Nu sunt un cunoscător al vinurilor, ci mai degrabă un snob care preţuieşte un vin scump. Nu beau vinuri de ţară făcute în curtea omului şi-i privesc cu scepticism pe cei care le apreciază şi se bat cu pumnul în piept spunând că alea sunt cele mai bune vinuri. De Crăciun întotdeauna îmi place să am un vin special pe masă, iar anul acesta am ales Cabernet Sauvignion, Casillero del Diablo. Un vin din Chile cu o poveste care m-a amuzat. Casillero del Diablo înseamnă Pivniţa Diavolului. Acum mai bine de un secol, un proprietar de pământuri şi vii din Chile, pentru a se apăra de hoţii care i-ar fi putut fura vinul, a lansat zvonul că în pivniţele sale sălăşluieşte Diavolul. În timpurile moderne această poveste este folosită în scopuri de marketing. Casillero del Diablo este sponsor principal al echipei de fotbal Manchester United. Pe gâtul sticlei chiar are un cartonaş promoţional cu trei dintre jucătorii lui Man U, însă eu i-am recunoscut doar pe Ryan Giggs şi Rooney.
Am băut vinul în compania cărnii de porc friptă. Mi-a dat senzaţia unui gust vechi de sute de ani, care a adunat putere în tot acest timp. Asta deşi vinul este din recolta anului 2011. Două pahare m-au turtit efectiv, mi-au dat o slăbiciune în tot corpul, dar mi-au lăsat mintea limpede. Mi-am revenit după o oră şi parca aveam mai multă putere ca înainte.
Preţ : 38 lei în Cora. Sticla de 0,75 l.
vineri, 28 decembrie 2012
joi, 27 decembrie 2012
Terine franţuzeşti din gama DeLuxe Lidl
Citind un pliant promoţional de la Lidl am descoperit o nouă invenţie a chimiei alimentare, un produs destinat înşelăciunii simţurilor noastre. Terine franţuzeşti la preţul de 24.99 lei. Ce este mai exact acest produs? Un set de 6 borcănaşe a 90 grame cu pate de ficat. Fiecare borcănaş conţine un alt tip de pate, după cum urmează: raţă cu smochine, cerb cu coniac franţuzesc, mistreţ cu castane, porc prăjit cu ardei gras şi măsline, prepeliţă cu stafide, raţă cu suc de fructe. Dacă chiar ar fi făcut din aceste ingrediente, cu siguranţă setul de terine franţuzeşti costa cel puţin 100 de euro. Ce oameni naivi ar crede că mănâncă cerb cu coniac franţuzesc? Şi cumpărat de la Lidl, care să recunoaştem este un magazin destinat săracilor. Sper ca în curând Lidl să scoată terine franţuzeşti cu câine fiert în borhot de măsline, fel de mâncare apreciat de luptătorii lui Hamiclar Barca după cum precizează Flaubert în romanul Salambo.
joi, 20 decembrie 2012
Truman Capote - Mic dejun la Tiffany
La data de 3 august 2011, pe acest blog, Ionescu a scris despre un Top 15 al cărţilor sale preferate, top în care s-a regăsit şi Truman Capote - Mic dejun la Tiffany. Am început să citesc cartea cu un mare interes, aşteptându-mă la ceva fenomenal. Nicidecum. Doar o poveste plată, despre o semiprostituată în New York-ul anilor '40-'50. O tânără venită de la ţară şi ajunsă o întreţinută a bărbaţilor cu bani din înalta societate. Stilul ei de viaţă este urmărit de vecinul de deasupra, un scriitor anonim care de fapt spune întreaga poveste pentru cititori. Unele surse spun că respectivul narator este homosexual, eu nu mi-am dat seama de asta, dar este posibil ţinând cont că şi Truman Capote a fost homosexual.
Literatură simplistă şi chiar plictisitoare din punctul meu de vedere, demnă de a fi citită într-un tren de navetişti ca înlocuitor pentru făcutul integramelor. Mult mai mult mi-a plăcut povestea lui Capote despre Marilyn Monroe apărută în volumul Muzică pentru cameleoni. Încerc să îmi imaginez povestea Mic dejun la Tiffany plasată în Bucureştiul anului 2012, cu o tânără venită de prin fundul Moldovei şi ajunsă la terasele de pe Dorobanţi şi locuind într-un apartament scump din centrul civic.
Cu siguranţă iubitorii celei de-a şaptea arte vor recunoaşte figura de pe copertă, celebra actriţă Audrey Hepburn. Iată că în ultima vreme am parte numai de carţi cu coperţi din filme. Am văzut şi filmul mai demult şi m-a lăsat la fel de rece ca şi cartea. Nu mi-a transmis nicio trăire, niciun sentiment.
marți, 18 decembrie 2012
Poşta
Intru în clădirea Poştei şi merg la coletărie. E trecut de ora 19, iar programul se termină la 20. Vineri seară. Am de ridicat un colet. La primiri colete este o coadă cam de zece persoane, iar la trimiteri sunt trei sau patru. Pe jos este foarte murdar, o apă plină de noroi şi urme de bocanci. Mobilierul încăperii sub forma unor mese înalte la care poţi scrie documente susţine multe ghivece cu muşcate. Este uzat, plin de zgârieturi, dintr-o vreme de mult uitată. Mă aşez la coadă şi studiez camera. La birouri, în spatele tejghelei, stau două funcţionare. Sunt morocănoase şi chipurile vorbesc între ele:
- Ia uite, fată, se tot aşează la coadă.
- Da, parcă s-ar da ceva.
- Da' ce? Eu plec iar la 9 de aici? Îmi dă cineva bani pe orele suplimentare?
- Da, îţi dă pe dracu să-i ia.
- Şi mai e şi Vocea României în seara asta.
De fiecare dată când intră un client nou pe uşă se uită cu venin spre respectivul.
În spatele celor două funcţionare sunt câteva panouri cu diverse acte expuse, felicitări cu specific de iarnă, calendare de vânzare. În partea superioară panourile sunt împodobite cu beteală şi globuri, podoabe ce-mi dau o impresie de sărăcie şi mai mare a locului, nicidecum de înfrumuseţare. Totul are un aer de vechime, de trecut, de timpuri comuniste. Angajatele sunt din ce în ce mai morocănoase. Trântesc, bufnesc, se răstesc, vorbesc între ele tot felul de nimicuri de ca şi cum n-ar fi clienţi de faţă. Oamenii din rând stau liniştiţi şi nu comentează. Îşi aşteaptă pachetele de la copiii din străinătate ori poate cadouri comandate pentru Crăciun.
Pentru a mai alunga din plictiseală mă uit pe un panou pe care se specifică obiectele ce pot fi trimise prin colet pe răspunderea clientului. Printre altele se pot trimite pe propria răspundere albine vii, pui de o zi sau porumbei călători. Îmi şi imaginez cum stau albinele cuminţi într-o cutiuţă, în timp ce maşina poştei le duce la gară, iar de acolo cutiuţa lor este suită în tren şi după câteva zile ajunge la destinaţie, iar cel care primeşte coletul deschide cutia, iar albinele încep să zboare vesele. Mă uit iar la fucţionarele Poştei. Cea la al cărei rând stau este chiar draguţă. O femeie de 35 de ani. E normal să fie nervoasă. Şi eu aş fi în locul ei. Sistemul te face astfel, statul te plăteşte prost, patronul te plateşte prost, cei mari te asupresc întotdeauna. Nu cred că are un salariu mai mare de 1000 lei. Totul se mişcă cu încetinitorul. După sunet probabil facturile sunt scoase la o imprimantă matricială. Durează cam un minut să tipărească o simplă factură. O clientă are de ridicat cinci colete cu facturi diferite. Îmi vine să o scuip. A început să mă doară mijlocul.
Cel din faţa mea a stat degeaba 30 de minute la coadă. Are de ridicat o scrisoare internaţională, lucru care se face de la un cu totul alt ghişeu. Este deja ora 20. Mâine. În sfârşit îmi vine rândul. Parcă intuind faptul că o înţeleg, funcţionara îmi zâmbeşte în timp ce îmi aduce coletul. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc romanul Poşta, al lui Charles Bukowski, dar nu sunt sigur că apreciază literatura. Ne luăm la revedere şi mă grăbesc spre casă. Măcar eu să prind Vocea României. În urma mea mai sunt cinci persoane la coadă.
- Ia uite, fată, se tot aşează la coadă.
- Da, parcă s-ar da ceva.
- Da' ce? Eu plec iar la 9 de aici? Îmi dă cineva bani pe orele suplimentare?
- Da, îţi dă pe dracu să-i ia.
- Şi mai e şi Vocea României în seara asta.
De fiecare dată când intră un client nou pe uşă se uită cu venin spre respectivul.
În spatele celor două funcţionare sunt câteva panouri cu diverse acte expuse, felicitări cu specific de iarnă, calendare de vânzare. În partea superioară panourile sunt împodobite cu beteală şi globuri, podoabe ce-mi dau o impresie de sărăcie şi mai mare a locului, nicidecum de înfrumuseţare. Totul are un aer de vechime, de trecut, de timpuri comuniste. Angajatele sunt din ce în ce mai morocănoase. Trântesc, bufnesc, se răstesc, vorbesc între ele tot felul de nimicuri de ca şi cum n-ar fi clienţi de faţă. Oamenii din rând stau liniştiţi şi nu comentează. Îşi aşteaptă pachetele de la copiii din străinătate ori poate cadouri comandate pentru Crăciun.
Pentru a mai alunga din plictiseală mă uit pe un panou pe care se specifică obiectele ce pot fi trimise prin colet pe răspunderea clientului. Printre altele se pot trimite pe propria răspundere albine vii, pui de o zi sau porumbei călători. Îmi şi imaginez cum stau albinele cuminţi într-o cutiuţă, în timp ce maşina poştei le duce la gară, iar de acolo cutiuţa lor este suită în tren şi după câteva zile ajunge la destinaţie, iar cel care primeşte coletul deschide cutia, iar albinele încep să zboare vesele. Mă uit iar la fucţionarele Poştei. Cea la al cărei rând stau este chiar draguţă. O femeie de 35 de ani. E normal să fie nervoasă. Şi eu aş fi în locul ei. Sistemul te face astfel, statul te plăteşte prost, patronul te plateşte prost, cei mari te asupresc întotdeauna. Nu cred că are un salariu mai mare de 1000 lei. Totul se mişcă cu încetinitorul. După sunet probabil facturile sunt scoase la o imprimantă matricială. Durează cam un minut să tipărească o simplă factură. O clientă are de ridicat cinci colete cu facturi diferite. Îmi vine să o scuip. A început să mă doară mijlocul.
Cel din faţa mea a stat degeaba 30 de minute la coadă. Are de ridicat o scrisoare internaţională, lucru care se face de la un cu totul alt ghişeu. Este deja ora 20. Mâine. În sfârşit îmi vine rândul. Parcă intuind faptul că o înţeleg, funcţionara îmi zâmbeşte în timp ce îmi aduce coletul. Mi-ar plăcea să-i dăruiesc romanul Poşta, al lui Charles Bukowski, dar nu sunt sigur că apreciază literatura. Ne luăm la revedere şi mă grăbesc spre casă. Măcar eu să prind Vocea României. În urma mea mai sunt cinci persoane la coadă.
duminică, 16 decembrie 2012
Kaui Hart Hemmings - Descendenţii
Din principiu nu mi-aş fi cumpărat această carte, care pe copertă are poza lui George Clooney (un actor care mi-a plăcut doar în serialul E.R. pe care-l urmăream în vremea liceului), iar pe coperta din spate scrie că a câştigat două Globuri de Aur pentru cel mai bun film şi cel mai bun actor. Când îmi cumpăr cărţi vreau să fie cărţi, nu casete video sau dvd-uri. Însă am primit acest roman de ziua numelui, iar răsfoindu-l mi s-a părut interesant, aşa că am decis să-l citesc. Mi-a plăcut. O carte bună scrisă de o scriitoare din Hawai.
Toată acţiunea se petrece în Hawai, avându-l în centru pe Matt King (jucat de Clooney în film, bineînţeles) a cărui nevastă este în comă profundă. Matt, avocat trecut de 40 de ani, este moştenitorul unei averi uriaşe constând în terenuri cărora trebuie să le găsească un cumpărător, însă mai puţin se referă cartea la acest lucru. Personajul nostru are în grijă o fată de zece ani şi una la vârsta adolescenţei şi pe deasupra află că soţia lui comatoasă îl înşela cu un agent imobiliar. Bine, pare o carte simplistă pentru cine citeşte acest comentariu, un roman pentru femei scris de o femeie, însă nu e chiar aşa. Are umor scriitoarea asta, iar unele faze din carte chiar te ţin cu sufletul la gură şi vrei să citeşti cât mai mult ca să vezi ce se întâmplă. O carte cinstită, cu naraţiune, fără artificii inutile, pe care o poţi citi cu mare plăcere în tramvai, în timp ce te mişti într-un peisaj hibernal de care vei uita cu desăvârşire.
N-am să urmăresc filmul, deşi trailerul este promiţător. Iar pentru cei care ziceau despre Sofi Oksanen că e urâtă, să vedem ce părere au despre Kaui Hart Hemmings.
joi, 13 decembrie 2012
Eric Emmanuel Schmitt - Cea mai frumoasă carte din lume şi alte povestiri
de Zori de zi
Atunci când citesc volume de povestiri de cele mai multe ori le citesc în mod aleatoriu. Încep cu prima ca apoi să le iau pe restul la întâmplare. Din primele povestiri ale acestui francez-belgian cu nume de neamţ (după părerea mea) portretul-robot al femeii, care este şi personaj principal, arată cam aşa: frivolă, dar adânc sensibilă, neapărat moştenitoare a unei averi fabuloase care o determină în general să nu mai muncească şi musai cu un bărbat absolut minunat lângă ea sau care tânjeşte după ea, care o înţelege şi aproape o sanctifică. Fiecare dintre doamnele acestea se confruntă cu diverse situaţii, gen: viaţă dublă a soţului, maladii cu final tragic, dispariţia persoanei iubite. Aş fi rămas cu o impresie neplăcută asupra acestui volumaş, dacă ultima povestire citită nu o schimba cât de cât. Este vorba de “Odette Toulemonde” – de data aceasta o vânzătoare văduvă care reuşeşte prin felul ei de a fi şi maniera simplă în care trăieşte să schimbe viaţa unui scriitor ajuns într-un moment critic, demonstrându-i acestuia că este important şi că nici nu ai nevoie de prea multe ca să fii fericit – devenită povestire după ce a fost scenariul filmului cu acelaşi nume, cunoscut fiind faptul că acest domn este un important scenarist. Titlul cărţii este dat de ultima poveste, iar autorul explică finalul acesteia într-un epilog. Se pare că cea mai frumoasă carte din lume este una de reţete scrisă de către prizonierele unui lagăr pe foiţe de ţigară pentru fetele lor. Sensibil, nu?
Atunci când citesc volume de povestiri de cele mai multe ori le citesc în mod aleatoriu. Încep cu prima ca apoi să le iau pe restul la întâmplare. Din primele povestiri ale acestui francez-belgian cu nume de neamţ (după părerea mea) portretul-robot al femeii, care este şi personaj principal, arată cam aşa: frivolă, dar adânc sensibilă, neapărat moştenitoare a unei averi fabuloase care o determină în general să nu mai muncească şi musai cu un bărbat absolut minunat lângă ea sau care tânjeşte după ea, care o înţelege şi aproape o sanctifică. Fiecare dintre doamnele acestea se confruntă cu diverse situaţii, gen: viaţă dublă a soţului, maladii cu final tragic, dispariţia persoanei iubite. Aş fi rămas cu o impresie neplăcută asupra acestui volumaş, dacă ultima povestire citită nu o schimba cât de cât. Este vorba de “Odette Toulemonde” – de data aceasta o vânzătoare văduvă care reuşeşte prin felul ei de a fi şi maniera simplă în care trăieşte să schimbe viaţa unui scriitor ajuns într-un moment critic, demonstrându-i acestuia că este important şi că nici nu ai nevoie de prea multe ca să fii fericit – devenită povestire după ce a fost scenariul filmului cu acelaşi nume, cunoscut fiind faptul că acest domn este un important scenarist. Titlul cărţii este dat de ultima poveste, iar autorul explică finalul acesteia într-un epilog. Se pare că cea mai frumoasă carte din lume este una de reţete scrisă de către prizonierele unui lagăr pe foiţe de ţigară pentru fetele lor. Sensibil, nu?
marți, 11 decembrie 2012
Dimineață
Să-i fut în gură pe toţi şoferii puturoşi care se înghesuie dimineaţă de dimineaţă în trafic şi blochează linia tramvaiului. În ultima vreme Bulevardul Ştefan cel Mare între Lizeanu şi Dinamo se străbate în 20 minute din cauza unor "fitipaldi" care merg pe linia tramvaiului 1, în dorinţa de a depăşi pe şoferii normali care stau blocaţi pe trei benzi. Mai folosiţi şi transportul în comun, da-v-aş la muie de putori ordinare, ori aşteptaţi în maşinile voastre de mâna a doua în coloană, alături de ceilalţi fraieri. Nu voi înţelege niciodată această comoditate bolnăvicioasă de a merge cu maşina la muncă. E plăcut să stai minute în şir în trafic? Să mergi numai cu a-ntâia şi a doua?
Stau în tramvai și mă apucă nervii. Nici să citesc nu mai îmi vine. Stau în dreptul circului minute în șir. Unii șoferi nu mai au răbdare și depășesc chiar și tramvaiul pe sensul opus. Mi-aș dori un ciocan ca al lui Thor, să cobor cu el și să sparg parbrizele tuturor apoi capetele șoferilor. Se întâmplă de săptămâni bune chestia asta cu mașinile pe linia tramvaiului și nu e niciun polițist care să facă ceva. Polițiștii de la rutieră stau în schimb la șpăgi. Asta e țara mizerabilă în care trăim.
Stau blocat în trafic, dar timpul real parcă se scurge pe derulare înainte. Și asta pentru că știu că voi întârzia din nou la muncă și mă va lua șeful la pulă. Așteptarea atinge paroxismul. Bag cartea în sacoșă și doar mă uit nerăbdător pe geam, înjurându-i pe șoferi.
Sună un telefon având ca ringtone Oasis-Wonderwall. Se aude o voce plăcută vorbind la respectivul telefon. Mă întorc și mă uit. Cea care vorbește seamănă cu Gabriela Szabo la 75 kg.
Cu chiu cu vai ajungem în stație. Îmi iau picioarele la spinare către birou. Muie eternă șoferilor din București. În dimineața următoare o iau de la capăt.
Stau în tramvai și mă apucă nervii. Nici să citesc nu mai îmi vine. Stau în dreptul circului minute în șir. Unii șoferi nu mai au răbdare și depășesc chiar și tramvaiul pe sensul opus. Mi-aș dori un ciocan ca al lui Thor, să cobor cu el și să sparg parbrizele tuturor apoi capetele șoferilor. Se întâmplă de săptămâni bune chestia asta cu mașinile pe linia tramvaiului și nu e niciun polițist care să facă ceva. Polițiștii de la rutieră stau în schimb la șpăgi. Asta e țara mizerabilă în care trăim.
Stau blocat în trafic, dar timpul real parcă se scurge pe derulare înainte. Și asta pentru că știu că voi întârzia din nou la muncă și mă va lua șeful la pulă. Așteptarea atinge paroxismul. Bag cartea în sacoșă și doar mă uit nerăbdător pe geam, înjurându-i pe șoferi.
Sună un telefon având ca ringtone Oasis-Wonderwall. Se aude o voce plăcută vorbind la respectivul telefon. Mă întorc și mă uit. Cea care vorbește seamănă cu Gabriela Szabo la 75 kg.
Cu chiu cu vai ajungem în stație. Îmi iau picioarele la spinare către birou. Muie eternă șoferilor din București. În dimineața următoare o iau de la capăt.
miercuri, 5 decembrie 2012
Basket
În urmă cu 16-17 ani eram un fanatic al basketului. Ştiam cam tot ce mişcă în NBA deşi mă limitam la doar un meci văzut live pe săptămână, poate două meciuri pe săptămână în timpul play-off-ului. Nebunia cu NBA-ul a început în februarie 1992 când într-o noapte sunt trezit de tatăl meu cu următoarele vorbe: "Hai scoală-te că începe All Star Game-ul". Era ceva nou pentru România la acea vreme şi am urmărit un meci fabulos comentat de inegalabilul Bogdan Stănculescu. În acele momente credeam că e competiţia supremă a basketului, nicidecum un simplu meci amical în care fiecare îşi etalează talentul. Oricum, a fost un spectacol total cu Magic Johnson MVP-ul partidei. În vara aceluiaşi an a fost Olimpiada de la Barcelona cu primul Dream Team din istorie, dar mi-l amintesc tot pe taică'miu cu patru ani înainte, la Olimpiada Seul 1988, când vorbea despre un rus fenomenal. Sabonis. Atunci URSS condusă de Arvydas Sabonis a cucerit titlul olimpic. Mai târziu l-am regăsit pe Sabonis, care nu era nicidecum rus ci lituanian, în NBA la Portland Trail Blazers. Un pivot extrem de tehnic care pe lângă rolul său obişnuit putea da o pasă subtilă sau arunca de 3 puncte.
La mijlocul anilor '90 Pro Tv-ul a început să dea meciuri din NBA vineri spre sâmbătă noaptea la 3 AM. Comenta Florian Petrică. Toată săptămâna aşteptam acest moment. Vineri seara, după X-Files, mergeam la culcare, nu înainte de a-mi programa ceasul deşteptător la 2:55. Uitându-mă la meciurile din NBA parcă eram într-o altă lume. Tot cartierul dormea, iar eu eram conectat în direct cu Houston, Los Angeles, Salt Lake City sau Detroit. Ştiam pe de rost aproape toţi jucătorii titulari din fiecare echipă. Îi idolatrizam pe John Stockton şi Karl Malone, îmi plăceau Clyde Drexler, Hakeem Olajuwon, Patrick Ewing, Reggie Miller sau Dan Majerle. Ţineam cu Utah Jazz, care în 1997 şi 1998 a disputat finala NBA, pierdută de fiecare dată contra celor de la Chicago Bulls. Atunci Chicago Bulls era la mare modă, ca un fel de Real Madrid sau Barcelona în fotbal. Toţi copiii aveau şepci pirat cu Chicago Bulls. Chiar şi Florin Halagian avea şapcă pirat cu Chicago Bulls. Erau imbatabili cu Jordan, Scottie Pippen, Denis Rodman, Toni Kukoc. O adevărată dinastie în basket, dar mie nu mi-au plăcut niciodată, pentru că nu îmi plac echipele care nu lasă nicio şansă adversarilor. Totuşi Jazz au jucat de la egal la egal cu ei. Şi Indiana Pacers au fost la un pas să-i învingă în finala Estului, cu un Reggie Miller fabulos. Reggie Miller, după părerea mea cel mai bun aruncător de 3 puncte din istorie.
Îmi aduc aminte cum mă întristam când vedeam reclamele din timpul meciului la care mă uitam, reclame la alte partide care urmau a fi transmise la televiziunea americană. Îi consideram foarte norocoşi pe cei care puteau urmări NBA în fiecare zi, chiar mai multe meciuri pe zi. În vremurile alea NBA-ul era ca o religie pentru mine. Vorbeam ore în şir despre asta, iar mulţi cunoscuţi mă considerau nebun. Eram genul de om care suna la Pro Tv pentru a întreba ce meci urmează a fi transmis. Pe atunci nu exista internet, nu aveam nici măcar un computer. Iar când a apărut internetul stăteam ore întregi pe nba.com
Prin anii 2000 a început să transmită Telesport partide din NBA. Un post pe care nu-l recepţionam, la fel ca majoritatea românilor. I-am sunat şi i-am întrebat dacă pot veni la ei la sediu pentru a urmări meciurile live. M-au acceptat, astfel că am fost la câteva partide la ei în studiouri, în fosta clădire IPA din Calea Floreasca. Apoi, văzându-mă aşa pasionat, mi-au propus să comentez un meci. Era chiar în noaptea celei de-a doua zi a Învierii, iar ei erau în concediu, aşa că mi-au oferit mie această şansă. Am acceptat cu mare bucurie şi emoţie. Am comentat meciul Los Angeles Lakers-Sacramento Kings. Cu Karl The Mail Man Malone în ultimul său sezon, la Lakers, după aproape 20 de sezoane petrecute la Utah Jazz. Cu legendarul Vlade Divac la Kings. A fost impresionant să comentez un meci din NBA live, chiar dacă probabil nu se uita nimeni la Telesport în acea perioadă.
De vreo 10 ani mi-am pierdut interesul pentru basket. Nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în NBA. Nici nu ştiu care au fost ultimele campioane, ce jucători de top mai sunt. Am rămas cu NBA ul meu din perioada anilor '90, cu John Stockton şi Karl Malone, ultimii exponenţi ai basketului romantic.
La mijlocul anilor '90 Pro Tv-ul a început să dea meciuri din NBA vineri spre sâmbătă noaptea la 3 AM. Comenta Florian Petrică. Toată săptămâna aşteptam acest moment. Vineri seara, după X-Files, mergeam la culcare, nu înainte de a-mi programa ceasul deşteptător la 2:55. Uitându-mă la meciurile din NBA parcă eram într-o altă lume. Tot cartierul dormea, iar eu eram conectat în direct cu Houston, Los Angeles, Salt Lake City sau Detroit. Ştiam pe de rost aproape toţi jucătorii titulari din fiecare echipă. Îi idolatrizam pe John Stockton şi Karl Malone, îmi plăceau Clyde Drexler, Hakeem Olajuwon, Patrick Ewing, Reggie Miller sau Dan Majerle. Ţineam cu Utah Jazz, care în 1997 şi 1998 a disputat finala NBA, pierdută de fiecare dată contra celor de la Chicago Bulls. Atunci Chicago Bulls era la mare modă, ca un fel de Real Madrid sau Barcelona în fotbal. Toţi copiii aveau şepci pirat cu Chicago Bulls. Chiar şi Florin Halagian avea şapcă pirat cu Chicago Bulls. Erau imbatabili cu Jordan, Scottie Pippen, Denis Rodman, Toni Kukoc. O adevărată dinastie în basket, dar mie nu mi-au plăcut niciodată, pentru că nu îmi plac echipele care nu lasă nicio şansă adversarilor. Totuşi Jazz au jucat de la egal la egal cu ei. Şi Indiana Pacers au fost la un pas să-i învingă în finala Estului, cu un Reggie Miller fabulos. Reggie Miller, după părerea mea cel mai bun aruncător de 3 puncte din istorie.
Îmi aduc aminte cum mă întristam când vedeam reclamele din timpul meciului la care mă uitam, reclame la alte partide care urmau a fi transmise la televiziunea americană. Îi consideram foarte norocoşi pe cei care puteau urmări NBA în fiecare zi, chiar mai multe meciuri pe zi. În vremurile alea NBA-ul era ca o religie pentru mine. Vorbeam ore în şir despre asta, iar mulţi cunoscuţi mă considerau nebun. Eram genul de om care suna la Pro Tv pentru a întreba ce meci urmează a fi transmis. Pe atunci nu exista internet, nu aveam nici măcar un computer. Iar când a apărut internetul stăteam ore întregi pe nba.com
Prin anii 2000 a început să transmită Telesport partide din NBA. Un post pe care nu-l recepţionam, la fel ca majoritatea românilor. I-am sunat şi i-am întrebat dacă pot veni la ei la sediu pentru a urmări meciurile live. M-au acceptat, astfel că am fost la câteva partide la ei în studiouri, în fosta clădire IPA din Calea Floreasca. Apoi, văzându-mă aşa pasionat, mi-au propus să comentez un meci. Era chiar în noaptea celei de-a doua zi a Învierii, iar ei erau în concediu, aşa că mi-au oferit mie această şansă. Am acceptat cu mare bucurie şi emoţie. Am comentat meciul Los Angeles Lakers-Sacramento Kings. Cu Karl The Mail Man Malone în ultimul său sezon, la Lakers, după aproape 20 de sezoane petrecute la Utah Jazz. Cu legendarul Vlade Divac la Kings. A fost impresionant să comentez un meci din NBA live, chiar dacă probabil nu se uita nimeni la Telesport în acea perioadă.
De vreo 10 ani mi-am pierdut interesul pentru basket. Nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în NBA. Nici nu ştiu care au fost ultimele campioane, ce jucători de top mai sunt. Am rămas cu NBA ul meu din perioada anilor '90, cu John Stockton şi Karl Malone, ultimii exponenţi ai basketului romantic.
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Sofi Oksanen - Vacile lui Stalin
Sofi Oksanen este bisexuală. Asta înseamnă că întreţine raporturi sexuale atât cu bărbaţii, cât şi cu femeile. Este pe jumătate estoniană, pe jumătate finlandeză. Născută în 1977. I-am căutat poza pe google imagini şi îmi place de ea. Pe lângă toate astea e şi o scriitoare bună. Vacile lui Stalin este primul ei roman. Nu e la fel de bun ca Purificare, însă pot spune că e o carte extrem de interesantă, în mare parte autobiografică.
Capitolele romanului încep cu anul în care se petrece acţiunea. Astfel avem prezentul cu Anna care suferă de grave disfuncţii digestive şi psihice, anii '70 cu Katariina care cunoaşte un finlandez în Thalin, anii '40-'50 cu bunicii Annei şi sovietizarea Estoniei. Povestea unei estonience care emigrează în Finlanda, modul în care sunt priviţi estonienii de finlandezi pe vremea URSS-ului, paralele între actuala Estonie şi Estonia Sovietică, poveşti din îndepărtata Siberie şi lagărele de muncă, ori poveşti cu prostituate la Moscova sau informatori KGB. Cartea emană cumva şi un iz de melancolie după Estonia comunistă, după vremurile trecute. Multe pasaje din carte nu au nimic în comun cu Finlanda-Estonia-URSS, comunism, capitalism, ci seamănă mai degrabă cu scrierile lui Chuck Palahniuk, prezentând-o pe Anna care mănânca până vomită, care şi-o trage cu diverşi ca o ciudată, cu frământările ei de nebună, de estoniano-finlandeză.
Nu e o carte filozofică care să te pună pe gânduri, dar este o carte cât se poate de reală, o carte de istorie un pic nuanţată, o carte dură. Aştept cu nerăbdare ca cei de la Polirom să publice romanul lui Oksanen din 2012, Când au dispărut porumbeii.
luni, 26 noiembrie 2012
Seară de toamnă
Tramvaiul 1 de noapte este aproape complet cufundat în beznă. După o zi de muncă abia aştept să deschid cartea şi să reiau lectura de acolo de unde am lăsat-o când am coborât din tramvaiul 1 de dimineaţă. Ca un făcut locurile din preajma celor trei neoane care aruncă o lumină cât de cât prietenoasă sunt ocupate. Ocupate de oameni care nu au nevoie de lumină pentru că nu vor să citească. Citesc în întuneric. Şi aşa nu mai văd bine. Mi-ar plăcea ca cineva să mă lase mai aproape de lumină, dar nimeni nu o face. Nu din răutate, ci din prostie. Oamenii sunt mai degrabă proşti decât răi.
Mi-am cumpărat o stică de Pepsi la 0,25. Aveam impresia că are capac twist off. M-am înşelat. M-am căznit să o deschid frecând capsula de un gard. Fără succes. Îmi venea să o sparg de asfalt. Dintr-o alimentară a ieşit o femeie şi mi-a întins zâmbind un desfăcător de bere. I-am mulţumit.
În anii '60 România era în tratative cu Volkswagen pentru a produce un automobil autohton destinat populaţiei, autoturismul Dacia. După vizita generalului Charles de Gaulle în România lucrurile au luat o turnură de 180 grade în ultimul moment. Dacia a fost construită după modelul Renault.
Carnea crudă a început să se producă în laborator. Am găsit ceafă de porc crudă cu urme de plastic în ea. Sunt sigur că porcul nu avea bucăţile de carne lipite cu plastic între ele.
Mi-am cumpărat o stică de Pepsi la 0,25. Aveam impresia că are capac twist off. M-am înşelat. M-am căznit să o deschid frecând capsula de un gard. Fără succes. Îmi venea să o sparg de asfalt. Dintr-o alimentară a ieşit o femeie şi mi-a întins zâmbind un desfăcător de bere. I-am mulţumit.
În anii '60 România era în tratative cu Volkswagen pentru a produce un automobil autohton destinat populaţiei, autoturismul Dacia. După vizita generalului Charles de Gaulle în România lucrurile au luat o turnură de 180 grade în ultimul moment. Dacia a fost construită după modelul Renault.
Carnea crudă a început să se producă în laborator. Am găsit ceafă de porc crudă cu urme de plastic în ea. Sunt sigur că porcul nu avea bucăţile de carne lipite cu plastic între ele.
miercuri, 21 noiembrie 2012
Biblioteca Billy
Eufrosin Potecă e în vizită la mine. Stă picior peste picior pe canapeaua Klippan şi bea o vodka Absolut. Deobicei este binevoitor şi vorbeşte cu duhul blândeţii, dar acum e cumva scârbit şi uitându-se către biblioteca Expedit critică vehement mobila de la Ikea. Spune că nu e de bun gust. Spune că e prea liniară. Spune că e rece. Spune că nu are personalitate. Spune că nu-şi va cumpăra niciodată aşa ceva. Soarbe din vodka şi încearcă să-şi mai îndulcească puţin părerea emisă pentru a nu mă jigni prea tare. Spune că nu ştie cum am ales eu mobila că la mine arată bine, dar în general mobila de la Ikea e oribilă. Şi Radu Ionescu gândeşte cam la fel referitor la fabricantul suedez de mobilă. Aceştia sunt genul de oameni pe care întrebându-i dacă au ceva de la Ikea îţi răspund: "Da. Sigur că am. Un şervet de pus pe masă. Şi parcă şi o lumânare.". Pentru ei asta e toată Ikea.
Eu sunt total opus lor. Am devenit un împătimit Ikea. Am tăcâmuri şi farfurii Ikea, pahare şi halbe de bere Ikea, veioze Ikea, pat, noptiere, scaune, birou, masă, canapele, biblioteci, covoraş de baie, şifonier, dulap de baie, toate de la Ikea. O mobilă pentru omul mediu, pentru omul din popor. Comuniştii ar fi apreciat Ikea. Nicidecum o mobilă rece, ci una care combină mobila anilor '80 cu cea a anilor 2000. Parcă o mobilă nemuritoare. Modul de prezentare, structura magazinului, ambianţa creată fac din cumpărător un sclav, o persoană fără discernământ care-şi doreşte să aibă cât mai multe de la Ikea.
Pentru că am prea multe cărţi m-am hotărât să-mi cumpăr o nouă bibliotecă Billy. Albă. Lăţime 80cm, înălţime 202cm. Am cumpărat-o, am montat-o şi m-am gândit că vor încăpea mai multe cărţi în ea dacă îi ataşez o poliţă suplimentară. Am fost la Ikea şi am cumpărat poliţa. Afară este frig, în magazin este cald, aşa că mi-am scos geaca şi am purtat-o pe mână, alături de încă o pungă ce o mai aveam. În pungă e o carte. Iar în cealaltă mână ţineam poliţa albă Billy. Când am ajuns la casă, fără să realizez, am pus pe bandă nu doar poliţa ci şi geaca iar sub ea sacoşa. Casiera, o fată tânără, slăbuţă, cu coada lungă împletită în trei, a luat punga şi a zărit cartea.
- Ce carte e? Pot să mă uit?
- Da, uitaţi-vă, i-am răspuns.
A scotocit în plasă, a luat cartea, s-a uitat la copertă, a răsfoit-o puţin.
- N-am auzit de ea.
- Citiţi?, am întrebat-o.
- Da, dar mai mult cărţi de aventuri.
- Cum adică de aventuri? În genul lui Tom Sawyer?
- A, nu,nu.
- Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o?
- 12. O carte cu nişte drogaţi şi cu droguri.
- Nici eu nu am auzit de cartea dumneavoastră
Pe primul raft al noii biblioteci Billy am aşezat cărţile din colecţia Polirom Top10+. Sunt albe şi se asortează cu albul bibliotecii. Pe lângă faptul că sunt un cititor, îmi place să integrez cărţile armonios în configuraţia camerei. Cărţile mele sunt şi o mobilă frumoasă (aşa cum foarte mulţi oameni am observat că au cumpărat întreaga colecţie Adevărul pentru a o expune în bibliotecă, pentru că dă frumos), dar şi nepreţuiţi prieteni atunci când sunt citite.
Am ajuns acasă şi am căutat să văd ce e cu 12, citit de casiera Ikea. Este vorba despre cartea pe care Nick McDonell a scris-o la 17 ani. Doisprezece. Iată aşadar un scriitor extrem de tânăr. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.
Eu sunt total opus lor. Am devenit un împătimit Ikea. Am tăcâmuri şi farfurii Ikea, pahare şi halbe de bere Ikea, veioze Ikea, pat, noptiere, scaune, birou, masă, canapele, biblioteci, covoraş de baie, şifonier, dulap de baie, toate de la Ikea. O mobilă pentru omul mediu, pentru omul din popor. Comuniştii ar fi apreciat Ikea. Nicidecum o mobilă rece, ci una care combină mobila anilor '80 cu cea a anilor 2000. Parcă o mobilă nemuritoare. Modul de prezentare, structura magazinului, ambianţa creată fac din cumpărător un sclav, o persoană fără discernământ care-şi doreşte să aibă cât mai multe de la Ikea.
Pentru că am prea multe cărţi m-am hotărât să-mi cumpăr o nouă bibliotecă Billy. Albă. Lăţime 80cm, înălţime 202cm. Am cumpărat-o, am montat-o şi m-am gândit că vor încăpea mai multe cărţi în ea dacă îi ataşez o poliţă suplimentară. Am fost la Ikea şi am cumpărat poliţa. Afară este frig, în magazin este cald, aşa că mi-am scos geaca şi am purtat-o pe mână, alături de încă o pungă ce o mai aveam. În pungă e o carte. Iar în cealaltă mână ţineam poliţa albă Billy. Când am ajuns la casă, fără să realizez, am pus pe bandă nu doar poliţa ci şi geaca iar sub ea sacoşa. Casiera, o fată tânără, slăbuţă, cu coada lungă împletită în trei, a luat punga şi a zărit cartea.
- Ce carte e? Pot să mă uit?
- Da, uitaţi-vă, i-am răspuns.
A scotocit în plasă, a luat cartea, s-a uitat la copertă, a răsfoit-o puţin.
- N-am auzit de ea.
- Citiţi?, am întrebat-o.
- Da, dar mai mult cărţi de aventuri.
- Cum adică de aventuri? În genul lui Tom Sawyer?
- A, nu,nu.
- Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o?
- 12. O carte cu nişte drogaţi şi cu droguri.
- Nici eu nu am auzit de cartea dumneavoastră
Pe primul raft al noii biblioteci Billy am aşezat cărţile din colecţia Polirom Top10+. Sunt albe şi se asortează cu albul bibliotecii. Pe lângă faptul că sunt un cititor, îmi place să integrez cărţile armonios în configuraţia camerei. Cărţile mele sunt şi o mobilă frumoasă (aşa cum foarte mulţi oameni am observat că au cumpărat întreaga colecţie Adevărul pentru a o expune în bibliotecă, pentru că dă frumos), dar şi nepreţuiţi prieteni atunci când sunt citite.
Am ajuns acasă şi am căutat să văd ce e cu 12, citit de casiera Ikea. Este vorba despre cartea pe care Nick McDonell a scris-o la 17 ani. Doisprezece. Iată aşadar un scriitor extrem de tânăr. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.
sâmbătă, 17 noiembrie 2012
Orhan Pamuk - Romancierul naiv şi sentimental
O lucrare tehnică, un eseu despre modul în care este creat un roman, despre scris şi citit, despre legătura dintre scriitor şi cititor, despre ceea ce simţim atunci când citim şi despre ceea ce doreşte autorul să transmită publicului. Nu sunt adeptul unor astfel de lucrări, dar Pamuk explică clar, pe un ton deloc pretenţios. Mai demult am încercat să citesc o carte asemănătoare, Mario Vargas Llosa - Scrisori către un tânăr romancier, dar mi s-a părut foarte greoaie, de neînţeles pentru nivelul meu. Din fericire Pamuk a expus anumite noţiuni şi pentru cititorii mai puţin înzestraţi intelectual. Se fac referiri la numeroase romane celebre, însă cel mai des amintit este Anna Karenina cu pasajul în care protagonista se află în vagonul trenului Moskova-Sankt Petersburg încercând să citească, iar pe geamul vagonului se vede ninsoarea abundentă. O scenă cu mult mai multe implicaţii de cum pare la prima vedere. Sigur, Pamuk face referire şi la romanele sale şi la ceea ce a simţit când le-a scris. Eu am citit doar Mă numesc Roşu, dar cu siguranţă merită încercate Zăpada, Cartea neagră sau Muzeul inocenţei.
Cartea are un capitol numit "Domnule Pamuk, toate acestea vi s-au întâmplat chiar dumneavoastră?", în care romancierul explică relaţia dintre el şi personajele operelor sale. Pretinde că-l opreau oamenii pe stradă pentru a-l întreba dacă personajul unui anumit roman este chiar el sau dacă faptele descrise în carte au fost trăite cu adevărat de el, Orhan Pamuk. Aşa mi s-a întâmplat şi mie după ce am scris nuvela "Delegaţia". Mă cunoşteau diverşi colegi de la alte departamente care citiseră şi mă opreau pentru a mă întreba: "Gabriel, tu chiar ai fost în delegaţie cu Sebi la Craiova?", sau "Gabriel, chiar i-ai dat chiloţii jos Laviniei?" sau "Gabriel, chiar i-ai văzut pizda Laviniei?" sau "Nu pot să cred. Voi v-aţi f....". Cineva pe blog chiar m-a întrebat unde am găsit chipsuri Hali Lulu cu sare şi oţet. Sigur, Pamuk şi nu numai el ne arată că în toate operele există şi ficţiune şi adevăr, iar personajele se identifică cumva cu autorul. La fel a fost şi în cazul meu.
marți, 13 noiembrie 2012
Mămăligă cu ciuperci
Poate îţi mai aduci aminte, dragă Radu Ionescu, ploua torenţial în dimineaţa când ne-am întâlnit pentru a-mi da cărţile din comanda comună pe care ai făcut-o pe siteul Elefant. Te-am aşteptat vreo cinci minute în staţia de autobuz, am mai stat cinci minute de vorbă, după care am plecat spre muncă unde am ajuns ud fleaşcă. Am stat aşa toată ziua, sperând că cele două romane (Noapte bună, copii! şi Rădăcina de bucsau) vor fi superlativ de bune. Amândouă au fost recomandate de tine şi recunosc că nu mă bazez întotdeauna pe recomandările tale, care uneori sunt departe de a fi pe gustul meu. Însă de această dată nu ai dat greş, drept pentru care am să te învăţ atât pe tine cât şi pe cititorii acestui blog despre un fel de mâncare simplu, dar foarte gustos.
Mămăligă cu ciuperci. La un moment dat se aminteşte despre acest preparat în cartea Rădăcina de bucsau. Poate e ceva obişnuit în acele locuri (satul Haretei din judeţul Bistriţa), însă prin părţile Munteniei mămăliga se mănâncă mai degrabă cu unt, branză ori smântână. Sau goală ca garnitură lângă sarmale.
Punem la tigaie (de preferat una cu pereţii mai înalţi cum sunt cele din gama Favorit de la Ikea) ciupercile (cam 1 kg), un ardei roşu şi o ceapă. Lăsăm la foc până ce legumele elimină toată apa şi se coc un pic. Nu folosim deloc ulei în acest proces, pentru că nu este sănătos. Puţin ulei de măsline adăugăm deasupra legumelor abia când s-au deshidratat. Şi tot spre final, cam cu 3 minute înainte de a opri focul, adăugăm 5-6 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi o legătură de mărar. Între timp pe fundul unui castron mai mare radem brânză sărată de oaie, caşcaval şi câteva bucăţele de unt. Turnăm ciupercile şi celelalte legume peste brânzeturi, iar la final turnăm peste toate mămăliga fierbinte (cum se face mămăligă nu mai spun, pentru că o ştie şi un copil) şi amestecăm. Este un fel de mâncare delicios. Nici nu se simte că e un fel de mâncare fără carne, atât e de consistent. Alături am servit un vin excelent, Mustoasă de Măderat. Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi poze.
Mămăligă cu ciuperci. La un moment dat se aminteşte despre acest preparat în cartea Rădăcina de bucsau. Poate e ceva obişnuit în acele locuri (satul Haretei din judeţul Bistriţa), însă prin părţile Munteniei mămăliga se mănâncă mai degrabă cu unt, branză ori smântână. Sau goală ca garnitură lângă sarmale.
Punem la tigaie (de preferat una cu pereţii mai înalţi cum sunt cele din gama Favorit de la Ikea) ciupercile (cam 1 kg), un ardei roşu şi o ceapă. Lăsăm la foc până ce legumele elimină toată apa şi se coc un pic. Nu folosim deloc ulei în acest proces, pentru că nu este sănătos. Puţin ulei de măsline adăugăm deasupra legumelor abia când s-au deshidratat. Şi tot spre final, cam cu 3 minute înainte de a opri focul, adăugăm 5-6 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi o legătură de mărar. Între timp pe fundul unui castron mai mare radem brânză sărată de oaie, caşcaval şi câteva bucăţele de unt. Turnăm ciupercile şi celelalte legume peste brânzeturi, iar la final turnăm peste toate mămăliga fierbinte (cum se face mămăligă nu mai spun, pentru că o ştie şi un copil) şi amestecăm. Este un fel de mâncare delicios. Nici nu se simte că e un fel de mâncare fără carne, atât e de consistent. Alături am servit un vin excelent, Mustoasă de Măderat. Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi poze.
duminică, 11 noiembrie 2012
O. Nimigean - Rădăcina de bucsau
Cartea asta nu îndeamnă deloc la citit. Cred că nimeni nu o cumpăra, văzând-o pe rafturile unei librării. Numele scriitorului nu spune absolut nimic, titlul este de-a dreptul neprietenos (ce e aia bucsau? eu n-am auzit în viaţa mea de aşa ceva), iar desenul de pe copertă pare opera unui copil autist. Cu toate acestea romanul lui O. Nimigean este o capodoperă. Poate printre cele mai bune romane scrise vreodată de un român. Nu exagerez spunând că e cea mai bună carte cu autor român pe care am citit-o. Alături de personajele principale am râs, am plâns, m-am simţit frustrat, am crezut în Dumnezeu şi mi-am pierdut credinţa, m-am simţit singur şi trist, mic şi neînsemnat. Subiectul cărţii este unul foarte simplu, dar implicaţile dezvoltate de autor sunt extrem de complexe. O carte plină de simboluri biblice, plină de dragoste, plină de lumină şi întuneric în acelaşi timp. Un roman ce miroase a dragoste, a viaţă şi a moarte, care începe cu Liviu venind de la Iaşi cu trenul în satul natal pentru a avea grijă de Hareta, mama lui ajunsă la 83 de ani. Astfel începe un drum plin de încercări cu două personaje conturate deosebit de măiastru, degajând o forţă de neimaginat. Cartea m-a transpus cu totul în pielea personajelor. Ultimele pagini le-am citit în frig, suferind de diaree, sorbind dintr-un ceai de mentă, nelăsând niciun moment cartea din mână. O carte uluitoare care îţi lasă un sentiment ce nu poate fi explicat.
Frumuseţea cărţii este sporită cu tot felul de trimiteri la diverse chestii, unele făcându-mă să exult. Dona Dumitru Siminică, Mr Wolf din Pulp Fiction ori Poveşti cu tâlc din China antică, o carte pe care am citit-o de peste zece ori (ce este acela un mandarin? se întreabă Hareta). Foarte cult acest O. Nimigean.
miercuri, 7 noiembrie 2012
Polonia
Împătimiţii acestui blog cunosc deja povestea de la Strbske Pleso cu gara cufundată în ceaţă, cu raţele de pe lac şi ciudata proprietară a hotelului din localitatea aflată în Munţii Tatra. De cealaltă parte a munţilor se întinde o nouă ţară. Vaste câmpii, râuri, munţi şi mare. Păduri nesfârşite, autostrăzi de calitate, femei de mare frumuseţe. Este vorba despre Polonia. Cum am ajuns să iubesc această ţară şi să-mi doresc să o vizitez? În clasa a XII a, doamna profesoară de geografie, Elena Lulea, ne-a dat să facem câte un referat despre o ţară la alegere. Pentru a evita comercialismul (nu am dorit să scriu despre Italia, Grecia, Anglia, USA) dar şi pentru a învăţa ceva nou, am ales să scriu despre Polonia. Elena Lulea a apreciat referatul, notându-l cu 10, iar eu mi-am spus că trebuie să ajung în Polonia. Asta s-a întâmplat după 14 ani.
Bine, nu pot spune că am vizitat Polonia, ci doar am trecut razant prin sudul ei, venind de la Praga spre Cracovia, iar apoi de la Cracovia spre graniţa slovacă, pe lângă Zakopane (unde nu am intrat din cauza aglomeraţiei de sâmbătă când mii şi mii de polonezi au dorit să meargă la munte).
Totuşi am stat două nopţi în Cracovia, într-un hotel excelent aproape de periferie. Apropierea de marginea oraşului a constituit un avantaj. Pentru a ajunge în centru luam de fiecare dată autobuzul de la cap la cap, astfel aruncând o privire asupra oraşului. O combinaţie de oraş fost comunist cu blocuri muncitoreşti, dar şi de oraş istoric cu case vechi. Destul de aglomerat în unele părţi, dar cu o circulaţie fluidă faţă de Bucureşti. Îngrijit, curat, cu spaţii verzi. Bisericile catolice mi s-au părut de o frumuseţe aparte, diferite faţă de catedralele ungurilor sau cehilor. Parcă mai luminoase, mai mari, mai aurite, inspirându-ţi bucurie. Am fost chiar şi la Catedrala Sf Florian unde între 1949 şi 1951 a slujit cel care mai târziu avea să devină Papa Jan Pawel II. Aici un polonez de rând în jurul vârstei de 70 mi-a vorbit într-o engleză destul de bună, povestindu-mi diverse fapte şi totodată întrebându-mă care mai este situaţia prin România.
(Polonezii. Când eram copil îmi povestea taică'miu că la ei e situaţia mai naşpa ca la noi, că i-a sărăcit de tot comunismul. Îi vedeam prin excursiile noastre, vânzând te miri ce. Odată am cumpărat de la ei un triplu ştecher, care îmi mai este de trebuinţă chiar şi acum după 25 de ani, atunci când fac bradul de Crăciun. Mă distra că polonezii au maşini Polonez. Copil fiind îmi parea rău că noi nu avem maşini Român. Tot taică'miu îmi spune că acum sunt sus de tot, că i-au depăşit şi pe cehi. Aşa e. Sunt de acord.)
Din autobuz văd o reclamă la Real. Pulpa de porc costă 8,75 zloti/kg. 1 zlot=1 leu. La noi pulpa de porc costă dublu. O imensă surpriză sunt preţurile din Polonia. Un Carlsberg (sticla de 1/2) la Shell pe autostradă costă 4 zl. Mâncarea şi băutura sunt ieftine, totul este ieftin. În Polonia nici vignetă nu îţi trebuie, iar pe autostrăzi poţi circula cu 140 km/h.
Centrul Cracoviei e pur şi simplu spectaculos. Cu mult mai puţini turişti ca la Praga, însă cu mult mai mulţi tineri. O grămadă de restaurante şi locuri unde poţi mânca ceva, magazine luminoase, clădiri impunătoare. O stare de bine pluteşte în aer. Sunt reclame cu Zubrowka peste tot.
Sigur, ca peste tot, am fost foarte interesat să intru într-un restaurant. Mi-a surâs un local cu specific georgian, cu o atmosferă foarte primitoare. Gruzinskie Chaczapuri. Nu am idee cât de gruzină a fost această mâncare, pentru că nu ştiu nimic despre această ţară, singurul contact cu această naţie fiind o carte de-a Elenei Bociorisvili pe care am citit-o. Dar mi-a plăcut mâncarea: o ciorbă de ciuperci măiastru pregătită (la români nu am întâlnit ciorbă de ciuperci, deşi avem ciuperci destule slavă Domnului) şi un piept de raţă cu cartofi, sosuri şi varză albă. Plus un vin georgian, roşu, sec pe a cărui etichetă am reuşit doar să descifrez numele oraşului Tbilisi. Iar a doua zi am ales o cantină împinge-tava, unde am mâncat pe nimica-toată şniţel cu piure, salată de varză cu morcovi şi am băut o bere Lech.
Din Cracovia şi până în Slovacia începe o zonă foarte frumoasă de munte. Cuvintele sunt inutile pentru a-mi exprima plăcerea provocată de vizita în Polonia. Am să ataşez câteva poze pe blog (catedrala Sf Florian, interiorul catedralei Christo Transfigurato, adica Schimbarea la fata, două din centrul Cracoviei şi una din apropierea Tatrei) şi ceva mai multe pe contul de facebook "Nopti si zile blog".
Bine, nu pot spune că am vizitat Polonia, ci doar am trecut razant prin sudul ei, venind de la Praga spre Cracovia, iar apoi de la Cracovia spre graniţa slovacă, pe lângă Zakopane (unde nu am intrat din cauza aglomeraţiei de sâmbătă când mii şi mii de polonezi au dorit să meargă la munte).
Totuşi am stat două nopţi în Cracovia, într-un hotel excelent aproape de periferie. Apropierea de marginea oraşului a constituit un avantaj. Pentru a ajunge în centru luam de fiecare dată autobuzul de la cap la cap, astfel aruncând o privire asupra oraşului. O combinaţie de oraş fost comunist cu blocuri muncitoreşti, dar şi de oraş istoric cu case vechi. Destul de aglomerat în unele părţi, dar cu o circulaţie fluidă faţă de Bucureşti. Îngrijit, curat, cu spaţii verzi. Bisericile catolice mi s-au părut de o frumuseţe aparte, diferite faţă de catedralele ungurilor sau cehilor. Parcă mai luminoase, mai mari, mai aurite, inspirându-ţi bucurie. Am fost chiar şi la Catedrala Sf Florian unde între 1949 şi 1951 a slujit cel care mai târziu avea să devină Papa Jan Pawel II. Aici un polonez de rând în jurul vârstei de 70 mi-a vorbit într-o engleză destul de bună, povestindu-mi diverse fapte şi totodată întrebându-mă care mai este situaţia prin România.
(Polonezii. Când eram copil îmi povestea taică'miu că la ei e situaţia mai naşpa ca la noi, că i-a sărăcit de tot comunismul. Îi vedeam prin excursiile noastre, vânzând te miri ce. Odată am cumpărat de la ei un triplu ştecher, care îmi mai este de trebuinţă chiar şi acum după 25 de ani, atunci când fac bradul de Crăciun. Mă distra că polonezii au maşini Polonez. Copil fiind îmi parea rău că noi nu avem maşini Român. Tot taică'miu îmi spune că acum sunt sus de tot, că i-au depăşit şi pe cehi. Aşa e. Sunt de acord.)
Din autobuz văd o reclamă la Real. Pulpa de porc costă 8,75 zloti/kg. 1 zlot=1 leu. La noi pulpa de porc costă dublu. O imensă surpriză sunt preţurile din Polonia. Un Carlsberg (sticla de 1/2) la Shell pe autostradă costă 4 zl. Mâncarea şi băutura sunt ieftine, totul este ieftin. În Polonia nici vignetă nu îţi trebuie, iar pe autostrăzi poţi circula cu 140 km/h.
Centrul Cracoviei e pur şi simplu spectaculos. Cu mult mai puţini turişti ca la Praga, însă cu mult mai mulţi tineri. O grămadă de restaurante şi locuri unde poţi mânca ceva, magazine luminoase, clădiri impunătoare. O stare de bine pluteşte în aer. Sunt reclame cu Zubrowka peste tot.
Sigur, ca peste tot, am fost foarte interesat să intru într-un restaurant. Mi-a surâs un local cu specific georgian, cu o atmosferă foarte primitoare. Gruzinskie Chaczapuri. Nu am idee cât de gruzină a fost această mâncare, pentru că nu ştiu nimic despre această ţară, singurul contact cu această naţie fiind o carte de-a Elenei Bociorisvili pe care am citit-o. Dar mi-a plăcut mâncarea: o ciorbă de ciuperci măiastru pregătită (la români nu am întâlnit ciorbă de ciuperci, deşi avem ciuperci destule slavă Domnului) şi un piept de raţă cu cartofi, sosuri şi varză albă. Plus un vin georgian, roşu, sec pe a cărui etichetă am reuşit doar să descifrez numele oraşului Tbilisi. Iar a doua zi am ales o cantină împinge-tava, unde am mâncat pe nimica-toată şniţel cu piure, salată de varză cu morcovi şi am băut o bere Lech.
Din Cracovia şi până în Slovacia începe o zonă foarte frumoasă de munte. Cuvintele sunt inutile pentru a-mi exprima plăcerea provocată de vizita în Polonia. Am să ataşez câteva poze pe blog (catedrala Sf Florian, interiorul catedralei Christo Transfigurato, adica Schimbarea la fata, două din centrul Cracoviei şi una din apropierea Tatrei) şi ceva mai multe pe contul de facebook "Nopti si zile blog".
marți, 30 octombrie 2012
Toamna vieţii
Toamna, privită metaforic ca perioada din viaţa omului în care acesta îşi trăieşte ultimele clipe de bucurie înainte de venirea iernii, când va cădea în neputinţă, aşteptându-şi moartea. Doi bătrâni plimbându-se prin parc, ce m-au dus cu gândul la una dintre scrierile lui Kawabata, cu doi bătrâni aflaţi încă în putere care-şi iau rămas bun de la familie şi merg să se sinucidă, pentru a nu deveni mai târziu o povară şi pentru ca cei rămaşi în urmă să le păstreze o amintire plăcută.
duminică, 28 octombrie 2012
Viaductul Stânca Teherău
Cu siguranţă iubitorii acestui blog îşi amintesc de Viaductul Giurca. Valea Buzăului, pe lângă splendoarea oferită de munte, apa curgătoare şi lacul de acumulare, oferă călătorului şi un alt prilej de încântare prin viaductele ce se înşiră de-a lungul şoselei, adevărate comori făcute de mâna omului care nu a dorit să se lase mai prejos în faţa naturii. Trecând de Viaductul Giurca şi urmând şoseaua naţională spre Braşov, vom trece şi peste Viaductul Stânca Teherău. Acest viaduct se poate observa mult mai bine dintr-o curbă aflată la câţiva kilometri depărtare. Frumuseţea tinde spre infinit într-o zi de octombrie, când toamna a îmbrăcat cu un covor multicolor de frunze întreaga patrie.
joi, 25 octombrie 2012
Mâncare în Praga
De la Brno am pornit spre Praga, cam 200 km pe o autostradă proastă şi foarte aglomerată. Autostrada intră în Praga direct spre inima oraşului, într-o privelişte care-ţi taie răsuflarea. Dar pentru că Praga este o destinaţie turistică ultra cunoscută şi ultra comercială despre care s-a vorbit şi se va vorbi în multe locuri, n-am să povestesc nimic din ce am văzut aici, ci am să mă limitez la ceea ce am mâncat în Praga, de fapt câteva poze cu mâncare, care mai mult sau mai puţin vor face deliciul iubitorilor gastronomiei.
În cele 4 zile şi 4 nopţi de Praga am băut numai şi numai bere la draft, următoarele branduri: Pilsner Urquell, Budweiser, Krusovice. Iar de mâncat următoarele (mâncam şi mai multe, dar hotelul a oferit un mic dejun mai mult decât îndestulător şi foarte, foarte gustos):
1) Gulaş de vită cu miez de pâine. O mâncare foarte îndestulătoare şi gustoasă care te face să bei şi mai multă bere.
2) Sandwichuri de la Bageterie Boulevard. ( www.bb.cz ) Sunt mult peste Subway, însă din păcate activează doar pe plan local. Dacă există vre'un cititor bogat al acestui blog, ar putea cumpăra franciza şi aduce Bageterie Boulevard în România. Ceaiurile lor sunt naturale, nicidecum suc artificial. Pâinea şi ingredientele din sandwich foarte gustoase.
3) O tortila excepţională cu fasole boabe, orez şi tot felul de sosuri la restaurantul 7 Tacos de pe Ortenovo nám. 22.
4) O tocăniţă de cartofi cu frigăruie de pui şi salată de varză la Slovak Restaurant de pe strada Tynska.
5) O pizza care mi-a amintit de vremurile când serveam acest preparat alături de părinţii mei la Costineşti, în urmă cu 25 de ani. Într-o zonă plină de verdeaţă a capitalei cehe, pe lângă o şcoală generală, la Cafe Valentino, un local mai puţin accesibil turiştilor. Pe tripadvisor veţi găsi doar 4 păreri/voturi, însă toate pozitive.
6) Did somebody say McDonald's? Un Royal cu brânză.
În cele 4 zile şi 4 nopţi de Praga am băut numai şi numai bere la draft, următoarele branduri: Pilsner Urquell, Budweiser, Krusovice. Iar de mâncat următoarele (mâncam şi mai multe, dar hotelul a oferit un mic dejun mai mult decât îndestulător şi foarte, foarte gustos):
1) Gulaş de vită cu miez de pâine. O mâncare foarte îndestulătoare şi gustoasă care te face să bei şi mai multă bere.
2) Sandwichuri de la Bageterie Boulevard. ( www.bb.cz ) Sunt mult peste Subway, însă din păcate activează doar pe plan local. Dacă există vre'un cititor bogat al acestui blog, ar putea cumpăra franciza şi aduce Bageterie Boulevard în România. Ceaiurile lor sunt naturale, nicidecum suc artificial. Pâinea şi ingredientele din sandwich foarte gustoase.
3) O tortila excepţională cu fasole boabe, orez şi tot felul de sosuri la restaurantul 7 Tacos de pe Ortenovo nám. 22.
4) O tocăniţă de cartofi cu frigăruie de pui şi salată de varză la Slovak Restaurant de pe strada Tynska.
5) O pizza care mi-a amintit de vremurile când serveam acest preparat alături de părinţii mei la Costineşti, în urmă cu 25 de ani. Într-o zonă plină de verdeaţă a capitalei cehe, pe lângă o şcoală generală, la Cafe Valentino, un local mai puţin accesibil turiştilor. Pe tripadvisor veţi găsi doar 4 păreri/voturi, însă toate pozitive.
6) Did somebody say McDonald's? Un Royal cu brânză.
miercuri, 24 octombrie 2012
Pastel de toamnă
Pozam natura, când din tufişuri aud o voce. Erau câţiva muncitori care săpau şanţuri.
- Domnu, domnu, vă rog să îmi faceţi şi mie o poză.
- Vă fac, dar unde vreţi să o trimit ca să o vedeţi?
- Pe youtube.
- Mai bine îmi daţi o adresă de mail.
- Daniel.
- Păi doar atât?
- Da. Daniel.
- Păi sunt mulţi Danieli.
- Daniel The Best atunci.
- Domnu, domnu, vă rog să îmi faceţi şi mie o poză.
- Vă fac, dar unde vreţi să o trimit ca să o vedeţi?
- Pe youtube.
- Mai bine îmi daţi o adresă de mail.
- Daniel.
- Păi doar atât?
- Da. Daniel.
- Păi sunt mulţi Danieli.
- Daniel The Best atunci.
sâmbătă, 20 octombrie 2012
Tatiana Niculescu Bran - Spovedanie la Tanacu
Nu urmăresc ştirile de la televizor şi nici nu citesc ziare, aşa că habar nu aveam despre evenimentele de la Mânăstirea Tanacu. Citind romanul non-ficţional al Tatianei Niculescu Bran am aflat despre cele întâmplate. Cartea care a inspirat filmul După dealuri şi am impresia că de fapt filmul constituie o reclamă pentru această carte nebăgată în seamă de mulţi până acum. Consider nedrept acest aspect, însă cu tot mai multe filme şi cărţi se întâmplă aşa în ultima vreme. Horia Roman Patapievici asemuieşte acest roman cu cel al lui Truman Capote, Cu sânge rece. Întâmplător l-am citit recent şi chiar au puncte comune în ceea ce priveşte punerea în scenă a unor fapte şi personaje reale. Mi-ar fi plăcut ca scriitoarea noastră să insiste mai mult asupra tuturor personajelor implicate în situaţie. Parcă a dat rasol. Păi dacă s-ar fi scris pe la 1850, cartea asta ar fi avut pe puţin 700 de pagini şi nu 200 cu scris mare.
După ce am terminat cartea m-am apucat să scotocesc pe net despre acest caz. Pentru cei care nu ştiu şi nu vor să citeasca cartea sau sa vadă filmul, să spunem că la Tanacu o femeie de 24 de ani a fost ucisă în urma unui ritual de exorcizare. Întreaga situaţie ridică multe semne de întrebare, pe care nu le-a rezolvat nici justiţia şi cu atât mai puţin cartea de faţă. Oare a fost vina medicilor care au îndopat-o pe Irina cu sedative? Ori a preotului şi a călugăriţelor care au participat la exorcizare? Ori poate vina părinţilor care au lăsat fata în orfelinat, unde a fost traumatizată? Meritau feţele bisericeşti să ajungă la închisoare? De ce nu şi medicii? Păcatul malahiei este atât de mare?
Bună cartea. Scrisă foarte obiectiv după o documentare masivă din partea autoarei. Neapărat trebuie citită înainte de a vedea filmul.
marți, 16 octombrie 2012
Chiloţi de femeie
Faptul că am făcut o astfel de poză nu mă recomandă drept un pervers. Să ne amintim de exemplu că sunt sute de siteuri pe internet cu fotografi care surprind femei urinând, ori poze cu femei goale pe plajele de nudişti. Cei care fac astfel de poze sunt perverşi, ori poate doar dornici de îmbogăţire, pentru că vor obţine ceva bani publicând astfel de poze. Eu am dorit să trag un semnal de alarmă. Este oare normal ca o femeie să se îmbrace astfel la birou? Cu chiloţiii văzându-se prin pantaloni. Conştient poartă astfel de haine pentru a atrage privirile bărbaţilor, sau poate neavând ochi la spate nu a observat că i se vede până şi eticheta de la chiloţi?
joi, 11 octombrie 2012
Ivan Sergheevici Turgheniev - Povestirile unui vânător
O carte scrisă înainte de anul 1850 pe care am ajuns să o citesc pentru că am găsit o referire la ea într-o altă carte, Amurgul lui Osamu Dazai. Îmi place să fac astfel de chestii, punându-mă în pielea personajelor din cărţi, care citesc la rândul lor alte cărţi. Turgheniev. Multă lume nu l-ar mai citi în zilele noastre, considerându-l pur şi simplu expirat, sau cel mult material didactic pentru copiii din ciclul gimnazial. Nu este aşa deloc. Am întâlnit în acest scriitor o mare forţă artistică, acea sensibilitate caracteristică numai omului dur, care iubeşte natura, care merge prin ploaie şi doarme sub cerul liber, care cutreieră nopţile prin stepe şi păduri. Un mare talent al descrierilor şi al portretelor. În literatura modernă nu prea se mai pune accent pe aşa ceva, iar Turgheniev lasă impresia că pictează prin cuvintele sale. Echivalentul său în pictură cu siguranţă este Ivan Ivanovici Şişkin.
O carte de povestiri, uneori amuzante, alteori triste, în care nu se vorbeşte mai deloc despre vânătoarea propriu-zisă. Scriitorul mai degrabă prezintă personaje deosebit de interesante, situaţii specifice acelor vremuri cu boieri, mujici sau megieşi, dar mai ales omagiază natura. O să prezint pe scurt doar două din momentele care mi-au plăcut. Au fost foarte multe astfel de momente încântătoare. Un preot citeşte molifta unei babe care trage să moară, iar baba caută ceva sub pernă, însă îşi dă ultima suflare şi moare. Se descoperă că sub pernă avea o rublă pe care dorea să o ofere preotului pentru propria-i moliftă. O altă fază minunată, în povestea Cântăreţii, când doi oameni se iau la întrecere de cântat şi cei prezenţi îi ascultă cu lacrimi în ochi. O carte ce mi-a plăcut mult şi care se încheie ca marile cărţi de odinioară: "Cu bine cititorule; fii pururi fericit!". Numai de bine şi despre traducere, făcută de o anume Denisa Fejes.
vineri, 5 octombrie 2012
O Warszawa 223 puţin pătată de Pepsi Cola
Stau la birou. Ascult Nick Cave. Cu jumătate de minte mă concentrez asupra muncii pe care trebuie să o fac, iar cu cealaltă jumătate mă gândesc la forma pe care o va avea următoarea mea nuvelă. Sunt un nuvelist foarte slab, cele două nuvele scrise până acum atrăgând atenţia şi laudele mai degrabă unor oameni care nu au nimic în comun cu literatura. Dintre cei care au mai citit cărţi la viaţa lor, unii mi-au spus că scrierile mele nu au final, alţii că sunt un pervers incorigibil care stă cu o mână pe pulă atunci când scrie. În birou este foarte cald, iar aerul este închis. Îmi amintesc de o întâmplare din clasa a VII a, când tovarăşa profesoară de matematică, Malciu Teodora, le-a spus tuturor băieţilor să iasă din clasă pentru o oră, păstrându-le doar pe fete. Noi, băieţii, ne-am bucurat de oră liberă şi am încins o miuţă, iar în pauza următoare, curioşi fiind, am întrebat-o pe şefa clasei despre cele întâmplate. Şefa clasei, care totodată era şi comandantă de detaşament cu şnur galben, ne-a povestit despre ce era vorba: "Profa ne-a spus că în clasă miroase a chiloţi de fată şi că trebuie să ne schimbăm zilnic chiloţii.". Oare ce nas avea profesoara? Am vorbit între noi băieţii şi niciunul nu simţise vre'un miros ciudat şi nici nu ne imaginam cum trebuie să miroasă chiloţii de fată. Au trecut mulţi ani de atunci, iar acum doar stau la birou amintindu-mi de această scenă. Aerul este închis şi poate dacă profesoara Malciu Teodora ar mai trăi şi s-ar afla cu noi în birou, ar spune că miroase a chiloţi de fată.
Outlook-ul clipeşte în taskbar, semn că am primit un mail. E chiar de la şef. Inima mi se strânge pentru că niciodată mailurile de la el nu prevestesc ceva bun. Acum îmi spune să opresc muzica, că-i de handicapaţi. Nick Cave, muzică de handicapaţi, aşa crede el. Tocmai ascultam piesa "Do you love me?" de pe albumul "Let love in" din 1994. Îmi pun căştile şi ascult mai departe tot albumul. Extraordinar. Până la terminarea programului nu mai dau atenţie nici şefului, nici mailurilor. Ascult Nick Cave şi mă gândesc cum să aştern o poveste pe hârtie, sau mă rog, cum să o scriu la computer.
S-a lăsat seara şi e linişte. Parcarea institutului este plină de frunze galbene care foşnesc sub paşii mei. Deşi sunt înconjurat de câteva clădiri din beton şi sticlă, aerul mi se pare proaspăt în comparaţie cu cel din birou. Lumina galbenă a unui felinar bate chiar pe maşina mea. Deschid portiera, mă urc şi las geanta diplomat pe bancheta din spate. Anul trecut mi-am cumpărat maşină nouă printr-un credit la bancă pe cinci ani. Sunt foarte mândru de maşina mea, o Warszawa 223 de culoare crem. Multă lume întoarce capul după maşină şi asta îmi dă prilej de a mă umfla în pene deşi mi-e destul de greu cu rata lunară pe care o plătesc. Adevărul este că şi eu o şterg de praf zilnic, iar la sfârşitul fiecărei săptămâni o spăl şi o lustruiesc atât în interior cât şi pe afară. Într-un cuvânt maşina arată impecabil cu o mică excepţie, textura scaunului din dreapta faţă fiind pătată de Pepsi Cola.
Oraşul este pustiu. Conduc liniştit. Deschid aparatul de radio din Warszawa. Slim Harpo interpretează melodia Strange love. Îmi unge sufletul şi îmi aminteşte de o întâmplare petrecută în timpul verii ce tocmai a trecut. Opresc în faţă la Penguin Point, intru şi cer coaste de porc, cartofi prăjiţi şi două beri, totul la pachet. Asta îmi va constitui cina, afundat în fotoliu cu ochii la obişnuitul serial de vineri seară. Poate cea mai frumoasă parte din săptămână.
Outlook-ul clipeşte în taskbar, semn că am primit un mail. E chiar de la şef. Inima mi se strânge pentru că niciodată mailurile de la el nu prevestesc ceva bun. Acum îmi spune să opresc muzica, că-i de handicapaţi. Nick Cave, muzică de handicapaţi, aşa crede el. Tocmai ascultam piesa "Do you love me?" de pe albumul "Let love in" din 1994. Îmi pun căştile şi ascult mai departe tot albumul. Extraordinar. Până la terminarea programului nu mai dau atenţie nici şefului, nici mailurilor. Ascult Nick Cave şi mă gândesc cum să aştern o poveste pe hârtie, sau mă rog, cum să o scriu la computer.
S-a lăsat seara şi e linişte. Parcarea institutului este plină de frunze galbene care foşnesc sub paşii mei. Deşi sunt înconjurat de câteva clădiri din beton şi sticlă, aerul mi se pare proaspăt în comparaţie cu cel din birou. Lumina galbenă a unui felinar bate chiar pe maşina mea. Deschid portiera, mă urc şi las geanta diplomat pe bancheta din spate. Anul trecut mi-am cumpărat maşină nouă printr-un credit la bancă pe cinci ani. Sunt foarte mândru de maşina mea, o Warszawa 223 de culoare crem. Multă lume întoarce capul după maşină şi asta îmi dă prilej de a mă umfla în pene deşi mi-e destul de greu cu rata lunară pe care o plătesc. Adevărul este că şi eu o şterg de praf zilnic, iar la sfârşitul fiecărei săptămâni o spăl şi o lustruiesc atât în interior cât şi pe afară. Într-un cuvânt maşina arată impecabil cu o mică excepţie, textura scaunului din dreapta faţă fiind pătată de Pepsi Cola.
Oraşul este pustiu. Conduc liniştit. Deschid aparatul de radio din Warszawa. Slim Harpo interpretează melodia Strange love. Îmi unge sufletul şi îmi aminteşte de o întâmplare petrecută în timpul verii ce tocmai a trecut. Opresc în faţă la Penguin Point, intru şi cer coaste de porc, cartofi prăjiţi şi două beri, totul la pachet. Asta îmi va constitui cina, afundat în fotoliu cu ochii la obişnuitul serial de vineri seară. Poate cea mai frumoasă parte din săptămână.
marți, 2 octombrie 2012
Două poze dintr-o zi de vară
În drumurile mele am întâlnit multe personaje interesante, pe care nu întotdeauna am avut curajul să le fotografiez. Intervine un soi de ruşine atunci când în obiectivul aparatului sunt oameni. Nu la fel stau lucrurile când este vorba despre copii. Aceştia doi savurau o oarecare zi din vacanţa de vară. Stăteau pe zidurile unei mânăstiri părăsite cu câte o sticlă de Coca Cola lângă ei. Mi-au vorbit despre un tunel secret săpat pe sub pământ care lega satul lor de această mânăstire.
La câţiva kilometri depărtare se întind dealurile după care se ascunde oraşul Mizil.
La câţiva kilometri depărtare se întind dealurile după care se ascunde oraşul Mizil.
miercuri, 26 septembrie 2012
Osamu Dazai - Amurg
Aceasta nu este o carte cu vampiri. Este o carte despre tristeţea incomensurabilă a oamenilor în peisajul unei Japonii ieşită şifonată din război. O carte despre tristeţea unei femei şi despre trăirile ei intense, o carte în care personajele izbucnesc foarte des în lacrimi, aşa cum numai japonezii o pot face (cum se poate vedea şi în filmele lor de animaţie când în mod subit şi inexplicabil, pentru noi europenii, eroilor li se umplu ochii cu lacrimi). O carte de mare sensibilitate şi de o profunzime artistică ieşită din comun. Pe copertă scrie că Haruki Murakami s-a format la şcoala profesorului Osamu Dazai, dar bineînţeles acesta este doar un ieftin truc de marketing, cei doi scriitori neavând mare lucru în comun. Osamu Dazai prin stilul şi trăirile sale este mai degrabă apropiat de Kawabata.
O scenă uluitor de frumoasă merită amintită şi în aceste rânduri. Kazuko, personajul principal, îşi aminteşte cum în urmă cu 20 de ani mama sa îi croşetase un fular roz, accesoriu pe care l-a urât din toată inima în acele momente. Ajunsă la maturitate şi regăsind fularul îşi dă seama de scopul culorii roz, acela de a se asorta cu griul cerului de iarnă.
joi, 20 septembrie 2012
Truman Capote - Cu sânge rece
15 noiembrie 1959, o fermă prosperă din statul Kansas, USA. În toiul nopţii doi bărbaţi pătrund în casă, în căutarea unui seif cu bani pe care nu-l vor găsi. Pleacă cu câţiva dolari, dar lasă în urmă patru cadavre: stăpânul fermei, soţia lui şi doi copii. Apoi conduc în mai puţin de 24 de ore peste 1000 km şi sunt siguri că autorităţile nu-i vor prinde niciodată. Cartea lui Capote nu este un roman poliţist gen Agatha Christie, pentru că bineînţeles Truman Capote nu s-a ocupat cu aşa ceva. Este o relatare a unei crime care chiar s-a petrecut şi a urmărilor ei, dar bineînţeles cu unele nuanţări care au menirea de a transforma această relatare într-o carte foarte interesantă, un fel de combinaţie între roman şi reportaj jurnalistic. Chiar dacă am ştiut cum se va sfârşi totul, Capote a pus povestea atât de bine pe hârtie încât am stat cu sufletul la gură până la final. Mi-a plăcut mult că autorul nu trage absolut nicio concluzie, el doar prezentând faptele şi trecutul criminalilor cât mai fidel, concluziile fiind trase de anchetatori în acele momente şi bineînţeles de cititor. Coperta îi înfăţişează pe cei doi criminali, fotografii din arhivele Poliţiei din Garden City, Kansas.
luni, 17 septembrie 2012
Mâncare secuiască
Sunt oameni care strâmbă din nas când aud de ţinutul secuiesc, spunând că acolo se vorbeşte doar ungureşte, iar românii şi mai ales bucureştenii sunt goniţi. Bineînţeles că nu este aşa, aceste vorbe fiind doar maşinaţii ale clasei politice. Într-o zi ploioasă de primăvară am vizitat liniştitul orăşel Târgu Secuiesc. În centru am dat peste un local tradiţional, Restaurant Secuiesc. Un chelnăr de etnie maghiară care a vorbit foarte frumos în româneşte a făcut o scurtă prezentare a bucatelor, determinându-mă să aleg un gulaş cu cartofi şi un grătar secuiesc. Preparate de înaltă calitate, servite într-un mod foarte plăcut. Sunt foarte curios, oare în Occident sau în America, bucătăria românească este mai cunoscută decât cea ungurească?
Pe facebook, fanii blogului vor putea vedea câteva imagini din oraşul Târgu Secuiesc, judeţul Covasna. (search Nopti si zile blog).
Pe facebook, fanii blogului vor putea vedea câteva imagini din oraşul Târgu Secuiesc, judeţul Covasna. (search Nopti si zile blog).
joi, 13 septembrie 2012
Ciocolată
A reînceput aglomeraţia. Într-o intersecţie un poliţist dirijează circulaţia. În anii '80 miliţienilor de circulaţie li se spunea magraoni. Poliţistul nostru, un pic gras şi cu o insignă în piept demnă de şerifii texani, dirijează cu multă însufleţire. La un moment dat un ins de culoare trece pe zebră, deşi culoarea semaforului interzice trecerea pietonilor. Poliţistul strigă după el:
- Hei, ciocolată, nu te uiţi la semafor?
Negrul se opreşte cam la mijlocul zebrei şi se uită urât la poliţist, spunând:
- Nu sunt ciocolată.
- Dar ce eşti?
- Nu sunt ciocolată, repetă negrul.
- Go!Go! ţipă poliţistul dând dovadă de vaste cunoştinţe.
- Nu sunt ciocolată.
- Băi ciocolată, pleacă de aici că îţi dau amendă.
În cele din urmă a plecat omul de culoare, dar tot se uita în urmă cu ură. Eu, în locul poliţistului, i-aş fi dat amendă.
- Hei, ciocolată, nu te uiţi la semafor?
Negrul se opreşte cam la mijlocul zebrei şi se uită urât la poliţist, spunând:
- Nu sunt ciocolată.
- Dar ce eşti?
- Nu sunt ciocolată, repetă negrul.
- Go!Go! ţipă poliţistul dând dovadă de vaste cunoştinţe.
- Nu sunt ciocolată.
- Băi ciocolată, pleacă de aici că îţi dau amendă.
În cele din urmă a plecat omul de culoare, dar tot se uita în urmă cu ură. Eu, în locul poliţistului, i-aş fi dat amendă.
luni, 10 septembrie 2012
Lista de cumpărături
Am fost sâmbătă în Cora ca să cumpăr vin roşu şi o raţă. Bag o monedă de 50 de bani ca să iau un coş. În coş găsesc o hârtie împăturită. O desfac să văd ce scrie pe ea. Este o listă de cumpărături. Mă amuză. Îmi ridică tot felul de întrebări.
E făcută de o femeie sau de un bărbat? Înclin să cred că este făcută de o femeie pentru soţul ei. Probabil dau o petrecere, mai ales că sâmbătă a fost Sf. Maria Mică. Bavaria oare la ce se referă? Ştiu şi o bere cu acest nume, dar şi un caşcaval, însă aceste două produse sunt deja pe listă. Mă surprinde lipsa brandurilor. Ce fel de bere sau whisky cumpără? Orice la întâmplare? În schimb are preferinţă pentru tampoane. Este oare ruşinos ca un bărbat să cumpere tampoane? Nu se uită ciudat casiera la el? Deodorant Ali? N-am auzit de aşa ceva vreodată. Cola şi Spriteul sunt singurele la care se specifică cantitatea. Dar câtă bere cumpără? Câte pulpe? Câţi cârnaţi? Se mai specifică ceva despre fasole, dar acolo deja avem alt scris. Pare mai feminin decât celălalt. Este o listă de cumpărături foarte ciudată. Nu ştiu ce să cred.
Pe pagina de facebook a blogului (search facebook - nopti si zile blog) puteţi observa raţa şi vinul roşu pe care le-am cumpărat, fără niciun fel de listă.
E făcută de o femeie sau de un bărbat? Înclin să cred că este făcută de o femeie pentru soţul ei. Probabil dau o petrecere, mai ales că sâmbătă a fost Sf. Maria Mică. Bavaria oare la ce se referă? Ştiu şi o bere cu acest nume, dar şi un caşcaval, însă aceste două produse sunt deja pe listă. Mă surprinde lipsa brandurilor. Ce fel de bere sau whisky cumpără? Orice la întâmplare? În schimb are preferinţă pentru tampoane. Este oare ruşinos ca un bărbat să cumpere tampoane? Nu se uită ciudat casiera la el? Deodorant Ali? N-am auzit de aşa ceva vreodată. Cola şi Spriteul sunt singurele la care se specifică cantitatea. Dar câtă bere cumpără? Câte pulpe? Câţi cârnaţi? Se mai specifică ceva despre fasole, dar acolo deja avem alt scris. Pare mai feminin decât celălalt. Este o listă de cumpărături foarte ciudată. Nu ştiu ce să cred.
Pe pagina de facebook a blogului (search facebook - nopti si zile blog) puteţi observa raţa şi vinul roşu pe care le-am cumpărat, fără niciun fel de listă.
miercuri, 5 septembrie 2012
Aravind Adiga - Tigrul alb
Cartea se prezintă sub forma unei scrisori pe care un cetăţean indian o adresează primului ministru chinez ce urmează să facă o vizită în India, omul povestindu-i chinezului aspecte importante din viaţa sa, de fapt viaţa a milioane de indieni săraci. Cititorul descoperă o Indie modernă, dar în acelasi timp mizeră, cu bogătaşi şi săraci, cu stăpâni şi servitori, o Indie plină de corupţie şi nedreptate. Balram, personajul nostru, pleacă de undeva dintr-un sat anonim al Indiei, dintr-o familie în care bivoliţa era tratată mai bine ca oamenii şi ajunge şoferul unui om de afaceri în Delhi. Un vis pentru orice sărac indian, însă bineînţeles Balram nu se va mulţumi doar cu atât, pentru că altfel nici nu ar mai avea rost cartea.
O poveste spusă pe parcursul a şapte nopţi, împărţită în şapte capitole. La început îmi propusesem să citesc câte un capitol în fiecare noapte, dar nu am avut răbdare şi am terminat cartea mult mai repede. Este excepţională şi descrie mult mai bine India actuala decât filmul Slumdog Milionaire. Am găsit aici o recenzie foarte interesantă făcută de un om care a vizitat India.
duminică, 2 septembrie 2012
Pilsner Urquell la draft servită de Petr în Brno, dar şi alte întâmplări
Cehoslovacia şi Polonia încă din copilărie sunt ţările mele de vis, pe care am dorit întotdeauna să le văd. Oamenii de aici, fără să-mi explic vreodată de ce, mi s-au părut întotdeauna minunaţi, alt soi faţă de restul. Prin Slovacia ajunsesem, aşa că era timpul pentru Cehia şi Polonia. Având experienţa ultimei călătorii în străinătate, când am stat minute bune pentru a căuta o ieşire din Bratislava, între timp am cumpărat un GPS pentru a mă călăuzi spre cele mai secrete străduţe din diverse oraşe europene. Am ţinut mult să văd Brno şi să dorm o noapte aici, aşa că încă de acasă mi-am notat în GPS adresele a două pensiuni. Una care arăta excelent şi una de rezervă. Sistemul de navigare m-a adus exact la poarta primei pensiuni, poartă pe care am găsit-o ferecată. Pensiunea se vedea dincolo de lanţuri, exact ca în pozele de pe internet, doar că pustie. Intru în panică în astfel de cazuri, şi-mi imaginez că voi dormi sub cerul liber, printre străini. Totuşi aveam soluţia de back-up, undeva prin periferia Brnoului, ca şi cum ai merge de la Hotel Intercontinental Bucureşti undeva la o locaţie de cazare lângă Cora Pantelimon. Bine, aşa credeam eu.
Am ajuns la U Libušky, a doua şi ultima soluţie de cazare din Brno (din ce îmi notasem eu de acasă), situată într-un cartier liniştit de case lângă o biserică. Site oficial: http://www.ulibusky.cz/indexE.html
Am fost întâmpinat de către un ospătar politicos, aflat în jurul vârstei de 30 de ani. Din fericire aveau locuri şi din fericire m-am înţeles cu omul, amândoi vorbind o engleză mediocră.
- Where are you from?
- I'm from Romania.
- O, I fly over your country when I go to seaside in Bulgaria, at Sunny Beach.
- It's beautiful in Bulgaria. I also have been there a few times.
- I know your football. Rapid, Steaua, FC National.
- I know your football too. Sprata Praga, Slavia Praga, Victoria Plzen.
- Ha, ha,ha.
- Ha,ha,ha.
- What's your name?
- Petr. Not Peter. Petr.
- Like Petr Cech?
- Ya,ya !
Pentru că nu se putea plăti cu card, Petr m-a îndrumat către un mic centru comercial din apropiere, centrul Albert, un fel de Penny de pe la noi. Acolo găseam un bancomat de unde puteam scoate coroane, dar şi prilej de plimbare prin împrejurimi. Case elegante, maşini Skoda noi şi vechi, verdeaţă, linişte, câteva blocuri comuniste, un capăt de tramvai, un ambalaj de la un fel de viagra aruncat în nişte boscheţi. Cehii sunt cunoscuţi pentru plăcerile lor sexuale. Ei au fost oameni mai liberi decât noi românii şi şi-au putut exprima plăcerile sexuale în voie şi pe vremea comunismului. Cred că au o plăcere specială pentru exibiţionism, siteurile pornografice internaţionale fiind pline de cehoaice complet dezbrăcate în public. Cehoaicele alături de slovace şi poloneze sunt femei foarte frumoase.
La U Libušky, servită de Petr, am băut pentru prima dată bere cehească draft. Pilsner Urquell la draft, cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată. Cehii chiar nu se joacă cu berea. Şi a mai adus Petr un muşchi de vită excepţional, de se topea în gură. Şi fasole şi porumb şi cartofi cu brânză. Şi încă un rând de bere, că de bună ce era ca pe apă o beai.
În împrejurimi se lăsase noaptea şi poate maniacii sexuali erau prin boscheţi cu frumoasele lor compatrioate, iar lumea poate era prin berării şi la fel ca mine savura o bere fină. Cert e că după masă mi-am luat la revedere de la Petr, care mi-a spus ca a doua zi dimineaţă să las cheia la recepţie că ei nu se trezesc aşa devreme, şi am pornit către biserica din apropiere unde am descoperit un monument pentru eroii din război.
Republica Cehă este cu o oră în urma României, iar eu m-am trezit la 6 după ora noastră, aşa că în Cehia era 5 dimineaţa. Am deschis geamul de la cameră şi nu se auzea niciun zgomot pe străzi. Nici în pensiune nu mai era absolut nimeni. Am lăsat cheia, m-am suit în maşină şi am plecat spre centrul oraşului. Am parcat undeva lângă gară şi am pornit să vizitez oraşul, care uşor-uşor se aglomera, dar o aglomeraţie liniştită, nu ca în Bucureşti.
Gara lor este destul de mare şi au sosit o grămadă de trenuri cu navetişti. Cam la 5 minute intra un tren în gară. Din gară am pornit spre centru pe străduţe foarte frumoase, unde am găsit foarte multe biserici. Practic erau biserici una lângă cealaltă. Am intrat într-o biserică şi am văzut că lumea stătea la coadă pentru un fel de împărtăşanie. Bisericile erau catolice. Se spune despre cehi că nu prea sunt religioşi, însă au multe biserici, cu siguranţă ramase de pe vremea Imperiului Austro Ungar. M-am împărtăşit şi eu în stilul catolic. Într-o piaţă am luat micul dejun privind celebrele tramvaie cehoslovace care treceau după un orar foarte bine determinat. Am mâncat un sandwich cu şuncă şi caşcaval şi am băut o apă carbogazoasă. Lângă piaţa de legume m-a oprit un om în vârstă de 60 de ani care m-a întrebat dacă vorbesc germana sau engleza. Ne-am vorbit în engleză. Mi-a spus că el este inginer în mine, iar acum a ieşit la pensie şi mi-a oferit o hartă făcută de el cu oraşul, explicându-mi totodată pe unde să mai merg. L-am întrebat câţi bani vrea şi a dat din umeri, spunând că să-i dau cât vreau eu. "Contributia", aşa zicea. I-am dat pe jumătate preţul unei beri la draft şi a fost mulţumit. Am urmat harta trasată de el şi am ajuns la o biserică monumentală, cu o dantelărie sofisticată. Este vorba despre Katedrala Sv Petra a Pavla. Splendidă şi foarte goală, pentru că Brno nu este un oraş foarte vizitat de turişti. Am urcat chiar şi în turn de unde oraşul se vedea splendid. Am urmărit chiar şi trenurile din turnul acestei catedrale deosebite.
Am petrecut 5 ore prin partea de centru a oraşului Brno. Ei au blocurile mai spre periferie şi nu au amestecat clădirile vechi cu blocurile comuniste cum s-a întâmplat la noi. E un oraş frumos, iar pe contul de facebook al blogului veţi înţelege asta din poze. (facebook, search nopti si zile blog). De la Brno am pornit spre Praga, cam 200 km pe o autostradă proastă, dar asta e deja altă poveste.
minunata cină servită de Petr
privid spre tramvaie în timpul micului dejun
intrarea în Katedrala Sv Petra a Pavla
Am ajuns la U Libušky, a doua şi ultima soluţie de cazare din Brno (din ce îmi notasem eu de acasă), situată într-un cartier liniştit de case lângă o biserică. Site oficial: http://www.ulibusky.cz/indexE.html
Am fost întâmpinat de către un ospătar politicos, aflat în jurul vârstei de 30 de ani. Din fericire aveau locuri şi din fericire m-am înţeles cu omul, amândoi vorbind o engleză mediocră.
- Where are you from?
- I'm from Romania.
- O, I fly over your country when I go to seaside in Bulgaria, at Sunny Beach.
- It's beautiful in Bulgaria. I also have been there a few times.
- I know your football. Rapid, Steaua, FC National.
- I know your football too. Sprata Praga, Slavia Praga, Victoria Plzen.
- Ha, ha,ha.
- Ha,ha,ha.
- What's your name?
- Petr. Not Peter. Petr.
- Like Petr Cech?
- Ya,ya !
Pentru că nu se putea plăti cu card, Petr m-a îndrumat către un mic centru comercial din apropiere, centrul Albert, un fel de Penny de pe la noi. Acolo găseam un bancomat de unde puteam scoate coroane, dar şi prilej de plimbare prin împrejurimi. Case elegante, maşini Skoda noi şi vechi, verdeaţă, linişte, câteva blocuri comuniste, un capăt de tramvai, un ambalaj de la un fel de viagra aruncat în nişte boscheţi. Cehii sunt cunoscuţi pentru plăcerile lor sexuale. Ei au fost oameni mai liberi decât noi românii şi şi-au putut exprima plăcerile sexuale în voie şi pe vremea comunismului. Cred că au o plăcere specială pentru exibiţionism, siteurile pornografice internaţionale fiind pline de cehoaice complet dezbrăcate în public. Cehoaicele alături de slovace şi poloneze sunt femei foarte frumoase.
La U Libušky, servită de Petr, am băut pentru prima dată bere cehească draft. Pilsner Urquell la draft, cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată. Cehii chiar nu se joacă cu berea. Şi a mai adus Petr un muşchi de vită excepţional, de se topea în gură. Şi fasole şi porumb şi cartofi cu brânză. Şi încă un rând de bere, că de bună ce era ca pe apă o beai.
În împrejurimi se lăsase noaptea şi poate maniacii sexuali erau prin boscheţi cu frumoasele lor compatrioate, iar lumea poate era prin berării şi la fel ca mine savura o bere fină. Cert e că după masă mi-am luat la revedere de la Petr, care mi-a spus ca a doua zi dimineaţă să las cheia la recepţie că ei nu se trezesc aşa devreme, şi am pornit către biserica din apropiere unde am descoperit un monument pentru eroii din război.
Republica Cehă este cu o oră în urma României, iar eu m-am trezit la 6 după ora noastră, aşa că în Cehia era 5 dimineaţa. Am deschis geamul de la cameră şi nu se auzea niciun zgomot pe străzi. Nici în pensiune nu mai era absolut nimeni. Am lăsat cheia, m-am suit în maşină şi am plecat spre centrul oraşului. Am parcat undeva lângă gară şi am pornit să vizitez oraşul, care uşor-uşor se aglomera, dar o aglomeraţie liniştită, nu ca în Bucureşti.
Gara lor este destul de mare şi au sosit o grămadă de trenuri cu navetişti. Cam la 5 minute intra un tren în gară. Din gară am pornit spre centru pe străduţe foarte frumoase, unde am găsit foarte multe biserici. Practic erau biserici una lângă cealaltă. Am intrat într-o biserică şi am văzut că lumea stătea la coadă pentru un fel de împărtăşanie. Bisericile erau catolice. Se spune despre cehi că nu prea sunt religioşi, însă au multe biserici, cu siguranţă ramase de pe vremea Imperiului Austro Ungar. M-am împărtăşit şi eu în stilul catolic. Într-o piaţă am luat micul dejun privind celebrele tramvaie cehoslovace care treceau după un orar foarte bine determinat. Am mâncat un sandwich cu şuncă şi caşcaval şi am băut o apă carbogazoasă. Lângă piaţa de legume m-a oprit un om în vârstă de 60 de ani care m-a întrebat dacă vorbesc germana sau engleza. Ne-am vorbit în engleză. Mi-a spus că el este inginer în mine, iar acum a ieşit la pensie şi mi-a oferit o hartă făcută de el cu oraşul, explicându-mi totodată pe unde să mai merg. L-am întrebat câţi bani vrea şi a dat din umeri, spunând că să-i dau cât vreau eu. "Contributia", aşa zicea. I-am dat pe jumătate preţul unei beri la draft şi a fost mulţumit. Am urmat harta trasată de el şi am ajuns la o biserică monumentală, cu o dantelărie sofisticată. Este vorba despre Katedrala Sv Petra a Pavla. Splendidă şi foarte goală, pentru că Brno nu este un oraş foarte vizitat de turişti. Am urcat chiar şi în turn de unde oraşul se vedea splendid. Am urmărit chiar şi trenurile din turnul acestei catedrale deosebite.
Am petrecut 5 ore prin partea de centru a oraşului Brno. Ei au blocurile mai spre periferie şi nu au amestecat clădirile vechi cu blocurile comuniste cum s-a întâmplat la noi. E un oraş frumos, iar pe contul de facebook al blogului veţi înţelege asta din poze. (facebook, search nopti si zile blog). De la Brno am pornit spre Praga, cam 200 km pe o autostradă proastă, dar asta e deja altă poveste.
minunata cină servită de Petr
privid spre tramvaie în timpul micului dejun
intrarea în Katedrala Sv Petra a Pavla
luni, 27 august 2012
J.D. Salinger - De veghe în lanul de secară
Doream să citesc cartea asta încă din liceu, când profesoara de engleză ne-a descris-o elogiativ. The Catcher in the Rye. Romanul adolescentului de pretutindeni. După 15 ani de la terminarea liceului am pornit să o citesc, cu gândul că voi lectura ceva slab, pentru adolescenţi, asemănător cu scrierile lui Mihail Drumeş. Greşit. Şi nu pot considera această scriere reprezentativă pentru adolescentul de pretutindeni, pentru că Holden este cu totul şi cu totul aparte.
Holden Caulfield (excepţional nume), personajul principal al romanului, un băiat de 17 ani care este exmatriculat de la liceu. Vacanţa de Crăciun se apropie, dar mai are câteva zile până la terminarea semestrului şi cum altceva mai bun nu are de făcut, cutreieră prin New York o vreme, întâlnindu-se cu o serie de personaje. Holden, un adevărat emo kid al anilor '40-'50, plin de tristeţi care de care mai mari, dar cu o inimă enormă şi cu gânduri bune, încearcă să-şi găsească identitatea fără prea mare succes prin taxiuri, camere de hotel, baruri, pe străzile pustii ale oraşului. Avem de a face cu o relatare la persoana I (Salinger poate e chiar un model pentru Haruki Murakami, am sesizat că se apropie ca stil), Holden spunându-şi povestea cu foarte mari paranteze, care nu fac decât să sporească plăcerea lecturii. E oare Holden nebun aşa cum am citit prin unele cronici pe bloguri? Nu e. E doar special, poate prea bun pentru lumea rea prin care umblă. Foarte tare explicaţia titlului. O metaforă rafinată.
Nu pot să zic că e o carte care m-a lăsat mască, dar una pe care am citit-o cu plăcere a fost. Îl consider pe Salinger un scriitor special, aparte, inedit. Îmi place Salinger.
joi, 23 august 2012
Nesimţire
Sunt mulţi oameni care consumă produse în hypermarketuri fără să le plătească. Doamne bine care mănâncă câte o ciocolată şi aruncă ambalajul pe după o pungă de făină, ori bărbaţi în toată firea care beau suc şi lasă sticla lângă conservele de peşte. Însă un grad mai mare de nesimţire nu am văzut nicicând până acum câteva zile, când, în Cora, pe o carte a maestrului Coelho am găsit o sticlă de Nestea goală. Oameni care nu au citit în viaţa lor o carte, care fură din magazine şi nu au nici bunul simţ de pe urmă, acela de a nu pângări ceva ce oricum nu înţeleg. Oare avem nesimţirea în genele noastre sau o căpătăm pe parcursul vieţii?
duminică, 19 august 2012
2004
Pe la 18 a venit Eufrosin la mine. Ajuns în camera mea, cu o mare satisfacţie pe chip scoate o sticlă de 1,5 litri unde la începuturi fosta apă minerală. Pe fundul acestei sticle se găsea un lichid incolor. Plin de el îmi spune: "Uite bă ! Palincă. Am primit-o de la un şofer. Adu' două pahare să bem!". Nefiind un obişnuit al acestei băuturi îi replic: "Nu vreau bă ! Lasă că îţi dau un liquer irlandez.". Eufrosin se arată mulţumit de propunerea mea. Aduc două pahare, la vederea cărora Eufrosin zâmbeşte, şi torn lichidul gros de culoarea caramelului în ele. Începem o banală discuţie despre muzică şi filme, după care plecăm spre Machedonu.
Neavând chef de bere îndrăznesc să spun: "Bă ! Eu îmi iau clătite cu ciocolată.". Eufrosin se arată foarte nemulţumit şi mă repede: "Dacă îţi iei clătite plec acasă!".
Nedorind să îl supăr am optat pentru un Becks în Machedonu şi pentru un Ciuc la Fănuţa. Asta pe lângă floricele, seminţe, chipsuri şi scovergi cu brânză.
Eufrosin, acest filozof al absurdului, îmi lansează diverse teme de meditaţie. Sunt pus în faţa unor situaţii inedite inventate de o minte unde probabil spiritul şarpelui se simte ca acasă. Vorbim despre o eventuală masă cu carne de om sau despre atingerea morţilor. Ne imaginăm că dacă ne-am fi născut în 1902 am fi băut o bere cu Nichita Stănescu. În jurul nostru se vorbeşte despre Chivu.
Frigul îşi face simţită prezenţa şi într-un final ne goneşte acasă.
Neavând chef de bere îndrăznesc să spun: "Bă ! Eu îmi iau clătite cu ciocolată.". Eufrosin se arată foarte nemulţumit şi mă repede: "Dacă îţi iei clătite plec acasă!".
Nedorind să îl supăr am optat pentru un Becks în Machedonu şi pentru un Ciuc la Fănuţa. Asta pe lângă floricele, seminţe, chipsuri şi scovergi cu brânză.
Eufrosin, acest filozof al absurdului, îmi lansează diverse teme de meditaţie. Sunt pus în faţa unor situaţii inedite inventate de o minte unde probabil spiritul şarpelui se simte ca acasă. Vorbim despre o eventuală masă cu carne de om sau despre atingerea morţilor. Ne imaginăm că dacă ne-am fi născut în 1902 am fi băut o bere cu Nichita Stănescu. În jurul nostru se vorbeşte despre Chivu.
Frigul îşi face simţită prezenţa şi într-un final ne goneşte acasă.
luni, 13 august 2012
Amos Oz - Deodată în adâncul pădurii
Un sat blestemat, aflat la marginea lumii, de unde toate animalele au dispărut cu mult timp în urmă. Sătenii nu au nici câini, nici pisici, nici vaci, nu există nici păsări şi nici gâze, iar în râul de lângă sat nu există peşte. Toate au plecat cândva, iar lumea nu prea vorbeşte despre acest lucru. Seară de seară, oamenii se încuie în casă, pentru că pe uliţele satului umblă nestingherit Nehi, Duhul Muntelui. Dacă în timpul zilei domneşte o atmosferă sumbră, apăsătoare, noaptea frica se abate asupra tuturor. Cam aşa începe povestea lui Amos Oz, o poveste plină de mister, care ţine în tensiune cititorul de orice vârstă. O fabulă despre răutatea oamenilor şi despre solitudine. Modul în care a fost construită povestea, dar şi numele personajelor, m-au dus cu gândul la basmele sud americane, deşi nu cred că Amos Oz s-a gândit la aşa ceva, pentru că la începutul cărţii mulţumeşte celor patru nepoţi ai săi pentru că l-au inspirat. Nepoţi evrei, bineînţeles. O lectură extrem de plăcută, care aduce o fărâmă de bunătate în sufletul cititorului.
joi, 9 august 2012
Despre vară
Mă enervează la culme vara, cel mai comercial anotimp, foarte iubit de majoritatea oamenilor. În primul rând mă deranjează căldura. Ajung transpirat la muncă, unde bineînţeles în birou sunt 16 grade de la aerul condiţionat, pornit cu mare conştiinciozitate de unii colegi care pretind că e sănătos şi nu pot sta fără el. Sincer, consider o mare prostie aerul condiţionat. Îmi dă o stare de somnolenţă şi îmi irită aparatul respirator, plus că nu-mi place frigul pe care-l degajă. E cumva paradoxal, dar fiind foarte cald afară, la birou sufăr de frig. În schimb e foarte cald acasă, iar noaptea nu pot să dorm deloc bine. Şi pentru că e cald afară, umblă golanii pe străzi şi ţipă toată noaptea. În anotimpurile reci stau în casele lor împuţite şi nu ies afară. Nopţile de vară sunt foarte gălăgioase.
Apoi toată lumea trebuie să plece în concediu, pentru că e vară. E peste tot aglomerat, ceea ce deranjază la maxim un călător ca mine, aflat în căutarea liniştii. La munte sau la mare, pe şosele, e o aglomeraţie mai mare ca în Bucureşti. Toţi merg undeva, că doar e concediu. Adio şosele libere, adio colţuri uitate de lume. Aţi intrat vreodată vara într-un WC de pe autostrada A2? Dacă nu aţi făcut-o, nici să nu o faceţi. O altă prostie a verii este bronzul. De ce vor unii oameni să se bronzeze? Nu mi-a plăcut niciodată să fiu bronzat. Mă întorceam de la mare şi mă întreba lumea: "Dar nu eşti deloc bronzat.Ce ai făcut la mare?".
Cu ocazia verii în lumea muzicii se scot multe hituri, care până la terminarea sezonului estival deja sunt expirate. Să ne amintim de legendara melodie: "Jimmy, Jimmy, iubeşti fetiţele-n bikini, dar pe tine cine te mai iubeşte Jimmy?". Vara trebuie să aibă melodiile ei, ca să se bucure lumea şi mai mult de acest anotimp. Eu reuşesc să mă bucur abia la sfârşitul verii, undeva pe la mijlocul lui septembrie, când an de an ascult cu neţărmuită plăcere Summer's almost gone a celor de la The Doors.
Apoi toată lumea trebuie să plece în concediu, pentru că e vară. E peste tot aglomerat, ceea ce deranjază la maxim un călător ca mine, aflat în căutarea liniştii. La munte sau la mare, pe şosele, e o aglomeraţie mai mare ca în Bucureşti. Toţi merg undeva, că doar e concediu. Adio şosele libere, adio colţuri uitate de lume. Aţi intrat vreodată vara într-un WC de pe autostrada A2? Dacă nu aţi făcut-o, nici să nu o faceţi. O altă prostie a verii este bronzul. De ce vor unii oameni să se bronzeze? Nu mi-a plăcut niciodată să fiu bronzat. Mă întorceam de la mare şi mă întreba lumea: "Dar nu eşti deloc bronzat.Ce ai făcut la mare?".
Cu ocazia verii în lumea muzicii se scot multe hituri, care până la terminarea sezonului estival deja sunt expirate. Să ne amintim de legendara melodie: "Jimmy, Jimmy, iubeşti fetiţele-n bikini, dar pe tine cine te mai iubeşte Jimmy?". Vara trebuie să aibă melodiile ei, ca să se bucure lumea şi mai mult de acest anotimp. Eu reuşesc să mă bucur abia la sfârşitul verii, undeva pe la mijlocul lui septembrie, când an de an ascult cu neţărmuită plăcere Summer's almost gone a celor de la The Doors.
duminică, 5 august 2012
Cezar Paul Bădescu - Luminiţa, mon amour
În ciuda titlului, nu mă aşteptam la o poveste de dragoste, pentru că am mirosit cam ce fel de om este Cezar Paul Bădescu de când am citit Tinereţile lui Daniel Abagiu, însă cartea cu Luminiţa chiar a întrecut orice aşteptare, surprinzându-mă extrem de plăcut. O poveste ciudată (poate e chiar reală, autorul aşa pretinde, dar nu putem ştii) despre relaţia şi apoi mariajul scriitorului cu o femeie care suferă de tot felul de frici şi angoase. În cartea asta am întâlnit de toate, păreri despre onanie şi onanişti, scene de viaţă mizerabilă la căminul de studenţi, acte de nebunie, scene scârboase cu facutul nevoilor pe ziar, lecţii de psihiatrie, o adevărată înverşunare împotriva religiei ortodoxe şi mai ales a bisericii (Cezar Paul biciuieşte destul de tare şi pe bună dreptate biserica), scene din viaţa mizerabilă a unui om de rând într-un apartament confort 2 de la capătul Berceniului şi ce mi-a plăcut mie cel mai mult, întâmplări dintr-un orăşel din Moldova alături de familia Luminiţei. Nu se specifică despre ce oraş este vorba, dar eu mi-am închipuit Dorohoiul.
E meseriaş acest scriitor. Îmi pare aşa, genul de om care nu e cu nasul pe sus. Nici nu cred că frecventează întâlnirile de la casa scriitorilor (daca om avea şi noi aşa ceva, cum era de exemplu la Moscova unde Behemoth a dat celebra replică cu Dostoievski) să bea şi el o halbă de bere rece cu ceilalţi confraţi. Pare un om retras, cu ale lui. Sunt foarte curios dacă va mai scoate şi alte cărţi cândva.
joi, 2 august 2012
De ce? si cum ?
de Fata din parc
De ce?
Nu stiu.
Niciodata n-am inteles cum iau
lucurile o intorsatura sau alta. Sunt multe care raman de neexplicat, dar parca
niciunul nu este asa de normal in aparenta si cu toate astea ciudat cum e
momentul in care incepi sa simti.
Ma gandesc de ceva vreme la ochii
lui.
Nu ma gandesc la nimic serios, la
nimic clar, doar la ceva ce se vedea in ochii lui.
Era o zi calda de vara petrecuta
impreuna cu prietenii si familia. O zi frumoasa, o zi obisnuita.
Cineva intreaba. O chestie generala, specifica grupului
obisnuit sa judece la comun tot felul de idei. A vazut cineva pe aici un barbat
frumos care sa merite atentia generala? Femeie stim ca exista, uit-o acolo….blonda,
atragatoare, mult mai mult decat un prototip dietetic. E supla, inalta dar ceva
din imperfectiunile vizibile o fac si mai frumoasa. Asta le determina imediat pe
celelalte femei sa o atace dur cu tot felul de critici, cum ca ar avea ceva
silicon pe ici pe colo….fii sigur !!... se vede si miroase a fals de la o
posta.
Ce sa zic, femeia e frumoasa asa cum este. Falsa.
Mai tarziu am aflat ca era mama si cu atat mai mult mi-a
parut mai frumoasa.
Da! Zice tot grupul- e frumoasa !
femeile, in fine, recunosc. Barbatii vazusera de mult, sigur de cand le
cazusera prima oara ochii pe ea.
Dar sa revenim. Barbat din pacate
nu este ! Nu e nici macar unul mai acatarii, zice asta tot grupul. Barbatii si
femeile cad de acord de data asta.
Si totusi… mie intotdeauna mi-a
placut sa caut barbatul frumos. Nu intotdeauna il gasesti. Doar ca acum el e
acolo si il vad.
Sa fie defect profesional, nu pot
sa-mi dau seama. Doar ca niciodata n-am ezitat sa aleg frumosul. Ca ma refeream
la proportii, la finetea diversitatii, dar completarea era intotdeuna totul. E
vorba de frumusetea asta care n-are nici o treaba cu trupul. Trupul asta de
analizat aici in fata tuturor ochilor.
Statea drept, mandru si privirea cu
ochii fara nici o ezitare. Privea cand si cand spre tot felul de puncte de
interes. Era la munca si facea totul cu atentie si seriozitate.
Jur ca parca puteam sa-l vad copil cu ochi cercetarori.
Tanar serios cu ganduri hotarate venite din constiinta ca orice pe lume este
posibil.
Iar acum, asa cum sta in fata mea, il vad ca e inca
constient de puterea asta pe care ti-o da libertatea gandirii.
Nu pot spune ce culoare au ochii,
doar ca nici nu e important.. ce transpare prin ei emana mai multa culoare
decat un albastru, un verde, maro…
Fara prea multa emotie, ma bucur ca pot acum sa anunt ca –
uite acolo e barbatul cel mai frumos. Aici si acum.
Aici si acum sunt esentiale. Maine
altul poate fi mai frumos, masurat bineinteles dupa aceleasi standarde.Vederea
unui tipar frumos fie el barbat , femeie, floare sau orice alta gaza
nu cred ca trebuie sa declanseze automat senzatii tipice sa te poata duce cu
gandul ca subiectul e mai mult decat un tipar de retinut si analizat pt tine
privitorul.
Poate ca 50%, sau mai bine 90% din
omaneni, cedeaza la vederea unui om frumos si renunta la orice alte principii.
Il impodobesc cu si mai multe calitati care nici gand sa fie si poate nici gand
ca vor impodobi vreodata omul frumos. Asta poate numai ca sa justifice atractia
inconstienta. Vezi, uneori e suficient ca e frumos, si atunci de ce s-ar mai
obosi sa-si antreneze sufletul sa reflecte lumina.
Barbatul asta din fata mea e un
intreg de frumusete.
Trebuie sa stie ca e frumos, doar
ca arata o umbra de dispret pentru cine sa uita intai la lucrul asta si nu la
ce este el de fapt.
Tot grupul se uita, analizeaza.
Cade de acord- da, este ceva atragator la el, dar nu este totusi
confirmat…..sigur sunt altii….ne mai uitam.
Trec 2 saptamani si da, nu ma mir,
nu mai apare nimeni care sa fie numit cel mai frumos. Nici grupul, vigilent deatfel,
nu poate alege altul.
Il vad, zi de zi si vad mereu acelesi lucruri observate si
chiar imi este din ce in ce mai clar ca am ales bine. Fara greseala.
Nici o emotie nu ma incearca zi de
zi, observandu-l de la distanta. Nu cred ca stie ca e obiect de studiu, isi
vede de treaba serios, atent.
Nu e prima data cand studiez, ori admir un chip frumos. Un
suflet, in ochii unui om.
Doar ca … de ce ? si cum? Intr-o
seara pun capul pe perna, fara sa ma gandesc la barbatul frumos. Ma gandesc la
viata, la om, la deciziile mele, la mai multe si la nimic in special.
Simt cum somnul isi face loc printre ganduri si umple
treptat golurile pana cand aproape ca te ameteste cu dimensiunile lui
universale. Iti pierzi suflarea mintii si uiti tot. Mai mare decat gandurile,
decat spatiul de dinainte si de dinapoi. Adorm. Cand, ce e asta? cine? cum ? de
ce? Vine ca o briza, o trezire. Cum sa desenezi pe hartie in cuvinte. E o
caldura. E cava care misca. E viata si totusi nu e viata ca palpitatie. Nu se
zbate in sange, nici in inima. E mai fluid decat viata, e mai diafan decat
gandurile. O bucurie fara margini, un drog inepuizabil, o ameteala, toate
manifestate intr-o stare de trezie mai vie decat orice trezire din somn.
E barbatul frumos. E acolo si umple tot spatiul asta mai mare decat somnul
si eu doar stiam sigur ca nimic nu e mai mare.
Gata. Nu mai e loc de somn. E doar
ceva fara margini, ceva-ul ala cand simti ca s-a terminat. Cand simti. Nu cred
ca s-au luptat prea multi oameni sa iasa din starea asta. E placere pura. De ce
te-ai lipsi de ea. Nu stii cand vine, nu poti s-o provoci si nici nu poti s-o
retraiesti. E mereu altfel.
De maine
s-a terminat, nu mai am cum sa ma uit la barbatul asta frumos impodobit cu
multe altele, cu aceeasi ochi. Nu ar trebui sa ma uit la el deloc pentru ca
acum ma uit cu drag la el. Il impodobesc eu singura cu toate frumusetile
pamantului, doar pentru ca nu mai e doar barbatul cel mai frumos aici si acum.
Merg si sunt in locul unde ar putea
aparea oricand. Ce senzatie. Jur ca e in spatele meu, si simt ca se uita la
mine, altfel decat se uita ochii lui linistit. In minte imi canta vorbele altora:
“ ii simt prezenta cu intregul meu trup. in mintea mea ii simt chiar atingerea.
in jurul meu atmosfera este plina de repiratia lui”
E acolo si da, ma uit in ochii lui.
Se uita altfel. Cum? si de ce? Nu stiu sa spun. O sti careva pe lumea asta ?
Ochii nu mai arata sufletul pe care
chiar ieri il vedeam clar. Arata altceva. Ce? Cum? si de ce? Sunt ochi de un
albastru inchis, tulburatori, speriati parca, cumva tremuratori.
Mai ieri nu stiam ce culoare au
ochii celui mai frumos barbat. Azi stiu. Ce stiu? Sunt de o culoare cum n-am
mai vazut. Dar ce? Exista prea multe culori cu care sa descrii niste ochi ?
Vad clar ca da. Ochii astia au alta culoare decat tot ce am
vazut pana acum. Ciudat cum pana mai ieri asta nu avea nici o importanta.
Sa inteleg ca desi e vorba de
neinteles are legatura cat se poate de mare cu cele trupesti. N-as zice totusi…
Un schimb de 3 secunde de priviri
si gata, totul e confirmat fara dubiu.
Barbatul se vede si se simte
nefiresc zapacit de ceva ce nu pricepe. Sau poate ca pricepe, doar ca nu vrea
sa creada ca e posibil. De ce? si cum? si cand…? Total nefiresc, abordeaza o
fata comunica ceva cu ea, rade prosteste, e oarecum naucit, nu intelege ce a
fost, ce a simtit.
Eu stau locului si simt ce-am
simtit si cu o seara in urma. Acum as da orice sa fiu umbra lui pe pamant,
legata cu nod greu de talpile lui, cu ancora vesnica de viata din sangele lui.
Nimic mai mult.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)