La sfârşit de an doresc să mulţumesc tuturor cititorilor acestui blog pentru faptul că m-au urmărit, dar mai ales celor ce au comentat şi au particpat interactiv alături de mine la acest proiect. La mulţi ani tuturor şi numai bine în noul an. Şi pentru că Nopţi şi Zile nu este un blog comercial în care se fac postări doar pentru a fi făcute şi pentru a câştiga bani, să vorbim şi despre altceva.
Din nou la Lidl. Nevasta mea aruncă în coş jucării şi haine pentru cel mic fără a ţine cont de preţuri. Păi dacă e aşa, hai să fac şi eu o aroganţă. Cumpăr un vin de 35 de lei, Chateau Le Bernet. Bordeaux, vin premiat. Ajung acasă şi scot paharele de cristal primite de la Eufrosin. Beau vin de 35 de lei într-o zi normală şi mă simt bine. Pe sticlă scrie "Graves". Asta înseamnă "morminte" în limba engleză. Probabil că acest vin te bagă în mormânt. Îmi amintesc melodia celor de la The Smiths, Pretty girls make graves. Apoi îmi amintesc o altă melodie, ascultată în copilărie. D'aia de talcioc. La refren spunea aşa: "Cine îmbătrâneşte omul? Ţuica, vinul şi cu romul. Băuturile spirtoase şi femeile frumoase.".
Vinul acesta franţuzesc este un cupaj de patru vinuri. Beau din el şi de fiecare dată are alt gust. La început mi se pare slab, apoi din ce în ce mai tare. Este un vin mişel, uşor-uşor te fură. Îţi face poftă de mâncare, de vorbă, ca apoi să ţi se facă somn. Aşa sunt vinurile roşii. Dar a fost bun. La trezire fără durere de cap şi cu mintea mai limpede ca deobicei.
luni, 30 decembrie 2013
marți, 24 decembrie 2013
Markus Zusak - Hoţul de cărţi
O poveste foarte frumoasă ce se petrece în Germania nazistă. Cine este naratorul? Moartea! Începe cu 1939, în trenul care o duce pe Liesel Meminger spre un orăşel aflat în apropiere de Munchen, unde va fi preluată de părinţi sociali. Liesel are 10 ani. Fratele ei mai mic moare în tren, Moartea vine să-l ia şi atunci face cunoştinţă cu Liesel pe care o va întâlni şi cu alte ocazii. În acelaşi an, la 1 septembrie, naziştii invadează Polonia şi începe Al Doilea Război Mondial. Pe lângă istoria mică, cea a personajelor din micuţul orăşel unde se va stabili personajul nostru, cartea urmăreşte şi istoria mare, felul în care nemţii de rând au trăit respectiva perioadă. Mi-am amintit de filmul Das Boot regizat de Wolfgang Petersen în 1981, care prezintă războiul prin ochii nemţilor. Ne-am învăţat să vedem acest război din perspectiva americanilor sau britanicilor şi să-i considerăm pe nemţii de rând drept lupi răi. În timp ce războiul este în plină desfăşurare, iar Moartea are o grămadă de treabă, Liesel devine un adevărat hoţ de cărţi (începe până să ajungă la familia adoptivă; fură Manualul groparului). Asta deşi la început habar nu are să citească. Dar iubeşte cuvintele şi cărţile. Uşor, uşor le va putea citi, ajutată de tatăl adoptiv, un zugrav-acordeonist extrem de sufletist. În principal fură cărţi din biblioteca primarului, într-o conjunctură foarte interesantă. Citeşte orice, chiar şi Mein Kampf. Zece capitole, zece cărţi şi o grămadă de întâmplări ce fie m-au făcut să zâmbesc, fie m-au întristat teribil. Cartea este scrisă într-un mod nemaiîntâlnit, spectaculos, modern. Markus Zusak ne oferă un roman rafinat, o carte pretenţioasă dar uşor de citit, plină de scene memorabile şi multe surprize. La începutul anului 2014 va apărea ecranizarea romanului.
Iată o scenă memorabilă din carte! Îl avem pe Rudy Steiner, un băiat din vecini, cel mai bun prieten al lui Liesel. Este fascinat de Jesse Owens, atletul de culoare care a câştigat 4 medalii de aur la Jocurile Olimpice, Berlin 1936. Rudy Steiner se vopseşte pe corp cu cărbune şi merge într-o noapte pe stadionul local, unde îşi închipuie că este Jesse Owens care aleargă în cursa de 100 metri. Aleargă prin noroiul de pe pistă, crezându-se pe Stadionul Olimpic din Berlin, plin cu spectatori ce-l aclamă, îşi comentează evoluţia, iar la final chiar simte o panglică imaginară ce i se rupe de piept, pe linia de sosire.
Sunt multe personaje excepţionale în această carte complexă şi inteligentă. O recomandare foarte, foarte călduroasă. Citiţi-o şi abia apoi mergeţi la film.
Iată o scenă memorabilă din carte! Îl avem pe Rudy Steiner, un băiat din vecini, cel mai bun prieten al lui Liesel. Este fascinat de Jesse Owens, atletul de culoare care a câştigat 4 medalii de aur la Jocurile Olimpice, Berlin 1936. Rudy Steiner se vopseşte pe corp cu cărbune şi merge într-o noapte pe stadionul local, unde îşi închipuie că este Jesse Owens care aleargă în cursa de 100 metri. Aleargă prin noroiul de pe pistă, crezându-se pe Stadionul Olimpic din Berlin, plin cu spectatori ce-l aclamă, îşi comentează evoluţia, iar la final chiar simte o panglică imaginară ce i se rupe de piept, pe linia de sosire.
Sunt multe personaje excepţionale în această carte complexă şi inteligentă. O recomandare foarte, foarte călduroasă. Citiţi-o şi abia apoi mergeţi la film.
sâmbătă, 21 decembrie 2013
La cinema în mall
Evit mallurile. Sunt pline de puşti cordiţi care cheltuiesc aiurea banii părinţilor, de piţipoance, de tot felul de găozari. Mallurile sunt concepute pentru a stoarce bani. Vând haine scumpe cu nimic mai presus de hainele Livergy, Esmara şi Lupilu de la Lidl. Vând produse de tip fast-food pe care le vei mânca alături de mii de oameni, într-o sală de mese uriaşă. Am mai discutat pe acest blog despre proiectul lui Ceauşescu de a face cantine populare în fostele circuri ale foamei. Capitalismul i-a îndeplinit visul.
Evit mallurile, dar am vrut să merg la film, la Hobbitul. Nu înţeleg un obicei social în sala de cinema. De ce lumea trebuie să ronţăie ceva în timpul filmului? Majoritatea oamenilor din sala de cinema mănâncă ceva şi beau sucuri carbo-gazoase. Mă deranjează acest zumzet colectiv. Este un obicei foarte tâmpit împrumutat de la americani. Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut. Ultima tendinţă la cinema este să mănânci nachos. Floricele mănâncă doar săracii sau neavizaţii. Nachos e fiţa acum. Adică chipsuri din porumb servite cu sos de brânză sau sos iute. M-am uitat de curiozitate pe lista de preţuri de la cinematograf. O porţie de nachos şi un suc costă 22 de lei. Trebuie să fii tâmpit să dai banii pe aşa ceva.
Evit mallurile, dar am vrut să merg la film, la Hobbitul. Nu înţeleg un obicei social în sala de cinema. De ce lumea trebuie să ronţăie ceva în timpul filmului? Majoritatea oamenilor din sala de cinema mănâncă ceva şi beau sucuri carbo-gazoase. Mă deranjează acest zumzet colectiv. Este un obicei foarte tâmpit împrumutat de la americani. Americanii-s de vină, futu-i în gură să-i fut. Ultima tendinţă la cinema este să mănânci nachos. Floricele mănâncă doar săracii sau neavizaţii. Nachos e fiţa acum. Adică chipsuri din porumb servite cu sos de brânză sau sos iute. M-am uitat de curiozitate pe lista de preţuri de la cinematograf. O porţie de nachos şi un suc costă 22 de lei. Trebuie să fii tâmpit să dai banii pe aşa ceva.
marți, 17 decembrie 2013
12 întrebări despre cărţi
Leapşa blogeristică. Un fel de completare de oracol din vremurile ciclului gimnazial, începutul anilor '90. Acum pe teme literare. Preluare de pe blogul Andreea Iulia Toma şi de la un comentariu al tovarăşului Ionescu de pe acel blog. Aş vrea să continue această leapşă Eufrosin Potecă. Nu are blog, dar poate lăsa un comentariu la mine pe blog.
1. Prima amintire cu mine citind
Am început să citesc de mic, dar nu mai ştiu cu ce am început. Am să amintesc la această rubrică o carte excepţională primită de la bunicul Florin pe data de 10 octombrie 1987 (Are dedicaţie şi data pusă. Mai scrie că îmi este dăruită mie, căruia îi plac atât de mult poveştile şi a epuizat toate celelalte cărţi. Aveam 8 ani pe atunci şi cred că peste 30 de cărţi cu poveşti). G. Dem. Teodorescu - Basme Române. Editura pentru literatură - 1968. Ediţie îngrijită, prefaţa şi rezumate în limba franceză de Stanca Fotino.
2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Nu punem la socoteală cărţile de poveşti. James Clavell - Changi. Până la vârsta de 12 ani am citit-o de 3 ori.
3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească
Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi
4. Locul meu preferat de citit
Canapelele Ikea.
5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Nu am.
6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare.
peste 100
7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o
Adam Johnson - Povestea lui Jun Do
8. O carte care mi-a schimbat viaţa în vreun fel
Cărţile lui Radu Anton Roman.
9. O carte care îmi place, dar care pare să nu placă nimănui
Nu există aşa ceva. Mă încumet totuşi la un titlu. O carte care mie mi-a plăcut, dar multă lume ar fi scârbită citind-o. Pedro Juan Gutierrez – Regele Havanei. Am scris câteva cuvinte aici.
10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare să o iubească
Florian Filip - Degete mici (Am citit o grămadă de recenzii favorabile, însă eu nu am putut citi din ea mai mult de câteva pagini)
11. O carte care mă intimidează
Thomas Mann - Muntele vrăjit. E aşa de groasă şi am impresia că e scrisă greoi, aşa că mi-e frică să mă apuc de ea. Doar o privesc în bibliotecă din când în când. Îi invidiez pe Toru Watanabe şi pe Oana că au avut curajul să citească această carte.
12. Trei dintre scriitorii mei preferati
Cinghiz Aitmatov, Charles Bukowski, Yasunari Kawabata
1. Prima amintire cu mine citind
Am început să citesc de mic, dar nu mai ştiu cu ce am început. Am să amintesc la această rubrică o carte excepţională primită de la bunicul Florin pe data de 10 octombrie 1987 (Are dedicaţie şi data pusă. Mai scrie că îmi este dăruită mie, căruia îi plac atât de mult poveştile şi a epuizat toate celelalte cărţi. Aveam 8 ani pe atunci şi cred că peste 30 de cărţi cu poveşti). G. Dem. Teodorescu - Basme Române. Editura pentru literatură - 1968. Ediţie îngrijită, prefaţa şi rezumate în limba franceză de Stanca Fotino.
2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Nu punem la socoteală cărţile de poveşti. James Clavell - Changi. Până la vârsta de 12 ani am citit-o de 3 ori.
3. O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească
Nikolai Nosov - Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi
4. Locul meu preferat de citit
Canapelele Ikea.
5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Nu am.
6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare.
peste 100
7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o
Adam Johnson - Povestea lui Jun Do
8. O carte care mi-a schimbat viaţa în vreun fel
Cărţile lui Radu Anton Roman.
9. O carte care îmi place, dar care pare să nu placă nimănui
Nu există aşa ceva. Mă încumet totuşi la un titlu. O carte care mie mi-a plăcut, dar multă lume ar fi scârbită citind-o. Pedro Juan Gutierrez – Regele Havanei. Am scris câteva cuvinte aici.
10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare să o iubească
Florian Filip - Degete mici (Am citit o grămadă de recenzii favorabile, însă eu nu am putut citi din ea mai mult de câteva pagini)
11. O carte care mă intimidează
Thomas Mann - Muntele vrăjit. E aşa de groasă şi am impresia că e scrisă greoi, aşa că mi-e frică să mă apuc de ea. Doar o privesc în bibliotecă din când în când. Îi invidiez pe Toru Watanabe şi pe Oana că au avut curajul să citească această carte.
12. Trei dintre scriitorii mei preferati
Cinghiz Aitmatov, Charles Bukowski, Yasunari Kawabata
luni, 16 decembrie 2013
Pizza buna Sibiu
Intuiţi de ce am ales acest titlu plat. Bineînţeles. Pentru a atrage vizitatori din Google. Mulţi oameni merg la Sibiu şi doresc să mănânce o pizza bună. Dar să citim întreaga poveste. Să vedem şi câteva poze.
Am plănuit o excursie la Sibiu, iar înainte m-am interesat de restaurante bune în oraş. Mi-a atras atenţia Taiji, un restaruant chinezesc. Citisem o cronică favorabilă pe siteul brylu.ro. Am notat adresa în GPS, Bulevardul Victoriei nr 34, aşa că după o vizită prin Păltiniş, am ajuns exact în faţa localului. Înfometat. Am găsit lacăt pe poartă şi nicio urmă de om după gard. În cutia poştală erau pliante de la Metro, neridicate. Am reuşit să zăresc pe unul dintre ele adresa. Bulevardul Victoriei nr 34, Sibiu. Deci eram unde trebuie. Văd un popă pe stradă. Mă duc să-l întreb ce se întâmplă. Popa, omul lui Dumnezeu, mi-a răspuns foarte amabil. Mi-a vorbit cu har.
- Bună ziua, părinte! Sunteţi de pe aici?
- Bună ziua! Da. Cu ce vă ajut?
- Spuneţi-mi, aici nu era un restaurant chinezesc?
- Ba da. Un restaurant foarte bun. Dar s-a închis astă primăvară.
- Pfuu. Ce păcat. Am venit special din Bucureşti ca să mănânc aici.
Îi părea rău şi popii. Se gândeşte puţin, apoi mă întreabă:
- Şi vreţi să mâncaţi undeva bine, nu?
- Păi da.
- Domne, mergeţi în jos pe prima la dreapta şi o să vedeţi o biserică. Noi aici îi spunem Biserica din groapă. Şi cum vă uitaţi la ea o să vedeţi un restaurant cu pretenţie. Foarte bine se mănâncă acolo. Restaurant Cardinal.
- Mulţumesc mult. Acum mă duc. Sănătate! La revedere!
- Doamne ajută!
- Doamne ajută!
Aşadar cobor pe Strada Justiţiei până în dreptul bisericii, pe care o şi pozez. Să vedem poză cu biserica, lângă care este un cimitir.
Lângă cimitir este pensiune şi restaurant Cardinal. Cu sufletul plin de bucurie intru în local, dar un chelnăr cu zâmbetul pe buze mă întâmpină cu următoarele vorbe: "Ne pare rău, dar nu mai sunt locuri". Popa a avut dreptate se pare, aici chiar se mănâncă bine. Ce tristeţe mă apasă. Mă simt învins. Iată că se îndeplineşte ceea ce spunea nevastă'mea. Nu e mâncare, dar sunt bani. Am 400 de lei în buzunar, dar ce să fac cu ei dacă nu am de unde cumpăra mâncare? Urc dealul înapoi, iar nevastă'mea zăreşte firma unui alt restaurant. Se numeşte La Maria. Pe uşă sunt afişate tot felul de reclame care denotă preţurile ieftine din această cârciumă. Să vedem poză cu afişele de pe uşa localului La Maria.
Se pare că este un local unde servesc masa (cui?) studenţii. Ne gândim că ăsta e genul de local unde ia masa Piskeshu. Deşi Piskeshu nu este student. Coborâm treptele spre un subsol. Suntem primiţi. Comandăm pizza. Costă 16 lei. Este deosebită. Nu greşesc dacă o includ în top 10 pizze servite în viaţa mea. Să vedem poză cu pizza şi să punem punct acestei poveşti. Localul se află pe Strada Zaharia Boiu. Dacă eventuali oameni veniţi din google citesc această poveste şi merg la Restaurantul La Maria pentru a mânca o pizza, să-mi lase şi mie un comentariu.
Am plănuit o excursie la Sibiu, iar înainte m-am interesat de restaurante bune în oraş. Mi-a atras atenţia Taiji, un restaruant chinezesc. Citisem o cronică favorabilă pe siteul brylu.ro. Am notat adresa în GPS, Bulevardul Victoriei nr 34, aşa că după o vizită prin Păltiniş, am ajuns exact în faţa localului. Înfometat. Am găsit lacăt pe poartă şi nicio urmă de om după gard. În cutia poştală erau pliante de la Metro, neridicate. Am reuşit să zăresc pe unul dintre ele adresa. Bulevardul Victoriei nr 34, Sibiu. Deci eram unde trebuie. Văd un popă pe stradă. Mă duc să-l întreb ce se întâmplă. Popa, omul lui Dumnezeu, mi-a răspuns foarte amabil. Mi-a vorbit cu har.
- Bună ziua, părinte! Sunteţi de pe aici?
- Bună ziua! Da. Cu ce vă ajut?
- Spuneţi-mi, aici nu era un restaurant chinezesc?
- Ba da. Un restaurant foarte bun. Dar s-a închis astă primăvară.
- Pfuu. Ce păcat. Am venit special din Bucureşti ca să mănânc aici.
Îi părea rău şi popii. Se gândeşte puţin, apoi mă întreabă:
- Şi vreţi să mâncaţi undeva bine, nu?
- Păi da.
- Domne, mergeţi în jos pe prima la dreapta şi o să vedeţi o biserică. Noi aici îi spunem Biserica din groapă. Şi cum vă uitaţi la ea o să vedeţi un restaurant cu pretenţie. Foarte bine se mănâncă acolo. Restaurant Cardinal.
- Mulţumesc mult. Acum mă duc. Sănătate! La revedere!
- Doamne ajută!
- Doamne ajută!
Aşadar cobor pe Strada Justiţiei până în dreptul bisericii, pe care o şi pozez. Să vedem poză cu biserica, lângă care este un cimitir.
Lângă cimitir este pensiune şi restaurant Cardinal. Cu sufletul plin de bucurie intru în local, dar un chelnăr cu zâmbetul pe buze mă întâmpină cu următoarele vorbe: "Ne pare rău, dar nu mai sunt locuri". Popa a avut dreptate se pare, aici chiar se mănâncă bine. Ce tristeţe mă apasă. Mă simt învins. Iată că se îndeplineşte ceea ce spunea nevastă'mea. Nu e mâncare, dar sunt bani. Am 400 de lei în buzunar, dar ce să fac cu ei dacă nu am de unde cumpăra mâncare? Urc dealul înapoi, iar nevastă'mea zăreşte firma unui alt restaurant. Se numeşte La Maria. Pe uşă sunt afişate tot felul de reclame care denotă preţurile ieftine din această cârciumă. Să vedem poză cu afişele de pe uşa localului La Maria.
Se pare că este un local unde servesc masa (cui?) studenţii. Ne gândim că ăsta e genul de local unde ia masa Piskeshu. Deşi Piskeshu nu este student. Coborâm treptele spre un subsol. Suntem primiţi. Comandăm pizza. Costă 16 lei. Este deosebită. Nu greşesc dacă o includ în top 10 pizze servite în viaţa mea. Să vedem poză cu pizza şi să punem punct acestei poveşti. Localul se află pe Strada Zaharia Boiu. Dacă eventuali oameni veniţi din google citesc această poveste şi merg la Restaurantul La Maria pentru a mânca o pizza, să-mi lase şi mie un comentariu.
luni, 9 decembrie 2013
La Autoservire
Iau masa cu nevastă'mea la Autoservirea Cartoful Împănat. În incinta Auchan Militari. Mâncăm câte un meniu la superofertă cu 9,99 lei. Cartofi prăjiţi+şniţel de pui+salată de varză albă. Privim la luminiţele de Crăciun care împodobesc tavanele, bucurându-ne în sărăcia noastră de bucatele puse în farfurii de plastic de unică folosinţă. Împărţim o Mirinda. Costă 4 lei şi ni s-a părut scump să cumpărăm două, aşa că bem pe rând din sticlă, aruncând priviri acuzatoare unul către celălalt. Avem grijă să bem în mod egal, nu care cumva celălalt să bea mai mult. Într-un final terminăm masa, iar eu deschid un subiect de conversaţie.
- Nu putea să facă şi Ceauşescu aşa? Să mănânce lumea la cantine d'astea tot ce vrea?
- Păi atunci erau bani că nu era mâncare. Acum lumea mănâncă pe credit. E mâncare că nu mai sunt bani.
- Cum adică?
- Păi cum ai fi tu dacă n-ar exista Lidl*?
- O, cu mulţi bani.
- Dar dacă nu ai avea maşină?
- Cu şi mai mulţi bani.
- Păi vezi?
- Da. Aşa e.
Îmi bag pula în ei de bani. Să fie răsfăţ în seara asta. Mă duc şi cumpăr încă o sticlă de Mirinda. O bem împreună, frăţeşte. Ne-am săturat cu 28 de lei. Mai ieftin de atât e doar la cantină socială.
În drum spre ieşire mă gândesc că mi-ar fi plăcut să mănânc într-un restaurant de gară. Ca restaurantul lui Fănică din Medgidia, oraşul de apoi. Şi mai ales ca localul din pelicula Gară pentru doi.
* În ultima vreme am dezvoltat pasiunea de a cumpăra tot ce apare la Lidl. Mâncare semipreparată cu specific, haine de copii şi adulţi, încălţăminte, jucării, scule. Luni şi joi dimineaţă la 7:55 sunt în faţa unui Lidl oarecare, îmbulzindu-mă alături de alte persoane păcălite de marketingul agresiv al acestei companii. Sunt la Moreni? Merg la Lidl Moreni. Sunt la Slatina? Merg la Lidl Slatina. Am o hartă completă a magazinelor Lidl din România. Am ajuns să consult siteurile Lidl din Slovacia şi Polonia pentru a compara preţurile cu cele de la noi. Ştiu că în Polonia au băgat bere Budweiser la cutie de 0,5. Cu doar 2,22 zloti. Chilipir!
- Nu putea să facă şi Ceauşescu aşa? Să mănânce lumea la cantine d'astea tot ce vrea?
- Păi atunci erau bani că nu era mâncare. Acum lumea mănâncă pe credit. E mâncare că nu mai sunt bani.
- Cum adică?
- Păi cum ai fi tu dacă n-ar exista Lidl*?
- O, cu mulţi bani.
- Dar dacă nu ai avea maşină?
- Cu şi mai mulţi bani.
- Păi vezi?
- Da. Aşa e.
Îmi bag pula în ei de bani. Să fie răsfăţ în seara asta. Mă duc şi cumpăr încă o sticlă de Mirinda. O bem împreună, frăţeşte. Ne-am săturat cu 28 de lei. Mai ieftin de atât e doar la cantină socială.
În drum spre ieşire mă gândesc că mi-ar fi plăcut să mănânc într-un restaurant de gară. Ca restaurantul lui Fănică din Medgidia, oraşul de apoi. Şi mai ales ca localul din pelicula Gară pentru doi.
* În ultima vreme am dezvoltat pasiunea de a cumpăra tot ce apare la Lidl. Mâncare semipreparată cu specific, haine de copii şi adulţi, încălţăminte, jucării, scule. Luni şi joi dimineaţă la 7:55 sunt în faţa unui Lidl oarecare, îmbulzindu-mă alături de alte persoane păcălite de marketingul agresiv al acestei companii. Sunt la Moreni? Merg la Lidl Moreni. Sunt la Slatina? Merg la Lidl Slatina. Am o hartă completă a magazinelor Lidl din România. Am ajuns să consult siteurile Lidl din Slovacia şi Polonia pentru a compara preţurile cu cele de la noi. Ştiu că în Polonia au băgat bere Budweiser la cutie de 0,5. Cu doar 2,22 zloti. Chilipir!
joi, 5 decembrie 2013
Înţelegerea muzicii
La sfârşitul anilor '90, ameţit de mirajul capitalismului, taică'miu, inginer strălucit, îşi ia un al doilea job. Un job de noapte. Distribuitor de presă, angajat al unui patron bulgar. La volanul unui Peugeot 106 transporta ziare şi reviste de la tipografie către vânzătorii de la tarabă. N-a rezistat foarte mult din pricina oboselii, însă banii din acea perioadă ne-au prins foarte bine. În cele din urmă a rămas doar cu slujba de zi.
Într-o dimineaţă mi-a lăsat pe birou o revistă cu cd, lucru foarte rar pe atunci pentru că abia apăruseră sculele care puteau reda cd-uri. Eu din fericire aveam o combină muzicală NEI şi puteam asculta cd-uri. Primul meu compact disk a fost Roxette - Best Ballads. Revista lăsată de taică'miu era într-o limbă străină, aşa că nu i-am dat atenţie. Iar cd-ul aferent avea o copertă de o culoare foarte urâtă pe care scria cu alb: PINK FLOYD Double Hits Collection - Part One. Partea a doua probabil sosea cu altă revistă. Nu am intrat niciodată în posesia ei. Pe spatele carcasei erau înşirate cele 14 melodii după cum urmează:
1.Time
2.Shine On You Crazy Diamond
3.Summer '68
4.Careful with that axe, Eugene
5.The Great Gig in The Sky
6.The Here's Return
7.Tack it back
8.One of these days
9.Ibiza Bar
10.Have a cigar
11.Point Me at The Sky
12.Free Four
13.St. Tropez
14.The Scarecrow
Nu aveam vârsta majoratului pe atunci. Am introdus discul în combină şi am dat play. Am ascultat câteva piese care nu mi-au spus absolut nimic, aşa că m-am lăsat păgubaş. Chiar nu îmi plăcea muzica respectivă. Pe atunci cunoşteam doar piesa Another brick in the wall. De la un generic al televiziunii Soti. Am găsit cd-ul zilele trecute, deci după mai bine de 15 ani. L-am ascultat cap-coadă cu mare plăcere. La cd-playerul din bucătărie. În timp ce găteam jambalaya de porc. Ce rău îmi pare că pe cd nu sunt piese precum Echoes sau Set the controls for the heart of the sun. Poate sunt pe cd-ul ce conţine partea a doua. Dar eu nu îl am.
Am doi prieteni. Pe Ionescu şi pe Eufrosin. Când vorbesc cu ei îmi dau senzaţia că ascultă Pink Floyd de la 14-15 ani. Nu cred că este posibil acest aspect. Un copil de 14-15 ani nu este capabil să înţeleagă o asemenea muzică. Floyd înţelegi bine abia pe la 25 de ani şi poate nici atunci. Dar ei doi sunt trufaşi, susţinând că ascultă din fragedă pruncie o asemenea muzică. Cel mult la 14-15 ani ascultau Peter Gabriel (Ionescu) şi Scorpions (Eufrosin).
Într-o dimineaţă mi-a lăsat pe birou o revistă cu cd, lucru foarte rar pe atunci pentru că abia apăruseră sculele care puteau reda cd-uri. Eu din fericire aveam o combină muzicală NEI şi puteam asculta cd-uri. Primul meu compact disk a fost Roxette - Best Ballads. Revista lăsată de taică'miu era într-o limbă străină, aşa că nu i-am dat atenţie. Iar cd-ul aferent avea o copertă de o culoare foarte urâtă pe care scria cu alb: PINK FLOYD Double Hits Collection - Part One. Partea a doua probabil sosea cu altă revistă. Nu am intrat niciodată în posesia ei. Pe spatele carcasei erau înşirate cele 14 melodii după cum urmează:
1.Time
2.Shine On You Crazy Diamond
3.Summer '68
4.Careful with that axe, Eugene
5.The Great Gig in The Sky
6.The Here's Return
7.Tack it back
8.One of these days
9.Ibiza Bar
10.Have a cigar
11.Point Me at The Sky
12.Free Four
13.St. Tropez
14.The Scarecrow
Nu aveam vârsta majoratului pe atunci. Am introdus discul în combină şi am dat play. Am ascultat câteva piese care nu mi-au spus absolut nimic, aşa că m-am lăsat păgubaş. Chiar nu îmi plăcea muzica respectivă. Pe atunci cunoşteam doar piesa Another brick in the wall. De la un generic al televiziunii Soti. Am găsit cd-ul zilele trecute, deci după mai bine de 15 ani. L-am ascultat cap-coadă cu mare plăcere. La cd-playerul din bucătărie. În timp ce găteam jambalaya de porc. Ce rău îmi pare că pe cd nu sunt piese precum Echoes sau Set the controls for the heart of the sun. Poate sunt pe cd-ul ce conţine partea a doua. Dar eu nu îl am.
Am doi prieteni. Pe Ionescu şi pe Eufrosin. Când vorbesc cu ei îmi dau senzaţia că ascultă Pink Floyd de la 14-15 ani. Nu cred că este posibil acest aspect. Un copil de 14-15 ani nu este capabil să înţeleagă o asemenea muzică. Floyd înţelegi bine abia pe la 25 de ani şi poate nici atunci. Dar ei doi sunt trufaşi, susţinând că ascultă din fragedă pruncie o asemenea muzică. Cel mult la 14-15 ani ascultau Peter Gabriel (Ionescu) şi Scorpions (Eufrosin).
luni, 2 decembrie 2013
Haruki Murakami - Tsukuru Tazaki cel fără de culoare şi anii săi de pelerinaj
Să-l citesc pe Haruki Murakami este ca şi cum aş merge la un restaurant bun unde comand cele mai fine mâncăruri. Este o bucurie deplină a simţurilor pentru care mă pregătesc înainte şi pe care o aştept cu nerăbdare. Totuşi, oricât de bună ar fi mâncarea, la un moment dat te saturi de aceleaşi feluri şi eşti un pic plictisit când vezi că meniul nu are noutăţi, însă apreciezi în continuare calitatea. Cam asta simt după ce am citit 14-15 cărţi ale acestui japonez, iar noua sa carte este similară cu precedentele, folosind fix aceeaşi reţetă. Limbaj simplu, întâmplări banale întretăiate de întâmplări de domeniul SF-ului, mistere neelucidate, referiri la muzică bună, descriere a mâncărurilor, personaje însingurate şi neîmpăcate cu propriul destin. Bineînţeles că finalul nu rezolvă multe din întrebările de pe parcurs, pentru că nu citim romane poliţiste ci romanele celebrului Murakami, iar ăsta este stilul său. Dacă această carte scrisă în 2013 ar fi fost prima pe care o citeam de la Haruki Murakami, cu siguranţă aş fi exclamat: "Oau! Senzaţional!", dar aşa am rămas doar cu plăcerea şi destinderea pe care mi le oferă o carte bună, o carte ce nu mi-a oferit nicio surpriză, o carte despre care am ştiut de la început că are să îmi placă.
Anii '90, un oraş de provincie din Japonia. Cinci tineri la liceu (trei băieţi şi două fete) formează o gaşcă de prieteni foarte buni. Patru dintre ei au nume de culoare (Albastru, Roşu, Neagra, Dalba), doar Tsukuru Tazaki nu poartă numele niciunei culori şi se simte cumva trist şi diferit de ceilalţi patru. [I-am povestit soţiei asta şi m-a întrebat dacă nu mi se pare o asemănare cu Mă numesc Roşu, cartea lui Orhan Pamuk. Nu, nu cred că este vreo asemănare. Oricum cartea turcului este cu vreo 5 clase peste cartea niponului.] Vine sfârşitul liceului, iar cei patru cu nume de culoare rămân în oraşul natal unde urmează facultatea, doar Tsukuru Tazaki pleacă la Politehnica Tokyo, pentru că el e pasionat de gări şi vrea să ajungă inginer. Dar vine în vacanţe acasă la prietenii lui cu care se simte bine în continuare. Asta până în vacanţa din anul II, când niciunul din cei patru nu doreşte să-l mai vadă sau să-i mai vorbească. Nu se ştie de ce şi nici Tsukuru nu-şi poate explica, deşi problema îl macină foarte rău. Iată că în prezent au trecut aproape 20 de ani şi nu şi-a mai văzut prietenii. Are o iubită drăguţă (probabil cu păr pubian des, pentru că este japoneză) care-l pune să-şi revadă prietenii. Cam aşa începe acest roman, care se va citi dintr-o suflare. Foarte plăcut, ca orice carte a lui Murakami. Îl recomand cu mare căldură.
Am rămas cu multe semne de întrebare după această carte, evident. Unde a dispărut Haida? Ce era în săculeţul pianistului? Cine avea 6 degete la mână? Olga era rasă la păsărică? Murakami a primit bani de la Lexus pentru reclamă?
Anii '90, un oraş de provincie din Japonia. Cinci tineri la liceu (trei băieţi şi două fete) formează o gaşcă de prieteni foarte buni. Patru dintre ei au nume de culoare (Albastru, Roşu, Neagra, Dalba), doar Tsukuru Tazaki nu poartă numele niciunei culori şi se simte cumva trist şi diferit de ceilalţi patru. [I-am povestit soţiei asta şi m-a întrebat dacă nu mi se pare o asemănare cu Mă numesc Roşu, cartea lui Orhan Pamuk. Nu, nu cred că este vreo asemănare. Oricum cartea turcului este cu vreo 5 clase peste cartea niponului.] Vine sfârşitul liceului, iar cei patru cu nume de culoare rămân în oraşul natal unde urmează facultatea, doar Tsukuru Tazaki pleacă la Politehnica Tokyo, pentru că el e pasionat de gări şi vrea să ajungă inginer. Dar vine în vacanţe acasă la prietenii lui cu care se simte bine în continuare. Asta până în vacanţa din anul II, când niciunul din cei patru nu doreşte să-l mai vadă sau să-i mai vorbească. Nu se ştie de ce şi nici Tsukuru nu-şi poate explica, deşi problema îl macină foarte rău. Iată că în prezent au trecut aproape 20 de ani şi nu şi-a mai văzut prietenii. Are o iubită drăguţă (probabil cu păr pubian des, pentru că este japoneză) care-l pune să-şi revadă prietenii. Cam aşa începe acest roman, care se va citi dintr-o suflare. Foarte plăcut, ca orice carte a lui Murakami. Îl recomand cu mare căldură.
Am rămas cu multe semne de întrebare după această carte, evident. Unde a dispărut Haida? Ce era în săculeţul pianistului? Cine avea 6 degete la mână? Olga era rasă la păsărică? Murakami a primit bani de la Lexus pentru reclamă?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)