duminică, 28 iunie 2015

Sambata seara

 de kitzi

E sambata seara.. si ma gandesc.. de ce sa nu scriu si eu ceva? Poate ma publica Gabriel pe Nopti si zile? S-o fi saturat lumea de atata cultura de la falsul Ionescu, la fel si de falsul intelectual care isi petrece zilele in Lidl scriind despre Dumnezeu stie ce. Nu am eu mare talent sa va povestesc care Lidl e mai tare si unde au promotiile mai bune, nici nu imi fac poze in magazin, nici despre carti nu am ce povesti daca nu citesc decat Game of Thrones din ianuarie incoace, dar.. de ce sa nu incerc? E sambata seara.. si sunt singura acasa. Am refuzat o invitatie de a merge in Andorra 2 zile pe motiv ca sunt prea obosita si odata ce prietenul meu (care da, s-a dus in Andorra) a iesit pe usa, am inceput sa dansez de bucurie ca am toata casa si tot week-endul pentru mine. Ca sa ne intelegem, imi place foarte mult sa fie acasa si sa ne petrecem timpul impreuna.. la fel de mult cum imi place sa plece din cand in cand si sa ma bucur de un sfarsit de saptamana singura acasa. Cum la mine e mereu saptamana iberica de la Lidl, pentru cina am cumparat niste creveti pre-fierti, o sticla de vin alb si am decis sa ma bucur de aceasta minunata seara in liniste. Nu imi amintesc cand a fost ultima data cand am cumparat vin alb si de altfel astazi nici nu stiam ce sa aleg, asa ca am luat un vin ordinar care promitea ovatii, pentru ca mai nou am o colega britanica (si alcoolica, dar nu sunt Gabriel ca sa va povestesc in ce hal a ajuns lumea la ultimul eveniment corporatist numit “Summer Party” desfasurat saptamana trecuta) care adora aceasta bautura si usor mi-a insuflat sentimentul. Pe vin am dat 1.80 euro, deci este un vin la care Gabriel nici nu s-ar uita, dar nici nu ma intereseaza, pe el nu il servesc cu nimic. Am pus crevetii in tigaie (poza 1) si intre timp am desfacut sticla de vin. Nu vroiam sa il diluez cu gheata, dar la cele 30 de grade mi-era ca o sa se incalzeasca mult prea repede, asa ca pietrele pentru congelator pe care tocmai le-am cumparat de pe Amazon, in sfarsit pot fi testate. Mi-e lene sa caut link-ul pentru exemplificare, cautati voi daca aveti curiozitatea. Cat se incing crevetii in tigaie, profit sa fac o poza la sticla de vin si vederea asupra Barcelonei (poza 2), oras care mi-e a doua casa (sau poate chiar a ajuns prima?) de vreo 5 ani si pe care Gabriel l-a vizitat in urma cu 6 ani. Stiu asta pentru ca ne-am intalnit intamplator in aeroport cand el pleca in concediu, iar eu lucram in aeroportul din Otopeni! Sunt convinsa ca o sa il ating la coarda sensibila cu poza asta, ca acum cu 2 copii si nevasta acasa, nu mai pleaca el pe nicunde.. in afara de Lidl, ca.. ce sa-I faci, viciul e viciu. Pozele cu rezultatul final, cu mancarea pe care eram gata sa o servesc (cui?) sunt destul de naspa, pentru ca intre timp vorbeam la telefon cu o prietena corporatista aflata in Turcia, da va asigur ca nu a mai ramas mai nimic din acei creveti. Acum 6 ani cand am calcat prima data pe taram catalan (da, independenta, nu e Spania, bla bla), am mancat niste creveti abosulut deliciosi in prima seara, ce aveau pe deasupra un sos verde. Nu mi-a luat decat 5 ani (la fel ca si diploma de la master, mi-am luat-o ieri) ca sa descopar ce e sosul ala. Deci, creveti cu sos pesto (ca sa nu ma credeti inculta, de fapt sosul asta nu are nicio treaba cu pesto-ul pentru paste al italienilor) taraaam! (poza 3) Gabriel o sa ma critice si o sa-mi spuna ca nu am avut bani decat de o juma de farfurie de creveti, dar de fapt i-am suprapus ca sa imi ramana spatiu de carcase (el nu stie, pentru ca la Lidl la el nu e saptamana iberica in fiecare zi). La sfarsit cum parca mai intra ceva dulce si nu aveam nimic altceva, am servit (cui?) napolitana primita cadou de la o prietena poloneza (poza 4). Si asa a ramas paharul dupa sticla de vin pe care am baut-o in timp ce sciam acest post, cu pietrele care racesc. Pietrele care racesc (poza 5) Gata.. singura acasa ca singura acasa, dar nu e numai despre mancare si bautura. Ma duc sa vad filmul Padurea norvegiana, dupa o carte cu acelasi nume al (probabil) autorului japonez preferat al lui Gabriel, Haruki Murakami. Momentan.. noapte buna Wild Rose, wherever you are! Si maine.. Buna dimineata, alegria! Oh, good old times!!





joi, 25 iunie 2015

Bogdan Popescu - Cine adoarme ultimul

Deschid cartea și pe coperta interioară este o poză cu autorul. Seamănă cu Diego Armando Maradona la 10 ani după ce s-a retras din fotbal. Romanul, destul de gros și fără absolut niciun dialog, își are acțiunea într-un sat din Lunca Dunării, probabil în județul Giurgiu, probabil în localitatea Oinacu, pentru că se face referire la acea curbă în unghi drept, binecunoscută șoferilor care vin din Vama Giurgiu-Ruse și doresc să ocolească orașul reședință de județ. Bună cartea pentru că deși prezintă arhicunoscutele întâmplări de pe vremea comuniștilor ori din perioada copilăriei, scriitorul bagă în tot așa o doză de misticism, de fantastic care pare ceva obișnuit pentru un sat amărât. Nu e chiar "Un veac de singurătate" așa cum spunea Ionescu, nu e chiar la nivel cu "Nopate bună, copii!" sau "Matei Brunul", dar cred că se poate situa lejer în Top 10 cărți românești de după 1989. Stilul lui Bogdan Popescu impresionează. E altfel și face ca scriitura să sa nu fie una de duzină. Personajele sunt extraordinare în frunte cu Marin Foiște, suplinitorul alcoolic de o trufie incomensurabilă, dar totuși inimos, ori cu Mihai Enin cel fără de poreclă, unul din personajele mele preferate care !Spoiler! îl omoară în cimitir pe Odraslă ce se lăudase că o avusese pe Marianti (mi-a plăcut mult când Odraslă zice că doar a mințit, că nu-i făcuse nimic fetei, iar Mihai Enin zice: "Știu!"). !endSpoiler! Mi s-a părut un pic obositoare împărțirea cărții în capitole de 40-50 de pagini în care apar mai multe povestiri în povestire, la un moment dat cam uitam ce se întâmplă. Nu mi s-a părut așa bine închegată cartea din punctul ăsta de vedere, nu a avut o acțiune concretă și nici un final clar. Prea mult loc de interpretare. Nu e de zece, Ionescu a glumit când a zis că e de zece, insa, da, e o carte excelentă și trebuie neapărat citită. Printre cele mai bune românești. 

duminică, 21 iunie 2015

Mâncăruri şi băuturi de vară

Asemeni bloggului Cafea cu taifas, al cărui proprietar este obsedat de titluri aducătoare de vizitatori din google, am să vorbesc şi eu nu despre cărţi de citit vara, ci despre mâncăruri şi băuturi care pot fi servite (cui?) în anotimpul călduros cu deosebită plăcere. Nimic special, doar un prilej de-al indigna pe Eufrosin, de-a amuza câţiva cititori şi de a face pofta unora.

Săptămâna trecută eram în magazinul Kaufland din oraşul bulgar Gorna Oriahoviţa căutând un vin alb. M-a atras eticheta unuia şi l-am luat negreşit din raft, în era consumatorismului şi post industrializării end-userul făcând deseori astfel de alegeri. Naşa era lângă mine şi mă întreabă ce-i cu vinul ăla. Îi spun că este un vin de 14 leva, ceea ce nu e deloc un preţ mic. Naşa este o femeie prosperă şi cu mână largă, dar totuşi a exclamat: "E foarte mult pentru un vin!", ceea ce m-a gâdilat în orgoliu şi sufletul meu snob a zâmbit. Cum se numeşte acest vin? Motley cock, iar asta în limbajul de argou se traduce prin "pulă mare şi groasă". Aşa ne spune dicţionarul. Cunoaşteţi desigur isprăvile bietului Angheluţă din povestirea Aniversarea. Am gătit din nou acel fel de mâncare prezentat acolo, pentru a fi un suport vinului. Vinul extraordinar, deşi nu ştim ce fel de soi a fost, pentru că nu scrie pe sticlă. Înclin să cred că a fost ceva gen Feteasca noastră. Dar extraordinar şi probabil datorită preţului de 14 leva, pentru că dacă cineva mi-l dădea spunându-mi că a costat 7,5 lei, i-aş fi zis: "Eu cu ăsta nici pe picioare nu mă spăl.".



Am plecat din Gorna Oriahoviţa şi până am ajuns la Ruse (cam 100 km), în Carefour, naşa şi naşul probabil au discutat în şoaptă pe bancheta din spate a maşinii, stabilind de comun acord să aloce şi ei 14 leva pentru un vin. De această dată am cumpărat un Chardonnay, la fel şi naşa, doar că ei, a doua zi, nu i s-a părut deloc prea grozav, iar mie da. Sunt în principal un adept al vinului roşu, dar foarte bun şi acest chardonnay. That's a pretty fucking good chardonnay. I don't know if it's worth 14 leva but it's pretty fucking good. Şi l-am băut la o salată de vară, home made, adică roşii, castraveţi, şuncă, brânză de capră, măsline, ulei de măsline, piper. Aşa fac eu salata.





Creveţi şi şampanie, mănânci şi bei de nu te mai opreşti. Nevastă'mea îmi reproşează întotdeauna că de ce nu cumpăr două pungi de creveţi. Păi suntem milionari? E 60 de lei punga, iar şampania 24 de lei. Vrei să ne coste 150 lei o cină de doi acasă? Creveţii îi mănânci ca pe seminţe şi rămân mormane de carcase în urma ta, iar paharul de şampanie e unsuros pe picior de câte ori l-ai dus la gură cu mâinile murdare de la crustacee. Şi nu uitaţi că şampania se poate bea oricând, nu doar la aniversări alături de tort. Să specificăm că noi am băut de fapt un vin spumant, dar lumea în popor tot şampanie spune.





Aşa ne petrecem noi vara din punct de vedere culinar, pentru că nici nu merită să mănânci acum porc ori preparate greoaie. Sper ca această scriere să atragă multă lume din google şi de asemenea să am multe comentarii pertinente la acest subiect. Iar când mergeţi în Bulgaria, căutaţi neapărat cele două vinuri despre care am scris aici.

marți, 16 iunie 2015

Domnu' Dan

Domnu' Dan e leat cu mine, dar și-a luat porecla asta de la un țigan, pe vremea când el și prietenă'sa lucrau la o sală de jocuri/internet. Respectivul țigan i-a zis iubitei lui Dan: "Nu știi tu ce joc să-mi bagi, domnu' Dan știe", iar noi, ceilalți prieteni care o ardeam pe la sală jucând Mortal Kombat 3 sau FIFA98, am râs și așa i-am zis de atunci. În ciclul gimnazial, pe la începutul anilor '90, domnu' Dan era tare la matematică, iar severa profesoară Malciu îi dăduse sarcina să controleze copiii din clasă la temă. În pauza dinaintea oricărei ore de matematică, domnu' Dan trecea pe la banca fiecăruia și verifica cu atenție caietul de teme, după care scria pe un carnețel ce probleme nu au fost rezolvate. Nota riguros și amănunțit ce nu făcuse fiecare, deși noi ne rugam de el cu cerul și pământul. Câteodată se mai îndura de noi și ne lăsa să copiem repede temele de pe la un copil mai bun din clasă, ori chiar de la el.

În primii ani de facultate merg cu domnu' Dan la o petrecere la curte. Ne prosteam și noi și mai trăgeam din țigări pe la astfel de întruniri, așa că înainte de petrecere am fost și ne-am cumpărat câte un pachet de țigări, el Camel, iar eu Gauloises Blondes albastru, preferatele mele, cu coif de gal pe pachet. Domnu' Dan auzise de la cineva că dacă bei bere cu lingurița te îmbeți. Din mai puțin de o bere. Nu-i venea să creadă. Nici mie. Voi credeți că vă îmbătați dacă beți bere cu lingurița? Domnu' Dan a încercat asta la petrecere și s-a făcut mort de beat într-un timp foarte scurt. A și vomitat. A zis că nu-i mai trebuie țigări și mi-a dat mie pachetul întreg. În seara aia am fumat două pachete întregi și m-am amețit rău de tot din tutun. Eram prieten cu toată lumea. Privit de dinafară probabil aveam un comportament penibil, dar evident că nu-mi dădeam seama de asta. Era vremea primelor manele și asta se asculta la respectiva petrecere, ținută într-o casă la curte. Adrian Copilul Minune - Într-un colț de mahala. Dansam cu toată lumea și stăteam cu țigareta în colțul gurii. Ochii îmi lăcrimau de la fum, nici nu știam cum să trag bine, dar mă simțeam foarte șmecher. Domnu' Dan privea îngăduitor de pe margine. Îi mai trecuse din răul provocat de băutul berii cu lingurița.

În altă zi mă duc cu domnu' Dan care abia își luase carnet să-l luam pe tatu'su de la serviciu. Tatăl era cu chef și a cumpărat niște beri la cutie și ne zice: "Mergem pe la nea Cornel să vadă și el că ai carnet.". Nea Cornel era un unchi bun de-al tatălui. Dacia 1310 ne poartă cu zburdălnicie pe arterele atunci libere ale Bucureștiului, iar tatăl face o remarcă care ne va rămâne pururi în minte: "Dacia e o mașină care te îndeamnă la viteză.". Ajungem la nea Cornel și tatăl intră fălos pe ușă. Se pupă cu batrânul și-i spune că i l-a adus pe Dănuț, să-l mai vadă, moment în care nea Cornel se repede la mine, mă îmbrățișează, mă pupă și-mi spune: "Dănuțică, dar ce mare te-ai făcut!", iar pe bietul domnu' Dan, rămas în ușă nici nu-l bagă în seamă. Bem bere cu nea Cornel, mai puțin domnu' Dan care stătea stingher într-un colț, abținându-se de la băutură ca orice șofer începător ori avansat. Până la plecare află și nea Cornel care este adevărata sa rudă, dar cu toate astea mă mai pupă o dată. În mașină, pe drumul de întoarcere, tatăl mai scoate o bere pe care o face poștă împreună cu mine, în timp ce fiul conduce cu viteză către casă.

joi, 11 iunie 2015

Predeal

Vine turistul străin, se dă jos din tren, iar la primul contact cu renumita staţiune ce vede? Nişte litere sparte. Păi aşa se face turismul într-una din cele mai renumite staţiuni ale noastre? Şi zice turistul: "Dobitoci şi nesimţiţi sunt românii ăştia".





Eram pe lângă gara din Predeal în noiembrie 1995, elev la liceu plecat alături de câţiva colegi într-un week-end la munte. A trecut un om pe lângă noi şi ne-a zis: "Azi a murit Coposu". Nu m-am priceput vreodată la politică, dar atunci ştiu că m-am emoţionat şi mi-a părut rău. Iar săptămâna următoare la ora de istorie cu renumitul profesor Mugur Moş am făcut o paralelă între poezia lui Macedonski, "Noaptea de decemvrie", şi destinul lui Coposu. Profesorul, om cu inima mare, la ora căruia cu doi ani înainte ţinusem moment de reculegere pentru Ayrton Senna, fusese cu flori la sicriul lui Coposu şi s-a impresionat de ce i-am spus. Mi-a dat un 10, iar el dădea numai 9 cea mai mare notă. Sigur, am avut şi profesori care erau anti Coposu. Căutaţi şi citiţi despre tovarăşa Stere care simpatiza cu Iliescu.

Voi aveţi amintiri din Predeal?

luni, 8 iunie 2015

Diferențe

Ne aflăm în Parcul Bordei, zona de Nord a capitalei. Locul de joacă pentru copii. Nevastă'mea îmi spune: "Dacă vrei să vezi cât de bogați sunt oamenii, uită-te la picioarele lor!". Așa este, încălțările fac dovada bunăstării mai ales la cei mici, pentru că nu oricine își permite să cumpere copilului o pereche de ghete în valoare de 300 lei, care oricum vor fi purtate maxim un sezon. Ne amestecăm printre părinții cu ținute impecabile și-i studiem, din când în când aruncând câte un ochi și spre copilul nostru cel mare care se joacă liniștit, nefacând distincția între bogăție și sărăcie. Adică lui i se pare la fel și într-un parc din sudul orașului și în unul din nord. Într-o vreme îi credeam pe corporatiști, ori cel puțin pe șefii sau directorii corporatiștilor oameni bogați. Nu, ei sunt doar niște sclavi ordinari pe plantație. Corporatiștii sunt încă la birou în timp ce adevărații bogați, lipsiți de griji, sunt în parc cu copiii lor. Părinți care se îmbracă cu haine de firmă și miros a parfumuri bune, parinți cu carucioare de 7500 lei. Poate sunt copiii de bani gata ai foștilor securiști care au furat țara după '90, iar acum a venit rândul să aibă și ei copii. Altfel de unde atâta bogăție? De unde au oamenii mașini de 80000 euro? Românul mediu muncește toată viața pentru banii ăștia. Bogăția realizată de un om pentru câte generații ajunge? Vor mai veni în viitor comuniștii să confiște averi?

Din Parcul Bordei urcăm pe pod spre Pipera și vedem de-o parte și de alta corporațiile. Micul orășel format din clădiri de birouri. Nevastă'mea îmi spune: "Mai știi? Parcă suntem la Katowice.". "Da, doar că pe acolo trecea autostrada cu patru benzi pe sens.". Facem dreapta la giratoriul cu Mc și dăm peste bariera de la calea ferată lăsată. Așteptăm 20 de minute, timp în care trec trei trenuri, personalul de Fetești și două marfare. Șoferii așteaptă deosebit de liniștiți. E finalul unei zile obositoare de muncă și sunt resemnați în fața acestei așteptări. Majoritatea au oprit motoarele. Nici nu mai au puterea să iasă din mașini. Unii sunt îmbrăcați la costume. Probabil lucrează în micul orășel corporatist lăsat în urmă. Se uită în gol sau trag din țigări. Ajung acasă târziu și n-au timp de ieșit cu copiii în parc. Se vor revanșa în week-end, aglomerând excesiv parcurile din sudul orașului, în special Orășelul Copiilor.

joi, 4 iunie 2015

Chuck Palahniuk - Jurnal

Închipuiți-vă că aveți o casă de vacanță unde mergeți de 2-3 ori pe an. Iar într-o zi când ajungeți constatați că lipsește sufrageria sau bucătăria. În locul ușii acum e un perete zidit. E opera lui Peter, meșterul care a lucrat acolo, iar acum zace în comă la spital în urma unei sinucideri nereușite. Proprietarul sparge zidul și găsește scrise cu vopsea tot felul de mesaje ciudate. Sună la Misty, nevasta lui Peter să se plângă și cam așa începe această carte bizară semnată de Chuck Palahniuk, care pe vremea forumurilor, în urmă cu vreo 10-15 ani era considerat Ryu Murakami al Americii, ori Ryu era considerat Palahniuk al Japoniei, nu mai știu. E foarte inteligent acest Palahniuk, dar și foarte nebun, chiar psihopat, iar asta își pune din plin amprenta pe literatura lui, una care va fi considerată grotească ori scârboasă de cititorii puțin mai sensibili. Autorul spune: "Marii artiști sunt niște invalizi de primă mână" și aici probabil se include și pe sine, deși face referire la monștri sacri ai artei precum Michelangelo, Goya, El Greco, Frida Kahlo, etc. Fiecare cu handicapul lui, care l-a ajutat să creeze. Oamenii normali nu pot fi artiști de primă mână. Mi-a plăcut partea asta din carte, unde sunt descrise handicapurile fiecărui artist.  Povestea o are în centru pe Misty, o stundentă care abandonează Școala de arte, ajungând peste ani o chelnăriță obscură la un hotel. Ne mai spune cartea că Misty e o batoză slinoasă, obeză împuțită, așa că nu știu ce fel de angajator ține pe postul de chelnăriță o asemenea femeie. Nu știm și nici nu contează. Acțiunea evoluează în genul lui Palahniuk, dar sincer nu e nici pe departe la fel de interesantă ca cea din Fight Club sau Sufocare, cele două cărți ale autorului pe care le citisem mai demult. M-a cam obosit proza asta încâlcită și tot citeam și mi se părea că acțiunea nu evoluează prea mult, iar la final parcă am avut în față un thriller de categorie B, ceva în genul celor parodiate de Tarantino. Eu nu vă recomand această carte. Sunt altele mult mai interesante de citit.

luni, 1 iunie 2015

ce am citit în mai

de Ionescu
 
acum niște ani mă îndreptam dinspre piața crângașului către stația lui 41 de la lacul morii, tot accesând internetul pe telefonul mobil ca să aflu cine a luat premiul nobel pentru literatură. era ora la care trebuia să se dea marele anunț, iar murakami era favorit la pariuri. numai că am primit un sms care îmi spunea că ”dacă nu ți-aș fi zis eu de mo yan azi te întrebai cine e”. semnat de pretenul dvs gabriel. în adevăr, sorgul roșu îmi fusese recomandat cu vreo 2 ani anterior. nu m-a impresionat prea mult, așa că alte cărți ale chinezului nu am mai citit. dar am văzut de curând în românia literară ceva despre țara vinului. intrigă polițistă, postmodernism, nu știu ce, ia să achiziționez acest volum, mi-am zis. un fel de ilf și petrov după administrare de halucinogene. pe de o parte avem romanul-bază, despre un anchetator care sosește în țara vinului (cred că vin, așa cum e folosit cuvântul în carte, nu se referă neapărat la o băutură obținută exclusiv din struguri) pentru a ancheta posibile cazuri de canibalism. este îmbătat, jefuit, bătut, împușcat etc, lucrurile devin din ce în ce mai onirice de la un capitol la altul. pe de altă parte, avem corespondența între o versiune ficționalizată a lui mo yan și un doctor în oenologie, scriitor aspirant, care îi trimite maestrului încercările sale literare (încă nu se inventaseră blogurile, așa că omul se dorea publicat în ceva reviste literare). în fine, pe de a treia parte avem și povestirile acestui oenolog, care ajung să îl influențeze și pe mo yan la scrierea romanului (bază, cum i-am zis, în lipsă de idei & studii). asiaticii sunt mai greu de înțeles, e o carte ciudățică, dar de nota 10. 

romanele maestrului umberto eco îmi sunt cunoscute toate, și toate îmi plac. din acest motiv nu îl puteam rata pe numărul zero. poate ultimul? cine știe. în tot cazul, cel mai scurt și cel mai ușor de citit. un om se trezește-ntr-o dimineață de iunie 1992 (cu câteva zile înainte să înceapă campionatul european, ca să fim exacți) și constată ca nu-i curge apa la ghivetă gen. păi de ce?, cum s-ar întreba gabriel. păi pentru că era închis robinetul de sub chiuvetă. de aici concluzia că cineva i-a intrat în casă în timpul nopții, căci el era sigur că nu s-a băgat acolo jos. în continuare aflăm cum și-a petrecut personajul ultimele luni dinainte de incident și de ce nu era de mirare ca cineva să-i fi încălcat proprietatea. e vorba despre o teorie a conspirației legată în principal de moartea lui mussolini, dar și de moartea lui aldo moro sau a papei ioan paul întâi. acțiunea se petrece în redacția unui ziar care va urma să apară și care deocamdata e în probe, gen. tot vă întrebați de ce i-ar fi închis apa cineva care a intrat clandestin în casă? păi pentru că robinetul picura și zgomotul era enervant. vă mai întrebați poate dacă de toată teoria conspirației se cam alege praful, ca în pendulul lui foucault (deși e un final ambiguu acolo din câte rețiu)? păi citiț, nu vă ia mai mult de 3 ore. 180 de minute. 10800 de secunde pentru nota zece.

pe cristian preda îl știți de la tv. băsistul ăla care era o voce critica în pedeu. a scris o carte acuma, 25 de ani de democrație și cîteva sute de partide, sau cam așa ceva. speram la ceva mai mult, de aia am luat cartea. e doar o înșiruire a tuturor partidelor & alianțelor care au avut candidați în alegerile ultimilor 25 de ani (chiar în ziua când scriu asta se împlinesc 25 de ani de la primele alegeri) și a rezultatelor obținute. nota zece pentru efort și valoarea documentară.

cartea cu pești a lui gould, de richard flanagan mi-am cumpărat-o pen'că am văzut ca autorul a luat un mare premiu, booker, cred. pentru alt volum, care nu e tradus încă. despre cartea cu fish se vorbește prin oraș că e rău tradusă. o fi chiar dezastruos tradusă, dar mie mi-a(u) plăcut. și traducerea, și cartea. e plin de dume gould ăsta, personaj real altminteri, pozele din carte sunt desenele lui de pușcăriaș în tasmania primei jumătăți a secolului xix. îl mai cheamă și ca pe basistul (basist, nu băsist) de la faith no more. apropo, faith no more au un nou album, după 18 ani aproximativ. bagă gould ăsta, deținutul, citate din sartre, din joyce, borges și cine știe din câți alții. din nou gabriel: păi de unde știa el în tasmania anilor 1820-30 de scriitori ai secolului 20? păi cine a zis că știa de ei, poate ei l-au citat pe gould. de fapt cred că despre asta e vorba în carte: viață & literatură, realitate & ficţiune, autor & personagii. o carte care foarte probabil va fi în jumătatea de top ten de la jumătatea anului.

legea copiilor, de ian mcewan. nu puteam rata noul volum al maestrului. ca și eco, mcewan vine cu o carte scurtă. despre tinerețe şi incertitudinile sale, despre iehovişti şi transfuzii sanguine, despre dificultățile unei căsnicii vechi, despre hotărâri judecătoreşti definitive. cam telenovelistic roman. ce chestie, am priceput metafora crăcii de copac rupte de furtună. deci e simplă, deci e în plus. zece.

'putea să-şi contracte păsărica după bunul plac (când domol, cu uşoare presiuni irezistibile, când cu mici zguduituri şirete şi neastâmpărate)'. păi cine mai vorbește cu atâta drag despre păsările mici? desigur, michel houellebecq, în supunere. vorba maistrului breban, literatură de pi2dă, pu1ă şi mai ales anus. poate credeţi că ştiți povestea, deşi nu asta e ideea principală a cărţii- franța alege în 2022 un preşedinte islamist (turul 2 contra duamnei marine le pen). bine, nu un susținător al terorismului, nici pe departe. dar ceva schimbări evident că sunt, mai cu seamă în învățământ, domeniul eroului cărții. omul se trezeşte dat afară din slujba de prof, cu o pensie babană ce e drept, fiindcă nu era musulman. mă gândeam să fac şi eu o scriere despre cum ajunge preşedinte la noi reprezentantul minorității lipovene, dar îmi dau seama că românia a trecut prin ceva similar cu ce descrie houellebecq aici. păi da, când au venit comuniştii & trebuia să te dai cu ei ca să ai o poziție bună în societate. interesantă comparație tocmai am făcut, nu? în finalul cărții, eroului nostru i se oferă din nou funcția de prof, era totuşi un nume mare în domeniul său, aşa că se gândeşte serios la convertire. dă impresia că nu atât pentru slujbă cât pentru perspectiva de a avea trei neveste. tinerele şi bune toate, aşa cum e asigurat că i se cuvin unui prof univ. căci îi plăcea tare mult să fut3, aşa cum veți descoperi înfiorați şi voi, când veți citi acest roman de nota zece. (ne aduce aminte de convertirea lui tim whatley la iudaism. vezi seinfeld.)

am mai citit două povestiri de cortazar. funigei, care a inspirat filmul blow up (dar tare pe departe, nu vă gândiți că apar jimmy page sau jeff beck în carte) şi sfârşitul jocului, care l-a inspirat pe mircea cărtărescu să scrie rem. splendide short stories. şi am recitit tlön, uqbar, orbis tertius. de borges. excelentă short story. o ştim cu toţii, presupun. gata