Un oraş de provincie la vremea înserării. Frig, ceaţă, ciori auzindu-se în depărtare. Gândul m-a dus la poeziile lui Bacovia şi la întâmplările de la capătul lumii dintr-un roman al lui Haruki Murakami. Pustiu pe străzi, totul static, însă în spatele obloanelor trase se petrec lucruri ciudate. Oare cititorii blogului la ce se gândesc privind acest peisaj?
duminică, 30 octombrie 2011
miercuri, 26 octombrie 2011
W. Somerset Maugham - Pe muchie de cuţit
Din romanele lui Haruki Murakami nu am aflat doar de o muzică grozavă (cel mai bun exemplu poate fi Five spot after dark interpretată de Curtis DuBois Fuller) ci şi de unii scriitori, printre care şi acest W. Somerset Maugham. Romanul "Pe muchie de cuţit" l-am primit cadou de la colegii mei, anul trecut de ziua numelui. Un cadou valoros.
Am crezut că fiind un clasic (cel puţin aşa l-au încadrat cei de la Polirom), Maugham şi-a croit romanul respectând tiparele acestui curent. M-am aşteptat să regăsesc momentele subiectului bine definite, aşa cum le învăţasem în şcoală. Expoziţiune, intrigă, desfăşurarea acţiunii, punct culminant şi deznodământ. N-a fost deloc aşa, dar nu mi-a părut rău. Acţiunea se desfăşoară între cele doua Războaie Mondiale şi are în centru un bărbat plecat în căutarea absolutului, aidoma lui Siddhartha. Slavă Domnului, Maugham este mult mai puţin pretenţios faţă de Hesse, astfel încât am înţeles şi eu cartea, care a fost cât se poate de plăcută, fără prea multă filozofie inutilă. Somerset Maugham nu este doar povestitorul ci şi un personaj din roman, care dialoghează cu celelalte personaje, astfel relatând cititorului cele întâmplate, episodic, nerespectând neapărat cronologia. Vom călători de la Chicago la Paris, pe Coasta de Azur sau India, în timpuri de prosperitate sau după marele crah financiar din anii '30. Alături de bogătaşii vremurilor, de femei uşoare, ori mari înţelepţi brahmani. Câteva pagini sunt dedicate unei băuturi pe care eu o apreciez în mod deosebit, vodka poloneză Zubrowka. Cartea nu transmite cine ştie ce stare de beatitudine ori de împlinire spirituală, însă este una frumos lucrată, iar lectura ei nu doar m-a destins, ci mi-a oferit şi cunoaşterea unor chestii interesante. Pe viitor probabil am să încerc şi alte opere ale lui Maugham, despre care se spune că a fost şi spion pentru Secret Intelligence Service.
sâmbătă, 22 octombrie 2011
Casa Moşului
În ultimii ani am stat într-o grămadă de pensiuni sau hoteluri, unele locaţii fiind de mare calitate, altele dimpotrivă, sub orice critică. Fiind un fan al siteului tripadvisor, m-am gândit să fac şi pe blog câteva cronici locurilor prin care am înnoptat. Ştiu că niciunul din cei 10-12 cititori ai acestui blog nu vor asculta de recomandările mele (deşi m-aş bucura), însă voi scrie din plăcere. Am să încep cu pensiunea de 4 stele, Casa Moşului din satul Cârţişoara, judeţul Sibiu.
În ziua aceea am plecat din Băile Felix, am traversat Apusenii pe la Arieşeni, Câmpeni şi de la Zlatna am apucat spre Alba Iulia şi apoi Sebeş, Sibiu. O zi destul de obositoare la volanul autoturismului, aşa că indicatorul spre Pensiunea Casa Moşului a sosit ca o binecuvântare. Pensiunea se află pe o uliţă secundară în satul Cârţişoara, ultima localitate înainte de intrarea sibiană a Transfăgărăşanului. Proprietarul este un moş ursuz, foarte scump la vorbă. În unele momente mi s-a părut chiar trufaş. Însă are două fete drăguţe şi o nevastă binevoitoare. Personaje desprinse parcă din poveste. Uimitor a fost faptul că moşul mi-a cerut să mă descalţ la intrarea în casă. În interior toată lumea circula cu papuci de casă, ceea ce nu e un lucru rău, dar ciudat pentru o pensiune. La parter este un living enorm, unde se poate da lejer o petrecere în 50 de oameni. Cu poanguri IKEA (cumpărate de fete. moşul nu cred că auzise de conceptul IKEA, concept de care mulţi români au aflat din pelicula Fight Club, iar mai puţini din romanul cu acelaşi nume), o masă de lemn cu 12 scaune, canapele, şemineu cu foc. Deosebit decorat. La etaj sunt camere foarte primitoare, ultramodernul combinându-se de minune cu rusticul. Curat, ordine, o adevărată plăcere chiar şi pentru cei mai exigenţi vizitatori. Un pic mai târziu am aflat din pozele care împodobeau pereţii că această pensiune a fost aleasă şi de celebra trupa rock Reamonn. Grădina din jurul casei este foarte mare, cu pomi fructiferi, câteva găini şi doi câini frumoşi. Locuri de parcare pentru 4-5 masini.
Moşul a fost cel care a servit atât cina, cât şi micul dejun. A adus farfuriile la masă, mâncarea, vinul, apoi a strâns şi a spălat. Fără prea multe vorbe. Servire corectă şi punctuală. A respectat la secundă ora la care convenisem servirea meselor. Mâncarea, una grozavă. Brânză de burduf, cârnaţi, chifteluţe, legume, păstrăvi de la păstrăvăria din sat, vin alb de calitate, clătite gustoase cu magiun de prune, etc.
O cameră costă 150 lei/noapte, un mic dejun 15 lei/persoană, iar cina o scoţi cam la 25-27 lei/persoană. Preţurile poate sunt mari pentru o pensiune sătească, dar în opinia mea merită fiecare bănuţ. Am avut o şedere foarte plăcută la Casa Moşului.
În ziua aceea am plecat din Băile Felix, am traversat Apusenii pe la Arieşeni, Câmpeni şi de la Zlatna am apucat spre Alba Iulia şi apoi Sebeş, Sibiu. O zi destul de obositoare la volanul autoturismului, aşa că indicatorul spre Pensiunea Casa Moşului a sosit ca o binecuvântare. Pensiunea se află pe o uliţă secundară în satul Cârţişoara, ultima localitate înainte de intrarea sibiană a Transfăgărăşanului. Proprietarul este un moş ursuz, foarte scump la vorbă. În unele momente mi s-a părut chiar trufaş. Însă are două fete drăguţe şi o nevastă binevoitoare. Personaje desprinse parcă din poveste. Uimitor a fost faptul că moşul mi-a cerut să mă descalţ la intrarea în casă. În interior toată lumea circula cu papuci de casă, ceea ce nu e un lucru rău, dar ciudat pentru o pensiune. La parter este un living enorm, unde se poate da lejer o petrecere în 50 de oameni. Cu poanguri IKEA (cumpărate de fete. moşul nu cred că auzise de conceptul IKEA, concept de care mulţi români au aflat din pelicula Fight Club, iar mai puţini din romanul cu acelaşi nume), o masă de lemn cu 12 scaune, canapele, şemineu cu foc. Deosebit decorat. La etaj sunt camere foarte primitoare, ultramodernul combinându-se de minune cu rusticul. Curat, ordine, o adevărată plăcere chiar şi pentru cei mai exigenţi vizitatori. Un pic mai târziu am aflat din pozele care împodobeau pereţii că această pensiune a fost aleasă şi de celebra trupa rock Reamonn. Grădina din jurul casei este foarte mare, cu pomi fructiferi, câteva găini şi doi câini frumoşi. Locuri de parcare pentru 4-5 masini.
Moşul a fost cel care a servit atât cina, cât şi micul dejun. A adus farfuriile la masă, mâncarea, vinul, apoi a strâns şi a spălat. Fără prea multe vorbe. Servire corectă şi punctuală. A respectat la secundă ora la care convenisem servirea meselor. Mâncarea, una grozavă. Brânză de burduf, cârnaţi, chifteluţe, legume, păstrăvi de la păstrăvăria din sat, vin alb de calitate, clătite gustoase cu magiun de prune, etc.
O cameră costă 150 lei/noapte, un mic dejun 15 lei/persoană, iar cina o scoţi cam la 25-27 lei/persoană. Preţurile poate sunt mari pentru o pensiune sătească, dar în opinia mea merită fiecare bănuţ. Am avut o şedere foarte plăcută la Casa Moşului.
vineri, 14 octombrie 2011
Momente la muncă. Ultima zi a lui S.D. în companie.
Când eram copil aveam o carte despre animale. Cel mai tare mă fascina urangutanul, care avea şi o poveste plină de învăţăminte. Se spunea în paginile acelei frumoase cărţi că, la început, urangutanul era om ca toţi oamenii, dar fiind foarte leneş nu dorea să muncească. Stătea toată ziulica şi nu făcea nimic, aşa că trupul a început să i se transforme şi să fie acoperit cu păr mult. În cele din urmă a luat forma urangutanului pe care-l ştim cu toţii şi a plecat în pădure să locuiască acolo. Propagandă socialistă făcută pentru cei mici, dar care nu a reuşit să mă facă să iubesc munca. Chiar nu mă deranja dacă deveneam urangutan şi mi-am spus atunci că nici eu nu am să muncesc.
25 de ani şi câteva zile mai târziu simt că mă sufoc. Nu pot respira aerul închis din metrou. Transpiraţia fumătorilor are unul din cele mai greu digerabile mirosuri, mai ales dacă nu este diluată cu un deodorant. Lângă mine, în picioare, stă o fată tânără. Nu miroase a transpiraţie. Îmi închipui că este o fată cultă pentru că citeşte. Nu văd bine, dar pot distinge totuşi titlul capitolului pe care tocmai îl incepe: Ce chin îi era rezervat lui Cornelius van Baerle. Merg spre muncă, iar două vagoane în urmă, fără să ştiu, tot spre muncă merge şi colega mea S.D. În proporţie de 75% când metroul în care sunt eu ajunge la staţia în care trebuie să cobor, la peronul opus soseşte celălalt metrou, aşa că înghesuiala din staţie şi de pe scări este dublă. Pe lângă înghesuială este şi curent, iar peisajul este dominat acustic de tocurile de la pantofii femeilor care izbesc în dalele staţiei. Cu cât femeile sunt mai mici de înălţime cu atât au tocuri mai înalte şi calcă mai apăsat. Colega mea, S.D., nu este înaltă, dar este cinstită şi nu poartă tocuri, ci un fel de expadrile. E mai tânără cu zece ani faţă de mine şi lucrează în compania noastră de opt luni. Astăzi este ultima ei zi în firmă.
Stau cu Liviu la masa de sticlă şi ne pregătim pentru prânz. Eu am brânză de oaie cu roşii.
- Ce mănânci, Liviu?
- Coaste de drac.
Cred că i-a plăcut mult povestea lui Stan Păţitul. Vine şi S.D. O întreb dacă vrea să guste o brănză de oaie bună. E pofticioasă din fire şi apucă o bucată pe care o bagă în gură, apoi o plimbă pe toată suprafaţa limbii pentru a-i simţi mai bine gustul. "Foarte bună brânză, într'adevăr", spune S.D. şi pleacă puţin mai departe pentru a-şi desface o conservă de ton. Liviu vrea să o ajute, dar S.D. spune că apelează la bărbaţi numai dacă nu se descurcă singură. Noi râdem, pentru că aşa e firea noastră, golănească.
După ce mâncăm, Liviu ne spune următorul banc: Prin pădure, iepuraşul zbura la joasă înălţime, gen Superman. O vede pe vulpe: "Vulpeoooooo, vrei un pumn în gurăăăă? A dracu de urâtă!" . Vulpea speriată, se lasă-n jos: "Nuuu!...". Zboară iepuraşul mai departe. Îl vede pe lup: "Lupuleeeee, al dracu cu urechile tale, vrei, mă, un pumn în gurăăăă?". Lupu, speriat, o ia la fugă: "Nuuu!...". Mai zboară iepuraşu' puţin şi îl vede pe urs: "Ursuleeee, vrei ,mă, un pumn în gurăăăă? Umflatu’ dracu!". Ursul, ambiţionat: "Da, mă, vreau, na, e bine?!?". Iepuraşu: "Atunci du-te-n capu' pădurii, mă, că de-acolo l-am luat şi eu!".
Râdem cu toţii, moment în care intră Sebi pe uşă. Are o geacă de piele în stilul anilor '70, asemănătoare cu cea a lui Al Pacino în filmul Donnie Brasco.O întreabă pe S.D. dacă a găsit pâinea şi după primirea răspunsului afirmativ iese din bucătărie. Sebi e un om milos şi dacă nu consumă toată pâinea la masă o lasă altor colegi. Dar din dar se face Raiul.
Terminăm masa şi plecăm să ne mişcăm puţin. Eu vreau să citesc un pic in parc, iar S.D. se duce să-şi cumpere un suc. După trei minute mă întâlnesc cu S.D. în parc, întâmplător. Râde.
- Stai cu mine sau vrei să stai singur să citeşti?
- Stau cu tine.
Fumează, dar cu multă grijă suflă fumul în partea opusă mie.
- De ce pleci din firmă aşa repede?, o întreb.
- Pentru că sunt deja de opt luni aici şi m-am plictisit. Nu mai am ce învăţa nou, intervine plafonarea, simt că nu realizez nimic. Sunt la începutul carierei şi nu evoluez deloc.
Apoi am vorbit o serie de nimicuri până când timpul meu de pauză aproape a expirat şi a trebuit să mă ridic şi să plec. Dar m-am gândit dacă S.D. are dreptate. Ori poate are dreptate urangutanul? Ce să alegem? Muncă, bani, funcţii ori linişte şi mulţumire de sine? Totuşi cred că realizările nu se mărginesc doar la locul de muncă. Nu ştiu.
25 de ani şi câteva zile mai târziu simt că mă sufoc. Nu pot respira aerul închis din metrou. Transpiraţia fumătorilor are unul din cele mai greu digerabile mirosuri, mai ales dacă nu este diluată cu un deodorant. Lângă mine, în picioare, stă o fată tânără. Nu miroase a transpiraţie. Îmi închipui că este o fată cultă pentru că citeşte. Nu văd bine, dar pot distinge totuşi titlul capitolului pe care tocmai îl incepe: Ce chin îi era rezervat lui Cornelius van Baerle. Merg spre muncă, iar două vagoane în urmă, fără să ştiu, tot spre muncă merge şi colega mea S.D. În proporţie de 75% când metroul în care sunt eu ajunge la staţia în care trebuie să cobor, la peronul opus soseşte celălalt metrou, aşa că înghesuiala din staţie şi de pe scări este dublă. Pe lângă înghesuială este şi curent, iar peisajul este dominat acustic de tocurile de la pantofii femeilor care izbesc în dalele staţiei. Cu cât femeile sunt mai mici de înălţime cu atât au tocuri mai înalte şi calcă mai apăsat. Colega mea, S.D., nu este înaltă, dar este cinstită şi nu poartă tocuri, ci un fel de expadrile. E mai tânără cu zece ani faţă de mine şi lucrează în compania noastră de opt luni. Astăzi este ultima ei zi în firmă.
Stau cu Liviu la masa de sticlă şi ne pregătim pentru prânz. Eu am brânză de oaie cu roşii.
- Ce mănânci, Liviu?
- Coaste de drac.
Cred că i-a plăcut mult povestea lui Stan Păţitul. Vine şi S.D. O întreb dacă vrea să guste o brănză de oaie bună. E pofticioasă din fire şi apucă o bucată pe care o bagă în gură, apoi o plimbă pe toată suprafaţa limbii pentru a-i simţi mai bine gustul. "Foarte bună brânză, într'adevăr", spune S.D. şi pleacă puţin mai departe pentru a-şi desface o conservă de ton. Liviu vrea să o ajute, dar S.D. spune că apelează la bărbaţi numai dacă nu se descurcă singură. Noi râdem, pentru că aşa e firea noastră, golănească.
După ce mâncăm, Liviu ne spune următorul banc: Prin pădure, iepuraşul zbura la joasă înălţime, gen Superman. O vede pe vulpe: "Vulpeoooooo, vrei un pumn în gurăăăă? A dracu de urâtă!" . Vulpea speriată, se lasă-n jos: "Nuuu!...". Zboară iepuraşul mai departe. Îl vede pe lup: "Lupuleeeee, al dracu cu urechile tale, vrei, mă, un pumn în gurăăăă?". Lupu, speriat, o ia la fugă: "Nuuu!...". Mai zboară iepuraşu' puţin şi îl vede pe urs: "Ursuleeee, vrei ,mă, un pumn în gurăăăă? Umflatu’ dracu!". Ursul, ambiţionat: "Da, mă, vreau, na, e bine?!?". Iepuraşu: "Atunci du-te-n capu' pădurii, mă, că de-acolo l-am luat şi eu!".
Râdem cu toţii, moment în care intră Sebi pe uşă. Are o geacă de piele în stilul anilor '70, asemănătoare cu cea a lui Al Pacino în filmul Donnie Brasco.O întreabă pe S.D. dacă a găsit pâinea şi după primirea răspunsului afirmativ iese din bucătărie. Sebi e un om milos şi dacă nu consumă toată pâinea la masă o lasă altor colegi. Dar din dar se face Raiul.
Terminăm masa şi plecăm să ne mişcăm puţin. Eu vreau să citesc un pic in parc, iar S.D. se duce să-şi cumpere un suc. După trei minute mă întâlnesc cu S.D. în parc, întâmplător. Râde.
- Stai cu mine sau vrei să stai singur să citeşti?
- Stau cu tine.
Fumează, dar cu multă grijă suflă fumul în partea opusă mie.
- De ce pleci din firmă aşa repede?, o întreb.
- Pentru că sunt deja de opt luni aici şi m-am plictisit. Nu mai am ce învăţa nou, intervine plafonarea, simt că nu realizez nimic. Sunt la începutul carierei şi nu evoluez deloc.
Apoi am vorbit o serie de nimicuri până când timpul meu de pauză aproape a expirat şi a trebuit să mă ridic şi să plec. Dar m-am gândit dacă S.D. are dreptate. Ori poate are dreptate urangutanul? Ce să alegem? Muncă, bani, funcţii ori linişte şi mulţumire de sine? Totuşi cred că realizările nu se mărginesc doar la locul de muncă. Nu ştiu.
duminică, 9 octombrie 2011
Mânăstirea Samurcăşeşti, Ciorogârla
La dorinţa colegei mele, Ana, voi continua prezentarea unor Mânăstiri mai puţin cunoscute publicului larg. Foarte aproape de Bucureşti, în localitatea Ciorogârla, se află Mânăstirea Samurcăşeşti, ctitorie a vornicului Constantin şi Zinca Samurcaş, zidită în anul 1808 (această informaţie am preluat-o de pe placa comemorativă de la intrarea în lăcaş).
Interesantă biserica, care are trei altare. Nu am mai văzut aşa ceva niciunde.
În partea dreaptă faţă de uşa prin care se intră în biserică este o pictură cu iadul şi chinurile de acolo. Am văzut această chestie la mai multe Mânăstiri. Pare înfricoşător, dar n-aş putea explica exact pictura. Fata din parc se pricepea la astfel de chestii, dar n-am mai vorbit de multă vreme cu ea.
Interesantă biserica, care are trei altare. Nu am mai văzut aşa ceva niciunde.
În partea dreaptă faţă de uşa prin care se intră în biserică este o pictură cu iadul şi chinurile de acolo. Am văzut această chestie la mai multe Mânăstiri. Pare înfricoşător, dar n-aş putea explica exact pictura. Fata din parc se pricepea la astfel de chestii, dar n-am mai vorbit de multă vreme cu ea.
marți, 4 octombrie 2011
Kenzaburo Oe - O viaţă liniştită
Kenzaburo Oe este un scriitor greu. Acum vreo patru ani, în naivitatea mea, credeam că Haruki Murakami va câştiga cândva Premiul Nobel, dar acum sunt sigur că acest lucru nu se va întâmpla. Şi spun asta după ce am citit câteva cărţi ale lui Yasunari Kawabata şi mai ales după acest prim contact cu laureatul Nobelului pentru literatură din 1994, Kenzaburo Oe. Nobelul nu se dă pentru comercialism, ci pentru lucruri mai greu de pătruns pentru cititorul obişnuit, pentru chestii care ridică cu adevărat literatura la rang de artă.
Recunosc că nu am pătruns în totalitate sensul acestui roman, tocmai de aceea am şi afirmat că Oe este un scriitor greu. Dar japonezii în general sunt greu de înţeles, mai ales pentru noi, europenii. Cartea face referire la întâmplările prin care trec trei fraţi (doi băieţi, din care unul înapoiat mintal, şi o fată) într-o perioadă în care părinţii lor se află departe de ţară, tocmai în USA. Întâmplările, mai mult un punct de plecare pentru un pic de filozofie, sunt redate de fată şi în principal se leagă de fratele handicapat, Eeyore (poreclă împrumutată bineînţeles de la măgăruşul pesimist din celebra carte a lui A.A. Milne). Kenzaburo Oe chiar a avut un copil retardat şi multe dintre scrierile sale fac referire la acesta. Cu siguranţă nu poţi scrie prea vesel pornind de la o asemenea experienţă.
Un capitol întreg al cărţii dezbate filmul Сталкер al lui Andrei Tarkovsky. Am încercat să văd acest film în urmă cu 10 ani şi l-am abandonat pe la jumătate, însă acum, datorită cărţii, trebuie să-l revăd. În alt capitol se face referire la unul din romanele mele preferate, Eşafodul lui Aitmatov, la problema credinţei şi a renaşterii expusă acolo. Alte pasaje descriu evenimentele din jurul unei înmormântări,aşa că titlul "O viaţă liniştită" cât şi coperta cărţii par foarte departe de conţinut. Eeyore rezervă câteva surprize, se aduce în discuţie şi Polonia comunistă, muzica clasică acompaniază unele momente. Deşi scurt, romanul este foarte dens şi cu siguranţă extrem de sensibil mai ales datorită trăirilor interioare de care naratoarea dă dovadă. Trebuie revenit şi cu alte lecturi, mai din tineretea lui Oe Kenzaburo.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)