Fapte bune

Am plecat la hypermarket. Vecina m-a văzut de la geam și mi-a spus că am slăbit, așa că m-a cuprins fericirea. Eram pornit să fac fapte bune, ceea ce s-a și întâmplat. În clasa a III a la materia numită Dezvoltarea Vorbirii m-a ascultat, pe mine alături de încă un băiat. Am știut amândoi foarte bine, iar tovarășa învățătoare ne-a spus: “Vă mai pun o singură întrebare, iar dacă răspundeți frumos, vă dau nota 10 (zece).”. Tovarășa a întrebat: “Spuneți-mi o faptă bună pe care ați făcut-o voi!”. Colegul meu a răspuns primul: “I-am ajutat pe părinții mei, odată am stat la coadă și am cumpărat un pachet de unt.”. Răspunsul a fost pe placul dăscăliței noastre și i-a dat nota maximă colegului, indicându-i să ia loc în bancă, apoi m-a întrebat pe mine ce faptă bună am făcut. Cu mintea de copil nu mi-a venit în cap să spun că am ajutat o bătrânică să treacă strada (deși nu era cazul) ori că am reciclat hârtie (era cazul), așa că l-am copiat pe colegul meu, spunând: “Eu am stat la coadă odată și am cumpărat salam de vară.”. Era adevărat, dar răspunsul meu nu a fost pe placut tovarășei, aceasta spunând că m-am inspirat de la colegul meu. Dar nu mi-a trecut 9 în catalog, probabil m-a ascultat ulterior.

În prezent mă îndreptam voios către hypermarket, când de pe trotuarul celălalt țipă o femeie la mine: “Domnu’, domnu’! Mă ajutați și pe mine să ies cu mașina din parcare, că nu prea mă pricep și mi-e să nu fac o nefăcută.”. Parcase lateral femeia, nu era greu de ieșit, dar probabil nu se baza. Nu am comentat, am ajutat-o verbal și prin semne, indicându-i cum să rotească de volan, stânga sau dreapta, să dea cu spatele sau cu fața”. Șoferița tura puternic motorul și se cam emoționase. Într-un final am reușit, iar femeia mi-a mulțumit, plecând bucuroasă.

Orele erau cam 20:30 când am ajuns la hypermarket. Un cu totul alt public la aceste ore, față de să zicem mijlocul zilei ori după-amiază. Acum nu vezi pensionari săraci, funcționari umili, lume mediocră. La orele astea își fac cumpărăturile mulți tineri, corporatiști ieșiți de la muncă care aleg lucruri scumpe (o pungă de creveți, o brânză de calitate, un vin fin etc), lume boemă (poate artiști ori poeți), oameni bizari (erau doi tineri, fată și băiat, care efectiv dansau prin magazin, în timp ce se perindau pe la rafturile cu produse). Totuși la casă dau peste o echipă de 5-6 muncitori, cu hainele murdare de la lucru, mirosind a sudoare, arși de soare, cu fețe obosite. Cumpăraseră 3 baxuri de bere (18 cutii la 0,5), vreo 4 baghete de pâine, ceva mezeluri și alte de-ale gurii. Casiera le cere cardul de fidelitate, iar unul dintre ei spune: “Nu avem noi așa ceva, doamnă, suntem de pe șantier.”. Eu, care urmam la rând, le-am spun că le dau cardul meu și-l scanez. Casiera îi înștiințează pe muncitori că au obținut o reducere de 27 lei și 30 de bani. Aceștia nu mai pot de bucurie, iar unul dintre ei desface un bax și-mi întinde o cutie de Tuborg, dar nu am dorit să accept, nu era cazul să iau din puținul oamenilor și le-am spus: “Nu, stați liniștit, am luat și eu un vin, să fiți sănătoși!”. Chiar luasem vin.

Am plecat spre casă cu inima ușoară și iată, dacă s-ar putea da timpul înapoi, aș putea spune tovarășei învățătoare, nu una, ci două fapte bune făcute doar în decurs de jumătate de oră.

Gabriele, dar nevasta nu gătește?

Multă lume m-a întrebat: „Gabriele, dar nevasta nu gătește?”. Ba da! Cum să nu? Doar că ei îi place să rămână în anonimat, nu-i place să știe lumea ce face ea. Este o persoană discretă, introvertită, taciturnă, modestă. Nici eu nu știu multe despre ea: ce flori preferă, ce muzică ascultă, la ce filme se uită, cu cine ține la fotbal, ce cărți citește. Cu o seară înainte ne-a anunțat: „Mâine vă fac chiftele cu piure.”. Ok. Foarte bine. S-a apucat de treabă, dar pentru ea a părut ceva obișnuit, nu s-a gândit să scrie rețeta pentru un blog, să documenteze procesul cu poze și filme, să-și anunțe prietenele pe WhatsApp. Eu, când am gătit ultima oară chiftele, am făcut toate astea. Nevasta nu ascultă muzică atunci când gătește, ceea ce mi se pare un mare minus. Ascultă podcasturi și nu de pe boxă, ci direct de pe telefon, la maxim, lucru care pe mine mă enervează, bucătăria fiind dominată de niște sunete distorsionate de voci. Dacă vreau să-i comunic ceva, țipă de câteva ori „ce?” până aude. Și viceversa. Face chifteluțele cu pricepere, le formează, le dă prin făină, le prăjește în tigaie, tot ce trebuie. Dar la piureul de cartofi se încurcă puțin, constată că nu mai avem unt și lapte. Ok, au consumat copiii, dar este o greșeală nepermisă la un asemenea nivel, trebuia să se asigure. „Jocul greșeala așteaptă!”, cum spun comentatorii sportivi de la televizor. Îl trimite repede pe Fiul cel Mare la magazinul de cartier din apropiere, dar cele 10 minute de întârziere se contorizează. „Voi scrie pe blog!”, o ameninț pe nevastă, dar ea nu pare să dea importanță acestor vorbe. Au ieșit foarte bune chifteluțele. Prima oară mi-am pus patru, așezându-le în farfurie precum steluțele mici de pe steagul Republicii Populare Chineze, dar, pe urmă, văzând că fiii mei și-au pus câte șase, am mai adăugat două, iar la final am mai luat un supliment de încă două, deci am mâncat opt în total. Opt chiftele cu piure de cartofi. Alcool nu am băut, muzică nu am ascultat, pentru că nu am gătit eu.

Refill

În România, la renumitul fast-food Burger King, ai posibilitatea de refill la băuturile răcoritoare, adică îți comanzi o băutură cu refill, ți se dă un pahar gol cu o capacitate de 0,3 litri, pe care îl poți umple de oricâte ori dorești de la dozatorul de sucuri, care este amplasat într-un loc la dispoziția clienților. Eu, de ceva vreme, m-am lăsat de băutul sucurilor; o fac doar în cazuri rare, cum de exemplu ar fi o Coca-Cola lângă un pahar de rom, așa că, deși mănânc uneori la Burger King, nu profit de opțiunea refill. Asta nu m-a împiedicat să observ cuplul de la masa de alături. Amândoi trecuți de 40 de ani. Și-au comandat fiecare burgeri și cartofi prăjiți, însă la masă era un singur pahar de băutură, pe care îl tot umpleau și beau pe rând din el. Cât am stat eu în local și i-am privit, l-au umplut fix de cinci ori: de trei ori a băut bărbatul și de două ori a băut femeia. Cât de zgârcit să fii pentru a proceda astfel? Chiar nu puteau lua două pahare? Trebuiau să recurgă la mojicia asta? Au scutit 7-8 lei și au băut ca ultimii prostănaci din același pahar. E în ADN-ul nostru să recurgem la asemenea măgării. Și eu recurg la ele, nu încerc să fac pe lupul moralist. Am trăit sub comunism, nu se va uita ușor asta, oricât am avea acum. Cel mai bun exemplu: câți dintre noi compostează bilet (bine, acum nu mai ai ce composta, dar îmi place să folosesc acest termen) în ITB la orele serii? „Las’ că nu mai vin controlorii acum!”. Dar autobuzul te duce, nu?

Cântăreți la hypermarket

Vineri seara, la un cunoscut hypermarket, ajuns la linia caselor fredonam piesa Nothing Compares 2 U (varianta Prince, nu Sinead O'Connor, să ne înțelegem). Casiera, o femeie în jur de 55 de ani, auzindu-mă, mi-a spus: „Câtă veselie!”. Iar eu am spus: „Da, doamnă, e vineri seara, am luat și eu două beri să mă destind.”, arătând la cele două Berliner Kindl de pe bandă. Femeia a zâmbit și mi-a spus: „Ați văzut că a apărut bere Barcelona?”. I-am mărturisit că nu am văzut și chiar m-am arătat neîncrezător că ar exista o bere cu acest nume, dar femeia a insistat că există și au primit chiar de curând. Iar apoi s-a apucat să cânte „Barcelona! Barceelonaaa!”, celebra melodie a duetului Freddie Mercury & Montserrat Caballe. Cânta foarte bine, avea voce și i-am spus asta, iar ea mi-a spus că normal, doar a făcut liceul de muzică. Mi-a fost rușine să o întreb de ce a ajuns casieră la hypermarket, nu putem știi ce e în viața omului. Câți dintre noi nu ne-am pregătit pentru ceva și am ajuns să facem cu totul altceva?

Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață

De mic copil am fost un mare iubitor al hochei-ului pe gheață. Crescând în preajma Patinoarului 23 August, am asistat la zeci de meciuri pe viu, fie ale echipei naționale, fie partide tari de tot din campionatul României, cu echipe precum Steaua, Dinamo, Miercurea Ciuc (Csíkszereda) sau Gheorghieni. Un sport absolut fabulos, dar din păcate foarte puțin iubit la noi în țară. Ani de zile capitala nu a mai avut nici măcar un patinoar destinat competiților, echipele bucureștene intrând în anonimat, iar eu pierzând contactul cu acest sport. Hochei-ul pe gheață chiar a dispărut și de pe micile ecrane, în anii ’90 urmăream cu mare plăcere Campionatul Mondial pe Eurosportul de limba engleză, în comentariul inegalabil al lui Paul Ferguson & Richard Boprey. Multe meciuri le-am urmărit alături de Ciuc, invitat special permanent al acestui blog. La acea vreme aveam amândoi televizoare cu tub catodic, desigur. Însă color!

2025. Campionatul Mondial de Hochei pe Gheață, grupa 1A, practic al doilea eșalon valoric. Organizat la Sfântu Gheorghe, județul Covasna, pe cocheta arenă Sepsi. Țări participante: România, Marea Britanie, Italia, Ucraina, Polonia, Japonia. Nu aveam cum să pierd ocazia de a urmări pe viu aspecte de la această competiție, așa că pe 1 Mai, alături de nevastă și cei doi fii, am fost prezenți în tribune și am urmărit de la fața locului partidele Ucraina – Polonia 4-1 și România – Japonia 3-5. Organizare ireproșabilă, atmosferă de competiție mondială, sigla Škoda la centrul terenului, muzică antrenantă în pauze, mascota turneului (un simpatic dragon) care făcea tot felul de giumbușlucuri, dar mai ales un public avizat. Și ca la orice competiție de hochei, spre deosebire de fotbal, suporterii stăteau împreună fără niciun fel de problemă. Polonezi alături de ucrainieni, câțiva japonezi în mijlocul românilor. Români de etnie maghiară cu preponderență în tribune, cu un comportament civilizat, vorbind fără probleme în română, dacă vedeau că nu înțelegem ungurește. La fel și în magazinele în care am intrat în Sfântu Gheorghe, la hotel sau prin restaurante. Anii ’90 și conflictele inter-etnice se pare că au apus demult. Copiii au gustat din plin spectacolul de pe gheață și au declarat că vor să se apuce și ei de hochei. Nevasta mai fusese pe Flamaropol în urmă cu mai bine de 15 ani, dusă tot de mine. Din păcate echipa noastră națională a terminat cu înfrângeri pe linie, părăsind eșalonul secund al hochei-ului mondial. Sub privirile noastre, sportivii veniți din Țara Soarelui Răsare ne-au administrat o corecție severă, conducându-ne după primele 20 de minute cu un neverosimil 4-0. Echipa noastră a fost susținută de un public minunat, care a cântat pe tot parcursul meciului, indiferent de scor. Se vedea clar că oamenii știau jucătorii, știau faze de hochei, efectiv patinuarul fremăta la fiecare ocazie a României. La finalul zilei, după cele două meciuri, ne-am destins în fan zone, unde suporteri de toate naționalitățile au mâncat și au băut laolaltă, ca la o mare sărbătoare. Am servit și noi câțiva mititei tradiționali secuiești, discutând cu înflăcărare despre cele văzute. Am plecat toți patru cu bucuria în suflet de a fi fost părtași la ceva frumos și ne-am promis că vom reveni la patinoar când vom mai avea ocazia.

Câteva cuvinte și despre hotelul din Sfântu Gheorghe unde am stat. Hotel Fidelitas, Strada Berzei nr. 14. Camere moderne, curate, staf extrem de prietenos, am stat la discuții cu ei, au vorbit cu multă politețe abordând subiecte dintre cele mai variate, inclusiv iernile de altă dată și politică. Un mic dejun continental de tip bufet suedez, de care eu și copiii ne-am bucurat nespus, chiar dacă nevasta ne mai dojenea, explicându-ne ca de fiecare dată: “Bufetul suedez este conceput pentru ca fiecare persoană să mănânce ce mănâncă în mod obișnuit, nu ca să vă luați voi din toate.”, făcând aluzie la faptul că noi de fiecare dată ne punem în farfurie: ouă, mezeluri, brânzeturi, iaurt cu fulgi, legume, fructe, croisante, măsline, gem etc.

A doua zi, după meciurile de hochei, am avut bucuria de a vedea Lacul Sf. Ana, un loc foarte celebru din patria noastră, aflat în Județul Harghita. Să-i informăm pe cei care doresc să viziteze acest loc că accesul se face exclusiv perpedes din parcarea amenajată în vârful dealului din apropiere și unde pentru 3 ore trebuie să plătești suma de 50 lei. O coborâre de 20 de minute și o urcare de 30 de minute pentru o persoană supraponderală ca mine, deci pentru voi va fi mult mai ușor. Un loc splendid, curat, fără foarte mulți turiști la ora sosirii noastre. Asta în timp ce pe Valea Prahovei sau pe Litoral era puzderie de lume.

Acum așteptăm reluarea lucrărilor la Patinoarul Național din capitală și revenirea României în al doilea eșalon valoric hocheistic și evident organizarea la București a unui Campionat Mondial.

Ucraina - Polonia

România - Japonia

final la România - Japonia

Lacul Sf. Ana

Ultima zi din an

31 decembrie. Ultima zi din an. Pustiu pe străzi. Au plecat “bucureștenii” acasă, cum îmi place mie să spun. Azi muncesc, dar trebuie să mă ocup și de pregătirea Revelionului. Nevasta nu concepe să nu pună pește pe masă la cumpăna dintre ani, așa că la ora 7:00 sunt la magazinul alimentar. Au de toate. Cumpăr patru bucăți de somon, creveți din Vietnam (creveți din carne, nu chipsuri ca pe vremea lui nea Nicu), sushi. Ajung acasă, las târguielile și plec la muncă, la o intervenție spre periferia orașului. E atât de multă liniște în jur, autobuzul este gol și străbate cu repeziciune cartierele cenușii. Rezolv treaba și nu e nici măcar ora 10. Îmi este foame, nu am mâncat nimic pe ziua de azi. Intru la McDonald’s, unde încă se servește micul dejun. Am puncte și iau pe gratis un McMuffin Fresh Dublu, iar pentru 8,5 lei o porție medie de cartofi. Fiul meu cel mic mi-a spus că a văzut într-o reclamă la televizor că la Mc acum cartofii sunt făcuți din cartofi. E pustiu și în local, mă simt foarte bine. Cu troleibuzul, în care sunt doar eu, mă îndrept către birou, unde mă așteaptă domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, care mă întreabă: “Unde ai fost, Gabi?”, iar eu îi răspund: “La o intervenție.”, iar el spune: “Ai fost o pulă la intervenție, acolo ai fost!”. Ajung acasă și sunt deja obosit. Copiii și nevasta îmi spun că pleacă să cumpere artificii și petarde. Îmi pare bine, nu pentru că iau petarde, ci pentru că pleacă de acasă și pot sta în liniște. Citesc 20 de pagini dintr-un roman polițist best seller, iar apoi sună nevasta și îmi spune că a băgat Ararat de 7 ani la Berezka, dacă vreau să îmi cumpere. Îi zic: “Da, cumpără-mi, dar să nu mai spui că beau prea mult, din moment ce tu mă îndemni!”. Apoi mă culc fix 120 de minute, iar când mă trezesc, ei încă nu veniseră. Era deja seară și m-am îngrijorat, l-am sunat pe fiul meu cel mare și l-am întrebat: “Unde sunteți?”, iar el mi-a zis: “Bună, tată! Noi suntem la Mall și am mâncat la Noodle Pack, iar fratele meu mai mic la Spartan. Tu vrei ceva?” și pentru că mi se făcuse foame am zis: “Ia-mi un Whopper de la Burger King!”.  Iar apoi am urmărit episodul numit “001”  din serialul Squid Game.  Au ajuns, mi-au dat Whopper-ul și sticla de Ararat, iar eu m-am pus să mănânc, dar nu am desfăcut sticla, ci mi-am turnat din una deja începută, whisky Johnnie Walker Blue Label, despre care iubitorii blogului deja au aflat. Am continuat să beau și în timp ce pregăteam masa pentru Revelion, dar am pus și muzică. Am ascultat formația belarusă Molceat Doma (Молчат Дома). Un sound plin de tristețe, care parcă aduce un pic cu The Smiths. Am schimbat mesaje cu Ciuc, care mi-a arătat ce whisky bea, dar îl voi lăsa pe el să povestească despre asta. Masa a fost gata, iar pe la 22:30 am stat toți patru (eu, nevasta, fiul cel mare, fiul cel mic) și am mâncat. Nevasta și anul ăsta a fost nemulțumită că stăm acasă și nu am plecat undeva în aglomerație pe Valea Prahovei să dăm 3000 de euro pe nimic. La 23:50 am ieșit pe străzi să dăm cu petarde și să desfacem o sticlă de vin spumant. La mulți ani!

On the radio

Mai glumesc cititorii mei referitor la recomandările literare făcute de Radio Guerrilla, dar iată, cei de la radio nu se limitează doar la a recomanda cărți. Nu am gustat din această pizza, măncasem deja altceva. Dar fiii mei au concluzionat la unison: "A fost delicioasă!".

Aventuri în pustie

De Marian mă leagă o prietenie de peste 30 de ani. Am petrecut întotdeauna timp de calitate alături de el, când eram copii, când eram tineri, sau acum, când avem neveste și copii, mulți copii în cazul lui. În tinerețile noastre, pe când aveam vreo 17-18 ani, plecam împreună la munte, mergeam cu trenul și apoi cu rucsacul în spate prin tot felul de excursii, dormeam la diverse cabane sordide pe care nu le percepeam defel așa cu mintea de atunci, mâncam salam cu pâine și ne bucuram de lumea înconjurătoare. El provenea dintr-o familie de oameni bogați. Întotdeauna vizitele la el acasă erau o binecuvântare pentru mine. Mama lui Marian mereu așternea mese bogate când mergeam pe la el, iar tatăl său, întotdeauna proaspăt întors dintr-o delegație peste hotare, avea grijă să ne ofere câte o sticlă de vin extraordinar. Însemna foarte mult pentru mine, adolescentul de atunci. Ne aflam pe la mijlocul anilor '90.

Prietenia noastră a dăinuit peste ani, iar deunăzi Marian m-a sunat să-mi spună că și-a cumpărat mașină de teren și că vrea să o testeze off-road alături de mine. Am fost de acord, aveam timp liber berechet, aflându-mă în timpul vacanței de Sf. Maria. Dimineața devreme am fost acasă la Marian, mi-am lăsat mașina la el în curte, am mâncat o porție de tiramisu oferit de frumoasa lui nevastă, apoi am pornit în aventura noastră, să testăm mașina lui, pe care tocmai o cumpărase. Nouă. Doar noi doi și automobilul care mânca cu lăcomie din asfalt, către pustietate, unde avea să fie testat la adevăratul său potențial.

Am intrat pe teren accidentat, dealuri, pietre, pante abrupte. Eu eram neîncrezător în puterile mașinii, dar aceasta mereu trecea cu brio peste obstacole, iar Marian era tot un surâs, bucurându-se de noua sa achiziție. Am filmat, am fotografiat, ne-am bucurat de ziua frumoasă de vară și de timpul liber petrecut împreună. Ne-am oprit pe culmile unui deal și am cuprins cu vederea tot spațiul aflat la picioarele noastre. Eram regi, eu și cu Marian.

Ne-am continuat drumul. La un moment dat, într-un șanț, mașina a rămas cu roțile din față împotmolite în noroi. Oricâte manevre a încercat să facă Marian, mașina nu a dorit să mai asculte, insubordonându-se cu obrăznicie. Am încercat să împing, nimic. 
- Mariane, dar de ce roțile din spate nu împing? Nu e 4x4?
- Păi nu.
- Păi ce mașină de teren ți-ai luat?
- 2x4. Dar nu e de teren. E overland.
- Ce e aia?
- Îți explic altă dată.

Am stat minute bune și ne-am gândit împreună cum să scoatem mașina din noroi. Eram singuri în mijlocul pustietății, în jur nici țipenie de om. Am strâns pietre din împrejurimi și le-am pus sub roți, în noroi. Nu a mers. La un moment dat, aflat în disperare de cauză, Marian a pus covorașele mașinii sub roți, în noroi. Fără niciun rezultat. Am lăsat mașina împotmolită și am plecat în căutare de ajutor.

Soarele bătea necruțător. Vară. Mijlocul zilei. Noi eram derutați, dintr-o dată speriați și îngrijorați, după ce cu câteva momente înainte nu ne mai încăpeam în piele de atâta fericire. Mergem și mergem până ajungem lângă un râu, iar în depărtare zărim o dubiță galbenă. Ne gândim că poate este un pescar și ne va ajuta. Încrezători, grăbim pasul. Ajungem în proximitatea dubei, coborâm spre râu, iar în fața ochilor ni se arată un peisaj incredibil. Nu ne vine să credem. Două fete absolut goale stau pe malul apei, privind la cursul râului. Ne simt prezența, se întorc către noi, ducându-și mâinile în dreptul zonelor intime: "Auleo! Auleo!....Stați că suntem dezbrăcate!".  Marian le spune: "Păi îmbrăcați-vă și vorbim pe urmă!". Ne întoarcem și le așteptăm, iar după o vreme cele două apar, de această dată acoperite cu câteva straie sumare. Sunt tinere, foarte tinere. 20 și 23 de ani. Au plecat să exploreze zona. Marian le povestește prin ce am trecut, cerându-le ajutorul. Cooperează imediat. Vin cu noi la locul împotmolirii. Una dintre fete este foarte dezinvoltă, dând dovadă de multă pricepere în probleme de mecanică, de supraviețuire și nu în ultimul rând de artă a conversației. Nu au chipuri ieșite din comun, dar tinerețea răzbate prin tot corpul lor, pe care cu câteva momente înainte îl văzuserăm gol, în toată splendoarea. Cealaltă fată se mărginește la a zâmbi din toată inima, nerostind foarte multe vorbe.

Nu avem șufă, nici ele nu au. Evaluăm ce putem face. Fata mai dezinvoltă împreună cu Marian exprimă păreri cu voce tare, eu cu cealaltă fată aprobăm spusele lor. Mergem cu duba lor către cea mai apropiată stație de benzină, în speranța că vom găsi șufă. Marian e o persoană foarte vorbăreață. În tinerețile noastre era pasionat de psihanaliză. Pe la bairamurile de atunci strângea fetele în jurul lui, povestindu-le despre ce descoperiseră cândva Freud și Jung. Avea un succes incredibil și mi se pare că vremurile de atunci se repetă cu cele două fete din dubă. Nu-i tace gura până la benzinărie, acaparând cu totul discuția, făcându-le pe cele două noi prietene ale noastre numai ochi și urechi. Găsim șufă, ne întoarcem la mașina afundată în noroi. Suntem deja apropiați cu fetele, parcă ne cunoaștem de multă vreme cu ele. Marian se urcă la volanul dubiței, iar fata dezinvoltă la volanul mașinii lui Marian. Operațiunea de tractare reușește de minune și suntem salvați. Fetele nu ne cer nimic pentru ajutor, dar Marian le oferă o hârtie de 100 de lei și câteva sticle cu suc. Fiecare pleacă la treaba lui. Noi mai departe cu mașina cea nouă și plină de noroi a lui Marian, fetele către noi aventuri, ca orice tânăr. Marian le spune la despărțire: "Să aveți reușite în viață, dar cu asemenea atitudine sigur o să aveți!".

Mergem pe drum și ieșim pe asfalt, în siguranță. Suntem tăcuți, dar cumva o undă de fericire ne inundă inima. Deschid discuția eu:
- Băi Mariane, nu crezi că fetele astea sunt gay?
- Nu cred. De ce să fie?
- Păi noi doi, dacă ieșim așa, stăm în pula goală?
- Păi la femei e altceva. Ele sunt mai intime decât bărbații, asta nu înseamnă că sunt gay. 
Mai mergem o vreme, găsim și o spălătorie unde Marian curăță mașina în amănunt, apoi deschide el vorba:
- Dacă aveam 20 de ani mai puțin, nu le iertam. Le futeam direct.
- Nu le futeai, mă. Dacă sunt gay, nu futeai nimic.
- Gay, negay, le futeam. Ce dacă erau gay? Le futeam pe amândouă!, spune Marian cu ciudă, dar și cu oarecare siguranță de sine și își continuă drumul cu atenție, la volanul mașinii sale proaspăt salvate.

Asta e. Nu mai suntem tineri. Mergem către casă, la neveste, la copii. Fuți, nu fuți, vremea pulii trece.

Things We Said Today

Ne plimbăm prin Limenaria, pe micuța alee comercială a localității din Thassos, în căutarea unui local pentru masa de prânz. Vrem ceva rapid, așa că alegem o shawermerie (gyroserie de fapt) în pofida unei taverne. Localul se numește Hello, are câteva măsuțe pe trotuar, iar în interior sunt țepușele cu carnea la rotisat. Suntem întâmpinați prietenește de un bărbat între două vârste, care poartă o banderolă pe cap, în genul lui Mark Knopfler în tinerețe. Ne așezăm la masă, moment în care ne salută zâmbind și al doilea bărbat din spatele tejghelei. Nu aduc deloc cu ospătarii clasici din Grecia, par doi prieteni din copilărie care și-au deschis o afacere și lucrează din postura de patroni.

Comandăm patru porții de gyros. Mâncarea e foarte gustoasă și deloc scumpă față de un restaurant. Luăm și sucuri, apă și plătim vreo 40 €, ceea ce pentru o masă îndestulătoare în Grecia nu este deloc mult. Cele două gazde pun o muzică foarte bună, atipică pentru localurile de pe insulă, unde se aude în special muzică tradițională grecească. Mâncăm la snack bar-ul Hello un gyros excelet și ascultăm The Beatles - Things We Said Today, o piesă absolut superbă. După melodia celor de la The Beatles urmează The Neville Brothers - Yellow Moon.

Omul cu bentiță ca a lui Mark Knopfler este înalt. Îmi caut de vorbă cu el: "You are very tall. Did you play basketball?". Se bucură de întrebare și spune: "I did in my youth.". Îi povestesc că și fiul meu cel mare face basket, îi arat și poze. Este încântat, zâmbește din suflet, iar apoi, luându-și o postură serioasă îi spune fiului meu cel mare: "First place school, then basketball!....no..no....First place family, second place school, third place basketball!". 

Ne-am simțit foarte bine la acest local din Limenaria, mâncarea a fost excelentă, gazdele foarte simpatice, așa că am lăsat 9 € bacșiș. Omul cu basketul, care ne-a și servit la masă, celălalt preparând mâncarea, a fost atât de cinstit încât a zis încurcat: "O, no...it's too much!". Desigur, i-am spus că nu e deloc prea mult și am plecat foarte mulțumiți mai departe, în periplul nostru prin zona comercială a localității.

Salată însoțitoare și filozofii

IMO cea mai bună salată însoțitoare este formată din castraveți + ardei kapia peste care punem sare, ulei de măsline și oțet balsamic. O să întrebați de ce nu folosesc ulei de floare și oțet din mere. Nu din snobism, mi se par mai gustoase cele utilizate de mine. Dar ingredientul secret al acestei salate este usturoiul. La sfârșit zdrobesc 5-6 căței peste întreaga compoziție. De această dată am găsit usturoi albanez. Foarte iute, faci ca trenul. Nevasta s-a enervat pe mine și mi-a spus că îmi bat joc de ei (de ea și copii) punând atâta usturoi. Dar usturoiul este foarte sănătos. Care este salata voastră însoțitoare preferată?

În timp ce preparam salata, dar și felul pentru care am pregătit-o (pulpe de pui la tavă, gen cantină), beam vin alb organic (nu am înțeles ce înseamnă că e organic, dar așa scria pe sticla acestui soi, fetească albă organic) și ascultam filozofiile fiului meu cel mare. El spunea cam așa: "Viața este foarte repetitivă. Te scoli, mergi la școală sau la serviciu, vii acasă, zi de zi, vine Paștele, vine Crăciunul, vine ziua ta, mâncăm aceleași lucruri, primești cadouri, mergi vara la mare și o iei de la capăt și tot așa până mori!". Avea foarte mare dreptate, m-am demoralizat și eu complet și am băut toată sticla de vin. Iar apoi am mâncat pulpe de pui cu salată de castraveți, ardei și usturoi albanez. Mi-a mai venit inima la loc.

A început meciul Real-Bayern și după atâta mâncare și băutură, dar și după o zi obositoare de muncă, m-a cuprins moțăiala și îmi cădea capul. Fiul meu cel mic era odihnit și în formă mare. După ce mi-a spus de vreo 3 ori că-i place mult de Vinicius Junior și mă tot atenționa când e la balon, văzând că adorm a început și el cu filozofia lui, cu sarabanda întrebărilor la care eu răspundeam monosilabic.

- Tati, ariciul este un animal agresiv?

- Nu!

- Dar ariciul este un animal înțelept?

- Da!

- Ariciul îl bate pe șarpe?

- Da!

- Și-l mănâncă?

-Da!

Iar la un moment dat m-am enervat și l-am întrebat și eu:

- Dar tu știi ce i-a zis vulpea la arici? Du-te-n puța mea d'aici! Ha ha ha ha!

-  Ha ha ha ha!

Real Madrid e iar în finala CL. Viața chiar că e repetitivă. Ne culcăm cu amăgirea că mâine va fi diferit. Doamne ajută să fie mai bine, nu mai rău!

Reciclare

Obligat, am intrat și eu în sarabanda reciclării, doar că la Mega nu merge aparatul care primește sticle. Am venit cu patru pet-uri de apă plată și caut din ochi o angajată, în speranța că va repara mașinăria. Într-un târziu își face apariția o femeie corpolentă și îmi spune: "Domnu', e plină cuva cu cioburi, dar e foarte grea, eu nu pot să o car.". "Auleo! Și ce facem?", am întrebat-o eu, întrevăzând deja pierderea a 2 lei, iar angajata de la Mega a reiterat că este foarte grea cuva cu cioburi. Atunci i-am propus să o cărăm împreună, iar ea a fost de acord. Am luat fiecare cuva de o toartă, am purtat-o prin tot magazinul, intrând cu ea în spațiul destinat angajaților, unde împreună cu femeia corpolentă am turnat conținutul într-un sac mare. M-am simțit foarte util, puțini oameni în ziua de azi își mai ajută aproapele. Bine, era vorba și de cei 2 lei. 

I-am dat prioritate unui bărbat în vârstă la reciclarea sticlelor. Avea o plasă jegoasă din care a scos 5 pet-uri de bere Neumarkt, butelcuțe la 1 litru. Aparatul de reciclat le-a înghițit cu lăcomie. Apoi, la final, scoate din plasa jegoasă o sticlă de Johnnie Walker Red Label, pe care, înainte de a o introduce în gura aparatului, mi-o flutură prin fața ochilor, tot numai un zâmbet. Îl întreb dacă a fost bun și își duce arătătorul și degetul mare la gură, pupându-le, spunând: "Excelent! L-am prins cu 55 de lei la Mega.". În vremurile comuniste, Johnnie Walker Red Label era whisky-ul la care visau tații noștri. Îl găseai doar în shop pe valută, sau adus pe sub mână de șoferii de TIR. Cred că atunci era o băutură bună, acum probabil este doar o treaptă mai sus față de rachiul obișnuit băut de bețivi. Tot bătrânii noștri spuneau: "Whisky-ul trebuie să miroasă a ploșnițe!". Adică cum? Sunt băutor de whisky, dar încă nu am perceput acest miros. Mă puteți lămuri?

Gătit la domiciliu vs restaurant. Adică invers

de Ciuc

Prima Cupă Mondială de rugby am văzut-o împreună cu Moșu în anul 1999. Nu mai știm ce meci, probabil unul al Noii Zeelande. Am băut un whisky fin, John Player Special de contrabandă, fără timbru. Pe vremea aia era ceva. Acum whisky bun găsești si la Mega Image, în afară de cel de lângă mine care e cel mai prost Mega Image din lume. Eu nu prea mai beau whisky de când m-am îmbătat odată foarte rău cu unul pe care îl adusesem din Berlin, de la un magazin specializat. Nu calitatea a fost problema ci cantitatea. Acum mai am in vitrină doar (decât) un Bushmills normal - un whiskey irlandez excelent, cred că e cel mai bun dintre whiskyurile ieftine. De atunci cred că nu am ratat nicio Cupă Mondială, poate doar cu excepția celei din 2015 când eram cantonat în celebrul oraș Darmstadt. Atunci am văzut meciul României cu Canada într-un bar din localitate alături de Radu, eram doar noi și am sărit când Vlaicu a trimis printre buturi mingea la lovitura de penalitate din ultimele minute. Atunci Stejarii reușeau cea mai mare revenire din istoria Cupei Mondiale, de la 0-15 la pauză la 17-15, record neegalat până în prezent. Din păcate probabil că nu vom mai vedea curând vreo performanță notabilă a echipei naționale de rugby.

Dar să revenim în zilele noastre. Știam că trebuie să pregătesc ceva bun de mâncare, ceva deosebit, Moșu este un gurmand cu pretenții, mă simțeam ca și cum aș fi primit vizita unui inspector Michelin venit incognito în restaurantul meu. Am hotărât să fac o friptură de vită cu sos de piper verde. Mai făcusem acum două revelioane și cam aveam idee ce îmi trebuie. Am comandat de la Freshful tot ce am putut comanda: carnea (BBQ steak de Black Angus din SUA) - un calcul mental rapid - eu, Moșu, nevasta, fiul cel mare - TREI (3) bucăți, cartofi albi românești un kilogram, smântână dolofană de la lăptăria cu caimac. Cola normală la sticla de sticlă - pentru că ne respectăm, Pilsner Urquel - pentru că merităm. 

Negăsind piper verde murat, a doua zi, sâmbătă am fost la Mega Image să caut, dar nu aveau nici la cel de lângă mine (doh), nici la cel mai mare din apropiere. Așa că m-am dus la Carrefour-ul de la Mega Mall. Dacă nici aici nu au, atunci unde? Ce să vezi? Nu aveau, probabil trăim ceea ce istoria va consemna drept Criza Piperului Verde Murat din Octombrie 2023. Așa că am luat piper verde normal și încă nu mai știu ce și m-am întors cu coada intre picioare, nu înainte de a trece pe la mama care mi-a dat o tigaie (am doar una și îmi trebuiau două) și smântână de gătit. Deja aveam emoții, sosul de piper verde trebuie făcut cu din acela murat, boabele sunt mai moi, nu tari ca cele normale, mi-era teamă că voi avea puncte scăzute. 

Moșu, punctual ca de obicei a ajuns la 1730 fix. Când venim noi pe la el ne așteaptă cu ceasul, fapt care pe Răzvan nu îl impresionează, el întârzie mereu atrăgându-și sudălmile gazdei. L-am așteptat într-unul din cele trei tricouri ale All Blacks pe care le am - unul făcut de mine la un magazin online de printat tricouri. Ne-am pus frumos la TV și am urmărit partida de rugby dintre Țara Galilor și Argentina, un meci excelent terminat cu victoria Pumelor. Am servit o cola, adică eu i-am servit lui Moșu, și am băut și eu una. Nu am băut alcool din motive obiective, să nu trecem drept alcoolici. 

Când a venit nevasta de la plimbarea de seară cu cel mic, s-a și apucat să facă cartofii și sosul de piper. Eu am vrut să fac eu totul dar nu poți ține femeia departe de bucătărie. Face parte din programarea ei genetică și nu avem cum să ne opunem. Dar a fost un ajutor bun, nu știu dacă reușeam să fac totul la timp. Când am trecut eu la treabă, a început să țipe la mine, că nu se face așa, că de ce pun în tigaia aia, că sunt mocăit, c-o fi c-o păți. Cum urla Chef Scărlătescu la concurenții de la Chefi la cutite e minciună. Dar eu sunt un Zlatan Ibrahimovici în bucătărie, pot lucra sub presiune, și m-am apucat de treabă, am pus puțin ulei în tigaie și unt din belșug. Eu am servit și o țuiculiță (mie), că altfel nu se aprinde focul, iar lui Moșu i-am desfăcut o sticlă de vin din cele pe care le am in vitrină. Din cauza emoțiilor i-am servit vinul din pahar abia spălat si neșters, și am turnat vinul in pahar cu paharul in mână, două greșeli de începător, aș zice, pentru care am fost admonestat numaidecât, Moșu e aspru dar corect. Mi-am recunoscut sportiv greșeala, am reparat și am continuat procesul. Carnea am făcut-o bine făcută, așa o mănânc și eu, si Moșu la fel. Unii ar considera asta o blasfemie dar puțin îmi pasă, mănânc cum vreau eu! Procesul a fost, așadar, mai laborios, am întors-o de multe ori, ca să nu se ardă și am crestat-o ca să se pătrundă bine. 

Într-un final s-a gătat și ne-am pus la masă, Moșu a făcut bine cunoscutele poze la mâncare (picture or it didn't happen), și am băgat la ghiozdan. Au fost chiar bune, și carnea și sosul și cartofii și salata stropită cu ulei de masline si cu oțet balsamic de la magazinul italienesc. Tortul de morcovi făcut de nevastă de dimineață a complimentat această masă copioasă. Probabil nu am fi primit o stea Michelin dar măcar o mențiune de onoare în celebrul ghid am fi meritat.

 Nevasta și fiul cel mic s-au culcat, ei nefiind amatori de rugby. Cel mic urmărește cu interes doar loviturile la bețe și se bucură când jucătorii marchează. Am încheiat seara, dimpreună cu niscaiva beri, eu, Moșu și fiul cel mare (el nu bere) urmărind ceea ce probabil va rămâne în istorie drept cel mai frumos meci de rugby jucat vreodată - Irlanda - Noua Zeelandă. Păcat ca acest meci a trebuit sa aibă un învingător. Dar ce să-i faci? Balonul e oval!

Dimineață rece

Dimineață de octombrie, 8-9 °C. În jur de ora 7:30. Oamenii zgribuliți, cu geci pe ei. Copiii înfofoliți. Cu toții se îndreaptă grăbiți, strângând din umeri, către treburile lor. Inclusiv eu. La un moment dat, pe stradă, trec pe lângă o femeie. Țigancă, frumoasă, în jur de 40 de ani, cu salbă de aur la gât, cercei mari din aur, îmbrăcată doar într-un halat subțire cu decolteu prin care i se vede sutienul din dantelă fină, șlapi ce lasă să se vadă unghiile de la picioare vopsite cu o impecabilă ojă argintie, halatul deasupra genunchilor. Merge semeț, fără grabă, cu o cafea în mână. Miroase a parfum din cel mai bun. Păr coafat, corp frumos, deși departe de a fi zvelt. Trecând pe lângă ea îi simt căldura trupului abia sculat din așternuturi, deși afară e chiar frig. Ok, fusese pe la colț, să-și ia o cafea, dar noi, ceilalți oameni, ne-am fi luat geaca pe noi și pantofii în picioare chiar și pentru atâta lucru.

@ supermarket

În Kaufland, la vitrina asistată, m-am certat cu un bărbat pentru întâietate la servire. Chestia ciudată este că el susținea că eu sunt înaintea lui, iar eu susțineam că el este înaintea mea. Într-un final am cedat eu și am cerut înaintea lui produse din galantar.

Tot în Kaufland, văd reducere la berea Ciuc. Sticlă de sticlă la 0,33. 2,97 lei în loc de 3,85 lei. Cumpăr 8, dar la casă am surpriza să văd că berea costă 3,85 lei. Casiera îmi spune cu tristețe că nu mă poate ajuta, promoția terminându-se cu o zi în urmă, iar colegii ei uitând să scoată eticheta de la raft. Eu îi zic că nu este vina mea, cumpărând berea doar pentru faptul că e la reducere, nefiind un băutor de Ciuc. Mă trimite la ghișeul de informații, iar angajata de acolo îmi spune: "Picture cu eticheta promoțională, or it didn't happen!". Mă duc în magazin, fac poza la raft, îi arăt și-mi zice: "Perfect! Ne cerem scuze! Mulțumim pentru că ne-ați semnalat situația!". Îmi calculează (3,85-2,97) x 8 și îmi dă 7 lei cash. Apoi sună un coleg și îi spune să scoată eticheta de la raft. Deci nu e cum spun gurile rele: "Domne, încearcă să te fure lanțurile de magazine capitaliste.". Pur și simplu sunt oameni și ei, mai uită una alta. Nu e ușoară munca de lucrător comercial.

ΔT

Intru în Shop&Go ca să văd ce mai face Akshona, lucrătoarea din Turkmenistan. Pentru a nu părea aiurea, cumpăr șase castraveți care costă 3 lei. În magazin intră și o cucoană în vârstă, care din ușă se răstește: "Dar de ce țineți atât de jos aerul condiționat în magazin? Este atât de frig, trebuie să-mi pun șalul ăsta mereu pe mine când intru la voi.". Akshona, lucrătoarea din Turkmenistan, îi răspunde într-o română cât de cât bună: "Se strică alimentele altfel.". Iar eu îi zic cucoanei: "Dar nu este așa de frig!", deși era cam frig, dar am vrut să-i iau apărarea Akshonei. Iar de aici a urmat un dialog cu doamna în vârstă.

- Păi nu ți-e frig matale, că ești tânăr și sănătos.

- E, sunt o pulă tânăr. Merg pe 45.

- Ooo, ce tânăr ești. Eu am 84.

- Și sunt o pulă sănătos. Iau pastile cu pumnul.

- Da, dar eu am operație pe inimă. 

Se înfășoară mai bine în șal și imi povestește despre bolile sale la inimă și despre faptul că nu este benefică pentru corp o diferență de temperatură atât de mare între interior și exterior. Într-un final îi dau dreptate. Chiar nu e normal de la 35°C să intri la 20°C. 

Omul modern are tendința să fie cocoloșit. Intervalul său de adaptabilitate a scăzut simțitor. Am la muncă colegi care atunci când în încăpere sunt 25°C dau drumul la AC pe rece, iar atunci când în birou sunt 20°C dau drumul la AC pe cald. Eu urăsc AC-ul. Sunt oameni care au uitat să poarte un pullover, stau iarna în tricou cu mânecă scurtă și cu AC pornit pe funcția heat.

Am ieșit din magazin și am transpirat instantaneu. Corpul încearcă să-și regleze temperatura. Nu știu ce o fi cumpărat femeia în vârstă (baba) din magazin, dar eu am ajuns acasă și am făcut o salată de castraveți. Cu usturoi.

Globalizare

Ieri am intrat într-un Shop&Go. Am cumpărat cinci castraveți și două căpățâni de usturoi. Merg la casă și rămân uimit. Casiera pare desprinsă din scrierile lui Cinghiz Aitmatov. Față rotundă, privire blândă, ochi migdalați. Mă uit la ecusonul ei, o cheamă Akshona. O întreb de unde este, îmi răspunde că e din Turkmenistan. Spre rușinea mea nu știu nimic despre această țară, nici măcar ce capitală are. Ajung acasă și constant că este de două ori mai mare decât România, iar capitala se numește Aşgabat. Oameni din Turkmenistan veniți să lucreze la magazin în România. Este bine? Este rău? Nu îmi dau seama. Știu doar că mi s-a făcut poftă de recitit "Plopșorul meu cu băsmăluță roșie", deși acolo este vorba despre Kirghizstan.

FCSB

Sâmbătă seară, ne întorceam acasă pe A2. La un moment dat am oprit la toaletă, într-unul din spațiile de servicii ale autostrăzii. Acele toalete extraordinar de bine întreținute, cu flori la chiuvete, cu brad de Crăciun la intrare în timpul sărbătorilor de iarnă. Liber, alte mașini nu mai erau. Ușor, ușor se lăsa întunericul. Copiii au intrat în cele două cabine de la bărbați, iar eu am folosit pisoarul. Am ieșit primul din clădirea toaletei, după ce în prealabil m-am spălat pe mâini la chiuveta cu o apă ce mirosea foarte tare a sulf. Mă uitam către soarele care se pregătea să apună, când din spatele meu am auzit o voce: "Vino noapte!". Era îngrijitorul locului, care mi-a zâmbit larg. Un bărbat în jur de 55. Apoi au ieșit și copiii, iar îngrijitorul i-a întrebat: "Tată, bate FCSB-u' mâine?". Copiii au răspuns la unison că da, însă eu am zis că nu se știe, meciul e deschis oricărui rezultat. Îngrijitorul s-a însuflețit și a spus: "O să bată. Merită! S-a și investit mult în echipă. Nu are cum să nu bată.".

Apoi îngrijitorul mi-a spus că a cosit de unul singur toată iarba din jurul clădirii toaletei (cu aerul de ca și cum mi-ar fi cosit mie pe proprietate), că e de 60 de ore la muncă pentru că nu i-a venit schimbul, că a rămas fără țigări, mâncare și cafea. Mi-a spus că e dintr-un sat de pe lângă Fetești. Are o cămăruță în clădirea toaletei, cu pat, cu televizor, dar tot e blocat aici de 60 de ore, însă speră să ajungă acasă pentru marele meci dintre Farul și FCSB. Între timp a coborât din mașină și nevasta, iar îngrijitorul o poftește în toaletă de ca și cum ar pofti-o în sufrageria lui de acasă, după care reia discuția cu mine spunând că fetele de la benzinărie (la vreo 200 metri de toaletă se află o benzinărie) nu i-au dat și lui o cafea sau un sandwich, repetând faptul că e de 60 de ore acolo și i s-au terminat merindele. Intuiesc că este o cerșetorie mai voalată, dar nu zic nimic. Omul a fost de bun simț, nu ne-a cerut nimic pe față, nu a insistat. Ne luăm la revedere și mergem către benzinărie, copiii dorindu-și un suc. 

Prețurile din benzinărie sunt prohibitive. Nu e că am fi calici, dar chiar nu vrem să fim luați de proști și să plătim preț de restaurant la un suc în benzinărie. Le spun la copii că în jumătate de oră oprim la Mega și bem acolo ce vor ei. Ieșim. Între timp ne regăsim cu nevasta la mașină, iar aceasta propune să-i dăm îngrijitorului niște bani. I-a povestit și ei, ceea ce ne-a povestit nouă. Sunt de acord. Ne suim în mașină, iar în dreptul toaletei deschid geamul și-l chem pe îngrijitor, întinzându-i 25 de lei. Până la urmă mi-a plăcut de el, vorba peliculei Filantropica, mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Îngrijitorul se bucură enorm și cu zâmbetul până la urechi ne spune: "Mulțumesc mult! Bogdaproste! Și să bată FCSB mâine!". Oare amicul Radu l-ar fi miluit pe acest fan FCSB? Dar Eufrosin? Florin M? Titina? 

Duminică, alături de copii, m-am uitat la meci, deși nu urmăresc campionatul intern de fotbal foarte des. La 2-0 pentru FCSB ne gândeam cât de fericit o fi îngrijitorul, dar la final ne-am făcut griji pentru el și ni l-am închipuit singur în cămăruța lui de lângă WC-uri, cu schimbul care încă nu venise, cu banii de la noi terminați, trist pentru că FCSB au pierdut.

Duminică

În zilele de week-end, deși îmi doresc să dorm mai mult, din obișnuință, mă trezesc în jurul orei 7. Am înțeles că acest obicei vine odată cu bătrânețea. Până se trezesc ceilalți am timp berechet să mă gândesc la o ieșire în natură/plecare într-o excursie prin împrejurimi. Sunt plin de gânduri bune și energie pozitivă, până se trezesc copiii și le spun că mergem pe undeva, iar ei încep să dea ochii peste cap și să se tânguie: "Iar mergem....mereu trebuie să mergem undeva...dar de ce trebuie să mergem?...noi nu mergem....nu ne poți obliga.". Peste nevastă anii nu au trecut, așa că ea doarme liniștită până spre prânz, neluând parte la aceste dispute. Eu, copilul cel mare și copilul cel mic, ne pregătim un mic dejun tihnit constând în ouă fierte, brânză de oaie, castraveți, măsline și ridichi de lună (Low Cost ne va spune cu siguranță ce servește Titina la micul dejun. Păi Titina este ospătar?). Bem și infuzie de plante medicinale în care înmuiem biscuiți populari. Odată cu terminarea mesei, copiii devin mai îndurători și acceptă să meargă undeva, dar cu prețul unui beneficiu pe care l-ar putea obține, al unui cadou. Cu cel mare scap ușor. Îi zic: "Hai, du-te și fă-ți lecțiile, ești odihnit, mai bine să le faci acum.", iar el spune: "Păi nu ai zis că plecăm în excursie? Mă duc să mă îmbrac.". Pe cel mic îl iau direct: "Hai că trebuie să-ți iau pantaloni scurți, vine vara", iar el nu mai are ce comenta. Ne îmbrăcăm și plecăm sub privirile adormite ale nevestei, care nedezmeticindu-se încă după somn nici nu ne întreabă ce facem sau unde mergem. Ea va rămâne acasă, să măture și să dea cu mopul, setul de măsuri inițiat de feministele de pe facebook neajungând la urechile sale.

Mergem în Decathlon, unde pe lângă cele de trebuință (adică pantalonii scurți pentru orele de sport ale copilului mic) ne premiem cu câte un tricou de vânătoare Solognac (eu și copilul cel mare) și un tricou PUMA (copilul cel mic), dar luăm și o minge de fotbal la doar 25 de lei. Iată, mai ieftin decât pe vremea tovarășului Nicolae Ceaușescu, când era la mare modă mingea de 35. Iar de la Decathlon luăm o minge adevărată, în genul artexului de pe timpuri. Ați prins mingea artex? Știți ce este? Le propun copiilor să mergem undeva să dăm cu piciorul în minge, iar ei sunt bucuroși și răspund afirmativ la unison. Așa că pornim peste noul pod ridicat de Primarul Negoiță și ieșim pe A2. 

Mergem la Belciugatele, în județul Călărași. La marginea satului, spre balta cu pește, sunt două porți în genul bătătoarelor de covoare care înainte se aflau printre blocuri. Vreme de primăvară plăcută, temperatură ideală pentru fotbal cum ar spune crainicii de la radio. Tragem la poartă, exersăm centrări, șutăm fără preluare, facem mișcare într-un decor idilic, sub cerul albastru cu nori albi pufoși, în imediata vecinătate a lanului de rapiță înflorită. După vreo 90 de minute, când simțim că am obosit, ne întindem în apropierea bălții pe iarbă și privim la pescarii amatori care populează zona. Copiii zic: "Băi, tată, frumos a fost! Să mai venim și week-end-ul următor.", iar eu le zic: "Păi vedeți? Așa sunteți voi schimbători. La început nu doreați să veniți, acum nu vreți să mai plecați. Stați toată ziua cu ochii în device-urile alea nenorocite și ați uitat ce culoare are cerul".

Apoi mergem în sat și ne oprim la magazin să luăm apă. Copilul meu cel mare găsește pe jos 1 leu și spune: "Ăsta e norocul meu!", iar apoi intră în magazin și cumpără patru pernuțe de chewing gum, împârțindu-ne câte una pentru fiecare, iar pe a patra păstrând-o pentru mama sa. Bem apă așezați pe scaunele din fața magazinului, la șosea, și ne căutăm de vorbă cu vânzătoarea, o femeie în vârstă. Aceasta se plânge de praful și poluarea de afară, elogiind covoarele pe care odinioară le aveau bunicii noștri, din cânepă, care față de cele persane țineau praful la distanță și nu-l ridicau în atmosferă. Îmi place să stau la masa din fața magazinului sătesc și să mă uit la oamenii care trec. Unii chiar ne salută.

Am venit fericiți acasă. Doar nevasta era morocănoasă și a început să țipe pentru că noi am intrat încălțați în bucătărie, iar ea făcuse curat toată ziua. A spus că ne batem joc de munca ei. Era deja amiază, iar după sesiunea de fotbal ni se făcuse foame. Nu mă puteam apuca orișicum de gătit, așa că am dat drumul la boxa portabilă cu care cititorii acestui blog sunt deja familiarizați și de asemenea am destupat o sticlă nouă de whisky. Laphroaig. Dacă e să am un whisky preferat acesta este Laphroaig. Ați băut vreodată un single malt afumat? Dacă nu ați băut, înseamnă că nu ați băut nimic. Se spune că monoglutamatul de sodiu trimite impulsuri în creierele noastre și ne face să mâncăm mai mult decât ne este necesar, fiind folosit de industria alimentară pentru a face cetățenii să consume mai mult și tot mai mult, ducând astfel la îmbogățirea marilor consorții din domeniu. Așa este și cu acest whisky provenit din insula scoțiană Islay. Probabil nu conține monoglutamat de sodiu, dar până nu bei jumătate de sticlă, nu te potolești. Atât este de bun. Sau poate așa îl consideră creierul meu, iar whiskyul este de fapt așa cum spune Domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, genocid pentru creier. Am pus muzică deep house. O muzică plină de vibe, care accentuează starea pozitivă în care mă aflu. Nu pregătesc cine știe ce, doar arunc niște cefe de porc în tigaie, la care fac o garnitură de legume trase la wok, niște cartofi prăjiți și o salată. Dar mă simt cel puțin David Muñoz. Porcul sfârâie îmbietor în tigaie, muzica deep house răsună la maxim în boxe, whiskyul Laphroaig curge pe gât. Băiatul meu cel mare intră în bucătărie și îmi spune: "Băi tată, m-ai dezamăgit!", iar eu îl întreb de ce și el spune: "Pentru că bei din nou.". Iar eu îi zic: "Astea nu sunt cuvintele tale!". Ascultăm piese celebre ale genului precum Dancer in the dark (fără legătură cu filmul lui Lars von Trier, având-o pe Björk în rolul principal), We were younger sau Mhm Mhm, iar eu asamblez (ca să folosesc o vorbă din tagma chefilor) cele patru farfurii pătrate, punând în fiecare sfert câte un fel: ceafă de porc, legumele trase la wok, salată, cartofii prăjiți. Desigur că nu mai beau nimic în timpul mesei, nici nu s-ar cuveni după atâta whisky de calitate, plus că Eufrosin Potecă a zis că nu trebuie să bem nimic în timp ce mâncăm. Doar înainte și după. Mâncăm foarte bine, toată lumea este mulțumită, chiar și nevasta. La restaurant o asemenea porție ne-ar fi costat 75 lei, dădeam lejer 350 lei pe asemenea masă cu tot cu tips, dar fără băuturi. Și nici nu avea calitatea de acasă, am ajuns la vorba bătrânilor, evit restaurantele și prefer mesele acasă.

Duminica următoare repet aceleași bucate pentru a acompania jumătatea rămasă de Laphroaig, doar că înlocuiesc ceafa de porc la tigaie cu pulpe de pui condimentate la cuptor, iar muzica deep house cu jazz. Dar în loc de fotbal am desfășurat altă activitate, am fost la Oltenița pentru a-l tunde pe băiatul meu cel mic. Și de această dată nevasta a rămas cu treburile gospodăriei, iar copilul cel mare a fost prins cu alte activități specifice vârstei și domeniului său de interes. Sunt unii care m-au întrebat: "Dar de ce te duci la Oltenița să tunzi copilul? Este mai ieftin acolo? Benzina nu o pui la socoteală?". Iertați-mă, prieteni, dar nu ați înțeles nimic dacă voi întrebați așa ceva. Rămâneți cu ale voastre, e ok.

Sunt o grămadă de frizerii în Oltenița. Pun una dintre ele pe GPS și ne duce la țanc. Parcăm chiar în față, ăsta fiind avantajul unui oraș mic. Intrăm, iar frizerul, un băiat tânăr, de etnie rromă, foarte gras dar deosebit de simpatic, aranjat frumos, îmbrăcat cu un tricou cu populara echipă de basket Los Angeles Lakers, avea deja un client la care lucra cu multă pricepere. "Salut! Tundeți și copii?", întreb eu. Îmi zâmbește cu vinovăție și îmi răspunde: "Tundem, dar la noi se tunde doar pe bază de programare, din păcate am totul ocupat.". Adevărul este că în sala de așteptare se mai aflau câțiva mușterii. Asta e, am salutat politicos și am plecat, punând pe gps următoarea frizerie. Ajunși aici am dat peste o femeie foarte drăguță, tânără, slăbuță, dichisită. Înăuntru mirosea a parfum bun. Am întrebat-o dacă tund copii, iar ea a zâmbit, de asemenea scuzându-se: "Nu, îmi pare rău. Aici este doar coafor. Pentru femei.". Iată-ne, așadar, în Oltenița, fiind în imposibilitatea de a primi un tuns. Nici nu ne-am mai suit în mașină, orașul fiind mic am pornit la pas, cu ajutorul GPS-ului pe modul pieton, în căutarea altor frizerii. A treia era închisă, a patra avea pauză de masă și deschideau abia peste o oră, în locul celei de-a cincea se făcuse o shawermerie. Prețios oraș! Dar la a șasea am avut noroc. Am dat peste un băiat foarte politicos care aștepta în fața vitrinei și l-a poftit direct pe scaun pe copilul meu cel mic, întrebându-l cum dorește să fie tuns. Acesta a ales o tunsoare modernă, prețul a fost de 30 lei, la care am mai adăugat 10 lei tips.

După tuns am mers în centru și am luat o gustare pentru amândoi cu un total de 11 lei. Am mâncat pe o bancă și ne-am uitat la oameni. Iar după ce am mâncat, ni s-a făcut sete. Am fost la o terasă unde am băut suc la sticlă de sticlă cu doar 5 lei/bucata. Cu siguranță în Oltenița te poți distra la prețuri imbatabile. Plus că poți admira și Dunărea, ceea ce am făcut și noi. Neprețuit.

În altă duminică am fost într-un municipiu reședință de județ și am mers special la localul situat pe locul 1 în topul tripadvisor, dar am să povestesc altă dată. M-am lungit cu prezenta compunere și sunt sigur că pe mulți dintre cititori i-am plictisit.

Seară banală

De 10 zile n-am mai pus gura pe alcool. Nu, nu sunt alcoolic și nu e ca și cum m-aș lăuda aici cu o realizare. Unii dintre cititorii mei își pot face o impresie greșită, deci nici vorbă de așa ceva. Doar că doresc să dau o pauză ficatului pentru a mă bucura din când în când de un single malt bun ori de o sticlă cu coniac. Fără 50-100 de tărie, un pahar cu vin sau o sticlă cu bere, pregătirea mesei de seară parcă nu mai are același farmec, înscriindu-se în sfera obligației, nicidecum a plăcerii ce ar trebui să înconjoare această activitate. Pun apatic pastele la fiert, trag șunculița de porc la tigaie, peste care torn sos de roșii, iar apoi adaug cinci căței de usturoi trecuți prin presă. Amestec cu tristețe în tigaie, parcă nu am tragere de inimă. Am pus apa în fierbător și îmi prepar o infuzie de plante. Citesc concentrațiile pe cutie:

- 30% mentă

- 25% iarbă lămâioasă

- 15% rooibos

- 10% fenicul

- 6% mușețel

- 5% frunze de mur

- 5% roiniță

- 3% tei

- 1% lămâiță

Sănătate curată. Beau infuzie de plante și încerc să mă mai înveselesc puțin. Dau drumul la boxa portabilă Harman Kardon, care are un nivel al decibelilor destul de ridicat. YT Music mi-a făcut un playlist excelent și parcă e păcat că-l irosesc ascultându-l în timp ce beau infuzie de plante din cana de metal. Vine în bucătărie fiul meu cel mare și spune: "Parcă toată muzica bună s-a făcut înainte să mă nasc eu", iar eu îi răspund: "Păi asta e muzică de dinainte să mă nasc eu". Dăm muzica mai tare. Partea proastă la o boxă care funcționează prin conexiune bluetooth de la telefonul mobil este că atunci când te sună cineva, muzica se oprește. Acum sună vecinul.

- Da, vecine. E muzica prea tare? O dau imediat mai încet, iartă-mă!

- Nu, nu. Nici nu sunt acasă.

- A, ok. Atunci de ce m-ai sunat?

- Uite, sunt la Mega. A băgat Rară Neagră la reducere. Din ăla de bem noi. Eu mi-am luat cinci sticle. Îți iau și ție?

- Da,da. Ia-mi și mie cinci. Mulțumesc!

Între timp au fiert pastele, presar peste ele brânză cheddar, apoi torn sosul cu șunculiță, roșii și usturoi, mai pun piper și oregano, amestec (ați observat că multă lume în loc de "amestec" spune "mestec"?) toată compoziția și o las să se așeze puțin. Cu o zi în urmă îmi cumpărasem niște jeansi din Mall. Până se răcesc pastele, profit de ocazie și mă îmbrac cu ei, ca să mă mândresc în fața copiilor, dar aceștia îmi taie elanul zicând: "Băi, tată, ți-ai luat blugi de gay.", iar eu zic: "Voi ziceți așa pentru că seamănă cu blugii lui Freddie Mercury din 1985 de la Live Aid?", iar ei zic: "Nu, că nu avem nimic cu Freddie, ne place, dar așa par blugii ăștia pe tine.". Apoi ne-am așezat la masă, am terminat toată oala de paste, iar eu am rămas ca deobicei să spăl vasele. La desert nevasta a dorit să ne dea fructe de sezon, dar eu i-am spus că nu e bine să mâncăm fructe după masă, pentru că fermentează și îngreunează digestia pastelor, așa că mai bine am mâncat o tabletă de ciocolată. Eu am băut încă o cană de metal cu infuzie de plante.

picture or it didn't happen

Decizii

La coadă, într-un cunoscut supermarket bucureștean, omul din fața mea ține în mână o sticlă de vin alb și o pungă de crochete cu brânză. Ajuns la casă, le pune pe tejghea și scoate din buzunarul treningului un teanc de hârtii de 1 leu, pe care le numără de zor. Cere și un pachet de țigări, fapt care pe mine mă enervează la culme, pentru că și acum casiera este nevoită să plece la o altă casă și să caute marca cerută, iar cei de la coadă pierd vremea aiurea. Între timp clientul se tânguiește, vorbind cu sine: "Să vedem dacă îmi ajunge și de mâncare...". Între timp se întoarce casiera cu pachetul de țigări dorit, scanează produsele, îi comunică omului prețul final, iar acesta cu o tristețe iremediabilă (ca să-l cităm pe Topârceanu), îi comunică femeii: "Nu, nu am bani și de astea (indicând crochetele), rămân doar vinul și țigările.". Casiera, impasibilă, stornează crochetele cu brânză, și le pune liniștită pe banda din spatele ei. Eu, fiind zi de salariu, am mai multe produse în coș, așa că îi fac semn tânărului drăguț din spatele meu care cumpărase doar o pizza congelată, să treacă în fața mea. Acesta îmi mulțumește de o mie de ori, de ca și cum ar fi mirat că mai există omenie pe lume, iar eu mă gândesc la soarta amară a oamenilor care renunță la mâncare în detrimentul băuturii și al țigărilor. Sunt mulți asemenea cetățeni la noi, abrutizați de sărăcie, de nevoi, care ghidându-se după sintagma "Mâncarea-i fudulie, băutura-i temelie.", beau și fumează, ținându-se pe ei în foame, sau chiar mai rău, pe copiii lor. Unii mai sunt și asistați social. Cine e de vină? Cetățeanul? Societatea? Lumea în care trăim? Nu știu, nu sunt aici ca să judec eu, am povestit doar ce am văzut.