Nu sunt un cunoscător al vinurilor, ci mai degrabă un snob care preţuieşte un vin scump. Nu beau vinuri de ţară făcute în curtea omului şi-i privesc cu scepticism pe cei care le apreciază şi se bat cu pumnul în piept spunând că alea sunt cele mai bune vinuri. De Crăciun întotdeauna îmi place să am un vin special pe masă, iar anul acesta am ales Cabernet Sauvignion, Casillero del Diablo. Un vin din Chile cu o poveste care m-a amuzat. Casillero del Diablo înseamnă Pivniţa Diavolului. Acum mai bine de un secol, un proprietar de pământuri şi vii din Chile, pentru a se apăra de hoţii care i-ar fi putut fura vinul, a lansat zvonul că în pivniţele sale sălăşluieşte Diavolul. În timpurile moderne această poveste este folosită în scopuri de marketing. Casillero del Diablo este sponsor principal al echipei de fotbal Manchester United. Pe gâtul sticlei chiar are un cartonaş promoţional cu trei dintre jucătorii lui Man U, însă eu i-am recunoscut doar pe Ryan Giggs şi Rooney.
Am băut vinul în compania cărnii de porc friptă. Mi-a dat senzaţia unui gust vechi de sute de ani, care a adunat putere în tot acest timp. Asta deşi vinul este din recolta anului 2011. Două pahare m-au turtit efectiv, mi-au dat o slăbiciune în tot corpul, dar mi-au lăsat mintea limpede. Mi-am revenit după o oră şi parca aveam mai multă putere ca înainte.
Preţ : 38 lei în Cora. Sticla de 0,75 l.
vineri, 28 decembrie 2012
joi, 27 decembrie 2012
Terine franţuzeşti din gama DeLuxe Lidl
Citind un pliant promoţional de la Lidl am descoperit o nouă invenţie a chimiei alimentare, un produs destinat înşelăciunii simţurilor noastre. Terine franţuzeşti la preţul de 24.99 lei. Ce este mai exact acest produs? Un set de 6 borcănaşe a 90 grame cu pate de ficat. Fiecare borcănaş conţine un alt tip de pate, după cum urmează: raţă cu smochine, cerb cu coniac franţuzesc, mistreţ cu castane, porc prăjit cu ardei gras şi măsline, prepeliţă cu stafide, raţă cu suc de fructe. Dacă chiar ar fi făcut din aceste ingrediente, cu siguranţă setul de terine franţuzeşti costa cel puţin 100 de euro. Ce oameni naivi ar crede că mănâncă cerb cu coniac franţuzesc? Şi cumpărat de la Lidl, care să recunoaştem este un magazin destinat săracilor. Sper ca în curând Lidl să scoată terine franţuzeşti cu câine fiert în borhot de măsline, fel de mâncare apreciat de luptătorii lui Hamiclar Barca după cum precizează Flaubert în romanul Salambo.
joi, 20 decembrie 2012
Truman Capote - Mic dejun la Tiffany
La data de 3 august 2011, pe acest blog, Ionescu a scris despre un Top 15 al cărţilor sale preferate, top în care s-a regăsit şi Truman Capote - Mic dejun la Tiffany. Am început să citesc cartea cu un mare interes, aşteptându-mă la ceva fenomenal. Nicidecum. Doar o poveste plată, despre o semiprostituată în New York-ul anilor '40-'50. O tânără venită de la ţară şi ajunsă o întreţinută a bărbaţilor cu bani din înalta societate. Stilul ei de viaţă este urmărit de vecinul de deasupra, un scriitor anonim care de fapt spune întreaga poveste pentru cititori. Unele surse spun că respectivul narator este homosexual, eu nu mi-am dat seama de asta, dar este posibil ţinând cont că şi Truman Capote a fost homosexual.
Literatură simplistă şi chiar plictisitoare din punctul meu de vedere, demnă de a fi citită într-un tren de navetişti ca înlocuitor pentru făcutul integramelor. Mult mai mult mi-a plăcut povestea lui Capote despre Marilyn Monroe apărută în volumul Muzică pentru cameleoni. Încerc să îmi imaginez povestea Mic dejun la Tiffany plasată în Bucureştiul anului 2012, cu o tânără venită de prin fundul Moldovei şi ajunsă la terasele de pe Dorobanţi şi locuind într-un apartament scump din centrul civic.
Cu siguranţă iubitorii celei de-a şaptea arte vor recunoaşte figura de pe copertă, celebra actriţă Audrey Hepburn. Iată că în ultima vreme am parte numai de carţi cu coperţi din filme. Am văzut şi filmul mai demult şi m-a lăsat la fel de rece ca şi cartea. Nu mi-a transmis nicio trăire, niciun sentiment.
marți, 18 decembrie 2012
Poşta
Intru în clădirea Poştei şi merg la coletărie. E trecut de ora 19, iar programul se termină la 20. Vineri seară. Am de ridicat un colet. La primiri colete este o coadă cam de zece persoane, iar la trimiteri sunt trei sau patru. Pe jos este foarte murdar, o apă plină de noroi şi urme de bocanci. Mobilierul încăperii sub forma unor mese înalte la care poţi scrie documente susţine multe ghivece cu muşcate. Este uzat, plin de zgârieturi, dintr-o vreme de mult uitată. Mă aşez la coadă şi studiez camera. La birouri, în spatele tejghelei, stau două funcţionare. Sunt morocănoase şi chipurile vorbesc între ele:
- Ia uite, fată, se tot aşează la coadă.
- Da, parcă s-ar da ceva.
- Da' ce? Eu plec iar la 9 de aici? Îmi dă cineva bani pe orele suplimentare?
- Da, îţi dă pe dracu să-i ia.
- Şi mai e şi Vocea României în seara asta.
De fiecare dată când intră un client nou pe uşă se uită cu venin spre respectivul.
În spatele celor două funcţionare sunt câteva panouri cu diverse acte expuse, felicitări cu specific de iarnă, calendare de vânzare. În partea superioară panourile sunt împodobite cu beteală şi globuri, podoabe ce-mi dau o impresie de sărăcie şi mai mare a locului, nicidecum de înfrumuseţare. Totul are un aer de vechime, de trecut, de timpuri comuniste. Angajatele sunt din ce în ce mai morocănoase. Trântesc, bufnesc, se răstesc, vorbesc între ele tot felul de nimicuri de ca şi cum n-ar fi clienţi de faţă. Oamenii din rând stau liniştiţi şi nu comentează. Îşi aşteaptă pachetele de la copiii din străinătate ori poate cadouri comandate pentru Crăciun.
Pentru a mai alunga din plictiseală mă uit pe un panou pe care se specifică obiectele ce pot fi trimise prin colet pe răspunderea clientului. Printre altele se pot trimite pe propria răspundere albine vii, pui de o zi sau porumbei călători. Îmi şi imaginez cum stau albinele cuminţi într-o cutiuţă, în timp ce maşina poştei le duce la gară, iar de acolo cutiuţa lor este suită în tren şi după câteva zile ajunge la destinaţie, iar cel care primeşte coletul deschide cutia, iar albinele încep să zboare vesele. Mă uit iar la fucţionarele Poştei. Cea la al cărei rând stau este chiar draguţă. O femeie de 35 de ani. E normal să fie nervoasă. Şi eu aş fi în locul ei. Sistemul te face astfel, statul te plăteşte prost, patronul te plateşte prost, cei mari te asupresc întotdeauna. Nu cred că are un salariu mai mare de 1000 lei. Totul se mişcă cu încetinitorul. După sunet probabil facturile sunt scoase la o imprimantă matricială. Durează cam un minut să tipărească o simplă factură. O clientă are de ridicat cinci colete cu facturi diferite. Îmi vine să o scuip. A început să mă doară mijlocul.
Cel din faţa mea a stat degeaba 30 de minute la coadă. Are de ridicat o scrisoare internaţională, lucru care se face de la un cu totul alt ghişeu. Este deja ora 20. Mâine. În sfârşit îmi vine rândul. Parcă intuind faptul că o înţeleg, funcţionara îmi zâmbeşte în timp ce îmi aduce coletul. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc romanul Poşta, al lui Charles Bukowski, dar nu sunt sigur că apreciază literatura. Ne luăm la revedere şi mă grăbesc spre casă. Măcar eu să prind Vocea României. În urma mea mai sunt cinci persoane la coadă.
- Ia uite, fată, se tot aşează la coadă.
- Da, parcă s-ar da ceva.
- Da' ce? Eu plec iar la 9 de aici? Îmi dă cineva bani pe orele suplimentare?
- Da, îţi dă pe dracu să-i ia.
- Şi mai e şi Vocea României în seara asta.
De fiecare dată când intră un client nou pe uşă se uită cu venin spre respectivul.
În spatele celor două funcţionare sunt câteva panouri cu diverse acte expuse, felicitări cu specific de iarnă, calendare de vânzare. În partea superioară panourile sunt împodobite cu beteală şi globuri, podoabe ce-mi dau o impresie de sărăcie şi mai mare a locului, nicidecum de înfrumuseţare. Totul are un aer de vechime, de trecut, de timpuri comuniste. Angajatele sunt din ce în ce mai morocănoase. Trântesc, bufnesc, se răstesc, vorbesc între ele tot felul de nimicuri de ca şi cum n-ar fi clienţi de faţă. Oamenii din rând stau liniştiţi şi nu comentează. Îşi aşteaptă pachetele de la copiii din străinătate ori poate cadouri comandate pentru Crăciun.
Pentru a mai alunga din plictiseală mă uit pe un panou pe care se specifică obiectele ce pot fi trimise prin colet pe răspunderea clientului. Printre altele se pot trimite pe propria răspundere albine vii, pui de o zi sau porumbei călători. Îmi şi imaginez cum stau albinele cuminţi într-o cutiuţă, în timp ce maşina poştei le duce la gară, iar de acolo cutiuţa lor este suită în tren şi după câteva zile ajunge la destinaţie, iar cel care primeşte coletul deschide cutia, iar albinele încep să zboare vesele. Mă uit iar la fucţionarele Poştei. Cea la al cărei rând stau este chiar draguţă. O femeie de 35 de ani. E normal să fie nervoasă. Şi eu aş fi în locul ei. Sistemul te face astfel, statul te plăteşte prost, patronul te plateşte prost, cei mari te asupresc întotdeauna. Nu cred că are un salariu mai mare de 1000 lei. Totul se mişcă cu încetinitorul. După sunet probabil facturile sunt scoase la o imprimantă matricială. Durează cam un minut să tipărească o simplă factură. O clientă are de ridicat cinci colete cu facturi diferite. Îmi vine să o scuip. A început să mă doară mijlocul.
Cel din faţa mea a stat degeaba 30 de minute la coadă. Are de ridicat o scrisoare internaţională, lucru care se face de la un cu totul alt ghişeu. Este deja ora 20. Mâine. În sfârşit îmi vine rândul. Parcă intuind faptul că o înţeleg, funcţionara îmi zâmbeşte în timp ce îmi aduce coletul. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc romanul Poşta, al lui Charles Bukowski, dar nu sunt sigur că apreciază literatura. Ne luăm la revedere şi mă grăbesc spre casă. Măcar eu să prind Vocea României. În urma mea mai sunt cinci persoane la coadă.
duminică, 16 decembrie 2012
Kaui Hart Hemmings - Descendenţii
Din principiu nu mi-aş fi cumpărat această carte, care pe copertă are poza lui George Clooney (un actor care mi-a plăcut doar în serialul E.R. pe care-l urmăream în vremea liceului), iar pe coperta din spate scrie că a câştigat două Globuri de Aur pentru cel mai bun film şi cel mai bun actor. Când îmi cumpăr cărţi vreau să fie cărţi, nu casete video sau dvd-uri. Însă am primit acest roman de ziua numelui, iar răsfoindu-l mi s-a părut interesant, aşa că am decis să-l citesc. Mi-a plăcut. O carte bună scrisă de o scriitoare din Hawai.
Toată acţiunea se petrece în Hawai, avându-l în centru pe Matt King (jucat de Clooney în film, bineînţeles) a cărui nevastă este în comă profundă. Matt, avocat trecut de 40 de ani, este moştenitorul unei averi uriaşe constând în terenuri cărora trebuie să le găsească un cumpărător, însă mai puţin se referă cartea la acest lucru. Personajul nostru are în grijă o fată de zece ani şi una la vârsta adolescenţei şi pe deasupra află că soţia lui comatoasă îl înşela cu un agent imobiliar. Bine, pare o carte simplistă pentru cine citeşte acest comentariu, un roman pentru femei scris de o femeie, însă nu e chiar aşa. Are umor scriitoarea asta, iar unele faze din carte chiar te ţin cu sufletul la gură şi vrei să citeşti cât mai mult ca să vezi ce se întâmplă. O carte cinstită, cu naraţiune, fără artificii inutile, pe care o poţi citi cu mare plăcere în tramvai, în timp ce te mişti într-un peisaj hibernal de care vei uita cu desăvârşire.
N-am să urmăresc filmul, deşi trailerul este promiţător. Iar pentru cei care ziceau despre Sofi Oksanen că e urâtă, să vedem ce părere au despre Kaui Hart Hemmings.
joi, 13 decembrie 2012
Eric Emmanuel Schmitt - Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
de Zori de zi
Atunci când citesc volume de povestiri de cele mai multe ori le citesc în mod aleatoriu. Încep cu prima ca apoi să le iau pe restul la întâmplare. Din primele povestiri ale acestui francez-belgian cu nume de neamţ (după părerea mea) portretul-robot al femeii, care este şi personaj principal, arată cam aşa: frivolă, dar adânc sensibilă, neapărat moştenitoare a unei averi fabuloase care o determină în general să nu mai muncească şi musai cu un bărbat absolut minunat lângă ea sau care tânjeşte după ea, care o înţelege şi aproape o sanctifică. Fiecare dintre doamnele acestea se confruntă cu diverse situaţii, gen: viaţă dublă a soţului, maladii cu final tragic, dispariţia persoanei iubite. Aş fi rămas cu o impresie neplăcută asupra acestui volumaş, dacă ultima povestire citită nu o schimba cât de cât. Este vorba de “Odette Toulemonde” – de data aceasta o vânzătoare văduvă care reuşeşte prin felul ei de a fi şi maniera simplă în care trăieşte să schimbe viaţa unui scriitor ajuns într-un moment critic, demonstrându-i acestuia că este important şi că nici nu ai nevoie de prea multe ca să fii fericit – devenită povestire după ce a fost scenariul filmului cu acelaşi nume, cunoscut fiind faptul că acest domn este un important scenarist. Titlul cărţii este dat de ultima poveste, iar autorul explică finalul acesteia într-un epilog. Se pare că cea mai frumoasă carte din lume este una de reţete scrisă de către prizonierele unui lagăr pe foiţe de ţigară pentru fetele lor. Sensibil, nu?
Atunci când citesc volume de povestiri de cele mai multe ori le citesc în mod aleatoriu. Încep cu prima ca apoi să le iau pe restul la întâmplare. Din primele povestiri ale acestui francez-belgian cu nume de neamţ (după părerea mea) portretul-robot al femeii, care este şi personaj principal, arată cam aşa: frivolă, dar adânc sensibilă, neapărat moştenitoare a unei averi fabuloase care o determină în general să nu mai muncească şi musai cu un bărbat absolut minunat lângă ea sau care tânjeşte după ea, care o înţelege şi aproape o sanctifică. Fiecare dintre doamnele acestea se confruntă cu diverse situaţii, gen: viaţă dublă a soţului, maladii cu final tragic, dispariţia persoanei iubite. Aş fi rămas cu o impresie neplăcută asupra acestui volumaş, dacă ultima povestire citită nu o schimba cât de cât. Este vorba de “Odette Toulemonde” – de data aceasta o vânzătoare văduvă care reuşeşte prin felul ei de a fi şi maniera simplă în care trăieşte să schimbe viaţa unui scriitor ajuns într-un moment critic, demonstrându-i acestuia că este important şi că nici nu ai nevoie de prea multe ca să fii fericit – devenită povestire după ce a fost scenariul filmului cu acelaşi nume, cunoscut fiind faptul că acest domn este un important scenarist. Titlul cărţii este dat de ultima poveste, iar autorul explică finalul acesteia într-un epilog. Se pare că cea mai frumoasă carte din lume este una de reţete scrisă de către prizonierele unui lagăr pe foiţe de ţigară pentru fetele lor. Sensibil, nu?
marți, 11 decembrie 2012
Dimineață
Să-i fut în gură pe toţi şoferii puturoşi care se înghesuie dimineaţă de dimineaţă în trafic şi blochează linia tramvaiului. În ultima vreme Bulevardul Ştefan cel Mare între Lizeanu şi Dinamo se străbate în 20 minute din cauza unor "fitipaldi" care merg pe linia tramvaiului 1, în dorinţa de a depăşi pe şoferii normali care stau blocaţi pe trei benzi. Mai folosiţi şi transportul în comun, da-v-aş la muie de putori ordinare, ori aşteptaţi în maşinile voastre de mâna a doua în coloană, alături de ceilalţi fraieri. Nu voi înţelege niciodată această comoditate bolnăvicioasă de a merge cu maşina la muncă. E plăcut să stai minute în şir în trafic? Să mergi numai cu a-ntâia şi a doua?
Stau în tramvai și mă apucă nervii. Nici să citesc nu mai îmi vine. Stau în dreptul circului minute în șir. Unii șoferi nu mai au răbdare și depășesc chiar și tramvaiul pe sensul opus. Mi-aș dori un ciocan ca al lui Thor, să cobor cu el și să sparg parbrizele tuturor apoi capetele șoferilor. Se întâmplă de săptămâni bune chestia asta cu mașinile pe linia tramvaiului și nu e niciun polițist care să facă ceva. Polițiștii de la rutieră stau în schimb la șpăgi. Asta e țara mizerabilă în care trăim.
Stau blocat în trafic, dar timpul real parcă se scurge pe derulare înainte. Și asta pentru că știu că voi întârzia din nou la muncă și mă va lua șeful la pulă. Așteptarea atinge paroxismul. Bag cartea în sacoșă și doar mă uit nerăbdător pe geam, înjurându-i pe șoferi.
Sună un telefon având ca ringtone Oasis-Wonderwall. Se aude o voce plăcută vorbind la respectivul telefon. Mă întorc și mă uit. Cea care vorbește seamănă cu Gabriela Szabo la 75 kg.
Cu chiu cu vai ajungem în stație. Îmi iau picioarele la spinare către birou. Muie eternă șoferilor din București. În dimineața următoare o iau de la capăt.
Stau în tramvai și mă apucă nervii. Nici să citesc nu mai îmi vine. Stau în dreptul circului minute în șir. Unii șoferi nu mai au răbdare și depășesc chiar și tramvaiul pe sensul opus. Mi-aș dori un ciocan ca al lui Thor, să cobor cu el și să sparg parbrizele tuturor apoi capetele șoferilor. Se întâmplă de săptămâni bune chestia asta cu mașinile pe linia tramvaiului și nu e niciun polițist care să facă ceva. Polițiștii de la rutieră stau în schimb la șpăgi. Asta e țara mizerabilă în care trăim.
Stau blocat în trafic, dar timpul real parcă se scurge pe derulare înainte. Și asta pentru că știu că voi întârzia din nou la muncă și mă va lua șeful la pulă. Așteptarea atinge paroxismul. Bag cartea în sacoșă și doar mă uit nerăbdător pe geam, înjurându-i pe șoferi.
Sună un telefon având ca ringtone Oasis-Wonderwall. Se aude o voce plăcută vorbind la respectivul telefon. Mă întorc și mă uit. Cea care vorbește seamănă cu Gabriela Szabo la 75 kg.
Cu chiu cu vai ajungem în stație. Îmi iau picioarele la spinare către birou. Muie eternă șoferilor din București. În dimineața următoare o iau de la capăt.
miercuri, 5 decembrie 2012
Basket
În urmă cu 16-17 ani eram un fanatic al basketului. Ştiam cam tot ce mişcă în NBA deşi mă limitam la doar un meci văzut live pe săptămână, poate două meciuri pe săptămână în timpul play-off-ului. Nebunia cu NBA-ul a început în februarie 1992 când într-o noapte sunt trezit de tatăl meu cu următoarele vorbe: "Hai scoală-te că începe All Star Game-ul". Era ceva nou pentru România la acea vreme şi am urmărit un meci fabulos comentat de inegalabilul Bogdan Stănculescu. În acele momente credeam că e competiţia supremă a basketului, nicidecum un simplu meci amical în care fiecare îşi etalează talentul. Oricum, a fost un spectacol total cu Magic Johnson MVP-ul partidei. În vara aceluiaşi an a fost Olimpiada de la Barcelona cu primul Dream Team din istorie, dar mi-l amintesc tot pe taică'miu cu patru ani înainte, la Olimpiada Seul 1988, când vorbea despre un rus fenomenal. Sabonis. Atunci URSS condusă de Arvydas Sabonis a cucerit titlul olimpic. Mai târziu l-am regăsit pe Sabonis, care nu era nicidecum rus ci lituanian, în NBA la Portland Trail Blazers. Un pivot extrem de tehnic care pe lângă rolul său obişnuit putea da o pasă subtilă sau arunca de 3 puncte.
La mijlocul anilor '90 Pro Tv-ul a început să dea meciuri din NBA vineri spre sâmbătă noaptea la 3 AM. Comenta Florian Petrică. Toată săptămâna aşteptam acest moment. Vineri seara, după X-Files, mergeam la culcare, nu înainte de a-mi programa ceasul deşteptător la 2:55. Uitându-mă la meciurile din NBA parcă eram într-o altă lume. Tot cartierul dormea, iar eu eram conectat în direct cu Houston, Los Angeles, Salt Lake City sau Detroit. Ştiam pe de rost aproape toţi jucătorii titulari din fiecare echipă. Îi idolatrizam pe John Stockton şi Karl Malone, îmi plăceau Clyde Drexler, Hakeem Olajuwon, Patrick Ewing, Reggie Miller sau Dan Majerle. Ţineam cu Utah Jazz, care în 1997 şi 1998 a disputat finala NBA, pierdută de fiecare dată contra celor de la Chicago Bulls. Atunci Chicago Bulls era la mare modă, ca un fel de Real Madrid sau Barcelona în fotbal. Toţi copiii aveau şepci pirat cu Chicago Bulls. Chiar şi Florin Halagian avea şapcă pirat cu Chicago Bulls. Erau imbatabili cu Jordan, Scottie Pippen, Denis Rodman, Toni Kukoc. O adevărată dinastie în basket, dar mie nu mi-au plăcut niciodată, pentru că nu îmi plac echipele care nu lasă nicio şansă adversarilor. Totuşi Jazz au jucat de la egal la egal cu ei. Şi Indiana Pacers au fost la un pas să-i învingă în finala Estului, cu un Reggie Miller fabulos. Reggie Miller, după părerea mea cel mai bun aruncător de 3 puncte din istorie.
Îmi aduc aminte cum mă întristam când vedeam reclamele din timpul meciului la care mă uitam, reclame la alte partide care urmau a fi transmise la televiziunea americană. Îi consideram foarte norocoşi pe cei care puteau urmări NBA în fiecare zi, chiar mai multe meciuri pe zi. În vremurile alea NBA-ul era ca o religie pentru mine. Vorbeam ore în şir despre asta, iar mulţi cunoscuţi mă considerau nebun. Eram genul de om care suna la Pro Tv pentru a întreba ce meci urmează a fi transmis. Pe atunci nu exista internet, nu aveam nici măcar un computer. Iar când a apărut internetul stăteam ore întregi pe nba.com
Prin anii 2000 a început să transmită Telesport partide din NBA. Un post pe care nu-l recepţionam, la fel ca majoritatea românilor. I-am sunat şi i-am întrebat dacă pot veni la ei la sediu pentru a urmări meciurile live. M-au acceptat, astfel că am fost la câteva partide la ei în studiouri, în fosta clădire IPA din Calea Floreasca. Apoi, văzându-mă aşa pasionat, mi-au propus să comentez un meci. Era chiar în noaptea celei de-a doua zi a Învierii, iar ei erau în concediu, aşa că mi-au oferit mie această şansă. Am acceptat cu mare bucurie şi emoţie. Am comentat meciul Los Angeles Lakers-Sacramento Kings. Cu Karl The Mail Man Malone în ultimul său sezon, la Lakers, după aproape 20 de sezoane petrecute la Utah Jazz. Cu legendarul Vlade Divac la Kings. A fost impresionant să comentez un meci din NBA live, chiar dacă probabil nu se uita nimeni la Telesport în acea perioadă.
De vreo 10 ani mi-am pierdut interesul pentru basket. Nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în NBA. Nici nu ştiu care au fost ultimele campioane, ce jucători de top mai sunt. Am rămas cu NBA ul meu din perioada anilor '90, cu John Stockton şi Karl Malone, ultimii exponenţi ai basketului romantic.
La mijlocul anilor '90 Pro Tv-ul a început să dea meciuri din NBA vineri spre sâmbătă noaptea la 3 AM. Comenta Florian Petrică. Toată săptămâna aşteptam acest moment. Vineri seara, după X-Files, mergeam la culcare, nu înainte de a-mi programa ceasul deşteptător la 2:55. Uitându-mă la meciurile din NBA parcă eram într-o altă lume. Tot cartierul dormea, iar eu eram conectat în direct cu Houston, Los Angeles, Salt Lake City sau Detroit. Ştiam pe de rost aproape toţi jucătorii titulari din fiecare echipă. Îi idolatrizam pe John Stockton şi Karl Malone, îmi plăceau Clyde Drexler, Hakeem Olajuwon, Patrick Ewing, Reggie Miller sau Dan Majerle. Ţineam cu Utah Jazz, care în 1997 şi 1998 a disputat finala NBA, pierdută de fiecare dată contra celor de la Chicago Bulls. Atunci Chicago Bulls era la mare modă, ca un fel de Real Madrid sau Barcelona în fotbal. Toţi copiii aveau şepci pirat cu Chicago Bulls. Chiar şi Florin Halagian avea şapcă pirat cu Chicago Bulls. Erau imbatabili cu Jordan, Scottie Pippen, Denis Rodman, Toni Kukoc. O adevărată dinastie în basket, dar mie nu mi-au plăcut niciodată, pentru că nu îmi plac echipele care nu lasă nicio şansă adversarilor. Totuşi Jazz au jucat de la egal la egal cu ei. Şi Indiana Pacers au fost la un pas să-i învingă în finala Estului, cu un Reggie Miller fabulos. Reggie Miller, după părerea mea cel mai bun aruncător de 3 puncte din istorie.
Îmi aduc aminte cum mă întristam când vedeam reclamele din timpul meciului la care mă uitam, reclame la alte partide care urmau a fi transmise la televiziunea americană. Îi consideram foarte norocoşi pe cei care puteau urmări NBA în fiecare zi, chiar mai multe meciuri pe zi. În vremurile alea NBA-ul era ca o religie pentru mine. Vorbeam ore în şir despre asta, iar mulţi cunoscuţi mă considerau nebun. Eram genul de om care suna la Pro Tv pentru a întreba ce meci urmează a fi transmis. Pe atunci nu exista internet, nu aveam nici măcar un computer. Iar când a apărut internetul stăteam ore întregi pe nba.com
Prin anii 2000 a început să transmită Telesport partide din NBA. Un post pe care nu-l recepţionam, la fel ca majoritatea românilor. I-am sunat şi i-am întrebat dacă pot veni la ei la sediu pentru a urmări meciurile live. M-au acceptat, astfel că am fost la câteva partide la ei în studiouri, în fosta clădire IPA din Calea Floreasca. Apoi, văzându-mă aşa pasionat, mi-au propus să comentez un meci. Era chiar în noaptea celei de-a doua zi a Învierii, iar ei erau în concediu, aşa că mi-au oferit mie această şansă. Am acceptat cu mare bucurie şi emoţie. Am comentat meciul Los Angeles Lakers-Sacramento Kings. Cu Karl The Mail Man Malone în ultimul său sezon, la Lakers, după aproape 20 de sezoane petrecute la Utah Jazz. Cu legendarul Vlade Divac la Kings. A fost impresionant să comentez un meci din NBA live, chiar dacă probabil nu se uita nimeni la Telesport în acea perioadă.
De vreo 10 ani mi-am pierdut interesul pentru basket. Nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în NBA. Nici nu ştiu care au fost ultimele campioane, ce jucători de top mai sunt. Am rămas cu NBA ul meu din perioada anilor '90, cu John Stockton şi Karl Malone, ultimii exponenţi ai basketului romantic.
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Sofi Oksanen - Vacile lui Stalin
Sofi Oksanen este bisexuală. Asta înseamnă că întreţine raporturi sexuale atât cu bărbaţii, cât şi cu femeile. Este pe jumătate estoniană, pe jumătate finlandeză. Născută în 1977. I-am căutat poza pe google imagini şi îmi place de ea. Pe lângă toate astea e şi o scriitoare bună. Vacile lui Stalin este primul ei roman. Nu e la fel de bun ca Purificare, însă pot spune că e o carte extrem de interesantă, în mare parte autobiografică.
Capitolele romanului încep cu anul în care se petrece acţiunea. Astfel avem prezentul cu Anna care suferă de grave disfuncţii digestive şi psihice, anii '70 cu Katariina care cunoaşte un finlandez în Thalin, anii '40-'50 cu bunicii Annei şi sovietizarea Estoniei. Povestea unei estonience care emigrează în Finlanda, modul în care sunt priviţi estonienii de finlandezi pe vremea URSS-ului, paralele între actuala Estonie şi Estonia Sovietică, poveşti din îndepărtata Siberie şi lagărele de muncă, ori poveşti cu prostituate la Moscova sau informatori KGB. Cartea emană cumva şi un iz de melancolie după Estonia comunistă, după vremurile trecute. Multe pasaje din carte nu au nimic în comun cu Finlanda-Estonia-URSS, comunism, capitalism, ci seamănă mai degrabă cu scrierile lui Chuck Palahniuk, prezentând-o pe Anna care mănânca până vomită, care şi-o trage cu diverşi ca o ciudată, cu frământările ei de nebună, de estoniano-finlandeză.
Nu e o carte filozofică care să te pună pe gânduri, dar este o carte cât se poate de reală, o carte de istorie un pic nuanţată, o carte dură. Aştept cu nerăbdare ca cei de la Polirom să publice romanul lui Oksanen din 2012, Când au dispărut porumbeii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)