marți, 29 octombrie 2019

Divin, elvețianca și elefanții

Într-o zi stăteam la birou, făcând niște calcule de fezabilitate foarte minuțioase, când, de nicăieri, în spatele meu, a apărut Șeful Constantin. S-a uitat cu atenție peste ce am lucrat și a aprobat abia vizibil din cap. Apoi Șeful Constantin a spus: "Muncești prea mult. Mai ia-ți și tu concediu! Du-te undeva cu familia! Nu suntem niște împuțiți de capitaliști să exploatăm omul. Ridică-te și pleacă!". Am plecat.

Singurii elefanți din România se găsesc în orașul Târgu Mureș, iar nevasta a propus să mergem într-acolo pentru a-i vedea și fiul nostru cel mic, care nu văzuse niciodată un elefant pe viu. Zis și făcut. Vreme caldă, de vară, cer senin, nici nu zici că suntem în octombrie. Dar, în noaptea de dinaintea plecării a început ploaia. Am plecat la 7 dimineața de acasă, iar preț de o oră am străbătut Bucureștiul sufocat de sutele de mii de mașini care se îngrămădesc pe străzi. Mă cuprind toți nervii stând în trafic și arunc sudalme grele către ceilalți șoferi. Sunt șofer de week-end, nu-mi place să aglomerez orașul aiurea, am folosit toată viața transportul în comun, îi urăsc pe comozii care folosesc inutil mașina mică prin oraș, pe toți pripașii care ne inundă orașul zi de zi, poluându-ne cu oxid de azot. Cum necum ajungem la autostradă și totul devine mai plăcut. În afară de vreme. Plouă, dar ăsta ne este norocul. Nu ne supărăm doar pentru asta, suntem în concediu și mergem către elefanți. 

În seara de dinaintea plecării am făcut sandwichuri cu cremă tartinabilă ce poartă numele orașului unde s-a semnat declarația de independență a Statelor Unite, cu șuncă denumită după orașul unde s-a născut Kafka și cu brânză de capră care nu avea niciun nume. Dar am uitat să pun și sticle cu apă plată în pachet. Copiilor li s-a făcut sete pe drum. Din două în două minute spuneau: "Tati, mi-e sete!”, iar nevasta îmi arunca priviri veninoase pentru că era treaba mea să mă ocup de pachet, ea ocupându-se de bagaje. Nu am mai rezistat și am oprit la Lidl în Curtea de Argeș. Am intrat în magazin, iar copiii și nevasta au rămas în mașină, pentru că ploua, iar ei nu sunt obișnuiți cu ploaia. Am cumpărat două baxuri de apă plată, ca să ne ajungă tot sejurul. La Lidl era săptămâna produselor de peste Prut. Nu m-am putut abține și am cumpărat o sticlă de divin Kvint 6 ani la 0,5 litri. 50 de lei. Foarte bun prețul. Prima oară am băut divin Kvint la nunta Tânărului Stăpân. Mi-a plăcut și de atunci cumpăr de câte ori am ocazia. Am ascuns bine sticla de divin în portbagaj, am dat câte o apă fiecărui copil, m-am scuturat de ploaie și m-am suit în mașină. Pornim spre Transfăgărășan. 

Nevasta mă întreabă cât am cheltuit la Lidl. Îi spun că 70 lei și se miră că am dat atâta pe niște apă. Se supără când află că am luat divin Kvint. Îmi spune că parcă i-am promis că nu mai dau banii pe băutură. Cu o săptămână înainte îmi cumpărasem o sticlă de vinars Miorița de 18 ani. S-a supărat rău și atunci. M-a întrebat dacă sunt alcoolic. I-am spus că nu, dar e bine să cumpărăm băutură ca să fie în casă pentru orice eventualitate. 

Ajungem la Barajul Vidraru. Ne dăm cu toții jos din mașină. Plouă. Mâncăm sandwiche și bem apă. Nevasta și cel mic intră în mașină. Eu și cel mare mergem de-a lungul barajului și admirăm peisajul. Statuia Electricității. Aici am fost făcut pionier. Am pupat steagul roșu al Partidului Comunist Român și steagul țării, tricolorul cu stemă. Apoi trebuia să spun o poezie, dar am uitat-o de atâta emoție. Pur și simplu am stat în fața tuturor și m-am uitat în gol. Nu îmi mai aduceam aminte de nimic. Am început să plâng. Am fost nedemn de cravata roșie. S-au dus mai bine de 30 de ani de atunci. Acum mănânc sandwich și spun glume alături de fiul meu cel mare. Ploaia cade peste noi. Nu mai suntem în comunism. Acum găsim divin moldovenesc pe săturate la Curtea de Argeș. 

Urcăm, urcăm spre Bâlea Lac. Oprim să facem poze la Cascada Capra. Nevasta se cam supără că o scot în ploaie, dar trebuie să facem poze pentru facebook. Însă este o atmosferă destinsă, plăcută, aerisită. Suntem singuri pe Transfăgărășan, iar asta mă bucură. Noi, bătrânii, bem un ceai la Cabana Bâlea Lac. Costă 5 lei. Copiii beau ciocolată caldă, care costă 10 lei. La peste 2000 metri de la nivelul mării, totul este învăluit în ceață, o atmosferă misterioasă s-a pogorât peste întregul munte. Nu mai plouă, este doar o stare umedă pentru că suntem chiar în nor. 

Urmăm drumul spre Agnita, iar apoi ajungem în Sighișoara la gazda noastră, un om binevoitor care are o pensiune cu camere excepționale, mult peste media din România. Gazda ne servește o țuică de bun venit și bea și el cu noi. Schimbăm diverse vorbe, îl intreb unde se mănâncă bine în oraș. Mă îndrumă către un restaurant, spunând că acolo a mâncat toată vara o elvețiancă care a stat în gazdă la el. Elvețianca a fost foarte mulțumită, iar noi considerăm asta un barometru al calității. Ne spunem că după plimbarea prin cetate acolo vom merge.

Când eram mic uram de moarte să fac plimbări cu ai mei prin concedii. Umblam în urma lor ca un câine plouat, bombănind printre dinți. Nu înțelegeam nicidecum de ce ai mei se extaziază în fața anumitor peisaje, mi se părea totul o prostie. Acum se pare că am uitat vremurile trecute și am pretenția de la copiii mei să fie impresionați de anumite priveliști, obiective turistice care nouă, adulților, ni se par interesante. Ba chiar îi chinuiesc cu fraze de genul: "Hai că ne mai plimbăm două ore și gata!". Ei, desigur, merg în urma noastră întrebându-ne cât mai durează, de ce trebuie să vedem toate astea etc. Totuși, ei sunt doi, eu eram copil singur, așa că pentru ei bănuiesc că este mai ușor. Se mai bat cu bețele, mai aleargă împreună, mai spun câte o glumă între ei, astfel că trece timpul, iar noi ne plimbăm prin toată cetatea, ba chiar urcăm și la biserica din deal pentru a privi la ciorile care se rotesc croncănind deasupra orașului. Acolo sus, nevasta mă atenționează: "Nu vreau să mergem iar în cimitir, ca să faci tu poze.". Nu mergem. Coborâm și mergem către restaurantul lăudat de elvețiancă.

Ne așteptăm la ceva fantastic de la acest restaurant. Noi, cei din lagărul socialist, avem un mare respect pentru occidentali. Dar este greșit, nu avem de ce le purta admirație. Gusturile lor la mâncare sunt mediocre. Așa este și restaurantul lăudat de elvețiancă. Fripturi mediocre, cartofi congelați, paste mediocre, pizza sub mediocră, servire proastă. Am ajuns să prețuiesc mâncatul acasă, pregătit de noi. Suntem peste multe restaurante cu nume. Ajuns la pensiune i-am spus gazdei că elvețianca are ștacheta calității la o înălțime joasă.

În centrul Sighișoarei am găsit un magazin Profi și am luat de acolo cele trebuincioase unui mic dejun, pe care l-am preparat noi în camera pensiunii, de fapt un studio echipat cu bucătărie de ultimă generație. Am folosit pentru prima oară o plită electrică și am preparat: ouă ochiuri cu costiță de porc, ceai, pâine prăjită, brânză telemea. Iar apoi plini de voie bună ne-am suit în autoturism și am pornit către Târgu Mureș. La radio era St James Infirmary Blues, în varianta The White Stripes. Am bătut toți patru ritmul cu palmele, copiii în scaune, nevasta în bordul mașinii, iar eu în volan. 

Grădina Zoologica din Târgu Mureș, amplasată într-o pădure, este după părerea mea cea mai frumoasă și completă din țară. Printrea altele am observat elefanții, puii de crocodil, girafa, puma, urșii, lupii, maimuțele, pantera neagră. Cam trei ore plăcute ne-am tot plimbat prin parcul zoologic. La elefanți am stat cel mai mult, făcând vreo 40 de poze numai acestor animale blajine. Sigur, mulți dintre noi contestă aceste parcuri Zoo, invocând pe bună dreptate faptul că animalele sunt chinuite, că rostul lor nu este în captivitate. Pe de altă parte unii spun că într-un Zoo cinstit animalele sunt bine îngrijite și au condiții chiar mai bune ca în habitatul lor natural. Noi nu ne-am pus aceste probleme. Atâta timp cât mâncăm animale, nu ne-am simțit prost observându-le în cuști. Dar nu pretindem că avem dreptate și că facem un lucru bun sau rău. 

După ieșirea de la Zoo, copiii s-au ales, de la tarabele cu "nimicuri" care abundă în zonă, cu câte un șarpe de jucărie. Fabricat din cauciuc, imită foarte bine un șarpe adevărat. Iar apoi am mers la Restaurantul "Taverna Diavolului" unde am mâncat un șnițel țigănesc, care a fost cât de cât ok, iar copiii s-au distrat aruncând cu șerpii prin local, spre oroarea mesenilor mai slabi de înger. După masa nu a lipsit o binemeritată plimbare prin centrul orașului Târgu Mureș. Oraș liniștit, curat, dar fără să iasă foarte mult în evidență.

Seara spre noapte, în Sighișoara, i-am chinuit din nou pe copii cu o plimbare, de această dată până la gară. 30 minute dus-30 minute întors. Dar a meritat, pentru că stând în gara pustie pe peron, în răcoarea toamnei, pe lânga noi a trecut un tren militar și am putut admira în fugă câteva dispozitive de combat, gen tunuri, lansatoare de rahete, automobile militare. 

În a treia zi și ultima a excursiei am atins două obiective turistice extrem de interesante. Cetatea Rupea și Biserica Fortificată Viscri. Au plăcut tuturor, chiar și copiii fiind încântați. Apoi cu părere de rău ne-am întors spre casă, noi dorindu-ne să călătorim măcar 300 de zile/an, nicidecum să muncim/mergem la școala și grădiniță într-un oraș aglomerat și poluat. În lungul drum spre casă am prins un post regional cu piese mai rar auditate la radio. Cu ajutorul aplicației Shazam am descoperit câteva titluri interesante precum: Steely Dan - Black Cow, King Crimson - Night Watch, Wishbone Ash - The King Will Come,  Terry Reid - Dean,  Stereolab - Ping Pong.

joi, 24 octombrie 2019

Haruki Murakami - Uciderea Comandorului




Țara autorului : Japonia

Titlul original : Kishidanchō-goroshi

Anul publicării : 2017

Ediția în limba română : Editura Polirom
Număr de pagini : 386 (vol 1) + 394 (vol 2)

Nota Nopți și Zile Blog : 4/5






Nu mă așteptam, dar e posibil ca acest roman să fie pe locul 4 all time în topul preferințelor mele din cele aproximativ 20 de cărți Haruki Murakami pe care le-am citit. La final rămân mai puține semne de întrebare ca deobicei deși fantasticul predomină la tot pasul. N-am mai avut senzația că povestea rămâne neterminată, că cititorul rămâne nelămurit. Mi-a plăcut foarte mult și starea de suspans pe care reușește autorul să o creeze, stăruind asupra fiecărui lucru neînsemnat, descriind totul în amănunt. În rest nu e cu nimic diferit de alte romane, omniprezent trade mark-ul lui Murakami de a face fantasticul firesc. Un pictor de 35 de ani se desparte de nevastă, pleacă și se stabilește în casa unui mare pictor, aflat acum la 90 de ani, cu mințile pierdute, la azil. Casa este pe un munte, izolată de lume. Aici are parte de o grămadă de aventuri: ascultă multă muzică savantă, face sex de multe ori (inclusiv oral) cu o femeie mai în vârstă ca el, măritată, se întâlnește cu un vecin foarte ciudat, excentric și bogat de pe muntele de vis-a-vis, dar mai ales descoperă o groapă în apropiere de casă și găsește un tablou în pod. Cam asta este baza ultimului roman al celebrului Murakami, iar de aici totul se dezvoltă în stilul caracteristic, foarte plăcut de către toți cititorii săi. Cărțile lui Haruki ne atrag ca un magnet și cu siguranță am citi și 100 de volume dacă autorul ar publica.

joi, 17 octombrie 2019

O săptămână în Sicilia. Episodul II – Incidentul cu laptele

de Ciuc

În episoadele anterioare - La squadra mobile



A doua zi urma sa plecăm în Catania. Aveam tren la ora 13, ceea ce ne dădea destul timp să o ardem chill de dimineață. Am mai trecut pe la cofetărie apoi pe la magazin și apoi ne am mai plimbat pe străduțe. Am reușit să îl conving pe Alexandru să mergem până în centru să îmi cumpăr o curea. Acum vreo 10 ani cineva, nu spui cine, mi-a aruncat una din curelele alea bune pe geam sub pretextul că fusese lăsată pe jos. Într-adevăr fusese lăsată pe jos, dar încă cred că nu meritam asta. În sfârșit, văzusem în vitrina unui magazin din centrul orașului Palermo o curea care să mă reprezinte și care să o poată înlocui pe cureaua aruncată, cumpărată dintr-un târg de vechituri din Geneva pentru fabuloasa sumă de 1 franc. Pe cealaltă o am și acum și este cureaua of choice în toate ocaziile cu exceptia nunților și botezurilor unde sunt nevoit să port o curea acceptată de societate. Am luat-o, deci, la picior pe străduțele înguste care acum, ziua, erau animate de forfota oamenilor care își făceau piața sau care mergeau fiecare în treaba lor. Clădirile dărăpănate a căror semnătură sunt rufele atârnate la uscat, sicilienii care stau la o șuetă în fața casei ca și cum nimic nu s-ar întâmpla pe lumea asta și mizeria sunt chestiile care mi-au rămas in cap. Era multă mizerie, da. Peste tot tronau ambalaje aruncate pe jos. Părea și că serviciile de curățenie nu-și fac treaba. Părea că toți trăiesc într=o mare nepăsare. Pot înțelege și tolera multe lucruri dar să arunci chestii pe jos, asta nu pot înțelege. De remarcat, totuși, un lucru. Oricât de mizerabile mi s-ar fi părut Palermo și Catania, nu mi se par mai mizerabile decât Bucureștiul. Bucureștiul este un oraș infect. Are un soi de îmbâcseală pe care nu l-am întâlnit nicăieri până acum în alt loc. La mine la bloc, un bloc destul de civilizat aflat într-un cartier cu pretenții, lângă ghenă vei găsi gunoaie aruncate, inclusiv gunoi menajer și în plus, pungi cu căcat de câine aruncate de iubitorii de animale care au ales să strângă după câinii lor. Desigur, n-am fost în țări mai puțin civilizate, e drept, dar Palermo si Catania sunt cele mai de jos orașe pe scara civilizației pe care le-am vizitat. De exemplu, nicăieri în lume nu am mai văzut gândaci din aceia negri care îmi provoacă instant sindromul Tourette. La noi e invazie. Încerc să mă țin departe de subiectul gândaci negri, mi-am dat seama deunăzi că e un subiect care revine obsedant în conversațiile mele cu fetele de pe Tinder. Și mă mai mir că nu iese nicio combinație*. În fine, am ajuns la magazinul cu pricina și mi-am cumpărat cureaua cu stema forțelor aeriene ale Italiei (15 euro pe o bucată de material tăiată pe loc la dimensiune plus o cataramă). Catarama aia face toți banii, practic garderoba mea este acum completă. Simțeam mereu că oricâte articole de îmbrăcăminte mi-aș fi achiziționat, oricâte tricouri cu aeroporturi mi-aș face, tot lipsea ceva.
Alexandru a cinstit piața cumpărând-și un set de poliție cu banii de buzunar (5 euro pe zi) pe care hotărâsem să îi dau. Aparent, puteai să dai cu tunul și nu găseai un astfel de set în București. A costat 5 euro și momentul în care i a dat el timid și fericit banii vânzătorului va rămâne o frumoasă amintire.

Caltanissetta

Caltanisetta e un oraș in the middle of nowhere care nu are nicio legătură cu excursia aceasta, în afara faptului de a fi trecut pe lângă el cu trenul, dar mi-a plăcut foarte mult acest nume și m-am gândit să-l cinstesc numind astfel un paragraf de aici.

Deci am ajuns înapoi, am predat cheile Iorei, ne-am luat catrafusele, laptele din frigi și la revedere de la Iora și am plecat către gară. Dacă credeați că Iora nu va apărea și în acest episod, ei bine, v-ați înșelat.

Incidentul cu laptele din trenul regional Palermo-Catania

După ce am luat bilete ne-am suit în tren. Deși ajunsesem cam cu douăzeci de minute înainte de plecarea trenului, acesta era aproape plin. Nu am găsit două locuri libere unul lângă celălalt așa că am luat loc într-o zonă cu scaune dintr-acelea rabatabile. And then disaster struck. Cutia cu lapte pe care o țineam în rucsac s-a vărsat. Rucsacul s-a umplut de lapte, a curs pe geantă, pe tenesi. Din el a început să se scurgă pe podeaua trenului un fluviu de lapte de 3,5%. Am scos rapid toate șervețelele pe care le aveam la dispoziție și timp de o jumătate de oră am încercat să repar tot ceea ce se putea repara cât am putut de bine, sub privirile nepăsătoare ale celorlalți călători care probail se gândeau că au făcut foarte bine ca nu și-au luat laptele cu ei. Unul din ei mi-a oferit un pachet de șervețele. Unde sunt vânzătorii de nimicuri, când ai nevoie de ei? Câteva pachete de șervețele-la-un-leu valorau atunci cât greutatea lor în aur. Rucsacul miroase și acum a lapte iar regionalul Palermo-Catania nu va mai fi niciodată la fel.

Va urma

*eh, mai iese pe ici, pe colo… 😉