luni, 31 mai 2010

Ruby Tuesday

Nu este vorba despre melodia celor de la The Rolling Stones, ci despre fast-food-ul cu pretenţii Ruby Tuesday. Poate că-l numesc greşit fast-food, iar cei care nu au călcat niciodată în acest local işi vor face o impresie eronată. Nu este chiar ca Burger King sau McDonald's, deşi poţi mânca şi la Ruby Tuesday hamburgeri, chiar o gamă foarte variată. Dar pe lângă hamburgeri şi cartofi prăjiţi mai au şi fripturi, creveţi, salad bar, cocktailuri alcoolice, prăjituri şi multe altele.

Au locaţii şi prin Mall-uri, dar cel mai des am fost în locaţia de pe Bulevardul Decebal unde odată am fost vecin de masă cu unul dintre cele mai bune produse pe care Columbia l-a dat lumii fotbalului, portarul Robinson Zapata. Pereţii localului sunt împodobiţi cu tot felul de tablouri şi imagini din lumea sportului, marea majoritate vintage. Mesele şi scaunele sunt simple, din lemn, iar personalul unul tanar (cred că sunt prost plătiţi pentru că văd tot timpul anunţuri de angajare lipite pe uşa de la intrare). Au televizoare pe care poţi urmări competiţii sportive şi o muzică de fond foarte bună (am întălnit Belle & Sebastian în playlistul lor). Ruby Tuesday este poate şi un pub în genul celor care se întâlnesc în filmele americane. L-am numit eu fast-food pentru că mâncarea este adusă foarte repede la masă, iar produsele lor sunt semipreparate. Dacă doriţi o mâncare sănătoasă în niciun caz să nu alegeţi Ruby Tuesday, dar dacă vreţi să vă porciţi un pic cu siguranţă trebuie vizitat acest restaurant.

Un fapt care mă deranjează foarte mult la Ruby Tuesday este preţul nesimţit al berii. 14 lei o halbă de bere la 0,4 litri mi se pare jaf curat. Un Carlsberg la sticlă de 0,33 costă 10 lei. Beri la 0,5 litri nu au. De fiecare dată când mă duc să mănânc la ei am grijă să beau ceva înainte în altă parte şi dacă se poate mă abţin de la băutură pe parcursul mesei, urmând să beau ceva când ies din local. Asta în semn de protest pentru preţurile prohibitive pe care le practică. Sunt de parere ca ar fi câştigat mai mult daca vindeau halba de bere cu 7 lei.

Mâncarea este însă delicioasă. Felul meu preferat, care combină mai multe chestii frumos puse pe un platou, este Triple Play. Mâncare 100 % nesănătoasă, însă adorabilă : coaste de porc unse cu miere, creveţi pane, fâşii din piept de pui într-un aluat foarte bun, inele de ceapă prăjită, salată coleslaw, sos de muştar dulce, cartofi prăjiţi. Costă undeva în jur de 50 de lei, dar face toţi banii. Hamburgerii sunt interesanţi, însă după părerea mea sub Royale Cheese-ul de la Mc. Mai au un piure de cartofi bun peste care ei toarnă unt de arahide, fripturile bune dar cam scumpe (60-70 lei) şi surpriza placută descoperită recent : quesadilla. 18 lei, patru bucati. Mai bună decât în alte părţi.

Deserturile sunt grozave şi cred că merită venit într-o zi numai pentru mâncat desert, pentru că după un Triple Play nu prea mai intră şi desertul. Preferatul meu este Double Chochlate Cake, un fel de negresă umplută cu ciocolată fierbinte alături de care se pune îngheţată de vanilie. 16-17 lei (scump, dar dacă te gândeşti că o tartă la Paul e 12 lei nu mai pare atât de scump).

După cum spuneam şi mai sus, localul pierde puncte importante din cauza berii atât de scumpe. De neînţeles preţul pentru un local gen Ruby Tuesday, care să recunoaştem nu este resturant de lux. Sunt oameni care se întind la bere după ce mănâncă. 5 beri, adică 2 litri, ar costa 70 de lei. Cu 70 de lei poţi cumpăra din Sel Gros o ladă de Heineken la 0,5 litri şi iţi mai rămân şi bani.

Per total un local de nota 7, unde poţi petrece o seară plăcută din timpul saptamanii. Pentru week end cred ca este de dorit un restaurant în adevăratul sens al cuvântului, nu un loc unde se mănâncă cu mâna.

vineri, 28 mai 2010

1969 - primul om pe lună

Un sat din România anului 1969. Marin şi nevastă'sa işi cumpăraseră televizor alb-negru Cosmos. Femeia privea mai mult la tv decât omul. La un moment dat începe să strige :
- Marine, vino repede, Marine !
- Ce-i fă ? Ce vrei ?
- Vino mă Marine !
- Zi fă ! Ce vrei ?
- Uite, mă, ce arată ăştia ! Au ajuns pe lună !
- Dă-i în pizda măsii ! Asta-i propagandă comunistă !

joi, 27 mai 2010

Ultra Pro (partea a doua)

În vara anului 2006 am ajuns să lucrez în magazinul Ultra Pro de pe bulevardul Alexandru Obreja, unde mai lucrau deja patru agenţi de vânzări, un gestionar, o casieră, un lucrător gsm, un tehnician, o femeie de serviciu. Cu mine (la credite) eram cam zece oameni. În acest magazin aşteptările erau foarte mari şi se muncea mai serios, de aceea la început nu am fost privit cu ochi prea buni.Mie îmi place munca, dar muncesc în ritmul meu. Nu am putut niciodată să fiu robot. Majoritatea celor de aici lucrau ca nişte japonezi 100 % loiali stăpânului, care în acest caz era firma. Dar lucrurile s-au schimbat pe parcurs. Încet, încet vânzările s-au redus, iar Ultra Pro-ul dădea semne din ce în ce mai serioase că se apropie de sfârşit. În primăvara anului 2007 mai eram doar patru angajaţi în acest magazin, iar lucrurile deveneau tot mai urâte. Piaţa IT era saturată, lumea nu mai venea să cumpere computere de la noi, salariile noastre erau tot mai mici. În acest magazin m-am împrietenit cu un băiat numit Dorobanţu.

- Care este filmul tău preferat ?
- Pulp Fiction.
Nu mi-a venit să cred. Avea acelaşi film preferat ca şi mine. Asta a fost prima mea discuţie personală cu băiatul numit Dorobanţu.Nu semăna deloc cu un specialist IT, ci mai degrabă cu un beţiv din cartierele de moravuri uşoare ale Londrei ori poate cu un star rock care n-a ajuns niciodată la apogeu din cauza problemelor cu heroina. Inteligent, spiritual şi cult, un partener ideal de discuţie în ceasurile lungi petrecute în magazin, printre monitoare şi imprimante. Filozofie, discuţii despre muzică şi filme, despre mâncare şi oameni în liniştea apăsătoare a depozitului plin de cartoane, ori la aer în faţa magazinului. Zi de zi mâncam împreună în micuţa bucătărie aflată lângă WC. Ştiam să apreciem o brânză bună, o carne preparată cum trebuie sau o prăjitură fină.
- Tu ştii de ce se numeşte prajitura asta Excelent ?, mă întrebă într-o zi băiatul numit Dorobanţu.
- Nu. Nu ştiu. De ce ?
- Pentru că este excelentă.
Mâncam prajitură Excelent şi murdari de ciocolată pe dinţi visam la vremuri când nu o să trebuiască să mai muncim şi vom avea bani să facem tot ce ne dorim.

O altă persoană cu care m-am împrietenit a fost Adriana, casiera noastră. Grăsună, simpatică, mamă a trei copii, pocăită. O femeie de mare bunătate cu care puteam purta oricând o discuţie elevată despre Dumnezeu sau despre arta gătitului. Adriana ştia să şi glumească, iar orele în care vorbeam cu ea aveau darul să mă destindă.
Georgiana a fost agentul nostru de vânzări gsm/Vodafone. Râdeam cu lacrimi împreună şi făceam tot timpul poante cu tentă sexuala. Marius şi apoi Alex au fost şefii pe care i-am avut în acest magazin, oameni foarte de treabă care nu m-au stresat cu nimic.

De multe ori se întâmpla ca perioade bune de timp să nu intre nimeni în magazin. Atunci ne strângeam cu toţii şi povesteam diverse, făcând timpul să treacă mai repede. Îmi mai aduc aminte cum sâmbetele înainte de inventar mergeam la restaurant, mâncam bine, beam o bere şi abia apoi ne apucam de treabă înjurând printre dinţi. Mai ştiu că trebuia să purtăm ţinută business, iar mie asta nu îmi plăcea deloc. Purtam pantaloni de raiat şi un sacou mov foarte comic.

Treaba s-a stricat foarte tare în primăvara lui 2007. Băiatul numit Dorobanţu plecase deja la alt loc de muncă, iar eu mă plictiseam. Nu mai era nici treabă, câştigam bani puţini. În luna mai a anului 2007 am părăsit Ultra Pro-ul, dar acum când mă uit înapoi am rămas numai cu amintiri frumoase de la acest serviciu.

Între timp Ultra Pro-ul a dat faliment. În locul magazinelor de altă dată sunt acum bănci sau farmacii. Undeva, pe un perete al depozitului ne-am scris cu toţii numele să se ştie că am trecut pe acolo. Cam ca în Shawshank Redemption. Însă probabil numele noastre au dispărut demult sub un strat gros de vopsea lavabilă.

miercuri, 26 mai 2010

Ultra Pro (partea întâi)

Unul dintre cele mai frumoase joburi ale mele (din cele 4 pe care le-am avut până acum) a fost cel de la Ultra Pro Computers. La momentul respectiv poate că nici n-am realizat în totalitate asta. Am lucrat doi ani şi o lună la Ultra Pro, am cunoscut persoane deosebite şi am petrecut acolo momente frumoase.Am câştigat bani mulţi în unele perioade şi bani puţini în altele, câteodată mă plictiseam teribil iar în alte dăţi trecea ziua fulger. Acum, când privesc în urmă, perioada petrecută în această firmă a fost una pozitivă şi mă gândesc cu plăcere la acele momente. Dar să începem cu începutul.

Ultra Pro Computers a fost o reţea de magazine care se ocupa cu vânzarea produselor IT şi a celor GSM. M-au angajat în primăvara anului 2005 pe postul de operator credite.Nu era deloc dificil ceea ce trebuia să fac. Erau mulţi oameni care nu-şi permiteau să cumpere un computer cu banii jos, aşa că eu le întocmeam actele pentru un credit şi trimiteam aceste acte la una dintre băncile cu care lucram.

În perioada de probă am fost trimis într-un magazin aflat lângă Spitalul de Urgenţă, chiar lângă marketul Ficus (între timp a fost demolat). Am stat foarte puţin în acest magazin şi nu am rămas decât cu imaginea casierei, o fată în jurul vârstei de 20 de ani, care niciodată nu purta sutien. (Îmi pare rău că vorbesc atât de mult despre ţâţe în scrierile mele. Nu sunt obsedat sexual, ci doar relatez ceea ce am văzut sau mi s-a întâmplat) O atitudine complet neprofesională, să nu porţi sutien la muncă şi să apari în faţa colegilor şi a clienţilor cu sfârcurile ce se vedeau prin bluza mulată. Acest magazin avea un vad foarte redus, aşa că imi petreceam toată ziua stând pe internet şi mâncând salam de porc sau brânză telemea chiar pe birou. Însă nici bani nu prea câştigam, în vânzări câştigându-se mai mult din comisioane decât din salariul de bază.

Situaţia s-a schimbat destul de repede pentru că am fost mutat într-un magazin nou înfiinţat, lângă Piaţa Berceni. La numărul 35 pe Şoseaua Berceni. Ultra Pro Berceni a fost locul meu de muncă pentru un an de zile. Loc nou, mulţi oameni dornici să-şi cumpere calculatoare pe rate, banii au început să curgă. După prima lună am reuşit să-mi cumpăr cu o parte din salariu un aparat foto digital Canon. Eram foarte bucuros pentru că niciodată nu mai câştigasem atâţia bani. Mă străduiam cât puteam de bine şi serveam frumos toţi clienţii, astfel că de multe ori primeam mici atenţii. Comisioanele primite de la bănci creşteau, la fel şi numărul de dosare. A fost o perioadă foarte bună. Ţin minte că în luna decembrie a acelui an am câştigat o căruţă de bani. În ianuarie am plecat la munte, mi-am cumpărat un televizor Samsung şi un ceas Casio şi nu cheltuisem nici măcar jumătate din cât câştigasem în luna precedentă.Nici acum în 2010 nu câştig banii de atunci din 2005.

Aveam un program ce-mi convenea de minune, zilnic de la 11 la 19. Dormeam bine dimineaţa, luam autobuzul 102 şi veneam la muncă. Nu era niciodată aglomerat, nu erau blocaje în trafic. Maşini 102 clasice, de prin anii '70-'80. Problema care m-a deranjat cel mai tare a fost că trebuia să lucrăm şi sâmbăta de la 10 la 14, iar o dată pe lună sâmbăta trebuia să facem inventar după program. Număram tot ce aveam în magazin sau depozit şi numărătoarea se întindea câteodată până la orele 22.

La un moment dat am primit şi uniformă. Fiecărui angajat i s-au luat măsurile şi cu toţii am primit două cămăşi cu mânecă lungă şi două cămăsi cu mânecă scurtă. Bleu.

De multe ori când nu aveam clienţi stăteam la aer în faţa magazinului şi discutam cu colegii sau cu ţiganii care vindeau fructe pe trotuarul de lângă noi. În general domnea o atmosferă liniştită şi nu aveam superiori care să ţipe la noi sau să ne deranjeze în vre'un fel.Câteodată luam masa de prânz în Piaţa Berceni, unde se găseau mici proaspeţi şi mai beam şi câte o bere pentru că oricum nu zicea nimeni nimic. În timpul Campionatului Mondial de Fotbal Germania 2006 ştiu că şefu de magazin mi-a instalat un tv tunner şi astfel puteam urmări meciurile. Când nu aveam clienţi puteam face orice şi asta era foarte plăcut, iar când aveam clienţi munceam şi câştigam bani frumoşi. De două ori am fost chiar şi la un training la Predeal unde am stat la o vilă frumoasă 3 zile, am mâncat şi am băut pe banii firmei.

Lucrurile mergeau din ce in ce mai bine şi după un an de zile am fost transferat la un magazin mai bun, poate la cel mai bun magazin din Bucureşti. Însă despre asta şi despre cum m-am împrietenit cu un coleg numit Dorobanţu într-un episod viitor. Şi tot atunci despre decădere.

marți, 25 mai 2010

S-a terminat LOST-ul !

Am început să mă uit la Lost în 2004 datorită unei prietene care mi-a povestit despre acest serial şi m-a făcut curios. Mi-a plăcut mult ideea. Un avion ce făcea legătura între Sydney şi Los Angeles se prăbuşeşte pe o insulă tropicală, iar 48 dintre pasageri supravieţuiesc şi încearcă să se adapteze la noua lor viaţă. La început am crezut că voi fi părtaş la o aventură gen Tom Sawyer - Robinson Crusoe, însă serialul a fost presărat cu mult mai multe mistere decât Twin Peaks.

Şase sezoane care m-au ţinut cu sufletul la gură, personaje şi întâmplări extraordinare, un serial care a creat dependenţă deşi a avut şi unele părţi mai slabe. Chiar îmi pare rău că s-a terminat şi într-o bună zi sper să revăd întreg serialul cap-coadă.

La început au fost cei 48 de supravieţuitori ai zborului Oceanic 815. Pe insulă işi făcea de cap un fum negru al cărui mister va fi dezvăluit abia în ultimele episoade din sezonul 6. Apoi sunt introduşi în scenă "the others", care se aflau pe insulă cu mult înaintea prăbuşirii avionului. După o vreme aflăm că au supravieţuit şi alţi pasageri ai Oceanic 815, aflaţi în coada avionului. Unele personaje mor, altele părăsesc insula dar apoi se reîntorc cu un alt avion care se prăbuşeşte. Alte personaje trăiesc 3 ani într-o gaură de timp, undeva în anii '70. Facem cunoştiinţă cu Richard care trăieşte pe insulă de peste 100 de ani şi cu Jacob care pare a fi pe insulă de foarte, foarte multă vreme. Pe langa întâmplările de pe insulă, episoadele conţin flash-uri din trecutul sau viitorul personajelor. Întâmplări la graniţa realului de fantastic.

Cred că povestea acestui serial are cel puţin tot atâţia fani cât Lord of the rings. Fiecare dintre noi are un personaj preferat (în cazult meu James "Sawyer" Ford) sau unul antipatic, cu toţii am făcut tot felul de supoziţii referitoare la misterele insulei. Am văzut că există o grămadă de siteuri şi forumuri unde se dezbate fenomenul, iar pe wikipedia se găsesc o grămadă de informaţii. Aşa că nu mai are rost să insist eu. Vroiam doar să spun că Lost a fost un serial de nota 10, chiar dacă finalul dă naştere interpretărilor şi aruncă oarecum telespectatorul în ceaţă. Dar asta e tipic pentru producători şi nu face decât să sporească frumuseţea întregului concept.

luni, 24 mai 2010

Paul (Maison de Qualite Fondee en 1889)



Paul este un mic magazin ce poate fi luat drept cofetărie, patiserie, brutărie, cafenea, cârciumioară. Au câteva mese şi o vitrină mare de unde poţi alege tarte, sandwichuri, salate, torturi, prăjituri. Pe lângă asta au zeci de sortimente de pâine de mare calitate. Ambianţa este foarte placută, iar personalul foarte politicos.

Preţurile sunt destul de mari, dar după părerea mea produsele lor fac toţi banii. Un sandwich costă 15 lei, iar tartele 12-13 lei. Am încercat de câteva ori sandwichul cu şuncă şi caşcaval, tartele cu ciocolată, lămâie şi zmeură, prăjiturile cu cremă şi căpşuni întregi. Toate produsele cumpărate de la ei au fost pur şi simplu grozave şi pe deasupra ambalate superb. Chestia rea este că nu îmi permit să mănânc foarte des aici. Pe un sandwich, o prăjitură şi o cafea poţi lăsa 50 de lei.

În Bucureşti există două magazine Paul, unul la Piaţa Dorobanţi şi unul în mall-ul din Băneasa. Mai multe despre Paul puteţi afla pe siteul lor : www.paul.fr



joi, 20 mai 2010

Despre cum am vrut să renunţ la şcoală

În drum spre serviciu mă gândesc la ceea ce voi scrie pentru blog. Am primit câteva feedbackuri la intrările de până acum, dintre care unele pozitive m-au bucurat nespus. Aşa că în fiecare dimineaţă mă gândesc la un subiect de abordat pentru următoarea intrare. Aflându-mă în autobuzul 331 mi-am spus că voi povesti despre colega mea din liceu care în clasa a XI a la o petrecere şi-a dat jos sutienul şi m-a pus să-i ating sânii. Pe parcursul zilei mi-am dat seama că nu este ceva foarte spectaculos şi că n-aş putea scrie mai mult de trei propoziţii. Eram în clasa a XI a şi am mângâiat ţâţele unei fete care băuse două beri. Asta a fost tot. Mai bine povestesc ceva din clasa a III a, deci cu 8 ani înainte de faza cu ţâţele.

În septembrie 1987 am început clasa a III a. În primii doi ani de şcoală obţinusem de două ori premiul III. Nu eram printre cei mai buni la carte şi asta pentru că nu-mi dădeam câtuşi de puţin silinţa. Mă plictiseam cumplit la şcoală aşa că am decis să nu mă mai duc niciodată. Începeam şcoala la 7:30 în fiecare dimineaţă. Nu aveam niciun chef să mă trezesc, să mestec fără poftă o felie de pâine cu margarină, să-mi îmbrac uniforma iar apoi să pornesc către şcoală. Părinţii mei, după ce mă pregăteau, plecau spre muncă aşa că mai rămâneam singur vreo 10 minute până se făcea ora de plecat. M-am gândit că n-ar afla că nu mă mai duc la şcoală, pentru că oricum ei veneau după-amiază acasă, aşa că într-o dimineaţă mi-am dezbrăcat uniforma şi m-am dus înapoi în pat şi am dormit după pofta inimii. La prânz am ieşit afară la joacă, iar seara mi-am întâmpinat părinţii fără ca ei să bănuiască nimic. A mers. Mă simţeam fericit. Timp de o săptămână aşa am ţinut-o, până s-a găsit tovarăşa învăţătoare să o sune pe maica'mea să vadă ce am păţit. Mamei nu i-a venit a crede şi i-a spus învăţatoarei că în fiecare dimineaţă m-a pregătit pentru şcoală şi că nu am avut cum să lipsesc. Până la urmă situaţia s-a lămurit şi am fost pus să dau o declaraţie ca la miliţie cu tot ce am făcut în zilele în care am stat pe acasă. Am inventat o presupusă poveste cu nişte ţigani care mă ameninţaseră cu bătaia în curtea şcolii, dar evident că nimeni nu a crezut. Nu m-au bătut ai mei. Nu m-au bătut cu palma, ci doar cu cuvintele care mereu au durut mai mult. Mi-au spus că voi ajunge ultimul om şi că nu sunt bun de nimic. E posibil să nu se fi înşelat.

Totuşi, chiar în acelaşi an, am văzut un caz mai grav decât al meu. Unui biet copil ce nu avea mai mult de 10 ani i se legase o pancartă de gât pe care scria "repetent" şi fusese pus să stea astfel la intrarea în şcoală. Toţi copiii treceau pe lângă el şi râdeau până nu mai puteau, iar cel cu pancarta plângea în hohote. M-a mişcat acest episod. Oare copilul respectiv s-o fi îndreptat ? S-o fi apucat de învăţat ?

miercuri, 19 mai 2010

Mark Haddon - O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopţii


Până în urmă cu o săptămână nu auzisem nimic despre Mark Haddon. Am aflat despre acest scriitor britanic răsfoind enciclopedia "1001 de cărţi de citit într-o viaţă" şi cum mi s-a părut interesant ce scria acolo despre el şi cartea "The Curious Incident of the Dog in the Night-time", mi-am spus că trebuie neapărat să o citesc. N-am crezut că a fost publicată în România, astfel încât am avut o surpriză de proporţii să văd că apăruse în urmă cu câţiva ani la Editura Trei. Am căutat cartea în câteva librării, dar nu am găsit-o. Într-un final am sunat la Cărtureşti şi m-am bucurat aflând că o au. M-am dus imediat şi am cumpărat-o. Pe deasupra era şi la reducere, costând 10 lei.

Cartea este scrisă din punctul de vedere al unui autist în vârstă de 15 ani care într-o noapte descoperă că cineva a omorât câinele vecinei. Băiatul este un geniu al ştiinţelor exacte, însă din păcate pentru el nu are nicio legătură cu lumea care îl înconjoară. Încercând să elucideze misterul morţii animalului, intră în numeroase buclucuri.

Amuzantă şi tristă în acelaşi timp, cartea este presărată cu tot felul de schiţe, desene şi explicaţii date de băiat. Un roman de mare originalitate care efectiv m-a surprins. O carte minunată pe care o recomand cu mare căldură. După ce am terminat-o am trecut din nou pe la Cărtureşti şi mi-am cumpărat şi celălalt roman al lui Haddon apărut la Editura Trei, Pata cu bucluc.

marți, 18 mai 2010

'96-'97

Am să povestesc despre petrecerile la care am fost când eram în liceu, mai exact în clasele a XI a şi a XII a. Pentru cititorii mai tineri voi aminti că în acele vremuri telefoanele mobile nu apăruseră în România, nici eu şi niciunul dintre colegii mei nu intraserăm vreodată pe internet, nu existau Mall-uri şi nici Cora, iar singurul McDonald's din Romania era la Unirii şi nu toată lumea işi permitea să mănânce acolo.

În acea perioadă am fost la vreo 20 de petreceri, dintre care mai mult de jumătate au fost majorate. Majoratul este atunci când o persoană împlineşte 18 ani. Pregătirile pentru un astfel de eveniment erau foarte importante. Trebuia cumpărat un cadou, trebuia să te gândeşti la îmbrăcămintea pe care o vei purta la petrecere. Eu nu eram foarte bogat şi nu aveam haine speciale pentru astfel de evenimente, însă nu eram trist pentru că nu puneam un mare preţ pe vestimentaţie. La banchetul din clasa a XII a ştiu că a trebuit să purtăm sacou, aşa că taică'miu mi-a dat un sacou mai vechi de-al lui. Ţin minte că fetele care aveau posibilităţi (atăt fizice cât şi materiale) se îmbrăcau frumos, cu fuste mini şi ciorapi lucioşi cu model, cu bluze mulate având decolteu.

Petrecerile începeau deobicei seara pe la orele 20-21 şi ţineau până a doua zi dimineaţa. Ajungeai la sărbatorit, îi dădeai cadoul şi intrai în sufragerie. La începutul petrecerii toţi eram timizi. Stăteam pe scaune şi ne uitam unii la alţii. Băieţii vorbeau între ei despre fotbal sau basket, despre ultimul episod din X-Files difuzat de nou înfiinţatul Pro Tv sau despre vreo întâmplare prostească petrecută la şcoală.Fetele stăteau tăcute pe canapea, picior peste picior aşteptând să fie admirate. Unii dintre colegii mei erau rockeri şi purtau bocanci, cu toate că afară era vară. La început, deşi muzica se auzea de la casetofon, nimeni nu dansa. Pentru petreceri erau făcute special casete cu selecţii, dublucasetofoanele fiind la mare modă în acea perioadă. Captain Hollywood Project, Snap, 2 Unlimited, C-Block sau IceMc erau câteva din formaţiile des ascultate de tineri în acele zile, însă cei mai cu pretenţii ascultau şi Bruce Springsteen, Aerosmith, Bon Jovi, Alanis Morissette sau Take That. Prodigy şi 2Pac erau alte două nume la mare modă.

Pe o masă, aşezată lângă fereastră pentru a lăsa liber mijlocul camerei pentru dans, era pusă mâncarea. La fiecare petrecere aveam cam următoarele chestii : sandwichuri cu caşcaval şi mezeluri, chifteluţe, salată de vinete sau icre în castronele, alune, covrigei. Printre cele mai populare băuturi se numărau berea Gambrinus la 1 litru (sticlă de sticlă), American Cola, Frutti Fresh, Garone, vin Galbenă de Odobeşti, şampanie Angeli. Coca Cola sau Pepsi erau produse de lux în acele vremuri. Atăt mâncarea cât şi băutura erau departe de fastul la care obligă o astfel de situaţie, însă nu era o perioadă foarte prosperă în România. Nimeni dintre noi nu muncea, iar întreaga cheltuială era suportată de parinţii care plecaseră în grabă pe la câte vre'un vecin pentru a lăsa singur pe copilul caruia i-ar fi fost ruşine ca ei să fie de faţă. Pe atunci însă nu mă gândeam la toate aceste chestii. Mâncam cu inima curată şi beam şi câte un păhărel de vin sau o bere.

După o vreme atmosfera se mai destindea. Datorită alcoolului timiditatea disparea şi începeam să ne apropiem de fete, să dansăm. Numeam "blues" melodiile lente pe care un baiat şi o fată dansau, deşi termenul era total incorect. Guns'n'roses - November rain dura foarte mult, iar colegii populari ce dansau cu colegele populare aveau timp să le mângâie pe fund şi chiar să le bage mâna pe sub fustă. Nelipsiţi în prezent, chiloţii tanga erau o raritate pe atunci. Eu nu eram un coleg popular, insă nici din grupul tocilarilor nu făceam parte. Vorbeam cu toată lumea, însă îmi vedeam de treburile şi pasiunile mele. Ca şi în prezent apreciam foarte mult singurătatea şi liniştea.

La o astfel de petrecere am văzut sânii unei colege, dar voi povesti acest lucru cu altă ocazie. Acum imi vine în minte o altă întâmplare, de la o petrecere din clasa a XII a. O colegă, care se îmbătase bine, şi-a dat jos cămaşa şi işi turna şampanie peste sânii ieşiţi pe jumătate din sutien. Avea pielea negricioasă care datorită lichidului devenise lucioasă, iar sânii destul de mari şi gelatinoşi. Cei prezenţi hăuleau, dar ţin minte că pe mine nu m-a impresionat deloc ceea ce am vazut. Colega respectivă era destul de respectabilă sau poate aşa o vedeam eu, dar atunci probabil procedase aşa datorită băuturii. În prezent lucrează la o bancă şi are un copil. Din păcate pe atunci nu existau aparate foto performante şi nu a făcut nimeni poze ca să i le arate mai tărziu copilului. Dacă aş fi fost în liceu în anul 2010 şi mergeam la petreceri aş fi facut 200 de poze la fiecare petrecere şi le-aş fi pus pe facebook.

Deobicei plecam de la petreceri la ora 5 dimineata şi de cele mai multe ori mergeam pe jos până acasă. Mă culcam şi dormeam până la pranz.

luni, 17 mai 2010

Yasushi Inoue - Maestrul de ceai


Inoue este un scriitor japonez care, din câte se pare, a murit de bătrâneţe la aproape 84 de ani. Deşi nu a împărtaşit modul prin care şi-au luat viaţa Akutagawa Ryūnosuke, Kawabata Yasunari sau Mishima Yukio, Inoue vorbeşte des despre sinucidere (rituală sau nerituală) în scrierile sale. Una dintre poveştile scrisă de el, "Dragostea, şi moartea, şi valurile", descrie legăturile ce se înfiripă între doi sinucigaşi care plănuiesc să se arunce în mare într-un loc plin de stânci. Cei doi, un bărbat şi o femeie, se întâlnesc întâmplător la o pensiune retrasă în apropierea mării şi doresc să-şi pună capăt vieţii din motive diferite.O scena memorabilă a poveştii, plină de sexualitate şi dramatism, se petrece în momentul în care femeia complet dezbrăcată bate la uşa bărbatului.

Devenind un admirator al lui Inoue în urma celor trei povestiri din cartea "Dragostea, şi moartea, şi valurile", am cumpărat Maestrul de ceai, care însă este o carte complet diferită. Romanul îl are în centru pe Sen no Rikyū, un mare maestru de ceai care a trăit în secolul al XVI-lea, în anul 1591 comiţând sinuciderea rituală. Unul dintre discipolii lui Rikyū încearcă prin intermediul discuţiilor cu alte persoane sau prin rememorarea întâmplărilor de demult să descopere ce anume l-a determinat pe maestru să-şi ia viaţa.

Scrierea este pe alocuri greoaie, lipsită de un fir narativ definit, presărată cu filozofia tipică Japoniei acelor vremuri şi descriind evenimente istorice reale. Trecând peste zecile de nume imposibil de reţinut şi peste explicaţiile referitoare la uneltele de ceai, a fost o lectură placută şi liniştitoare. Chiar mi-am cumpărat un ceainic în timpul citirii acestei cărţi şi parcă ceaiul făcut în el are un gust special.

joi, 13 mai 2010

Voineasa



Din Deva, într-o sâmbătă dimineaţă pe la ora 9, am plecat către Voineasa. Primul popas major, după momente bune de rătăcire prin Municipiul Hunedoara, a fost Castelul Corvinilor. Preţ de un ceas am intrat în sumbra atmosferă medievală, printre pereţii reci decoraţi cu armuri, în vasta sală a tronului, în temniţele unde işi găseau sfârşitul nelegiuiţii sau în iatacurile domniţelor care din păcate au putrezit de vreo jumătate de mileniu. Viaţa omului este o nimica toată în comparaţie cu multe alte lucruri. Din Hunedoara şi până în Haţeg drumul şerpuieşte printre dealuri şi păşuni întinse pline de flori, liniştea împrejurimilor fiind poluată doar de motoarele maşinilor aflate în trecere. În anii comunismului întregul judeţ Hunedoara a fost puternic industrializat, o grămadă de combinate construindu-se în această zonă. Zeci de garnituri de tren aduceau muncitorii la lucru în trei schimburi, se lucra zi şi noapte pentru depăşirea planului, fumul negru luând locul aerului curat de altă dată în care marii cavaleri feudali plecau la vânătoare de iepuri şi mistreţi. Acum, în capitalism, fabricile, uzinele şi combinatele sunt părăsite, imense cimitire ale vremurilor socialiste.

Şoseaua mă duce către Petroşani, oraş de unde începe urcuşul către Obârşia Lotrului printr-o zonă de o frumuseţe rară cu păduri de brad, ape reci de munte şi piscuri pline de zapadă chiar şi la sfârşitul lunii aprilie. Soarele străluceşte intens şi în ciuda zăpezii din depărtare este o vreme călduroasă. Pe măsură ce şoseaua urcă creşte şi zăpada, în unele zone de pe marginea drumului atingând 50 de centimetri. Aproape de Obârşia Lotrului ofer pâine şi salam unor pui de câine ce stau în jurul unei căţele costelive. Porţiunile de gheaţă ating puntea maşinii care derapează şi se opreşte în parapetul de zăpadă. Sus deja anotimpul s-a schimbat. Este pustiu şi începe lapoviţa, iar în liniştea ce împresoară totul se aude sunetul fulgilor apoşi care lovesc pământul. Frigul cuprinde tot şi se înserează dintr-o dată.

Zăpada şi frigul dispar în totalitate până la Voineasa. Un fum subţire pluteşte deasupra staţiunii pe la marginea căreia trece râul Lotru care aproximativ 30 de kilometri mai la vale se varsă în Olt. Voi dormi la pensiunea Passiflora a cărei pereţi subţiri din lemn reduc la zero intimitatea camerelor. Mă gândesc că voi avea vecini manelişti şi că nu mă voi putea odihni bine noaptea, iar temerile mele sunt confirmate câteva ore mai târziu când reîntors în cameră ascult fără voia mea televizorul din camera vecină dat la maxim pe Taraf Tv.

Pornesc la pas prin Voineasa în căutarea unui restaurant şi ajung la Hotelul Lotru, un simbol al staţiunii înainte de 1990. Pustiu, nici ţipenie. Aceeaşi atmosferă în clădirea cu două etaje de lângă hotel care pe vremuri găzduia un restaurant, o braserie şi câteva magazine. Îmi vin în minte amintiri de mult uitate, din timpuri fericite ale acestor locuri. Maşini Dacia 1300 noi nouţe sunt în parcarea hotelului, oameni veseli stau pe băncile staţiunii şi se bucură de aerul curat, la braserie este coadă la ciorba de burtă servită în căni de tablă şi la grătarul de porc cu garnitură formată din cartofi fierţi, orez şi mazăre. O femeie tocmai a ieşit de la magazinul deasupra căruia stă scris Parfumerie. Ţine în mână o cremă Farmec. La barul de zi din interiorul hotelului se bea Pepsi, apă minerală Borsec şi bere Griviţa. Revin la realitate şi totul este din nou pustiu, însă locurile par aceleaşi de acum treizeci de ani. Doar că restaurantul are un lacăt greu pe uşă şi geamurile fisurate, iar mesele de tablă pline de rugină sunt încă pe terasă. În holul hotelului este o reclamă mare la produsele Pell Amar, iar într-un colţ se vede Shop-ul de unde înainte puteai cumpăra alune şi Martini pe dolari. Simt mii de ochi aţintiţi asupra mea aşa că părăsesc incinta şi pornesc spre partea de sat a Voinesei. Doi câini ieşiţi ca din pâmănt mi se alătură. Mergem împreună către capătul localităţii în căutarea unui loc cu mâncare - eu, doar pentru mişcare şi compania omului - ei. Asistăm la o seară frumoasă de primavară. Este linişte. Luminile se aprind pe la ferestre. Ajungem la hotelul Zan, o construcţie plină de rafinament şi lux. Câinii rămân afară, iar eu intru fiind întâmpinat de un personal primitor şi politicos.Comand un sniţel umplut cu caşcaval la care mi se aduce sos de banane. Nu am ştiut şi nici nu am întrebat dacă a fost o glumă făcută de bucătar sau chiar aşa se serveşte acest fel de mâncare. Am asezonat şnitelul cu sos de banane, am băut un Heineken, am comandat papanaşi cu dulceaţă de mure şi după ce am achitat nota de plată am ieşit din local. Afară era deja noapte, stelele se vedeau pe cer, câinii dispăruseră fără urmă. M-am întors în camera cu pereţi de lemn şi am ascultat o vreme Taraf Tv din camera vecinilor. Dupa un timp vecinii au plecat, iar eu am căzut într-un somn greu, fără vise, până a doua zi dimineaţă.

Luminile hotelului Lotru s-au aprins. În restaurant formaţia începe un nou cântec, chelnării trec grăbiţi cu tăvile pline, petrecăreţii beau vin. În hol sunt şi câteva dame de companie. Poartă pantofi cu toc şi ciorapi Adesgo.








miercuri, 12 mai 2010

Ultima carte citită : Jonathan Coe - Ploaia înainte să cadă



Prima carte citită de la Jonathan Coe a fost Casa somnului, o poveste inteligentă despre destinele întretăiate a câtorva personaje ciudate care suferă de diferite boli ce au legătură cu somnul ori suferă de nebunie sau dragoste. Mi-a placut foarte mult şi am decis că mai vreau să citesc din scrierile acestui autor englez. Aflându-mă într-o librărie din Vatra Dornei am ales din raft Ploaia înainte să cadă, carte ce are pe copertă o fetiţă oarbă care merge ajutată de un câine.

Romanul debutează cu moartea mătuşii Rosamond care prin testament işi împarte averea în trei părţi. Două părţi pentru nepoţii ei, o parte pentru o fată numită Imogen despre care cei rămaşi în viaţă nu ştiu foarte multe lucruri. Imogen moşteneşte şi câteva casete cu vocea înregistrată a mătuşii Rosamond, aceasta încercând prin intermediul descrierii a douazeci de fotografii să-i povestească fetei întreaga istorie a familiei din care provine. Imogen este oarbă şi nu poate vedea pozele, însă poate asculta descrierea înregistrată pe banda casetelor. Astfel este şi cititorul părtaş la istoria de trei generaţii a unei familii engleze, începând cu Al Doilea Razboi Mondial şi până în anii 2000.

Nu este nicidecum ceva comparabil cu Un veac de singurătate al lui Gabriel Garcia Marquez, însă este o carte plăcută şi uşurică pe care eu am citit-o aproape pe nerăsuflate. Coe se axează în totalitate pe descrierea evenimentelor din punctul de vedere al unei femei, care pe deasupra este şi lesbiană. Femeile sunt de fapt personajele importante ale acestei cărţi, autorul insistând foarte mult asupra relaţiei mamă-fiică. Finalul, pe care Rosamond nu-l mai prinde, este oarecum şocant şi dă un pic de gândit cititorului.

marți, 11 mai 2010

1 Mai (partea a doua)


N-am mers foarte mult pe autostrada A2, ci doar între Lehliu Gară şi Fundulea. Ieşit de pe autostradă, am oprit maşina la începutul unui drum de ţară prăfuit şi plin de pietre pentru a consulta harta pe care o ţin în bord pentru astfel de situaţii. Indicatorul de la începutul drumului arăta 19 km până în Nana, o comună a judeţului Călăraşi. Prin aceste locuri nu mai fusesem, aşa că după ce am aruncat o privire asupra autostrăzii de pe un pod, am pornit pe drumul de căruţe ce duce spre Nana. 19 km pe care i-am făcut în o ora. O zonă desprinsă din perioada de început a secolului trecut. Linişte totală, lipsa cablurilor de electrificare, doar câmpuri întinse de rapiţă şi praful stârnit de roţile maşinii.După vreo 7-8 km de mers s-a ivit un sat format din câteva case, la marginea căruia se afla o fostă Cooperativă Agricolă de Producţie acum lăsată în paragină. Un grajd prăbuşit sub povara timpului, o cisternă ruginită şi scheletul unui camion Dac amintesc de perioada colectivizării începută în România în anul 1949.Taica'miu povesteşte despre acele timpuri şi despre faptul ca ţăranii se strângeau seara la marginea şoselei discutând despre cooperativizarea pământurilor şi a muncii, aşteptându-i pe americanii care nu vor mai fi venit niciodată. Drumul şerpuieşte prin mijlocul câmpurilor, pe lângă păduri tinere şi ajunge într-un târziu pe asfalt. Comuna Nana şi casele cu antene Digi Tv, bodegi unde ţăranii beau bere Burger, maşini şi biciclete, fete ce poartă colanţi şi ascultă manele. Pe un drum de doar 19 km am retrăit perioadele ultimilor 100 de ani în România. Perioada interbelică, comunismul şi apoi capitalismul.

Drumul iese în comuna Curcani de unde mai sunt vreo 12 km spre Olteniţa. După o vizită pe malul Dunării, pornesc prin oraş la pas, un oraş ce conţine elemente ale tuturor celor trei perioade amintite mai sus. Un bulevard cu arbori bătrâni străjuit de o statuie porneşte către gara lăsată în uitare. Doar două trenuri sosesc aici în fiecare zi şi tot două pleacă. Legătura cu Bucureştiul pe parcursul a două ore de mers în patru vagoane trase de o locomotivă Diesel fabricată la sfârşitul anilor 70. Treisprezece halte până în Gara Titan Sud, la capătul tramvaiului 40 în faţa Uzinei Republica. Relicve ale comunismului şi ale industrializării forţate.Ora 15:00. Un tren spre Bucureşti este pe cale să plece. Cei câţiva călători se împart între peronul prin al cărui beton creşte iarba şi între vagoanele murdare şi scorojite.Locomotiva are motoarele pornite, însă mecanicul nu este la post. În sala de aşteptare a gării sunt stivuite bănci şi scaune, iar mersul trenurilor datează din 2006.O funcţionară care cu siguranţă a prins epoca locomotivelor cu aburi deschide uşiţa ghişeului şi mă priveşte cu ochi curioşi. Discutăm câteva momente despre apusul trenurilor şi al cailor ferate.La ora programată trenul pleacă lăsând fum şi regrete în urma sa. Mă întorc în centrul Olteniţei de unde cumpăr o cutie de Coca Cola pe care o beau în parcul oraşului, lângă o fântână arteziană. Între blocurile renovate recent s-a deschis un super market, Maxi Discount. Într-un oraş unde în urmă cu 25 de ani găseai şi pâine cu greu, acum găseşti de toate. Toblerone, carne de porc, brânză de oaie, televizoare. Am făcut şi eu cumpărăturile aici, în oraşul Olteniţa.

Drumul de întoarcere spre Bucuresti l-am parcurs pe DN4 şi înainte de a ajunge acasă am trecut şi pe la McDonald's Morarilor pentru atât de cunoscutul meniu Royale Deluxe.

joi, 6 mai 2010

1 Mai (partea întâi)


De 1 mai, nu neapărat pentru a sărbători ziua oamenilor muncii ci mai degrabă pentru că era sâmbătă, am pornit într-o mică excursie ce trebuia să aibă ca punct culminant oraşul Lehliu Gară.După cum îmi aminteam din vremurile când Autostrada Soarelui nu era construită şi drumul spre Marea Neagră trecea prin acest oraş, dar după cum menţionează şi wikipedia, Lehliu Gară este un oraş aparte. Deşi situat în câmpie este înconjurat din toate parţile de pădure.De asemenea este şi un important nod feroviar, deci aveam toate premisele unei călătorii de neuitat.

Începând de la Piaţa Delfinul şi până în fosta comună şi actualul oraş Pantelimon s-a mers bară la bară, lumea îndreptându-se către pădurile de la marginea Bucureştiului pentru tradiţionalul grătar.Oprind pentru alimentare cu benzină la LukOil în Pantelimon am concretizat portretul unei familii ce iese la grătar într-o zi de week end. În magazinul benzinăriei, aşteptând să plătesc, am stat la coadă după o asemenea familie. Bărbatul în jur de 33 de ani, nu gras însă cu burtă peste care plesnea un tricou mulat din material supraelastic. Cu jeansi 3/4, pantofi albi Nike şi şosete albe. Avea la subsoară un PET de Bergenbier, berea fotbalului românesc. Unul dintre copiii familiei, o fetiţă cam de 7 ani scotocea în rafturile cu ciocolată Mars şi bomboane Ferrero, spre disperarea tatălui care îi repeta că nu are voie să umble acolo.La picioarele tatălui se mai găsea un sac cu cărbuni pentru grătar. Celălalt copil era cu mama, o femeie în jur de 30 de ani cu burtă tipică pentru o sedentară. Îmbrăcată în pantaloni negri mulaţi care evidenţiau burta şi fundul, cu un tricou Nike şi având în mână o sticlă de Coca Cola la 2,5 litri. Se uita la reviste, în timp ce copilul privea la nişte jucării de pluş micuţe. Oameni absolut normali în căutare de puţină relaxare la sfârşit de săptămână.Îmi plac mult magazinele ce aparţin benzinăriilor. Deşi sunt mai scumpe decât magazinele normale sunt bine aprovizionate şi te poţi opri oricând ai poftă de un suc sau o gustare. Mi-a venit în sfârşit rândul, am platit, m-am reîntors la maşină şi am pornit către Lehliu Gara. Am trecut podul de la fabrica Tuborg, am trecut de Brăneşti (comuna care este posibil ca din sezonul viitor să fie reprezentată în Liga 1 la fotbal) şi drumul deja s-a eliberat. Vechiul drum către mare curge printre sate de câmpie şi lanuri de rapiţă frumos înflorită. Pe undeva prin aceste sate am tras o sperietură zdravănă într-o noapte din vara anului 1990 pe când mă întorceam cu ai mei de la mare. Taica'miu, orbit de farurile unei autobasculante ce venea din sens opus, a intrat cu Dacia 1310 într-o căruţă care nu avea semnalizare. Din fericire nu au existat victime, deşi atât căruţa cât şi maşina au suferit stricăciuni. Mi-a venit acest episod în minte, acum după 20 de ani când eu mă aflam la volan. Mă aflam la volan, treceam printre câmpurile pline de rapiţă înflorită şi ascultam Radio România Actualităţi. Sâmbătă între orele 10 şi 13 au o emisiune foarte buna. D'ale casei cu Dragoş şi Monica Stoica. Foarte simpatici aceşti oameni.

Am ajuns în Lehliu Gară şi am rămas dezamăgit. Un sat puţin mai mare, nicidecum un loc care să constituie punctul culminant al unei călătorii. Am trecut linia ferată şi m-am îndreptat spre Autostrada Soarelui în căutare de noi aventuri.

Prolog

Din 2001 până în 2010 am scris cu mare plăcere pe forumuri. Pe multe forumuri. Era o adevărată bucurie când deschideam un subiect nou şi vedeam că primesc cât mai multe răspunsuri sau când găseam un subiect unde aveam ceva de spus şi puteam scrie câteva rânduri. Am schimbat idei şi poze, am aflat o grămadă de lucruri noi şi interesante, am cunoscut oameni de toate felurile, m-am bucurat şi întristat în această lume virtuală care m-a ajutat enorm să evoluez.Dar în ultima perioadă nu mai regăsesc plăcerea de altă dată când intru pe forumuri. Sunt mai mulţi factori care au intervenit. Plictiseala, lipsa timpului, degradarea atmosferei forumiste din varii motive.Pentru că trebuia să gasesc un substitut forumului şi pentru că nu mă descurc deloc pe reţele de socializare gen facebook am ales să dau naştere acestui blog. Numele său este inspirat dintr-un film polonez care m-a impresionat în copilărie. Noce i dnie. L-am considerat potrivit din moment ce blogul va relata nopţi şi zile din viaţa mea.N-am creat acest blog în scopuri comerciale sau pentru a analiza diferite evenimente şi situaţii ci mai mult din nevoia de a împărtaşi cu eventuali cititori micile mele pasiuni. Cred ca am să scriu despre trenuri şi gări, despre carţile mele preferate scrise de japonezi şi nu numai, despre vinurile scumpe pe care le beau sau despre mancărurile fine pe care le prepar în bucătăria mea de la IKEA, despre filme şi muzică, despre călătorii sau întâmplări obişnuite din viaţa de zi cu zi. Sper sa insoţesc cât mai des cuvintele cu poze făcute de mine.Să fie într-un ceas bun !