Se afișează postările cu eticheta Amalia Crăciun. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Amalia Crăciun. Afișați toate postările
luni, 4 martie 2013
Joburi moderne
Pe vremuri am avut o colegă numită Amalia Crăciun, inspector de resurse umane la firma la care lucrez. De fapt cu ea am ţinut interviul de la angajare, iar apoi am devenit colegi, prieteni şi treptat chiar mai mult de atât. Într-o seară oarecare, la ea în apartament, am ascultat Sonic Youth, am băut vin scump, ne-am sărutat cinci minute în continuu, i-am atins ţâţele şi i-am văzut pizda. Am fost foarte aproape de a face sex cu Amalia Crăciun, inspector de resurse umane. Atunci a fost singura ocazie pentru că la scurt timp Amalia Crăciun a părăsit lumea celor vii, mergând în împărăţia drepţilor. Au trecut câţiva ani de atunci şi merg uneori la cimitir în satul ei natal pentru a-i aprinde câte o lumânare. În vremurile când Amalia Crăciun lucra ca inspector de resurse umane era foarte uşor să-ţi găseşti de lucru, iar interviurile erau floare la ureche. Lumea putea aplica oricând pentru un post la care să se priceapă. În prezent nu prea mai poţi aplica pentru un job obişnuit şi chiar e mare lucru dacă înţelegi ce anume se cere de la tine ca şi angajat. Câţi dintre cititorii acestui blog ar putea lucra ca Developers JS/PHP/MYSQL? Cine ştie cu ce se ocupă un MIS Analyst? Dar un iOS Engineer? Ce trebuie să cunoşti ca să ajungi Linux sysadmin? Sigur, rămân variantele casieră la Mega Image sau agent de pază, adică bodyguard cum se zice pe la noi. De fiecare dată când aud cuvântul bodyguard nu mă gândesc la celebrul film cu Kevin Costner, ci la nu mai puţin celebrele versuri: "Curva şi-n mormânt când intră, intră cu faţa sucită/ Tot mai are un cuvânt şi de-acolo din mormânt:/Fraiere te-am înşelat, cât ai fost tu arestat/C-un bodyguard de pe ştrand, c-un bodyguard de pe ştrand/ L-am băut şi l-am mâncat, năravul nu l-am uitat....". Sigur, Amalia Crăciun nu a rostit aşa ceva din mormânt, pentru că nu era curvă. Versurile astea sunt dintr-o melodie lăutărească. Asistăm aşadar, în anii '10, la o piaţă a muncii mai puţin înţeleasă de generaţia noastră. Sunt probabil joburi pentru pokemoni, pentru acei oameni cu piercinguri în buză de care ne speriem în tramvai.
miercuri, 6 iulie 2011
Drumul către uzină
Într-o seară geroasă de iarnă, nu cu mult înainte de moartea ei suspectă, discutam împreună cu Amalia Crăciun într-un local micuţ, ascuns de privirile necunoscătorilor în arta culinară. Încă o zi obositoare de muncă se terminase şi pentru câteva momente uitarăm cu totul de corporaţie şi dead line-uri, relaxându-ne la una din cele trei mese ale cârciumioarei. Noi nu eram un cuplu de îndrăgostiţi, dar ospătarul ne aprinsese o lumânare la masă. Cine s-ar fi gândit că peste puţin timp lumânările vor arde lângă coşciugul Amaliei Crăciun? Dar aşa este viaţa omului, nu poate şti nimeni când se termină. Amalia Crăciun stătea în faţa mea şi nu se gândea la moarte câtuşi de puţin. Mâncam din preparatele scumpe şi ne udam buzele cu vin roşu din podgoria Miniş, abordând un subiect cât se poate de serios. Oare pe vremea lui Ceauşescu, un om singur putea întreţine relaţii sexuale mai uşor decât în prezent? Era mai lesne să-ţi găseşti perechea pentru o partidă de amor trecător, de sex fără obligaţii? Amalia Crăciun mi-a istorisit o întâmplare din tinereţile tatălui ei:
Taică'miu muncea la uzină şi era în obligaţia lui de muncă să ajungă primul şi să aprindă luminile în hală. Uzina era şi încă mai este situată la periferia oraşului, doar că atunci era chiar în câmp. Spune el că mergea pe cărare spre muncă, pe câmp prin iarbă şi prin întuneric pentru că soarele mai avea ceva până apărea la orizont. La un moment dat în faţă apare cineva, mai instinctiv mai după forme îşi dă omul seama că este vorba de o femeie. Ajung faţă în faţă şi el premeditat îşi repede o mână pe sânii femeii, adică ţâţele ei. Ea nu are nicio reacţie, atunci el o pune jos şi îi ridică fusta şi îşi vede de treabă cu tot acordul ei pentru că mergeau lucrurile de la sine. Se termină rapid treaba şi fără să irosească niciun cuvânt fiecare îşi încheie nasturii, îşi acoperă ruşinea, adică organele genitale, şi pleacă. El la muncă în uzină, ea acasă de la munca în uzină. Ăştia doi oameni nu s-au văzut la faţă pentru că era încă întuneric afară şi n-au spus un cuvânt pentru că până la urmă ce era de zis?
Taică'miu muncea la uzină şi era în obligaţia lui de muncă să ajungă primul şi să aprindă luminile în hală. Uzina era şi încă mai este situată la periferia oraşului, doar că atunci era chiar în câmp. Spune el că mergea pe cărare spre muncă, pe câmp prin iarbă şi prin întuneric pentru că soarele mai avea ceva până apărea la orizont. La un moment dat în faţă apare cineva, mai instinctiv mai după forme îşi dă omul seama că este vorba de o femeie. Ajung faţă în faţă şi el premeditat îşi repede o mână pe sânii femeii, adică ţâţele ei. Ea nu are nicio reacţie, atunci el o pune jos şi îi ridică fusta şi îşi vede de treabă cu tot acordul ei pentru că mergeau lucrurile de la sine. Se termină rapid treaba şi fără să irosească niciun cuvânt fiecare îşi încheie nasturii, îşi acoperă ruşinea, adică organele genitale, şi pleacă. El la muncă în uzină, ea acasă de la munca în uzină. Ăştia doi oameni nu s-au văzut la faţă pentru că era încă întuneric afară şi n-au spus un cuvânt pentru că până la urmă ce era de zis?
luni, 21 martie 2011
Înmormântarea
Amalia Crăciun era moartă. Moartă ca toţi morţii. Stătea în coşciug cu mâinile pe piept sub un fel de pânză dantelată.Coşciugul era aşezat pe masă, în centrul bisericii. Slujba încă nu începuse, toţi cei prezenţi aşteptând preotul. În haine cernite şi cu ochii plini de lacrimi, coana Magdalena aprindea lumânări la căpătâiul răposatei. În jurul mesei pe care era pus sicriul se strânseseră multe coroane de flori, lângă care stăteau rude, prieteni, colegi şi alţi apropiaţi ai Amaliei Crăciun. Sfinţii de pe fresca ştearsă a bisericii priveau nepăsători la această adunare tristă pierdută în atmosfera înecăcioasă şi stătută. Amalia Crăciun era îmbrăcată în rochie de mireasă. Conform credinţei populare aşa trebuie îmbrăcate fetele tinere care nu s-au căsătorit până la moarte. Amalia Crăciun a murit la treizecişitrei de ani şi nu a fost niciodată căsătorită. La fel ca în balada Mioriţa, moartea este văzută ca o nuntă cosmică. Însă Amaliei Crăciun nu-i păsa câtuşi de puţin de aceste chestii, ea fiind acum departe de lumea noastră cu bunele şi relele sale.
Preotul gras şi cu barbă neagră începu trista slujbă a înmormântării la care asistam bulversat. Nu-mi venea să cred că în urmă cu câteva zile dormisem lângă Amalia Crăciun, iar acum ea se pregătea pentru prima noapte în bezna mormântului.Asta e viaţa omului. Trăim, iar mai devreme sau mai târziu ne transformăm în nimic. Îmi părea nespus de rău pentru Amalia Crăciun şi de moartea ei timpurie. La sfârşit cu toţii am mers şi am sărutat-o cu sărutarea de pe urmă şi i-am făcut veşnica pomenire legănând coliva şi vinul, după care eu împreună cu alţi trei bărbaţi am săltat sicriul şi am ieşit din biserică, îndreptându-ne spre cimitir. Cimitirul de lângă parcela lui nea Camfor, parcela cea cu iarbă grasă. Lângă mine, cărând sicriul, se afla şi Ionescu, directorul nostru financiar. Poate că în sinea lui era trist pentru că o chinuise pe Amalia Crăciun cu atâtea situaţii şi predări la termen. Poate se simţea vinovat pentru că-i făcuse viaţa grea atâţia ani. Ori poate că nu se gândea la nimic şi-i dispăruse orice fărâmă de suflet, oamenii ca el fiind mai degrabă roboţi.
Amalia Crăciun a fost înmormântată în primele zile ale primăverii. Printre morminte încă mai erau petice de zăpadă, iar dinspre pădure venea o adiere rece. Preotul a turnat vin peste corpul neînsufleţit, făcând o cruce roşie pe rochia de mireasă a Amaliei Crăciun. M-am întrebat dacă rochia fusese cumpărată special pentru înmormântare ori dacă Amalia Crăciun avea de gând să se mărite. Capacul de lemn al coşciugului a fost bătut în cuie de către gropar şi tot acesta cu ajutorul unei funii şi a unui scripete improvizat a coborât-o pe Amalia Crăciun în groapă. Apoi s-a consumat ultimul act al ceremoniei, cei prezenţi aruncând câte un pumn de pământ în mormântul care la final a fost umplut de către gropar cu ajutorul unei sape.După înmormântare, acasă la coana Magdalena, s-a ţinut un praznic pentru sufletul Amaliei Crăciun, o pomană. S-a băut ţuică din pahărele mici după ce în prealabil s-a vărsat pe jos câte o picătură, s-au mâncat gustări si sarmale, s-a băut vin şi s-a mâncat friptură. Oamenii au început să vorbească de ale viilor, că aşa-i de când lumea, viii cu viii şi morţii cu morţii.
Spre seară, înainte de plecare, m-am dus în cimitir. Soarele scăpăta dincolo de casele satului aruncând cu ultimele puteri câteva raze de lumină peste proaspătul mormânt al Amaliei Crăciun.Încă nu realizam moartea ei şi toate evenimentele petrecute în ultimele zile.Stăteam gândindu-mă la toate câte se petrecuseră, când lângă mormânt îşi făcură apariţia două siluete. Erau elevul Becheru Mihai din clasa a III a D care ţinea în mână un buchet mare de garoafe roşii, urmat de fata din parc îmbrăcată toată în negru. Au aşezat împreună florile pe mormântul Amaliei Crăciun, iar apoi, pentru câteva minute, au stat în linişte cu capul plecat. Terminându-şi momentul de reculegere, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D i-a propus fetei din parc să cânte alături de el una dintre melodiile preferate ale Amaliei Crăciun, aşa ca un ultim omagiu pentru ea.
- Vom cânta a capella, mai adăugă elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
- A capella, bineînţeles, completă fata din parc cu ochii săi mari şi plini de lacrimi. Dar ce melodie?
- Păi nimic nu poate fi mai potrivit cu momentul decât Sonic Youth - Little Trouble Girl, îi răspunse elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
Cei doi se porniră pe cântat cu atâta pricepere şi însufleţire de se părea că lângă mormântul Amaliei Crăciun cântau chiar Sonic Youth. Iar după ce terminară melodia au dispărut fără niciun cuvânt către întunericul spre care lumina de la candelele aprinse lângă crucea Amaliei Crăciun nu răzbătea. Într-un târziu am plecat şi eu din cimitir spre satul şi apoi spre lumea în care Amalia Crăciun era deja o amintire.
Preotul gras şi cu barbă neagră începu trista slujbă a înmormântării la care asistam bulversat. Nu-mi venea să cred că în urmă cu câteva zile dormisem lângă Amalia Crăciun, iar acum ea se pregătea pentru prima noapte în bezna mormântului.Asta e viaţa omului. Trăim, iar mai devreme sau mai târziu ne transformăm în nimic. Îmi părea nespus de rău pentru Amalia Crăciun şi de moartea ei timpurie. La sfârşit cu toţii am mers şi am sărutat-o cu sărutarea de pe urmă şi i-am făcut veşnica pomenire legănând coliva şi vinul, după care eu împreună cu alţi trei bărbaţi am săltat sicriul şi am ieşit din biserică, îndreptându-ne spre cimitir. Cimitirul de lângă parcela lui nea Camfor, parcela cea cu iarbă grasă. Lângă mine, cărând sicriul, se afla şi Ionescu, directorul nostru financiar. Poate că în sinea lui era trist pentru că o chinuise pe Amalia Crăciun cu atâtea situaţii şi predări la termen. Poate se simţea vinovat pentru că-i făcuse viaţa grea atâţia ani. Ori poate că nu se gândea la nimic şi-i dispăruse orice fărâmă de suflet, oamenii ca el fiind mai degrabă roboţi.
Amalia Crăciun a fost înmormântată în primele zile ale primăverii. Printre morminte încă mai erau petice de zăpadă, iar dinspre pădure venea o adiere rece. Preotul a turnat vin peste corpul neînsufleţit, făcând o cruce roşie pe rochia de mireasă a Amaliei Crăciun. M-am întrebat dacă rochia fusese cumpărată special pentru înmormântare ori dacă Amalia Crăciun avea de gând să se mărite. Capacul de lemn al coşciugului a fost bătut în cuie de către gropar şi tot acesta cu ajutorul unei funii şi a unui scripete improvizat a coborât-o pe Amalia Crăciun în groapă. Apoi s-a consumat ultimul act al ceremoniei, cei prezenţi aruncând câte un pumn de pământ în mormântul care la final a fost umplut de către gropar cu ajutorul unei sape.După înmormântare, acasă la coana Magdalena, s-a ţinut un praznic pentru sufletul Amaliei Crăciun, o pomană. S-a băut ţuică din pahărele mici după ce în prealabil s-a vărsat pe jos câte o picătură, s-au mâncat gustări si sarmale, s-a băut vin şi s-a mâncat friptură. Oamenii au început să vorbească de ale viilor, că aşa-i de când lumea, viii cu viii şi morţii cu morţii.
Spre seară, înainte de plecare, m-am dus în cimitir. Soarele scăpăta dincolo de casele satului aruncând cu ultimele puteri câteva raze de lumină peste proaspătul mormânt al Amaliei Crăciun.Încă nu realizam moartea ei şi toate evenimentele petrecute în ultimele zile.Stăteam gândindu-mă la toate câte se petrecuseră, când lângă mormânt îşi făcură apariţia două siluete. Erau elevul Becheru Mihai din clasa a III a D care ţinea în mână un buchet mare de garoafe roşii, urmat de fata din parc îmbrăcată toată în negru. Au aşezat împreună florile pe mormântul Amaliei Crăciun, iar apoi, pentru câteva minute, au stat în linişte cu capul plecat. Terminându-şi momentul de reculegere, elevul Becheru Mihai din clasa a III a D i-a propus fetei din parc să cânte alături de el una dintre melodiile preferate ale Amaliei Crăciun, aşa ca un ultim omagiu pentru ea.
- Vom cânta a capella, mai adăugă elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
- A capella, bineînţeles, completă fata din parc cu ochii săi mari şi plini de lacrimi. Dar ce melodie?
- Păi nimic nu poate fi mai potrivit cu momentul decât Sonic Youth - Little Trouble Girl, îi răspunse elevul Becheru Mihai din clasa a III a D.
Cei doi se porniră pe cântat cu atâta pricepere şi însufleţire de se părea că lângă mormântul Amaliei Crăciun cântau chiar Sonic Youth. Iar după ce terminară melodia au dispărut fără niciun cuvânt către întunericul spre care lumina de la candelele aprinse lângă crucea Amaliei Crăciun nu răzbătea. Într-un târziu am plecat şi eu din cimitir spre satul şi apoi spre lumea în care Amalia Crăciun era deja o amintire.
joi, 17 februarie 2011
Apartamentul Amaliei Crăciun
Apartamentul se află într-un bloc nou construit în ansamblul rezidenţial. Amalia Crăciun a plătit deja doi ani de rate pentru el şi mai are douăzecişitrei. Maşina şi casa cumpărate pe banii băncii pentru care va plăti toată viaţa. Rata de la apartament o va termina la cincizecişişase de ani, iar până atunci va munci zi de zi de la 9 dimineaţa până noaptea târziu. Asta dacă va avea sănătate. Asta dacă va mai avea un loc de muncă şi în viitor. Asta dacă nu va înnebuni într-o zi şi-şi va zbura creierii de atâta deprimare. Oare de ce Amalia Crăciun nu are o relaţie stabilă cu un bărbat? În urmă cu o generaţie la vârsta ei femeile aveau deja copii la şcoală, în ciclul gimnazial.
În apartamentul Amaliei Crăciun miroase a parfum de cameră pulverizat dintr-un dispozitiv la intervale de timp prestabilite. Holul este foarte spaţios, amenajându-şi aici un birou pentru computer, un cuier cu ladă pentru încălţăminte şi chiar maşina de spălat. Câteva perechi de încălţări se aflau în dezordine împrăştiate, dar Amalia Crăciun le-a adunat repede, scuzându-se, şi le-a aruncat în ladă. M-a invitat în sufragerie spunându-mi că vine imediat şi aduce ceva de băut. Sufrageria Amaliei Crăciun este destul de mare, iar primul lucru care îţi sare în ochi este bicicleta medicinală aflată într-un colţ. Acel tip de dispozitiv pe care-l foloseşti des în prima săptămână de la cumpărare, apoi din când în când, iar în final uiţi cu totul de el şi-l laşi în paragină. Aşa părea să fie şi bicicleta Amaliei Crăciun, de ghidonul său stând agăţată o geantă.
- Dacă vrei poţi pune muzică, se auzi Amalia Crăciun de undeva de pe hol.
În biblioteca ce părea din lemn masiv (oare ce salariu are Amalia Crăciun?) două rafturi imense erau ocupate de cd-uri originale. Sub cd-uri se afla o staţie Technics cu amplificator, cd player şi cred că un radio. Am luat un cd la întâmplare de pe unul dintre rafturi, l-am scos din carcasă, am apăsat butonul open/close şi l-am introdus pe suport, după care am apăsat din nou butonul open/close. M-am aşezat pe canapeaua moale şi am început să citesc pe spatele cd-ului. Play. Sunetul a umplut încăperea. Măsuţă de sticlă, covor miţos de culoarea părului de cămilă, o bibliotecă, o canapea şi două fotolii ultra moderne, bicicleta medicinală. Ciudat că apartamentul nu are bucătărie americană, ca toate apartamentele de ultimă generaţie. Dar e mai bine aşa, nu am fost niciodată adeptul unei bucătării americane într-un apartament de bloc din România. Sunetul pluteşte prin întreg apartamentul Amaliei Crăciun. Everywhere it's six-sex-six by luck. Sonic Youth - Dirty Boots, prima melodie de pe albumul Goo. Pe pereţii camerei nu sunt icoane şi nici tablouri. Sunt de un alb imaculat. Amalia Crăciun se aşează surâzătoare lângă mine pe canapea într-o mână având o sticlă de vin roşu, iar în cealaltă două pahare cu picior. Desfac sticla şi torn în pahare. Ciocnim.
- Dacă vrei poţi dormi la mine peste noapte. E cam târziu să mai pleci.
- Da, rămân, dacă nu e deranjul prea mare, i-am răspuns eu formal.
- Păi o să-ţi fac patul pe canapea atunci. Să-mi spui dacă ţi-e somn.
- Nu, încă nu îmi este somn.
Cu siguranţă mi-a spus de aparenţă că îmi face patul pe canapea. Probabil se gândeşte că aş considera-o femeie uşoară dacă mi-ar fi spus că putem dormi împreună în patul ei din dormitor. Am băut vin, am ascultat în întregime albumul Goo şi am discutat banalităţi. Din păcate Amalia Crăciun nu avea nimic de mâncare în afară de câteva conserve şi floricele pentru microunde. Am ales floricelele, deşi probabil sunt cancerigene. Trecuserăm deja la a doua sticlă de vin, când Amalia Crăciun începu să-mi povestească o altă întâmplare ciudată, poate chiar mai ciudată ca povestea lui nea Camfor :
- De această dată personajul este un unchi de-al meu mai îndepărtat. Îl cunosc destul de bine şi nu are nicio treabă omul cu paranormalele, absolut. I s-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Venea el într-o seară de la oraş la ţară, singur cu maşina. Drumul spre sat, care este situat pe un vârf de deal, trece printr-o zonă de vale, pustie. Ai câmp pe drepta cu biserica cocoţată pe un deal şi pădure de salcâm pe stânga. În total ai de parcurs un kilometru de pustiu fără să vezi altceva decât biserica ca dovadă că zona e locuită. El a ajuns acolo pe înserat şi a parcurs acest unic kilometru o noapte întreagă. A mers aproape fără oprire cu maşina. Când a oprit, s-a uitat dar nu a înţeles unde e şi încotro să o mai apuce. Oricât a mers înainte şi înapoi nu a ajuns nicăieri până dimineaţa. Atunci abia a ajuns la intrarea în sat, în zorii zilei . Nu-şi explică cum s-a întâmplat şi pe unde a umblat toată noaptea. Omul ăsta nu obişnuieşte să bea, este foarte activ, doarme puţine ore pe noapte. Şi are şi o meserie care îl ţine în priză tot timpul şi mai ales bine ancorat la realitate. Este doctor gastroenterolog şi e foarte bun în meseria lui. A avut câţiva pacienţi importanţi, chiar şi persoane politice.
A doua sticlă de vin era pe terminate, iar Amalia Crăciun a schimbat cd-ul. Nightmares On Wax, albumul Smokers Delight. Muzica asta este foarte asemănătoare cu muzica folosită la filmele semi porno pe care le vedeam în copilărie, sâmbăta după miezul nopţii la televizor.În locuinţe luxoase o femeie îmbrăcată în rochie neagră de seară şi un bărbat în pantaloni de doc şi tricou polo prin care i se văd pectoralii se dezbrăcau şi începeau să facă sex. Coloana sonoră din film era foarte asemănătoare cu muzica realizată de Nightmares On Wax. Stăteam lângă Amalia Crăciun pe canapeaua din sufrageria ei şi eram amândoi ameţiţi de vin. Încercam să-mi imaginez dacă unchiul ei era nebun, ori dacă se rătăcise în drumul spre casă. Dacă nu, era un caz tipic de X-Files.
După ce am terminat a treia sticlă de vin, de comun acord eu şi Amalia Crăciun ne-am sărutat. Cu limba. Timp de peste un minut în continuu. Nu a fost un moment premeditat, dar cred că amândoi aşteptam să se întâmple. Poate a durat mai mult de atât, pentru că deobicei momentele plăcute trec mai repede decât durează cu adevărat. Iar momentele urâte sunt mai scurte decât în realitate. Un om căruia i se ia sânge la spital simte timpul cum se scurge greu, foarte greu şi acul nu mai iese din venă, deşi este posibil ca întreaga operaţiune să dureze zece secunde. Totul e în mintea noastră.
Holul lung se întinde de la ieşirea din sufragerie până la intrarea în baie, pe hol între uşile de la bucătărie şi cea de la dormitor aflându-se biroul cu computerul. În dormitor pe răftuleţe sunt aşezate o mulţime de cărţi, în marea majoritate din colecţia verde Adevărul. Totuşi pe noptieră se află una dintre cărţile lui Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti. Nici urmă de jucării de pluş sau alte copilărisme. Patul făcut ordonat, acoperit cu o cuvertură roşie, în faţa patului o toaletă cu oglindă şi multe cutiuţe pentru machiaj. Farduri, rimel, pudră şi alte lucruri trebuincioase unei femei. Linişte deplină. Trecut de miezul nopţii. Amalia Crăciun mi-a spus să o aştept că se duce până la baie. Dormitorul este o cameră foarte plăcută, fără televizor, doar pentru citit sau dormit. Acum realizez că nici în sufragerie nu există televizor.
Amalia Crăciun s-a întors îmbrăcată în tanga albaştri şi o bluziţă un pic mai lungă decât să-i acopere sânii. Are forme foarte frumoase pentru că este slabă şi s-a păstrat. Totuşi faţa îi trădează vârsta. S-a aşezat lângă mine cu picioarele sub ea şi ne-am mai sărutat o vreme. Când s-a întins pentru a stinge veioza chilotul i s-a depărtat şi am putut să-i văd puţin din despicătura vaginului. Ne-am băgat sub pilota pentru două persoane (oare de ce are o pilotă pentru două persoane cineva care locuieşte singur? oare Amalia Crăciun mai are şi alţi vizitatori?) şi i-am atins sânii, dându-i bluza la o parte. Sânii Amaliei Crăciun sunt moi şi fini la atingere, dar nu sunt exagerat de mari. Doar vedetele porno sunt slabe şi au sânii mari. Amalia Crăciun are nişte sâni grozavi, mi-am spus. În acest moment s-a auzit soneria de la intrare. Oare cine sună la ora 1 noaptea? Amalia Crăciun s-a înfăşurat într-un halat şi s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. Era vecina de la etajul inferior care i-a spus, cu vocea ridicată: "Nesimţito, iar m-ai inundat. De ce nu ştergi apa după ce faci baie? O să te reclam la administrator.". "Bine,bine", a mormăit Amalia Crăciun şi a închis uşa după care s-a întors lângă mine. I-am propus să facem dragoste, dar a spus că nu e momentul potrivit şi mai bine ne-am culca. S-a întors cu spatele la mine şi după o vreme probabil am adormit amândoi.
În noaptea în care am dormit lângă Amalia Crăciun am avut un vis. Mergeam pe coridorul lung din apartamentul ei şi nu puteam ajunge la capăt. Chiar începusem să alerg dar tot nu puteam ajunge la capăt deşi mai era foarte puţin de mers. În capătul coridorului stătea Amalia Crăciun îmbrăcată cu nişte pantaloni mulaţi de ciclist, care îi intraseră în vagin. În partea de sus era goală. Se unduia pe ritmurile melodiei Machine Gun a lui Jimi Hendrix. Din când în când, în ritmul melodiei, Amalia Crăciun se crăcăna, împingându-şi pelvisul în faţă. Pantalonii, asemănători cu cei purtaţi cândva de Santiago Botero, se mulau perfect în vaginul ei. Iar eu încercam să ajung la ea dar nu reuşeam oricât de repede alergam.
În apartamentul Amaliei Crăciun miroase a parfum de cameră pulverizat dintr-un dispozitiv la intervale de timp prestabilite. Holul este foarte spaţios, amenajându-şi aici un birou pentru computer, un cuier cu ladă pentru încălţăminte şi chiar maşina de spălat. Câteva perechi de încălţări se aflau în dezordine împrăştiate, dar Amalia Crăciun le-a adunat repede, scuzându-se, şi le-a aruncat în ladă. M-a invitat în sufragerie spunându-mi că vine imediat şi aduce ceva de băut. Sufrageria Amaliei Crăciun este destul de mare, iar primul lucru care îţi sare în ochi este bicicleta medicinală aflată într-un colţ. Acel tip de dispozitiv pe care-l foloseşti des în prima săptămână de la cumpărare, apoi din când în când, iar în final uiţi cu totul de el şi-l laşi în paragină. Aşa părea să fie şi bicicleta Amaliei Crăciun, de ghidonul său stând agăţată o geantă.
- Dacă vrei poţi pune muzică, se auzi Amalia Crăciun de undeva de pe hol.
În biblioteca ce părea din lemn masiv (oare ce salariu are Amalia Crăciun?) două rafturi imense erau ocupate de cd-uri originale. Sub cd-uri se afla o staţie Technics cu amplificator, cd player şi cred că un radio. Am luat un cd la întâmplare de pe unul dintre rafturi, l-am scos din carcasă, am apăsat butonul open/close şi l-am introdus pe suport, după care am apăsat din nou butonul open/close. M-am aşezat pe canapeaua moale şi am început să citesc pe spatele cd-ului. Play. Sunetul a umplut încăperea. Măsuţă de sticlă, covor miţos de culoarea părului de cămilă, o bibliotecă, o canapea şi două fotolii ultra moderne, bicicleta medicinală. Ciudat că apartamentul nu are bucătărie americană, ca toate apartamentele de ultimă generaţie. Dar e mai bine aşa, nu am fost niciodată adeptul unei bucătării americane într-un apartament de bloc din România. Sunetul pluteşte prin întreg apartamentul Amaliei Crăciun. Everywhere it's six-sex-six by luck. Sonic Youth - Dirty Boots, prima melodie de pe albumul Goo. Pe pereţii camerei nu sunt icoane şi nici tablouri. Sunt de un alb imaculat. Amalia Crăciun se aşează surâzătoare lângă mine pe canapea într-o mână având o sticlă de vin roşu, iar în cealaltă două pahare cu picior. Desfac sticla şi torn în pahare. Ciocnim.
- Dacă vrei poţi dormi la mine peste noapte. E cam târziu să mai pleci.
- Da, rămân, dacă nu e deranjul prea mare, i-am răspuns eu formal.
- Păi o să-ţi fac patul pe canapea atunci. Să-mi spui dacă ţi-e somn.
- Nu, încă nu îmi este somn.
Cu siguranţă mi-a spus de aparenţă că îmi face patul pe canapea. Probabil se gândeşte că aş considera-o femeie uşoară dacă mi-ar fi spus că putem dormi împreună în patul ei din dormitor. Am băut vin, am ascultat în întregime albumul Goo şi am discutat banalităţi. Din păcate Amalia Crăciun nu avea nimic de mâncare în afară de câteva conserve şi floricele pentru microunde. Am ales floricelele, deşi probabil sunt cancerigene. Trecuserăm deja la a doua sticlă de vin, când Amalia Crăciun începu să-mi povestească o altă întâmplare ciudată, poate chiar mai ciudată ca povestea lui nea Camfor :
- De această dată personajul este un unchi de-al meu mai îndepărtat. Îl cunosc destul de bine şi nu are nicio treabă omul cu paranormalele, absolut. I s-a întâmplat o chestie foarte ciudată. Venea el într-o seară de la oraş la ţară, singur cu maşina. Drumul spre sat, care este situat pe un vârf de deal, trece printr-o zonă de vale, pustie. Ai câmp pe drepta cu biserica cocoţată pe un deal şi pădure de salcâm pe stânga. În total ai de parcurs un kilometru de pustiu fără să vezi altceva decât biserica ca dovadă că zona e locuită. El a ajuns acolo pe înserat şi a parcurs acest unic kilometru o noapte întreagă. A mers aproape fără oprire cu maşina. Când a oprit, s-a uitat dar nu a înţeles unde e şi încotro să o mai apuce. Oricât a mers înainte şi înapoi nu a ajuns nicăieri până dimineaţa. Atunci abia a ajuns la intrarea în sat, în zorii zilei . Nu-şi explică cum s-a întâmplat şi pe unde a umblat toată noaptea. Omul ăsta nu obişnuieşte să bea, este foarte activ, doarme puţine ore pe noapte. Şi are şi o meserie care îl ţine în priză tot timpul şi mai ales bine ancorat la realitate. Este doctor gastroenterolog şi e foarte bun în meseria lui. A avut câţiva pacienţi importanţi, chiar şi persoane politice.
A doua sticlă de vin era pe terminate, iar Amalia Crăciun a schimbat cd-ul. Nightmares On Wax, albumul Smokers Delight. Muzica asta este foarte asemănătoare cu muzica folosită la filmele semi porno pe care le vedeam în copilărie, sâmbăta după miezul nopţii la televizor.În locuinţe luxoase o femeie îmbrăcată în rochie neagră de seară şi un bărbat în pantaloni de doc şi tricou polo prin care i se văd pectoralii se dezbrăcau şi începeau să facă sex. Coloana sonoră din film era foarte asemănătoare cu muzica realizată de Nightmares On Wax. Stăteam lângă Amalia Crăciun pe canapeaua din sufrageria ei şi eram amândoi ameţiţi de vin. Încercam să-mi imaginez dacă unchiul ei era nebun, ori dacă se rătăcise în drumul spre casă. Dacă nu, era un caz tipic de X-Files.
După ce am terminat a treia sticlă de vin, de comun acord eu şi Amalia Crăciun ne-am sărutat. Cu limba. Timp de peste un minut în continuu. Nu a fost un moment premeditat, dar cred că amândoi aşteptam să se întâmple. Poate a durat mai mult de atât, pentru că deobicei momentele plăcute trec mai repede decât durează cu adevărat. Iar momentele urâte sunt mai scurte decât în realitate. Un om căruia i se ia sânge la spital simte timpul cum se scurge greu, foarte greu şi acul nu mai iese din venă, deşi este posibil ca întreaga operaţiune să dureze zece secunde. Totul e în mintea noastră.
Holul lung se întinde de la ieşirea din sufragerie până la intrarea în baie, pe hol între uşile de la bucătărie şi cea de la dormitor aflându-se biroul cu computerul. În dormitor pe răftuleţe sunt aşezate o mulţime de cărţi, în marea majoritate din colecţia verde Adevărul. Totuşi pe noptieră se află una dintre cărţile lui Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti. Nici urmă de jucării de pluş sau alte copilărisme. Patul făcut ordonat, acoperit cu o cuvertură roşie, în faţa patului o toaletă cu oglindă şi multe cutiuţe pentru machiaj. Farduri, rimel, pudră şi alte lucruri trebuincioase unei femei. Linişte deplină. Trecut de miezul nopţii. Amalia Crăciun mi-a spus să o aştept că se duce până la baie. Dormitorul este o cameră foarte plăcută, fără televizor, doar pentru citit sau dormit. Acum realizez că nici în sufragerie nu există televizor.
Amalia Crăciun s-a întors îmbrăcată în tanga albaştri şi o bluziţă un pic mai lungă decât să-i acopere sânii. Are forme foarte frumoase pentru că este slabă şi s-a păstrat. Totuşi faţa îi trădează vârsta. S-a aşezat lângă mine cu picioarele sub ea şi ne-am mai sărutat o vreme. Când s-a întins pentru a stinge veioza chilotul i s-a depărtat şi am putut să-i văd puţin din despicătura vaginului. Ne-am băgat sub pilota pentru două persoane (oare de ce are o pilotă pentru două persoane cineva care locuieşte singur? oare Amalia Crăciun mai are şi alţi vizitatori?) şi i-am atins sânii, dându-i bluza la o parte. Sânii Amaliei Crăciun sunt moi şi fini la atingere, dar nu sunt exagerat de mari. Doar vedetele porno sunt slabe şi au sânii mari. Amalia Crăciun are nişte sâni grozavi, mi-am spus. În acest moment s-a auzit soneria de la intrare. Oare cine sună la ora 1 noaptea? Amalia Crăciun s-a înfăşurat într-un halat şi s-a dus să vadă ce s-a întâmplat. Era vecina de la etajul inferior care i-a spus, cu vocea ridicată: "Nesimţito, iar m-ai inundat. De ce nu ştergi apa după ce faci baie? O să te reclam la administrator.". "Bine,bine", a mormăit Amalia Crăciun şi a închis uşa după care s-a întors lângă mine. I-am propus să facem dragoste, dar a spus că nu e momentul potrivit şi mai bine ne-am culca. S-a întors cu spatele la mine şi după o vreme probabil am adormit amândoi.
În noaptea în care am dormit lângă Amalia Crăciun am avut un vis. Mergeam pe coridorul lung din apartamentul ei şi nu puteam ajunge la capăt. Chiar începusem să alerg dar tot nu puteam ajunge la capăt deşi mai era foarte puţin de mers. În capătul coridorului stătea Amalia Crăciun îmbrăcată cu nişte pantaloni mulaţi de ciclist, care îi intraseră în vagin. În partea de sus era goală. Se unduia pe ritmurile melodiei Machine Gun a lui Jimi Hendrix. Din când în când, în ritmul melodiei, Amalia Crăciun se crăcăna, împingându-şi pelvisul în faţă. Pantalonii, asemănători cu cei purtaţi cândva de Santiago Botero, se mulau perfect în vaginul ei. Iar eu încercam să ajung la ea dar nu reuşeam oricât de repede alergam.
marți, 1 februarie 2011
Nea Camfor
CÁMFOR s. n. Substanţă organică, incoloră, volatilă, cu miros caracteristic şi cu gust amar, extrasă din lemnul unui arbore exotic (Cinnamonum camphora) sau fabricată pe cale sintetică şi utilizată (sub formă de ulei camforat) în medicină ca stimulent al centrilor nervoşi vasomotori şi al aparatului respirator şi la fabricarea celuloidului. (DEX '98)
Aflat la volanul Citroenului C1 roşu, rulam încet pe drumul de ţară dintre două sate. Ascultam Matty Groves, melodia celor de la Fairport Convention, şi priveam la deluleţele cu urme de zăpadă aflate de o parte şi de cealaltă a şoselei plină de hârtoape, pustie de altfel. În dreapta mea, Amalia Crăciun privea pe geam tăcută, din când în când dându-mi câte o explicaţie succintă despre locurile în care ne aflam. Cum ajunsesem în această situaţie? Foarte simplu. Amalia Crăciun, colega mea de la muncă, trebuia să ajungă la ţară, pentru a-i lăsa unele acte bunicii sale, coana Magdalena. M-a rugat pe mine să o însoţesc şi chiar să conduc maşina, pentru că ea avea o uşoară luxaţie la mâna dreaptă cauzată de o căzătură pe gheaţă şi nu putea manevra vehiculul cum trebuie. Satul coanei Magdalena, aflat pe un deal, era un sat ca oricare altul din această zonă, în principal cu case mici şi sărăcăcioase printre care se zăreau totuşi unele case mai mari, viluţe probabil ale celor ce s-au căpătuit prin oraş, ori poate au furat bani şi au reuşit să construiască. În faţa porţilor câte unii mai aveau şi maşini, în mare majoritate Dacii vechi sau Loganuri.
Ajunşi la destinaţie, am fost prezentat bunicii şi celor câţiva verişori mai mici care-şi dădeau coate şi râdeau, crezând că sunt probabil iubitul Amaliei Crăciun. Chiar şi coana Magdalena a întrebat dacă avem planuri pentru nuntă, dar Amalia Crăciun a schimbat repede vorba şi s-a grăbit să-mi arate curtea şi casa. O gospodărie absolut banală, câteva găini şi un câine. Probabil coana Magdalena este prea în vârstă pentru a ţine mai multe aninale. Spre surprinderea mea, în camera scundă în care am intrat nu am regăsit celebra carpetă cu răpirea din serai, nici ştergare sau farfurii de lut pe pereţi. O încăpere curată, cu mobilă de prin anii '80, covor persan, un tablou cu o pădure iarna, probabil imitaţie ieftină după Shishkin. Am luat loc la masa cu muşama transparentă pusă peste un fel de mileu asemănător celor pe care oamenii le ţineau pe televizoare mai demult. Lângă mine Amalia Crăciun care nu semăna deloc cu cea de la muncă. Părea foarte relaxată în compania rudelor şi uitându-te cu atenţie la ea nu-i dădeai nicidecum treizecişitrei de ani ci mult mai puţin, poate şi datorită faptului că era slabă. Am lăsat-o să vorbească liniştită cu rudele despre diverse situaţii şi personaje doar de ei cunoscute, iar eu m-am bucurat din plin de mâncarea coanei Magdalena.
După prânz am pornit într-o plimbare pe uliţele satului alături de Amalia Crăciun. Era un pic frig, dar îmi făcea plăcere să merg alături de ea. Uite fosta cooperativă, uite casa primarului, uite căminul cultural. Îmi vorbea cu însufleţire despre aceste locuri unde copilărise. Am ajuns şi la biserică, dar aceasta era închisă. Mi-a atras atenţia o casă aflată lângă biserică, dărăpănată şi părăsită, dar se vedea că pe vremuri a fost o casă bine. Amalia Crăciun mi-a spus că există o poveste adevărată despre fostul proprietar, dar este un pic înfricoşătoare. La insistenţele mele a început să-mi povestească :
E o poveste mai veche. Omul din poveste a murit de mulţi ani. Îl ştiam şi eu de când eram mică. Povestea începe cam aşa. Omul ăsta, Camfor îl chema, stătea lângă biserică. Pe la noi oamenii au pământul dat aşa în continuare, adică terenul pe care e casa, livada, lacul, padurea în linie dreaptă. Omul fiind în dreptul bisericii avea terenul în linie dreaptă şi el, dar în imediata continuare a cimitirului. Terenul ăsta era o bună tarla de fâneaţă. Creştea aici un fân foarte bun, gras cum se zice la ţară. Acum dacă e să mă întrebi pe mine sigur vecinătatea cu cimitirul avea o mare legătură cu frumuseţea şi grăsimea fânului. El îl cosea oricum întotdeuna cu drag pentru vitele lui. Cositul fânului este în sine o activitate pretenţioasă dacă e să mă întrebi tot pe mine. Te duci dimineaţa devreme cu coasa la spinare. Ajungi pe locul tău, adică la moşia ta, scoţi piatra, ascuţi coasa, cercetezi locul ca nu care cumva vreun vecin invidios să-ţi fi aruncat pietre sau ceva sârmă pe loc. Dacă purcezi la lucru fără să te asiguri rişti să rupi coasa sau să te tai rapid şi foarte periculos în ea chiar tu singur, pentru că mişcarea este una amplă, undeva la 180°. După ce ai cosit locul, întorci brazdele astea de fân pentru că mai mult ca sigur soarele deja şi-a făcut treaba şi a uscat fânul. Până seara trebuie să mai întorci o dată brazda asta. La ceva vreme, după ce ai tot făcut lucrarea asta de mare fineţe, la o zi, două, trei, după cum îţi este norocul şi dacă nu plouă, duci fânul acasă şi-l pui bine pentru iernatul vitelor. Dacă plouă reiei tot procesul de uscare al fânului de la capăt. În fine, lucru de mare dichis treaba asta cu fânul. Omul nostru s-a dus, a făcut tot ce trebuia făcut şi s-a întors acasă. Mai pe înserat şi-a adus aminte că mai trebuie întors încă o dată fânul ca treaba să fie considerată foarte bine făcută. Aşa că s-a dus pe locul lui şi a luat-o ca de obicei prin cimitir. Oricum probabil că se gândea în sinea lui că şi cimitirul ăsta era tot pe locul lui. Mergea pe acolo ca pe propria bătătură. Undeva mai târziu spre noapte a ieşit din cimitir şi avea o privire fără sens şi fără simţire, probabil de om nebun. Eu nu l-am văzut, l-au văzut alţii. Ce era mai ciudat totuşi este că avea acum părul complet alb. Intrase în cimitir om şi ieşise stafie. Oricum nu a povestit niciodată ce a văzut sau dacă i s-a întâmplat ceva. Fiecare şi-a dat cu părerea. Tot felul de prostii s-au spus. Că l-a apucat de picior mortul cutare cu care mai ştiu ce avea de împărţit, că era Scaraoschi pe acolo plin de păr şi copite şi că ar fi vrut şi el să stea un pic la palavre cu nimeni altul decât cu nea Camfor. Prostii fără număr. Adevărul este că omul ăsta s-a retras din viaţa satului ca şi cum nici nu ar fi fost acolo şi după câţiva ani a murit. Nici nevastă-sa nu a aflat ce s-a întâmplat în seara aia, pentru că n-a avut ce să povestească şi slavă Domnului că de descusut s-au priceput multe muieri să o descoasă. Faza e că noi copiii ne mândream cu el. Era un fel de erou. Iar nepoata lui, care era şi ea cu noi la joacă, era singura care era nehotărâtă dacă să se bucure de întâmplare sau să plângă că bunicul nu mai era deloc cum fusese ieri.
Amalia Crăciun termină de povestit. Mi s-a părut foarte interesant ceea ce s-a întâmplat cu nea Camfor. M-a dus cu gândul la Miu din romanul Iubita mea Sputnik, doar că personajul lui Murakami este ficţiune, iar nea' Camfor chiar a trăit cândva. Oare ce se întâmplase în cimitir? Cine poate ştii?
Ne-am luat rămas bun de la coana Magdalena, care m-a rugat insistent să mai vin pe la ea. Pe drumul spre casă am ales la întâmplare unul din cd-urile cu muzică din torpedoul Citroenului. Steely Dan - Pretzel Logic. Am ascultat tot albumul în tăcere. Nu mai auzisem niciodată de aceşti muzicieni, dar sunau grozav. Rikki don't lose that number mi-a rămas în minte. Când am ajuns în faţa blocului unde locuia Amalia Crăciun, aceasta m-a poftit să urc. Am acceptat. Oare era o invitaţie la sex? Mi-ar fi plăcut.
Aflat la volanul Citroenului C1 roşu, rulam încet pe drumul de ţară dintre două sate. Ascultam Matty Groves, melodia celor de la Fairport Convention, şi priveam la deluleţele cu urme de zăpadă aflate de o parte şi de cealaltă a şoselei plină de hârtoape, pustie de altfel. În dreapta mea, Amalia Crăciun privea pe geam tăcută, din când în când dându-mi câte o explicaţie succintă despre locurile în care ne aflam. Cum ajunsesem în această situaţie? Foarte simplu. Amalia Crăciun, colega mea de la muncă, trebuia să ajungă la ţară, pentru a-i lăsa unele acte bunicii sale, coana Magdalena. M-a rugat pe mine să o însoţesc şi chiar să conduc maşina, pentru că ea avea o uşoară luxaţie la mâna dreaptă cauzată de o căzătură pe gheaţă şi nu putea manevra vehiculul cum trebuie. Satul coanei Magdalena, aflat pe un deal, era un sat ca oricare altul din această zonă, în principal cu case mici şi sărăcăcioase printre care se zăreau totuşi unele case mai mari, viluţe probabil ale celor ce s-au căpătuit prin oraş, ori poate au furat bani şi au reuşit să construiască. În faţa porţilor câte unii mai aveau şi maşini, în mare majoritate Dacii vechi sau Loganuri.
Ajunşi la destinaţie, am fost prezentat bunicii şi celor câţiva verişori mai mici care-şi dădeau coate şi râdeau, crezând că sunt probabil iubitul Amaliei Crăciun. Chiar şi coana Magdalena a întrebat dacă avem planuri pentru nuntă, dar Amalia Crăciun a schimbat repede vorba şi s-a grăbit să-mi arate curtea şi casa. O gospodărie absolut banală, câteva găini şi un câine. Probabil coana Magdalena este prea în vârstă pentru a ţine mai multe aninale. Spre surprinderea mea, în camera scundă în care am intrat nu am regăsit celebra carpetă cu răpirea din serai, nici ştergare sau farfurii de lut pe pereţi. O încăpere curată, cu mobilă de prin anii '80, covor persan, un tablou cu o pădure iarna, probabil imitaţie ieftină după Shishkin. Am luat loc la masa cu muşama transparentă pusă peste un fel de mileu asemănător celor pe care oamenii le ţineau pe televizoare mai demult. Lângă mine Amalia Crăciun care nu semăna deloc cu cea de la muncă. Părea foarte relaxată în compania rudelor şi uitându-te cu atenţie la ea nu-i dădeai nicidecum treizecişitrei de ani ci mult mai puţin, poate şi datorită faptului că era slabă. Am lăsat-o să vorbească liniştită cu rudele despre diverse situaţii şi personaje doar de ei cunoscute, iar eu m-am bucurat din plin de mâncarea coanei Magdalena.
După prânz am pornit într-o plimbare pe uliţele satului alături de Amalia Crăciun. Era un pic frig, dar îmi făcea plăcere să merg alături de ea. Uite fosta cooperativă, uite casa primarului, uite căminul cultural. Îmi vorbea cu însufleţire despre aceste locuri unde copilărise. Am ajuns şi la biserică, dar aceasta era închisă. Mi-a atras atenţia o casă aflată lângă biserică, dărăpănată şi părăsită, dar se vedea că pe vremuri a fost o casă bine. Amalia Crăciun mi-a spus că există o poveste adevărată despre fostul proprietar, dar este un pic înfricoşătoare. La insistenţele mele a început să-mi povestească :
E o poveste mai veche. Omul din poveste a murit de mulţi ani. Îl ştiam şi eu de când eram mică. Povestea începe cam aşa. Omul ăsta, Camfor îl chema, stătea lângă biserică. Pe la noi oamenii au pământul dat aşa în continuare, adică terenul pe care e casa, livada, lacul, padurea în linie dreaptă. Omul fiind în dreptul bisericii avea terenul în linie dreaptă şi el, dar în imediata continuare a cimitirului. Terenul ăsta era o bună tarla de fâneaţă. Creştea aici un fân foarte bun, gras cum se zice la ţară. Acum dacă e să mă întrebi pe mine sigur vecinătatea cu cimitirul avea o mare legătură cu frumuseţea şi grăsimea fânului. El îl cosea oricum întotdeuna cu drag pentru vitele lui. Cositul fânului este în sine o activitate pretenţioasă dacă e să mă întrebi tot pe mine. Te duci dimineaţa devreme cu coasa la spinare. Ajungi pe locul tău, adică la moşia ta, scoţi piatra, ascuţi coasa, cercetezi locul ca nu care cumva vreun vecin invidios să-ţi fi aruncat pietre sau ceva sârmă pe loc. Dacă purcezi la lucru fără să te asiguri rişti să rupi coasa sau să te tai rapid şi foarte periculos în ea chiar tu singur, pentru că mişcarea este una amplă, undeva la 180°. După ce ai cosit locul, întorci brazdele astea de fân pentru că mai mult ca sigur soarele deja şi-a făcut treaba şi a uscat fânul. Până seara trebuie să mai întorci o dată brazda asta. La ceva vreme, după ce ai tot făcut lucrarea asta de mare fineţe, la o zi, două, trei, după cum îţi este norocul şi dacă nu plouă, duci fânul acasă şi-l pui bine pentru iernatul vitelor. Dacă plouă reiei tot procesul de uscare al fânului de la capăt. În fine, lucru de mare dichis treaba asta cu fânul. Omul nostru s-a dus, a făcut tot ce trebuia făcut şi s-a întors acasă. Mai pe înserat şi-a adus aminte că mai trebuie întors încă o dată fânul ca treaba să fie considerată foarte bine făcută. Aşa că s-a dus pe locul lui şi a luat-o ca de obicei prin cimitir. Oricum probabil că se gândea în sinea lui că şi cimitirul ăsta era tot pe locul lui. Mergea pe acolo ca pe propria bătătură. Undeva mai târziu spre noapte a ieşit din cimitir şi avea o privire fără sens şi fără simţire, probabil de om nebun. Eu nu l-am văzut, l-au văzut alţii. Ce era mai ciudat totuşi este că avea acum părul complet alb. Intrase în cimitir om şi ieşise stafie. Oricum nu a povestit niciodată ce a văzut sau dacă i s-a întâmplat ceva. Fiecare şi-a dat cu părerea. Tot felul de prostii s-au spus. Că l-a apucat de picior mortul cutare cu care mai ştiu ce avea de împărţit, că era Scaraoschi pe acolo plin de păr şi copite şi că ar fi vrut şi el să stea un pic la palavre cu nimeni altul decât cu nea Camfor. Prostii fără număr. Adevărul este că omul ăsta s-a retras din viaţa satului ca şi cum nici nu ar fi fost acolo şi după câţiva ani a murit. Nici nevastă-sa nu a aflat ce s-a întâmplat în seara aia, pentru că n-a avut ce să povestească şi slavă Domnului că de descusut s-au priceput multe muieri să o descoasă. Faza e că noi copiii ne mândream cu el. Era un fel de erou. Iar nepoata lui, care era şi ea cu noi la joacă, era singura care era nehotărâtă dacă să se bucure de întâmplare sau să plângă că bunicul nu mai era deloc cum fusese ieri.
Amalia Crăciun termină de povestit. Mi s-a părut foarte interesant ceea ce s-a întâmplat cu nea Camfor. M-a dus cu gândul la Miu din romanul Iubita mea Sputnik, doar că personajul lui Murakami este ficţiune, iar nea' Camfor chiar a trăit cândva. Oare ce se întâmplase în cimitir? Cine poate ştii?
Ne-am luat rămas bun de la coana Magdalena, care m-a rugat insistent să mai vin pe la ea. Pe drumul spre casă am ales la întâmplare unul din cd-urile cu muzică din torpedoul Citroenului. Steely Dan - Pretzel Logic. Am ascultat tot albumul în tăcere. Nu mai auzisem niciodată de aceşti muzicieni, dar sunau grozav. Rikki don't lose that number mi-a rămas în minte. Când am ajuns în faţa blocului unde locuia Amalia Crăciun, aceasta m-a poftit să urc. Am acceptat. Oare era o invitaţie la sex? Mi-ar fi plăcut.
vineri, 28 ianuarie 2011
Viaţa în vremurile Amaliei Crăciun
E noapte de-a binelea când oamenii ies pe poarta companiei, trecând pe lângă oficiul lui nenea Isbăceanu care aproape a adormit de plictiseală. Îndreptându-mă spre staţia autobuzului o zăresc pe Amalia Crăciun încercând să dea zăpada de pe maşină. Ninsese îngrozitor toată ziua, iar maşinile celor ce îşi permiteau să le folosească pentru transportul la serviciu erau sub un strat gros de zăpadă. Am stat un pic privind amuzat cum Amalia Crăciun se străduia fără prea mare succes să cureţe maşina, încălţată total neadecvat cu pantofi cu toc în care probabil îi intrase zăpada. Nici măcar mănuşi sau căciulă nu avea, aşa că mi s-a făcut milă şi am ajutat-o, în schimb primind o călătorie alături de ea.
- Unde mergi ? Te las eu, că-i urât afară.
- Mergi în drumul tău. E ok. Văd eu unde cobor.
Amalia Crăciun are un Citroen C1 roşu. O maşină tipică pentru o femeie, cu mp3 player şi odorizant wunderbaum agăţat de oglindă. Îşi aruncă geanta pe bancheta din spate, îşi pune centura şi pornim la drum.
- Vrei să ascultăm radio sau ai vreo altă preferinţă? Am câteva cd-uri, îmi spune Amalia Crăciun, arătând spre torpedoul micuţului automobil.
- Ce radio asculţi de obicei ?
- Guerrilla.
- E ok.
Maşina se scurge lin pe bulevardele largi luminate electric.Oraşul este sugrumat de traficul infernal. Ora de vârf, iar Amalia Crăciun este destul de nervoasă şi înjură bărbaţii aflaţi în alte maşini, la fel cum de multe ori bărbaţii înjură femeile aflate la volan. Încerc să o calmez şi deschid subiectul:
- Cum e cu munca în companie? Mi-ai spus zilele trecute că nu e chiar aşa cum cred eu.
- Mda, sunt multe de spus. Dacă-ţi povestesc câte ceva, promiţi să rămână între noi?
- Cu siguranţă că între noi rămâne.
- Sunt de opt ani în companie, e ca şi cum aş fi făcut din nou şcoala generală. Doar că atunci mergeam câteva ore pe zi la şcoală şi o făceam doar dacă vroiam. Aici vin zi de zi, zece ore pe zi. Cu doar 21 de amărâte de zile de concediu pe an. Dar ce vorbesc? Sunt zile în care am stat la muncă de la 9 dimineaţa la 9 seara. În unele zile nici nu mă ridic de la birou, nici nu am vreme să mănânc de câtă treabă e. Îl ştii pe Ionescu? E directorul financiar şi se ocupă în mod special de departamentul nostru. E un futut, pur şi simplu un futut. Scuze că vorbesc aşa, dar nu am cuvinte să ţi-l descriu. Au plecat pe capete oamenii din cauza lui. Aş pleca şi eu, dar am rată la apartament. Trebuie plătită...
- Păi vezi? Ai casa ta, văd că ai o maşină, duci o viaţă frumoasă. Alţii stau cu chirie şi merg cu autobuzul toată viaţa. De ce te plângi?
- Pentru că mi-a ajuns.Nu am timp să mă bucur de toate astea. Acasă dorm şi atât. Rareori am timp să mai fac altceva. Să mă văd cu prieteni sau să citesc o carte. Nu e fizic timp. Uite numai cât faci pe drum în traficul ăsta nenorocit. Când ajung acasă sunt ruptă.
- Auzi ? Dar cu nenea Isbăceanu care-i treaba? Pare mult prea deştept pentru un paznic.
- Ştii ce-i cu el? Nenea Isbăceanu e inginer de profesie. Am discutat cu el, are facultate. Construcţii. A lucrat ca inginer, dar institutul unde lucra s-a desfinţat. Nu şi-a mai găsit nimic de lucru. Cine să-l angajeze acum, la aproape 60 de ani? Putea să-şi facă pensie de handicap dacă dădea şpagă, dar omul e prea cinstit. Doar ca paznic şi-a mai găsit de lucru.
- Trist.
- Da, e foarte trist.
La un moment dat am coborât, lăsând-o pe Amalia Crăciun să se îndrepte singură spre apartamentul ei cumpărat în rate, unde pentru câteva ore îşi va găsi odihna, pentru ca mâine să ia totul de la început. Cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, îndeplinirea sarcinilor trasate de Ionescu pentru binele companiei, sandwichul cu pateu de ficat de la prânz, munca până seara târziu şi apoi drumul spre casă prin traficul din oraş. Fără niciun gând bun, fără nicio speranţă. M-am intristat gândindu-mă la ea şi la ce-mi povestise. Şi nenea Isbăceanu merită o soartă mai bună, dar se pare că vremurile îl depăşesc pe nedrept. Prin noaptea capitalistă m-am îndreptat încet către casă. Oare fata din parc are asemenea probleme lumeşti?
- Unde mergi ? Te las eu, că-i urât afară.
- Mergi în drumul tău. E ok. Văd eu unde cobor.
Amalia Crăciun are un Citroen C1 roşu. O maşină tipică pentru o femeie, cu mp3 player şi odorizant wunderbaum agăţat de oglindă. Îşi aruncă geanta pe bancheta din spate, îşi pune centura şi pornim la drum.
- Vrei să ascultăm radio sau ai vreo altă preferinţă? Am câteva cd-uri, îmi spune Amalia Crăciun, arătând spre torpedoul micuţului automobil.
- Ce radio asculţi de obicei ?
- Guerrilla.
- E ok.
Maşina se scurge lin pe bulevardele largi luminate electric.Oraşul este sugrumat de traficul infernal. Ora de vârf, iar Amalia Crăciun este destul de nervoasă şi înjură bărbaţii aflaţi în alte maşini, la fel cum de multe ori bărbaţii înjură femeile aflate la volan. Încerc să o calmez şi deschid subiectul:
- Cum e cu munca în companie? Mi-ai spus zilele trecute că nu e chiar aşa cum cred eu.
- Mda, sunt multe de spus. Dacă-ţi povestesc câte ceva, promiţi să rămână între noi?
- Cu siguranţă că între noi rămâne.
- Sunt de opt ani în companie, e ca şi cum aş fi făcut din nou şcoala generală. Doar că atunci mergeam câteva ore pe zi la şcoală şi o făceam doar dacă vroiam. Aici vin zi de zi, zece ore pe zi. Cu doar 21 de amărâte de zile de concediu pe an. Dar ce vorbesc? Sunt zile în care am stat la muncă de la 9 dimineaţa la 9 seara. În unele zile nici nu mă ridic de la birou, nici nu am vreme să mănânc de câtă treabă e. Îl ştii pe Ionescu? E directorul financiar şi se ocupă în mod special de departamentul nostru. E un futut, pur şi simplu un futut. Scuze că vorbesc aşa, dar nu am cuvinte să ţi-l descriu. Au plecat pe capete oamenii din cauza lui. Aş pleca şi eu, dar am rată la apartament. Trebuie plătită...
- Păi vezi? Ai casa ta, văd că ai o maşină, duci o viaţă frumoasă. Alţii stau cu chirie şi merg cu autobuzul toată viaţa. De ce te plângi?
- Pentru că mi-a ajuns.Nu am timp să mă bucur de toate astea. Acasă dorm şi atât. Rareori am timp să mai fac altceva. Să mă văd cu prieteni sau să citesc o carte. Nu e fizic timp. Uite numai cât faci pe drum în traficul ăsta nenorocit. Când ajung acasă sunt ruptă.
- Auzi ? Dar cu nenea Isbăceanu care-i treaba? Pare mult prea deştept pentru un paznic.
- Ştii ce-i cu el? Nenea Isbăceanu e inginer de profesie. Am discutat cu el, are facultate. Construcţii. A lucrat ca inginer, dar institutul unde lucra s-a desfinţat. Nu şi-a mai găsit nimic de lucru. Cine să-l angajeze acum, la aproape 60 de ani? Putea să-şi facă pensie de handicap dacă dădea şpagă, dar omul e prea cinstit. Doar ca paznic şi-a mai găsit de lucru.
- Trist.
- Da, e foarte trist.
La un moment dat am coborât, lăsând-o pe Amalia Crăciun să se îndrepte singură spre apartamentul ei cumpărat în rate, unde pentru câteva ore îşi va găsi odihna, pentru ca mâine să ia totul de la început. Cafeaua fără zahăr băută pe stomacul gol, îndeplinirea sarcinilor trasate de Ionescu pentru binele companiei, sandwichul cu pateu de ficat de la prânz, munca până seara târziu şi apoi drumul spre casă prin traficul din oraş. Fără niciun gând bun, fără nicio speranţă. M-am intristat gândindu-mă la ea şi la ce-mi povestise. Şi nenea Isbăceanu merită o soartă mai bună, dar se pare că vremurile îl depăşesc pe nedrept. Prin noaptea capitalistă m-am îndreptat încet către casă. Oare fata din parc are asemenea probleme lumeşti?
luni, 24 ianuarie 2011
La bucătăria companiei
Bucătăria companiei, care este mai mult o sală de mese, este destul de mare. Are opt mese de patru persoane şi o masă rotundă mare unde pot încăpea zece persoane. Patru cuptoare cu microunde, două plite electrice, două dozatoare cu fise, unul pentru cafea şi unul pentru sucuri. În spatele sălii este un perete cu o fereastră care dă în spaţiul destinat femeilor de serviciu care au obligaţia să pună la dispoziţia angajaţilor farfurii şi tacâmuri curate. Pe un bufet se pot găsi şerveţele, scobitori, sticle cu muştar sau ketch-up, ulei, oţet, sare şi piper. Lângă acest bufet este un dozator de apă plată Cumpăna.În această incintă aflată la subsol mănâncă zi de zi corporatiştii, printre care şi Amalia Crăciun. Încăperea este plasată strategic la subsolul companiei pentru ca cei de afară să nu poată vedea oamenii în costume şi cămăşi înfulecând fasole cu cârnaţi, cartofi prăjiţi cu pulpă de pui ori poate kebab, hamburgeri sau pizza. Din afară trebuie să se vadă decenţă, profesionalism, frumuseţe. La bucătăria companiei se întrepătrund zeci de mirosuri, iar gălăgia tacâmurilor şi a mâncării mestecată este adesea acoperită de vacarmul celor ce discută, a problemelor dezbătute din cele mai varii domenii.
Zilnic, în pauza de masă, o văd pe Amalia Crăciun. Adesea mănâncă împreună cu alte colege, însă astăzi este singură la masă şi cum alte mese sunt deja ocupate mă gândesc să stau lângă ea. În timp ce încălzesc la microunde o porţie rămasă din tagliatelele făcute aseară de fata din parc, trag cu ochiul la Amalia Crăciun. Îşi unge cu pateu de ficat o felie de pâine. Se pare că nu-i place să gătească. Mai mereu am văzut-o mâncând astfel de răcituri, probabil cumpărate de la unul din multele magazine din vecinătate. Ori poate face mai multe cumpărături în week end de la Cora sau Auchan pentru a ieşi mai ieftin? Este îmbrăcată cu pantaloni negri, jeanşi ce pot trece uşor drept pantaloni office, însă neavând eleganţa unor pantaloni de stofă, şi un pulover de asemenea negru prin al cărui anchior se vede o cămaşă albă cu guler lat.
Îi cer permisiunea Amaliei Crăciun de a sta lângă ea la masă. Zâmbeşte la fel de glacial ca la interviu şi îmi face semn să mă aşez, rugându-mă totodată să nu-i mai vorbesc cu dumneavoastră pentru că suntem colegi şi nu este chiar atât de bătrână. Câteva zile mai târziu am căutat în baza de date a companiei şi am aflat că Amalia Crăciun împlinise treizecişitrei de ani cu două luni în urmă. Momentan ea işi unge o altă felie de pâine cu pateu, iar eu încep să mănânc din tagliatelele care şi-au schimbat un pic gustul. Nu vorbim nimic, fiind oarecum amândoi stânjeniţi de această tăcere. Într-un târziu deschide vorba, mai mult din complezenţă, întrebându-mă dacă m-am acomodat cu nou job, dacă îmi plac colegii, dacă sunt mulţumit. Bineînţeles că-i răspund afirmativ, dar nu acesta este adevărul. La masa din spatele meu un bărbat discută cu femeia de lângă el :
- Ai văzut aseară It's a wonderful life? L-au dat ăştia din nou. Cu îngerul. E vechi de tot.
- O,da. Îl văd mereu în preajma Crăciunului.
Din discuţia lor deduc că este filmul la care a adormit aseară fata din parc.Oare Amalia Crăciun l-a văzut?
- Îţi plac filmele, Amalia?
- Nu pot spune că sunt cinefilă, dar mă uit dacă e un film bun.
Vocea ei are un pic de accent şi parcă disting o urmă de căldură. Acum, când nu mai este supusă îndatoririlor de serviciu pare mai blândă, mai umană.Îmi spune că i-a plăcut foarte mult Recviem pentru un vis. De ce? Pentru că este o lecţie tragică despre viaţă. Mi-a mai spus că îi plac şi alte filme, dar momentan nu-şi mai aminteşte niciun titlu.
În companie este un interval de ore fix în care poţi mânca folosindu-te de bucătărie. La capătul intervalului bucătăria se închide, iar femeile de serviciu fac curăţenie. În sala rămăseserăm doar noi, eu şi Amalia Crăciun. Terminasem demult mâncarea şi acum îi povesteam câte ceva despre filmele mele preferate. Amalia Crăciun părea destul de captivată ascultându-mă. Avea genele plăcute la vedere, date cu rimel, iar părul blond prins într-o coadă foarte corectă. În timp ce-i vorbeam despre scena dansului din Pulp Fiction, a intrat nenea Isbăceanu, paznicul. Ne-a spus că peste cinci minute sala de mese trebuie să se închidă. Amalia Crăciun şi-a apropiat faţa de mine şi mi-a spus cu o voce şoptită :
- Ai să vezi, viaţa în companie nu e chiar aşa plăcută cum crezi. Ne auzim. Pa!
- Vorbim. Pa!, i-am răspuns şi m-am ridicat, urmând-o înspre lift.
Ea a luat liftul, iar eu am urcat pe scări până la etajul al doilea. Aceasta a fost a doua întâlnire cu Amalia Crăciun.
Zilnic, în pauza de masă, o văd pe Amalia Crăciun. Adesea mănâncă împreună cu alte colege, însă astăzi este singură la masă şi cum alte mese sunt deja ocupate mă gândesc să stau lângă ea. În timp ce încălzesc la microunde o porţie rămasă din tagliatelele făcute aseară de fata din parc, trag cu ochiul la Amalia Crăciun. Îşi unge cu pateu de ficat o felie de pâine. Se pare că nu-i place să gătească. Mai mereu am văzut-o mâncând astfel de răcituri, probabil cumpărate de la unul din multele magazine din vecinătate. Ori poate face mai multe cumpărături în week end de la Cora sau Auchan pentru a ieşi mai ieftin? Este îmbrăcată cu pantaloni negri, jeanşi ce pot trece uşor drept pantaloni office, însă neavând eleganţa unor pantaloni de stofă, şi un pulover de asemenea negru prin al cărui anchior se vede o cămaşă albă cu guler lat.
Îi cer permisiunea Amaliei Crăciun de a sta lângă ea la masă. Zâmbeşte la fel de glacial ca la interviu şi îmi face semn să mă aşez, rugându-mă totodată să nu-i mai vorbesc cu dumneavoastră pentru că suntem colegi şi nu este chiar atât de bătrână. Câteva zile mai târziu am căutat în baza de date a companiei şi am aflat că Amalia Crăciun împlinise treizecişitrei de ani cu două luni în urmă. Momentan ea işi unge o altă felie de pâine cu pateu, iar eu încep să mănânc din tagliatelele care şi-au schimbat un pic gustul. Nu vorbim nimic, fiind oarecum amândoi stânjeniţi de această tăcere. Într-un târziu deschide vorba, mai mult din complezenţă, întrebându-mă dacă m-am acomodat cu nou job, dacă îmi plac colegii, dacă sunt mulţumit. Bineînţeles că-i răspund afirmativ, dar nu acesta este adevărul. La masa din spatele meu un bărbat discută cu femeia de lângă el :
- Ai văzut aseară It's a wonderful life? L-au dat ăştia din nou. Cu îngerul. E vechi de tot.
- O,da. Îl văd mereu în preajma Crăciunului.
Din discuţia lor deduc că este filmul la care a adormit aseară fata din parc.Oare Amalia Crăciun l-a văzut?
- Îţi plac filmele, Amalia?
- Nu pot spune că sunt cinefilă, dar mă uit dacă e un film bun.
Vocea ei are un pic de accent şi parcă disting o urmă de căldură. Acum, când nu mai este supusă îndatoririlor de serviciu pare mai blândă, mai umană.Îmi spune că i-a plăcut foarte mult Recviem pentru un vis. De ce? Pentru că este o lecţie tragică despre viaţă. Mi-a mai spus că îi plac şi alte filme, dar momentan nu-şi mai aminteşte niciun titlu.
În companie este un interval de ore fix în care poţi mânca folosindu-te de bucătărie. La capătul intervalului bucătăria se închide, iar femeile de serviciu fac curăţenie. În sala rămăseserăm doar noi, eu şi Amalia Crăciun. Terminasem demult mâncarea şi acum îi povesteam câte ceva despre filmele mele preferate. Amalia Crăciun părea destul de captivată ascultându-mă. Avea genele plăcute la vedere, date cu rimel, iar părul blond prins într-o coadă foarte corectă. În timp ce-i vorbeam despre scena dansului din Pulp Fiction, a intrat nenea Isbăceanu, paznicul. Ne-a spus că peste cinci minute sala de mese trebuie să se închidă. Amalia Crăciun şi-a apropiat faţa de mine şi mi-a spus cu o voce şoptită :
- Ai să vezi, viaţa în companie nu e chiar aşa plăcută cum crezi. Ne auzim. Pa!
- Vorbim. Pa!, i-am răspuns şi m-am ridicat, urmând-o înspre lift.
Ea a luat liftul, iar eu am urcat pe scări până la etajul al doilea. Aceasta a fost a doua întâlnire cu Amalia Crăciun.
marți, 18 ianuarie 2011
Interviul
Cu mai bine de un an în urmă am completat un curriculum vitae în format electronic şi l-am trimis unui site responsabil cu ocuparea forţei de muncă. Nu aveam neapărat nevoie de un angajator nou, dar în aceste timpuri este bine să stai mereu în priză. Nu ştii când se iveşte o situaţie mai bună. Oricum, am trimis CV-ul, iar a doua zi am şi uitat de el. În urmă cu câteva săptămâni am fost sunat de o femeie. Mi-a spus că a citit CV-ul meu şi că doreşte să mă cheme la un interviu, dacă sunt disponibil. Am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, spunându-mi să intru la recepţia companiei şi să spun că am interviu cu Amalia Crăciun. Mi-a rămas întipărit în minte acest nume. Amalia Crăciun. La telefon avea o voce plăcută. Oare aşa o fi şi în realitate ca persoană? De cele mai multe ori vocea nu corespunde absolut deloc cu înfăţişarea unei femei, vocile suave aparţinând unor grăsane sau unor ochelariste urâte.Dar pe mine puţin mă interesa aspectul fizic al Amaliei Crăciun. Doar mergeam la un interviu pentru o posibilă viitoare slujbă.
A doua zi, probabil din cauza emoţiei, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la locul stabilit de Amalia Crăciun, aşa că nu-mi rămânea decât să mă plimb puţin prin zonă. De jur împrejur se înălţau blocuri mari de sticlă, corporaţiile. Toate aveau geamuri de sus până jos şi puteam vedea uşor ce se întâmplă la etajele inferioare. În unele încăperi oamenii stăteau la birouri, în faţa calculatoarelor. În alte încăperi se ţineau şedinţe, participanţii stând pe scaune de piele în jurul unei mese ovale. În alte camere cineva dădea explicaţii în faţa unei mici tăbliţe aşezată pe un postament, iar în faţa persoanei respective stăteau câţiva oameni, unii cu fundul pe birou, alţii pe scaune, si ascultau. În majoritatea încăperilor existau bibliorafturi ordonate frumos pe etajere sau în dulapuri. Toţi aceşti bărbaţi îmbrăcaţi în costume elegante şi cu cravată şi toate aceste femei îmbrăcate în taioare scumpe sunt corporatiştii, oameni care lucrează de dimineaţă până seara pentru salarii decente astfel încât să-şi poată cumpăra un apartament în rate pe treizeci de ani, o maşină în rate pe cinci ani, o vacanţă în Grecia şi o ieşire săptămânală la restaurant. Mobilă Ikea, poate o vacanţă la ski în Austria, zilnic sandwichuri de 16 lei de la Paul, cafea de 5 lei de la Snack Attack. Eu doar stăteam şi priveam la aceste unelte ale capitalismului, visând la viaţa lor bogată şi îndestulătoare. Era doar o altă zi friguroasă, iar pe lângă mine treceau oameni şi câini zgribuliţi. Fiecare cu treaba lui, doar eu aşteptând să se facă ora la care aveam să o întâlnesc pe Amalia Crăciun.
În sfârşit, la ora convenită, am intrat în sediul companiei şi la recepţie, aşa cum fusesem sfătuit, am întrebat de Amalia Crăciun. Am fost condus într-o elegantă sală de întâlniri, unde la intrare, lângă uşa formată numai din geam mat şi o clanţă din inox sau aluminiu, scria meeting room. Mi s-a spus să iau loc, iar uşa în spatele meu s-a închis. Eram prea neliniştit ca să stau jos, aşa că am rămas în picioare, lângă geam, studiind camera perfect pătrată, cu o masă pătrată şi patru scaune. Un sunet înfundat şi greu se auzea de la aparatul care încălzea încăperea. Am observat un termometru cu termostat lângă uşă. Arăta 25 de grade Celsius. Fereastra dă spre o curte interioară, dar are geamul mat, spre deosebire de celelalte ferestre ale companiei prin care am privit mai devreme de afară. Nu puteam vedea pe nimeni şi nici eu nu puteam fi privit. M-am gândit că poate sunt camere de vedere agăţate de tavan sau în spatele tabloului de pe unul dintre pereţi şi cineva mă urmăreşte chiar în acest moment. Dar pe tavan era doar un sistem care declanşează alarma în caz de incendiu. Tabloul nu era chiar un tablou în adevăratul sens al cuvântului, ci o hârtie mare şi colorată pusă într-o ramă cu geam. Un afiş. Pe hârtie erau desenaţi doi adulţi, iar între ei un copil în jurul vârstei de doi ani. Copilul îi ţinea de câte o mână pe adulţi. Toţi râdeau, cam ca în pliantele distribuite de sectanţi pe stradă. Sub această fericită familie scria cu litere mari "Avem grijă de primii tăi paşi", iar dedesubt mai scria ceva, dar cu litere mici pe care nu le-am distins. Cea pe care o aşteptam întârzia să apară. M-am aşezat, după ce în prealabil m-am gândit foarte bine pe care din cele patru scaune trebuie să stau. L-am ales pe cel din partea dreaptă a intrării.
Cu o întârziere de zece minute a apărut o femeie îmbrăcată într-un costum bleu marin. Pantaloni, sacou, o cămaşă albă şi o cravată roşu închis. Cravată cum poartă femeile, nu bărbătească. Pantofi cu toc jos, dar pantofii i-am văzut la plecare. A dat mâna cu mine şi ne-am prezentat amândoi. Ea era Amalia Crăciun. Slabă, de înălţime medie, păr blond închis cu firul subţire, trecută de 30 de ani. Faţa ei nu mi-a inspirat nici frumuseţe, nici urâţenie. O persoană obişnuită, pe care probabil o vezi în metrou zi de zi dar pe care nu o remarci niciodată.
A început interviul propriu-zis. Uitasem ce întrebări stupide se pot pune la un interviu. "Descrieţi-vă în cinci cuvinte" sau "Ce vă motivează la un job?" sau "Enumeraţi trei dintre calităţile dumneavoastră care să vă îndreptăţească să ocupaţi poziţia pentru care aţi aplicat" sau, cea mai groaznică "Unde vă vedeţi peste cinci ani?". Încercam să dau răspunsuri cât mai pertinente, deşi întrebările erau jenante. Dar nu era vina Amaliei Crăciun, ea doar respecta şabloanele impuse. Ea este doar un angajat şi îşi face treaba cât poate de bine. M-am gândit că poate are copii acasă şi trebuie să-i întreţină. În acel moment m-am uitat la mâna ei, dar nu am vazut nicio verighetă. Deci e posibil să nu aibă copii. Însă poate are credite de achitat, sau poate îi place să cheltuiască mult pe haine din Mall şi parfumuri franţuzeşti. Nu, nu puteam să o acuz pentru întrebări. I-am răspuns la tot ce m-a întrebat şi am încercat să fiu cât mai sigur pe mine. Am vrut să o privesc în ochi, ştiind că asta denotă siguranţă de sine, însă Amalia Crăciun îmi evita privirea. S-a uitat numai în caietul ei în care nota diverse, probabil pe baza răspunsurilor mele. Interviul a durat fix 15 minute în care aproape numai eu am vorbit. Mi-a spus că în cel târziu două săptămâni voi primi un răspuns, pozitiv sau negativ. Despre salariu vom discuta la un al doilea posibil interviu. Ne-am ridicat amândoi. Mi-a întins din nou mâna. O mână osoasă şi rece, la fel ca zâmbetul formal ce l-a afişat în colţurile gurii. În spatele rimelului ochii îi erau trişti, ori poate doar obosiţi. Am poftit-o să iasă prima din camera de întâlniri, dar a insistat : "După dumneavoastră.". Ne-am luat încă o dată rămas bun şi ea s-a îndreptat spre aripa cu birouri a companiei, iar eu am ieşit. Aceasta a fost prima întâlnire cu Amalia Crăciun.
A doua zi, probabil din cauza emoţiei, am ajuns cu jumătate de oră mai devreme la locul stabilit de Amalia Crăciun, aşa că nu-mi rămânea decât să mă plimb puţin prin zonă. De jur împrejur se înălţau blocuri mari de sticlă, corporaţiile. Toate aveau geamuri de sus până jos şi puteam vedea uşor ce se întâmplă la etajele inferioare. În unele încăperi oamenii stăteau la birouri, în faţa calculatoarelor. În alte încăperi se ţineau şedinţe, participanţii stând pe scaune de piele în jurul unei mese ovale. În alte camere cineva dădea explicaţii în faţa unei mici tăbliţe aşezată pe un postament, iar în faţa persoanei respective stăteau câţiva oameni, unii cu fundul pe birou, alţii pe scaune, si ascultau. În majoritatea încăperilor existau bibliorafturi ordonate frumos pe etajere sau în dulapuri. Toţi aceşti bărbaţi îmbrăcaţi în costume elegante şi cu cravată şi toate aceste femei îmbrăcate în taioare scumpe sunt corporatiştii, oameni care lucrează de dimineaţă până seara pentru salarii decente astfel încât să-şi poată cumpăra un apartament în rate pe treizeci de ani, o maşină în rate pe cinci ani, o vacanţă în Grecia şi o ieşire săptămânală la restaurant. Mobilă Ikea, poate o vacanţă la ski în Austria, zilnic sandwichuri de 16 lei de la Paul, cafea de 5 lei de la Snack Attack. Eu doar stăteam şi priveam la aceste unelte ale capitalismului, visând la viaţa lor bogată şi îndestulătoare. Era doar o altă zi friguroasă, iar pe lângă mine treceau oameni şi câini zgribuliţi. Fiecare cu treaba lui, doar eu aşteptând să se facă ora la care aveam să o întâlnesc pe Amalia Crăciun.
În sfârşit, la ora convenită, am intrat în sediul companiei şi la recepţie, aşa cum fusesem sfătuit, am întrebat de Amalia Crăciun. Am fost condus într-o elegantă sală de întâlniri, unde la intrare, lângă uşa formată numai din geam mat şi o clanţă din inox sau aluminiu, scria meeting room. Mi s-a spus să iau loc, iar uşa în spatele meu s-a închis. Eram prea neliniştit ca să stau jos, aşa că am rămas în picioare, lângă geam, studiind camera perfect pătrată, cu o masă pătrată şi patru scaune. Un sunet înfundat şi greu se auzea de la aparatul care încălzea încăperea. Am observat un termometru cu termostat lângă uşă. Arăta 25 de grade Celsius. Fereastra dă spre o curte interioară, dar are geamul mat, spre deosebire de celelalte ferestre ale companiei prin care am privit mai devreme de afară. Nu puteam vedea pe nimeni şi nici eu nu puteam fi privit. M-am gândit că poate sunt camere de vedere agăţate de tavan sau în spatele tabloului de pe unul dintre pereţi şi cineva mă urmăreşte chiar în acest moment. Dar pe tavan era doar un sistem care declanşează alarma în caz de incendiu. Tabloul nu era chiar un tablou în adevăratul sens al cuvântului, ci o hârtie mare şi colorată pusă într-o ramă cu geam. Un afiş. Pe hârtie erau desenaţi doi adulţi, iar între ei un copil în jurul vârstei de doi ani. Copilul îi ţinea de câte o mână pe adulţi. Toţi râdeau, cam ca în pliantele distribuite de sectanţi pe stradă. Sub această fericită familie scria cu litere mari "Avem grijă de primii tăi paşi", iar dedesubt mai scria ceva, dar cu litere mici pe care nu le-am distins. Cea pe care o aşteptam întârzia să apară. M-am aşezat, după ce în prealabil m-am gândit foarte bine pe care din cele patru scaune trebuie să stau. L-am ales pe cel din partea dreaptă a intrării.
Cu o întârziere de zece minute a apărut o femeie îmbrăcată într-un costum bleu marin. Pantaloni, sacou, o cămaşă albă şi o cravată roşu închis. Cravată cum poartă femeile, nu bărbătească. Pantofi cu toc jos, dar pantofii i-am văzut la plecare. A dat mâna cu mine şi ne-am prezentat amândoi. Ea era Amalia Crăciun. Slabă, de înălţime medie, păr blond închis cu firul subţire, trecută de 30 de ani. Faţa ei nu mi-a inspirat nici frumuseţe, nici urâţenie. O persoană obişnuită, pe care probabil o vezi în metrou zi de zi dar pe care nu o remarci niciodată.
A început interviul propriu-zis. Uitasem ce întrebări stupide se pot pune la un interviu. "Descrieţi-vă în cinci cuvinte" sau "Ce vă motivează la un job?" sau "Enumeraţi trei dintre calităţile dumneavoastră care să vă îndreptăţească să ocupaţi poziţia pentru care aţi aplicat" sau, cea mai groaznică "Unde vă vedeţi peste cinci ani?". Încercam să dau răspunsuri cât mai pertinente, deşi întrebările erau jenante. Dar nu era vina Amaliei Crăciun, ea doar respecta şabloanele impuse. Ea este doar un angajat şi îşi face treaba cât poate de bine. M-am gândit că poate are copii acasă şi trebuie să-i întreţină. În acel moment m-am uitat la mâna ei, dar nu am vazut nicio verighetă. Deci e posibil să nu aibă copii. Însă poate are credite de achitat, sau poate îi place să cheltuiască mult pe haine din Mall şi parfumuri franţuzeşti. Nu, nu puteam să o acuz pentru întrebări. I-am răspuns la tot ce m-a întrebat şi am încercat să fiu cât mai sigur pe mine. Am vrut să o privesc în ochi, ştiind că asta denotă siguranţă de sine, însă Amalia Crăciun îmi evita privirea. S-a uitat numai în caietul ei în care nota diverse, probabil pe baza răspunsurilor mele. Interviul a durat fix 15 minute în care aproape numai eu am vorbit. Mi-a spus că în cel târziu două săptămâni voi primi un răspuns, pozitiv sau negativ. Despre salariu vom discuta la un al doilea posibil interviu. Ne-am ridicat amândoi. Mi-a întins din nou mâna. O mână osoasă şi rece, la fel ca zâmbetul formal ce l-a afişat în colţurile gurii. În spatele rimelului ochii îi erau trişti, ori poate doar obosiţi. Am poftit-o să iasă prima din camera de întâlniri, dar a insistat : "După dumneavoastră.". Ne-am luat încă o dată rămas bun şi ea s-a îndreptat spre aripa cu birouri a companiei, iar eu am ieşit. Aceasta a fost prima întâlnire cu Amalia Crăciun.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)