miercuri, 29 mai 2024

Percival Everett - Copacii

Romanul începe extraordinar de promițător. Într-o localitate de provincie din Statul Mississippi au loc o serie de crime cel puțin ciudate. Bărbați albi sunt găsiți morți în ipostaze uluitoare, cu sârmă ghimpată în jurul gâtului, cu testiculele tăiate, iar lângă ei se găsește un bărbat negru de asemenea mort care ține în mână testiculele albului. La câteva crime, culmea, este găsit același negru lângă un alb diferit. Suntem într-un orășel din ăsta cu albi țărănoi ("hillbilly boy" cum ar spune Marcellus Wallace), rasiști, urmași ai KKK care au fost în război de mai multe generații cu populația de culoare din zonă. Sunt trimiși doi polițiști negri, de la Politia Statală, să investigheze crimele, în ajutorul Șerifului local care este alb, iar mai apoi FBI-ul. 

Subiectul a fost ok, dar modul de punere în scenă nu mi-a plăcut deloc. Cartea asta este 95% dialog, dă impresia de benzi desenate doar că lipsesc ilustrațiile. Dialoguri foarte simpliste, înșiruiri de nume și personaje, care au creat o atmosferă ternă, plictisitoare. Daca mie a ajuns să-mi fie dor de o metaforă. Și ca și cum nu era destul, traducătorul a distrus deplin cartea. Probabil originalul scoate în evidență slang-ul personajelor, însă traducerea în limba noastră ne înfățișează un grai de la țară din România săracă, cu dezacorduri între subiect și predicat care în engleza americană nici nu există, cu traduceri până și la substantivele proprii (localitatea unde se desfășoară mare parte din acțiune se numește Money, dar este tradusă Parale. Cum ar fi să traducem în engleză Big Bathroom în loc de Baia Mare sau Julia The White în loc de Alba Iulia?).

Din punctul meu de vedere nu a fost o carte rea, dar nici ceva care să merite puținul timp pe care l-am alocat în ultima vreme cititului și în niciun caz exorbitantul preț de 60 de lei (am cumpărat cartea din librărie fizică, nu de pe net).




luni, 27 mai 2024

Gusturi

În urmă cu 2-3 ani copiii mei nu mâncau icre de pește. Prietenul meu Bogdan auzind asta mi-a spus că gusturile copiilor se cultiva odată cu înaintarea în vârstă, trebuie încercat, insistat, lăsați să descopere, dar totodată și ghidați. În prezent ambii mei fii mănâncă și chiar apreciază icrele de pește. Nu știu dacă prietenul meu Bogdan are dreptate, de exemplu eu când eram mic nu suportam spanacul și nu-l suport nici în prezent. Cu toate astea îi testez pe copiii mei cu diverse chestii, punându-i să ofere note anumitor preparate culinare, melodii, filme, locuri etc. 

Astăzi i-am testat la gusturile muzicale, punându-i să asculte două piese diferite. I-am prins în momente când erau singuri, doar cu mine, pentru a nu se influența între ei. I-am lăsat să asculte liniștiți, iar la final au oferit o notă fiecărei piese, care de această dată au fost în ordinea ascultării: Andia - De la dela și  Emeric Imre - Nebun de Alb.

Am început cu fiul meu cel mare, care de la primele acorduri și versuri ale piesei interpretată de Andia s-a strâmbat și a zis: "Hai frate, ce e asta?". A acordat nota 4 pentru piesa "De la dela" și nota 9 pentru "Nebun de Alb", care i-a plăcut. "Prin gări descreierate accidente...Marfare triste vin în miezul verii....Iar eu sunt plin de gesturi imprudente....Ca să te apropii și ca să te sperii."

Fiul meu cel mic a acordat nota 8 pentru "De la dela" și nota 10 pentru "Nebun de alb" și de asemenea m-a întrebat și pe mine ce note dau, iar eu am dat 6 pentru prima piesă și 10 pentru a doua.

Voi și copiii voștri ce note dați acestor piese?

marți, 21 mai 2024

Week end-urile noastre toate

În urmă cu 2 ani și ceva am decis să-l dau pe fiul meu cel mare la sport, nu neapărat pentru a face vreo performanță, ci mai degrabă pentru a face mișcare, pentru a scăpa de kilogramele în plus pe care le tot acumula mâncând compulsiv în fața micului ecran, dar și pentru a socializa, pentru a face parte dintr-o echipă. Am ales basketul, fiind de notorietate dragostea mea pentru acest sport, dar și copilul a rezonat din prima cu această formă de mișcare, pe care o vedea la televizor alături de mine. Am observat o modă în ultima vreme în a-ți trimite copilul la activități extrașcolare, sporturile (înotul,fotbalul și artele marțiale cred că ocupă primele locuri la formele de mișcare practicate de copii în mod organizat), muzica (pianul și vioara sunt fruntașe din ce am auzit) și pictura fiind preferatele părinților pentru activitățile facultative la care-și trimit odraslele. Unii chiar îi încarcă cu două sau trei activități, ba le mai pun și meditații la engleză suplimentar, sperând în reușita ulterioară a copilului. Nu e cazul nostru, noi suntem niște oameni mai simpli. Ne-am axat doar pe sport, în speță basket.

Am dat peste un antrenor de modă veche, care știe să fie dur dar totodată foarte plăcut elevilor. Ca termen de comparație îl asemuiesc cu Halagian sau Hizo de la fotbal. Genul de profesor care zbiară și e mereu nemulțumit, care îi pune pe sportivi la muncă serioasă, dar care atunci când este cazul știe să facă o glumă, știe să facă întreaga activitate plăcută. Omul foarte serios, clubul oferind 4-5 antrenamente pe săptămână, spre deosebire de alte cluburi care oferă maxim două antrenamente/săptămână și după părerea mea sunt doar afaceri care vor să ia banii părinților. Pe noi ne-a câștigat, la fel și pe copil, ușor, ușor rezultatele au apărut, beneficiile sportului practicat cu regularitate fiind vizibile. Fiul meu cel mare nu era foarte îndemânatic înainte, îi aruncai o minge și nu o prindea. Acum pot spune că a căpătat dibăcie, joacă chiar și în meciuri, înscriind coșuri, dar mai ales, lucru imbucurător, a rămas la greutatea din urmă cu 2 ani și și-a făcut câțiva prieteni printre coechipieri. Iar orele pe care le-ar fi petrecut în fața televizorului sau pe telefon, le petrece în sala de basket. Sigur, nu este întotdeauna ușor nici pentru el, de multe ori trebuie împins de la spate să meargă la antrenamente și să se țină de treabă, dar deocamdată ne descurcăm. Cu siguranță mai târziu va fi mai greu. O grămadă de copii fac sport, pe care-l abandonează la vârsta adolescenței. Pasiunea dispare, tinerii încep să aibă alte preocupări și uită de acest hobby de moment. Sunt mii de juniori la sporturi și doar câțiva ajung seniori.

Desigur, viața de sportiv a fiului meu cel mare și-a pus amprenta și pe viețile noastre. De multe ori am înlocuit excursiile din week end cu prezențe în tribună la meciurile lui. Sâmbete și duminici pe care înainte le petreceam la Sinaia, Oltenița sau Mangalia, sunt petrecute acum pe marginea terenului cu pumnii încleștați, alături de alți părinți, aplaudând sau dând indicații copiilor, pentru că după cum se știe, în România, toată lumea se pricepe la sport și poate fi antrenor. De exemplu, nevasta, dar și alte mame, neavând nici cele mai elementare cunoștințe ale sportului cu mingea la coș, urlă pe margine: "Apărarea! Apărarea!" sau "Ține la numărul 8! Nu-l lăsa să treacă!", "Fault! Fault!" etc. De multe ori noi, părinții, suntem mai împătimiți referitor la cele ce se întâmplă pe teren și dragostea pentru proprii copii o transformăm în reacții nu tocmai politicoase la adresa arbitrilor, ale copiilor sau parintilor adversari. 

Sâmbătă la prânz. Am decalat cu câteva ore petrecerea nepoțelului nostru pentru că avem meci. Ne-am da foc la valiză cu antrenorul dacă am lipsi de la meci. Mergem pe Șoseaua Sălaj pentru prima oară în viață. Avem o deplasare, căutăm sala. Ne întâlnim cu ceilalți părinți, ne strângem mâinile, ne zâmbim, mai povestim câte ceva. O emoție plăcută plutește în aer. S-au legat prietenii și între părinți, nu doar între micii sportivi. Începe meciul, ne dăm seama de la primele faze cum este echipa adversă, dacă îi putem bate sau dacă ne bat ei categoric. Acum se pare că vom avea parte de un meci ușor. Copiii își dau și ei seama și joacă mai relaxat. Antrenorul țipă pe margine și le dă indicații jucătorilor. Cere joc în pase, cine nu ascultă e înlocuit imediat. Norocul fiului meu este că deplasarea s-a făcut doar cu șapte jucători, așa că primește minute bune. Nevasta coordonează echipa de pe cealaltă latură a terenului, indicând cine la cine să țină, când să atace, când să se apere. Nu înțelege bine jocul, dar e 101% suflet. Câștigăm fără probleme, toată lumea este fericită. 

Duminică dimineața. Avem meci la matineu, o zi după alta, "back to back" cum se spune în NBA. Mă trezesc dimineața și plec la cumpărături, încerc să ajung acasă pentru a prepara un mic dejun benefic și dătător de energie. Sandwichul cu mozzarella, prosciutto, ulei de măsline și roșii este o opțiune potrivită. Nu prea mai este timp, fiul meu îl mănâncă în mașină, în drum spre sală. Astăzi jucăm cu Târgoviștea. Părinții își dau coate înainte de începerea meciului, observând că adversarii sunt mai mari, mai înalți ca noi. Nu va fi un meci ușor. Au un echipament frumos, cu Turnul Chindiei. Începe meciul și înscriu adversarii 6 puncte fără replică. Nu ne lăsăm și echilibrăm situația, la sfârșitul sfertului 1 avem 5 puncte avans pe tabelă. Ambii antrenori sunt în pragul apoplexiei, urlând indicațiile către jucători. Meciul este foarte tare și strâns. În sfertul 2 ne elimină cel mai bun om pentru două faulturi tehnice, iar echipa cade cu totul. Adversarii se duc la peste 30 de puncte avantaj, dar meciul își păstrează intensitatea până la final. Suntem cu toții puțin triști, dar la final se aplaudă la scenă deschisă. Data viitoare o să fie mai bine. 

Plecăm spre casă și îi spun fiului meu cel mare că va începe noua săptămână cu capul sus, că a realizat ceva în week end. Ar fi fost rău să stea doar la televizor și să-și rupă creierii degeaba. Îmi dă dreptate. Sportul e un lucru bun. Clădește caractere. Iar noi, părinții, suntem fericiți de fericirea lor. Cam așa sunt week-endurile noastre în ultima vreme, jucăm sau suntem spectatori la meciuri în săli uitate de lume prin mahalale sordide ale orașului, cu speranța micilor basketbaliști de a juca cândva în marile arene ale Mapamondului, iar noi părinții cu gândul că am făcut ceva bun facilitându-le accesul la practicarea unui sport minunat.

vineri, 10 mai 2024

Salată însoțitoare și filozofii

IMO cea mai bună salată însoțitoare este formată din castraveți + ardei kapia peste care punem sare, ulei de măsline și oțet balsamic. O să întrebați de ce nu folosesc ulei de floare și oțet din mere. Nu din snobism, mi se par mai gustoase cele utilizate de mine. Dar ingredientul secret al acestei salate este usturoiul. La sfârșit zdrobesc 5-6 căței peste întreaga compoziție. De această dată am găsit usturoi albanez. Foarte iute, faci ca trenul. Nevasta s-a enervat pe mine și mi-a spus că îmi bat joc de ei (de ea și copii) punând atâta usturoi. Dar usturoiul este foarte sănătos. Care este salata voastră însoțitoare preferată?

În timp ce preparam salata, dar și felul pentru care am pregătit-o (pulpe de pui la tavă, gen cantină), beam vin alb organic (nu am înțeles ce înseamnă că e organic, dar așa scria pe sticla acestui soi, fetească albă organic) și ascultam filozofiile fiului meu cel mare. El spunea cam așa: "Viața este foarte repetitivă. Te scoli, mergi la școală sau la serviciu, vii acasă, zi de zi, vine Paștele, vine Crăciunul, vine ziua ta, mâncăm aceleași lucruri, primești cadouri, mergi vara la mare și o iei de la capăt și tot așa până mori!". Avea foarte mare dreptate, m-am demoralizat și eu complet și am băut toată sticla de vin. Iar apoi am mâncat pulpe de pui cu salată de castraveți, ardei și usturoi albanez. Mi-a mai venit inima la loc.

A început meciul Real-Bayern și după atâta mâncare și băutură, dar și după o zi obositoare de muncă, m-a cuprins moțăiala și îmi cădea capul. Fiul meu cel mic era odihnit și în formă mare. După ce mi-a spus de vreo 3 ori că-i place mult de Vinicius Junior și mă tot atenționa când e la balon, văzând că adorm a început și el cu filozofia lui, cu sarabanda întrebărilor la care eu răspundeam monosilabic.
- Tati, ariciul este un animal agresiv?
- Nu!
- Dar ariciul este un animal înțelept?
- Da!
- Ariciul îl bate pe șarpe?
- Da!
- Și-l mănâncă?
-Da!
Iar la un moment dat m-am enervat și l-am întrebat și eu:
- Dar tu știi ce i-a zis vulpea la arici? Du-te-n puța mea d'aici! Ha ha ha ha!
-  Ha ha ha ha!

Real Madrid e iar în finala CL. Viața chiar că e repetitivă. Ne culcăm cu amăgirea că mâine va fi diferit. Doamne ajută să fie mai bine, nu mai rău!