru că nu am văzut-o de când s-a renovat. Frumoasă, ne-a plăcut. Ne-am plimbat mai bine de două ore prin Alba Carolina. 

Drumul spre casă prin Valea Oltului care este probabil cel mai aglomerat drum din țară, cu obișnuita oprire la Dedulești, unde e o aglomerație mai ceva ca în centrul Bucureștiului. Dar merită. Luăm 11 mici cu pâine și muștar. 39 de lei, lăsăm 40. Și cam asta este excursia. Înapoi spre casă pe A1, de asemenea făcută de Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Gata week-end-ul. Înapoi la tovarășii Constantin și Marcelino, șefii mei.

joi, 13 septembrie 2018

Yuval Noah Harari - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii




Țara autorului : Israel

Titlul original : Kitzur Toldot Ha'enoshut

Anul publicării  : 2011

Ediția în limba română : Editura Polirom, Historia

Număr de pagini : 365

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5





Blogerul Petrov mi-a recomandat această carte. O incursiune prin istoria oamenilor de la vânătorii culegători de acum 70000 de ani și până la oamenii cyborg care vor popula planeta cât de curând. Scrisă simplu, ca pentru cineva care a fost certat cu școala și a pierdut orele de istorie, cartea conține o grămadă de lucruri știute, însă foarte interesante sunt concluzile pe care autorul le trage. De exemplu, de ce atunci când suntem față în față cu un leu nouă ne este frică, dar leului nu? Pentru că sapiens, până să aibă acces la știința care l-a propulsat în fruntea lanțului trofic, era un animal lipsit de apărare, mai prostănac așa, fără prea multe calități. Eram mult sub lei. Istoria spune că ne hrăneam cu resturile de la masa animalelor mai puternice. S-au găsit unelte pentru spargerea oaselor. Ne hrăneam cu măduva oaselor lăsate de la ospețele altora. În rest cu rădăcini sălbatice. Agricultura nu se cunoștea. Așa erau oamenii la început. Pe urmă au devenit vicleni și ușor-ușor au subjugat toate celelalte specii, pe unele exterminându-le. Și-au construit case și palate, distrugând planeta. Dar în genele noastre a rămas nimitnicia din trecut. Autorul ne subliniază ca omul din prezent nu este mai fericit ca omul din trecut și justifică foarte bine asta. Cartea ne arată cum am evoluat și nu-și pune absolut deloc problema divinității. Suntem doar maimuțe norocoase. Îl putem contrazice pe autor? E bine documentat și are un mod frumos de a expune totul. Nu este o carte care să vă ofere cunoștințe academice, însă dacă o citiți e posibil să fiți cel mai documentat din cercul vostru de prieteni. Eu zic că merită. Ca și pe blogerul Petrov, m-au întristat veștile că peste ceva vreme vom fi amortali. Vom avea în corpul nostru nano-roboți care vor elimina orice maladie. Am fi vrut să trăim și noi în acele timpuri.

I-auzi ce zice Yuval Noah Harari: "Nimic din viața confortabilă a clasei de mijloc urbane nu se poate apropia de plăcerea năvalnică și bucuria pură pe care le încercă o ceată de vânători-culegători după o vânătoare reușită de mamuți. Fiecare nouă invenție nu face decât să ne îndepărteze și mai mult de grădina Edenului."

sâmbătă, 8 septembrie 2018

Zakynthos

Am ajuns pe insula Zakynthos în ziua finalei Campionatului Mondial de Fotbal, Franța-Croația. Am urmărit meciul până la scorul 1-1, după care nu am mai rezistat, mi-am pus un prosop de gât și am plecat repede să fac o baie în mare. Am mers la plaja din localitatea Argassi, unde am și dormit 6 nopți, la Villa Georgia, cotată cu 8,7 pe booking. Am stat 60 de minute cu toții în apă și nici nu ne-a mai păsat de finala Campionatului Mondial de Fotbal, care ni s-a părut un eveniment mic comparativ cu bucuria noastră. Apă foarte bună, nisip fin pe jos.

Iar după baie ni s-a făcut foame, afară era deja seară, așa că am mers să luăm cina. De fiecare dată când intrăm la o tavernă în Grecia eu și nevasta spunem că ne vom limita la maxim două feluri de mâncare din care vom mânca toți patru, dar niciodată nu se întâmplă așa și mereu ajungem să comandăm de fapt câte două feluri pentru fiecare, plus 2 halbe de bere mari de căciulă, sucuri pentru copii, iar apoi ne mirăm de ce vine 60-70 euro nota de plată și  întotdeauna numărăm banii rămași și spunem că data viitoare vom fi mai cumpătați, ceea ce nu se va întâmpla.

Am mâncat la vreo 5-6 taverne în Zakynthos, dar nicăieri nu a fost mai bine ca la Peppermint. Mâncăruri preparate de chefi, nu doar banalele gyrosuri ce sunt întâlnite pretutindeni. Servicii ireproșabile cu ospătari școliți și deosebit de atenți, fețe de masă albe, o terasă aflată sub beculețe prinse prin pomi. Ca în filme. Toți ospătarii la cămașă albă se mișcau iute și cu dibăcie, iar pentru deserturi aveau singura ospătar femeie, care m-a surprins prin vestimentație. Pantaloni 3/4 și bustieră care-i scotea în evidență țâțele. Înainte de sosirea comenzii îți aduceau tot felul de gustări, bruschete din partea casei. Totul a fost perfect la acest restaurant, unde am mâncat în două seri: un miel foarte bun, o friptură de vită de 18 euro însoțită de un sos extrem de gustos, nevasta a mâncat o grămadă de scoici, creveți și pești, iar copiii s-au delectat cu mâncăruri mai ușoare, tipice vârstei lor. De dragul ospătăriței cu țâțe frumoase am comandat banana split și torturi de casă. Am mâncat și în alte locuri, dar aici ni s-a părut de top. Cel mai bun restaurant din străinătate în care am mâncat, după Konoba Boka Bay, din Crna Gora. Pe locul 3 se află autoservirea gării din Riga. Dar destul despre restaurante și mâncare.


Miel la cuptor. Dumnezeiesc.

În prima dimineață am zis să mergem la Dafne Beach, pentru că citisem pe un blog că e cea mai mișto plajă din Zakynthos. Frumos, nu am ce zice, dar a fost singura plajă care a avut intrarea în apă cu pietre, ceea ce pentru mine o clasează ca fiind cea mai proastă plajă din Zakynthos. Restul plajelor pe care am fost (vreo 9-10) au avut intrarea în apă fară pietre.

În fiecare dimineață alegeam o altă plajă. Banana Beach, Porto Zoro, Porto Roxa, Gerakas, Keri, Psarou. Apă limpede, nisip fin, valuri, peisaje care îți taie răsuflarea. După trei ore de stat în apă fugeam cu gâtul uscat la prima tavernă și dădeam peste cap două halbe de bere. Fără aglomerație, fără miros de mici, fără să aud pe cineva vorbind în română. După cum se știe, nouă românilor, ne pute când întâlnim alți români în concediu prin țări străine. Tocmai de aceea când auzim despre cineva că e în Thassos, strâmbăm din nas. Acolo merge toată lumea, nu noi, care suntem super speciali. În Zakynthos majoritatea celor întâlniți au fost polonezi sau italieni, însă am văzut chiar și turiști americani și chinezi. Lumea de bun simț peste tot, prietenoși și relaxați, așa cum și trebuie să fim în vacanțe.

Panoramă în drumul spre Daphne Beach.

Când mergi în Zakynthos nu ai voie să ratezi croaziera la Navagio și Blue Caves. 50 euro pentru doi adulți și doi copii, o plimbare pe mare de cam 5 ore dus-întors. Am ales să călătorim cu un vas mic pentru a spori plăcerea. Este un sentiment de nedescris să stai pe prova ambarcațiunii cu toată marea în față. Stropii sărați sar pe tine, senzația de libertate e deplină, întreaga lume parcă a fost făcuta pentru tine. În apa mării l-am văzut pe Dumnezeu care a pogorât asupra mea o liniște ca de începutul lumii. La Navagio apa are culoarea turcoaz, iar stâncile ce mărginesc plaja se termină în cer. Până și copiii mei care nu sunt foarte sensibili la frumusețile naturii au rămas cu gura căscată când am ajuns la Navagio și au spus în cor: "Nu îmi vine să cred!". Pe această plajă se află epava unei nave naufragiată în 1982. Transporta țigări de contrabandă. La întoarcere, stăteam la provă iar picioarele îmi erau udate de valuri. Lângă mine stătea un marocan care bea dintr-o sticlă de Bud. Din când în când îmi arăta câte o plajă virgină printre stâncile de pe țărm și spunea: "Look, brother, it's Paradise!". Vine și copilul meu cel mic și se așează lânga noi. "How old is he?" mă întreabă marocanul, dupa care îl mângâie pe cap și îi spune : "God bless you!". Atmosfera asta mă unge eminamente la suflet. Vântul de după-amiază începe să bată cu putere, iar apa mării ne stropește cu totul, sporind starea de beatitudine în care am căzut cu toții. Peșterile albastre sunt rupte parcă din filmele de la National Geografic. Mă împrietenesc cu aproape toată lumea de pe nava. Ghidul italian care îmi povestește că a fost în Maramureș, tânărul polonez care mă și adaugă pe facebook și îmi spune că îi place foarte mult să bea, afaceristul chinez care și-a permis o vacanță atât de îndepărtată și a cărui nevastă spune că în China nu există Instagram, căpitanul vasului care îmi spune că doi copii are și el. A doua zi mergem să vedem Navagio de sus, de pe stânci. Cea mai reprezentativă imagine a Zakynthosului.

Navagio

Plaja de la Porto Roxa este de asemenea impresionantă. Țărmul este plin de stânci de care valurile mării se lovesc cu putere. În stânci s-au format în timp gropi, iar valurile aruncă apa mării în ele. Așa au luat naștere adevărate piscine naturale, un deliciu pentru turist. De la Porto Roxa ne deplasăm spre centrul insulei către sate pitorești. Dealuri, serpentine, viță de vie, livezi de măslini, Grecia rurală este aparte. Tradiția cere să ne oprim într-un astfel de sat pentru a cumpăra ulei de măsline la bidon de 5 litri.

Piscinele naturale de la Porto Roxa.

Psarou este un sătuc cu ieșire la mare. Lași mașina chiar lângă plajă, mergi 5 metri și intri în apă. Noi și câțiva macedoneni din Skopje pe o suprafață destul de mare. Fericire fără limite și libertate.

Psarou. Ne-am simțit aici ca primii oameni la începuturile lumii.

Simbolul insulei este caretta-caretta, o specie de broască țestoasă. Pe unele plaje am văzut cuiburi cu ouă, protejate cu niște bețe. Broaște pe viu nu am văzut niciunde și nu pot spune dacă există aievea, ori sunt doar un prilej de marketing. În sutele de magazine de pe tot cuprinsul insulei se găsesc magneți, căni, jucării și multe altele cu broasca caretta-caretta. Consumatorismul ne-a amăgit și pe noi, astfel încît am cumpărat două țestoase mari de pluș pentru copii, la 15 euro/bucată, contribuind astfel la bunăstarea locului și desigur la bunăstarea producătorilor, P.R.C.

Cam astea sunt bucuriile Greciei. Mergi cu mașina pe drumuri libere și asculți muzică grecească la radio. Oprești oriunde și chiar lași mașina în orice pădure sau pe orice plajă pentru că este loc pentru toată lumea. Aici nimeni nu îți cere bani de parcare. Stai liniștit pe plajă și în apă, iar copiii aleargă voioși peste tot și nu ți-e teamă că-i vei pierde în mulțime, pentru că aici nu sunt mulțimi. Mănânci chestii grozave la taverne pe malul mării sau sub maslini. Bei bere din halbe înghețate și simți o permanentă fericire interioară. Am străbătut insula de la Sud la Nord și de la Est la Vest. Am fost chiar și la Lidl, unde am făcut cumpărături. Am fost în Laganas cel plin de tineri britanici, am fost în capitala Zante. Ne-am oprit în vărful munților și am privit spre mare, iar din apa mării am privit spre munți și ne-am minunat.

Drumurile noastre prin insulă.

Nu înțelegeam în urmă cu 3 ani cât de frumoasă este Grecia. Nici nu doream să pun piciorul aici. Dar într-un final mi-am dat seama și am corectat greșeala. Am realizat că mersul în Grecia e o stare de spirit, nu o simplă călătorie în concediu. Încerc să propovăduiesc acest lucru. În birou la noi la Institut mă lovesc de ziduri.
- Andra, voi de ce nu mergeți în Grecia?
- A, în Grecia o să merg când o să fiu mai bătrână, când o să am copii. Mie îmi place să vizitez locuri, nu am ce să fac în Grecia.
Supervizorul Marcelino se bagă și el în vorbă: "Grecia e de căcat. O țară de căcat și oameni de căcat. Nu mai îmi spune mie de Grecia".
Oameni și oameni. După cum bine remarca prietenul Yo3: "Oamenii sunt diferiți. Gândește-te, Gabriel, ce ar fi să fim toți la fel? E foarte bine că suntem diferiți."

Cât despre noi, am mai fost și prin alte țări străine, dar cu Grecia avem o relație specială. Deja plănuim să revenim. Iar și iar.

Agios Nikolaos

miercuri, 5 septembrie 2018

ce am citit în august

de Ionescu

motto:  please, take me away, far from this place (genesis)

în august m-am apucat să citesc o carte groasă, care e departe de final. așa că am încheiat doar lincoln între vieți, a lui george saunders, scriitor despre care am mai povestit prin primăvară. marele abe lincoln a avut patru băieți. unul a trăit pâna în anii 20 ai sec. 20, ceilalți însă au murit la 3, 11 și 18 ani, cam la interval de 10 ani între decese. micul willie a încetat din viață la 11 ani, în vremea când lincoln era prezident și când începuse războiul civil. despre el e vorba în această carte, scrisă aparent numai din citate (probabil false) din presa vremii, din corespondențe, cărți (imaginare? cred) și mai ales dialoguri ale vecinilor de cimitir ai lui willie. 3 indivizi sunt mai prezenți- un homosexual care și-a tăiat venele din amor  un tipograf căsătorit cu o doamnă mult mai jună, cu care întârzie să întrețină relații sexuale și peste care pică o bârnă (peste el, nu peste ea!) taman când tânăra se hotărâse să își înceapă viața sexuală și un reverend. reverendul ăsta e singurul care își dă seama că e mort. ceilalți se amăgesc cu tot felul de povești despre boli. până la urmă se prinde și willie cum stă treaba și îi cam lămurește și pe restul unde se află ei de fapt. asta este o încercare de a expune pe scurt subiectul romanului. este o recomandare absolută, e o carte senzațională. și un sit care ne ajută să mai pătrundem înțelesurile- https://www.litcharts.com/lit/lincoln-in-the-bardo

sâmbătă, 1 septembrie 2018

Cazare intermediară spre Zakynthos

După ce jumătate de an m-am rugat de Șeful Constantin, Supervizorul Marcelino și alți șefi să-mi aprobe concediul, după ce m-am văzut cu cererea vizată, a venit și dimineața plecării spre Zakynthos. Pentru a patra oara în Grecia, spre a treia insulă din viața noastră. Părăsim Bucureștiul la 6:15. Jilava-1 Decembrie-Călugăreni-Daia etc. Eu, nevasta și băieții de 3 și 6 ani. Aproximativ 1250 km în fața noastră până la portul Kyllini, de unde pleacă ferry-boat-uri către Zakynthos. Lumea ne întreabă tot timpul dacă nu ne este greu să călătorim cu copiii atâta drum, dacă stau liniștiți, dacă nu este drumul obositor. Nu ne este greu, pentru că noi avem călătoriile în sânge. Mie îmi place să conduc, iar ceilalți trei pot dormi, admira peisajul sau se pot juca ghicitori de genul: "Cine este mare și are corn?". (răspunsul este rinocerul, nu unicornul).

Mijlocul lui iulie, pentru prima oară în plin sezon. Suntem puțin speriați, dar vom vedea ce urmează. Nu prea ne place aglomerația și avem crezul complet greșit că numai nouă ni se cuvine totul, trebuie să fim singuri pe șosea, în mare, pe plajă, în restaurant. Ceilalți sunt niște idioți dacă fac aceleași lucri ca noi. Doar noi suntem șmecheri. Cred că așa sunt oamenii în general.

Scăpăm la vama Giurgiu-Ruse în 20 minute cu tot cu achiziționare vigneta (8 euro). La orele 8 deja alergam prin Bulgaria, cu 100-110 km/h, fără teamă de polițiști. La Biala dreapta spre Sofia. După Plevna și încă doua-trei orășele începe autostrada și îi dăm goarnă, 140. După ieșirea din munți, aproape de Sofia, al doilea pod, facem iar dreapta la indicatorul Kulata, asta pentru a nu intra prin Sofia pe care o știm ca pe proprile buzunare. Ce salbă de autostrăzi au făcut bulgarii în jurul capitalei. Numai noi, românii, suntem un popor de hoți și idioți. Autostrada merge în continuare către Blagoevgrad și ușor-ușor ajungem la vama bulgaro-greacă, unde de asemenea stăm vreo 20 de minute. În Grecia urmează numai drum de autostradă până la Patras, adică 600 km. Iar de la Patras la Kylinni mai sunt vreo 60 km pe drum național de o bandă jumătate. Până la Patras, pe un sens, plătești cam 20 euro la autostradă, în circa 8-10 puncte de încasare.

În prima zi am parcurs 750 km din distanța până la Zakynthos. Am făcut oprire intermediară la o cabană aflată la 8 km de orașul Veria. În munți. Liniște, foarte plăcut, pitoresc. Unitatea de cazare se numește Agroktima Kapsali și este cotată cu 9,3 pe booking. În jurul cabanei, pe o rază de 6-7 km nu veți găsi altă așezare umană. Munți înverziți și împăduriți. Prin cabană sunt expuse icoane pictate pe lemn. O întreb, în engleză, pe fata de acolo ce e cu ele și îmi spune că sunt făcute de un cerc de tineri cu dizabilități. Cumpăr și eu o icoană cu Domnul Iisus. 10 euro. Chiar e frumoasă și am pus-o în sufragerie, acasă. Icoană de la Agroktima Kapsali. Dacă opriți în drum spre Zakynthos aici, merită să cumpărați o icoană. Pentru că era abia ora 17, iar în iulie soarele apune după orele 21, am pornit cu mașina să explorăm împrejurimile. Ne-am oprit într-un sat și am băut o Coca Cola la sticlă de sticlă pentru 1 euro/sticla. Apoi am mers pe vârful muntelui unde am găsit un pui de iepure viu. Ne-am întors la hotel mai spre lăsatul serii și am găsit aici, pe firele electrice, sute de rândunele. Doar în filme am mai văzut așa ceva. Ne-am culcat de noapte, iar dimineață am avut parte de un mic dejun excepțional, format din vreo 20 de feluri diferite. Toate aduse la masă special pentru noi, pentru că noi eram singurii clienți.

După ce am mâncat și ne-am făcut semnul sfintei cruci, am plecat mai departe către Zakynthos. Autostrada foarte spectaculoasă prin munți, cu opriri pe la benzinării Shell pentru odihnă, pipi și băut o răcoritoare. La podul din Patras se plătesc 13 euro pe sens, pe lângă cei 20 euro deja plătiți la punctele de taxare de pe autostradă. Un pod futurist, frumos, un pod ce trece peste mare.

În sfârșit pe ferry-boat către Zakynthos, cu vantul bătându-ne în față și cu inimile pline de fericire. 85 euro dus-întors la ferry. Dar despre insulă în episodul viitor. Acum câteva poze de la oprirea intermediară de lângă orașul Veria. Este recomandat ca până în Zakynthos să mai dormiți o noapte pe drum, atunci când călătoriți cu autoturismul. După 700-800 km atât șoferul cât și pasagerii sunt obosiți și nu mai apreciază frumusețea drumului. Plus că puteți vedea locuri noi și interesante pe lângă care ar fi păcat să treceți ca fulgerul.






Agroktima Kapsali

Vedere spre Veria din vârful muntelui

Mori de vânt pe munte

Sat pitoresc

Păsărele

Păsărele pe fir

Terasa cabanei unde am servit (cui?) masa

Autostradă grecească