joi, 29 martie 2012

Întâmplările Mayei şi ale celorlalte personaje în vremuri contemporane (episod pilot)

Ieşi din magazin alături de ultimul client întârziat şi după ce îşi luă rămas bun de la acesta, trase obloanele cu grijă şi încuie. Vântul o făcu să-şi tragă căciula mai bine pe cap, după care încercă să caute prin geantă cheile de la maşină, lucru nu tocmai uşor, pentru că poşeta conţinea o grămada de lucruri, majoritatea inutile. În cele din urmă le găsi, îşi puse geanta pe umăr şi porni prin zăpadă până la maşina parcată în apropiere. Geanta părea o jucărie pe umărul ei de ţărancă puternică, obişnuită cu munca câmpului încă din copilărie. De când cu slujba la oraş o lăsase mai uşor cu lucrul în agricultură, însă constituţia robustă trăda faptul că muncise la sapă o viaţă întreagă. Acum doar la sfârşit de săptămână sau în serile de vară mai mergea la câmp. Ce-i drept îi plăcea să muncească la ţară, însă îşi găsise de muncă la oraş, gândindu-se că la bătrâneţe i-ar prinde bine o pensie mai bună. Descuie din telecomandă maşina de serviciu, o Dacia Logan, îşi puse geanta pe scaunul din dreapta, după care porni la drum.

Cu câteva ore înainte o sunase cumnata, rugând-o să treacă pe la ea pentru a rămâne peste noapte cu cei doi copii. Adesea primea astfel de sarcini pe care ea le considera foarte plăcute, cumnata fiind câteodată plecată impreună cu soţul în delegaţii. În timp ce se afla la volan sună acasă, la ţară, pentru a anunţa că va rămâne în oraş peste noapte. Opri la un magazin şi cumpără câteva dulciuri pentru nepoţei, apoi se îndreptă către casa cumnatei. Era deja noapte de-a binelea, iar străzile erau pustii. Se pornise viscolul. Lumea nu prea ieşea din casă pe o asemenea vreme.

- Maya,Maya, ai venit!, o întâmpinară nepoţeii într-un glas. Băiatul împlinise de curând cinci ani, iar fata era mai mare, deja la şcoală în clasa a III a. Îi îmbrăţişă pe amândoi cu dragostea unui om căruia îi plac foarte mult copiii şi încă nu-i are pe ai săi.
- Maya, ce ne-ai adus?, întrebă fetiţa.
- Nimic, ce să vă aduc? Ce? Aţi fost cuminţi?, le răspunse încercând să-şi ascundă zâmbetul.
- Am fost cuminţi. Am fost cuminţi.
Le împărţi dulciurile, iar copiii plecară fericiţi în camera lor, nu înainte de a o pupa pe Maya, care după ce se făcu comodă intră în bucătărie.

Nu-i plăcea viaţa într-un apartament fie el ultramodern ca cel al cumnatei. Simţea că nu are aer, că nu are loc să se mişte. Ea e obişnuită cu bucătăria ei de acasă, cu piatră pe jos, să gătească în picioare lângă aragazul vechi cu butelie. În bucătăria apartamentului era oarecum stingheră, dar reuşi să pregătească ceva de mâncare, pentru că în frigider se găseau de toate. Strâmbă din nas când gustă din brânză, gândindu-se la brânza de la văcuţa ei de acasă. Îi compătimea sincer pe oamenii de la oraş care se hrăneau doar cu produse industriale, fără să-şi mai amintească gustul mâncării naturale. Luă împreună cu copiii o cină bogată, dar nesănătoasă, iar apoi pe cel mic îl lăsă să se joace, pentru că trebuia să facă lecţiile împreună cu fata.

Fetiţa avea de făcut o compunere despre meseriile părinţilor ei. Maya citi ceea ce scrisese şi rămase uluită.
- Hei, de unde ai luat prostiile astea? Cum adică mama lucrează la fabrica de pâine şi tata la uzină? Şi ce e cu frazele astea despre comunism? Tu ştii ce e aia comunism? Ia spune-mi.
- Nu ştiu, răspunse fetiţa spăşită.
- Păi şi atunci? De unde ai scris?
- .....
Maya nu se enervase, însă în ochii copilului părea o fiinţă foarte mare şi plină de nervi. Fetiţa începu să plângă şi printre lacrimi îi spuse:
- Am copiat şi eu de la colegul meu de bancă, Becheru Mihai. N-am ştiut ce să scriu şi am luat de la el.
- Ei, ei, nu plânge acum. O să te ajute Maya să faci o compunere frumoasă, mult mai bună ca a colegului tău de bancă.
Se apucară amândouă de compunere, iar Maya îşi dădu toată silinţa să o ajute pe nepoată să scrie cât mai frumos despre ceea ce munceau părinţii ei, importanţi oameni de afaceri şi cu firmă proprie.

Se făcuse târziu. Compunerea era terminată, ghiozdanul făcut, copiii spălaţi se aflau în paturile lor, deja adormiţi. Maya făcu ordine prin casă, deşi nu era nevoie de aşa ceva, dar îi stătea în obicei. Făcu un duş, se spălă pe dinţi, apoi se duse în camera unde stătea deobicei când rămânea la cumnată, scoase din geantă cărticica de rugăciuni şi citi cu voce tare o vreme. Se închină, puse cărticica la loc, stinse lumina şi se băgă în pat. Se auzea muzică de la vecini, aşa că nu putu adormi imediat. Era obişnuită cu nopţile liniştite de la ţară unde când şi când se mai auzeau câinii lătrând, în rest mormânt. Se întoarse pe toate părţile însă nu reuşi să aţipească. Muzica o deranja din ce în ce mai tare. Dacă s-ar fi priceput la muzică ar fi recunoscut albumul In the Wake of Poseidon al celor de la King Crimson. Dacă ar fi putut vedea ce se întâmplă în apartamentul de deasupra s-ar fi crucit încă o dată. În apartamentul de la catul superior trăia K. Muzica dată tare umplea întreg apartamentul şi ajungea până în baie. K era în cadă, bucurându-se nu doar de muzică ci şi de shakeul proaspăt din mango şi pepene pe care tocmai şi-l preparase. Stătea cufundat în apă cu un picior ieşind afară din cadă şi bălăbănindu-se, bea din băutura de fructe şi asculta muzică. Nu se gândea la nimic şi nici nu bănuia că vecinii de jos sunt plecaţi din oraş, iar în apartamentul lor este Maya care nu poate dormi din cauza muzicii sale. După ce termină shakeul, puse paharul pe maşina de spălat, scoase dopul de la cadă, aşteptă să se scurgă apa, iar apoi făcu un duş normal. Se înveli într-un prosop fin, ieşi din baie şi opri muzica. Maya mulţumi lui Dumnezeu, dar chiar şi fără muzică nu putu adormi. I se părea că pereţii camerei se apropie şi o vor sufoca dintr-un moment în altul. Se dădu jos din pat, merse la bucătărie şi îşi prepară un ceai de sunătoare pe care-l bău. Întoarsă înapoi în pat aţipi pentru o clipă, însă se trezi când porni centrala termică. Pentru un obişnuit al casei sunetul centralei era inofensiv, însă pe Maya o ţinu trează până la ivirea zorilor. Prinse doar o oră de somn, iar când ceasul sună era complet ameţită. Trebuia să ducă copiii la şcoală, iar apoi să ajungă un pic mai devreme la muncă, pentru că avea treabă înainte de ora deschiderii magazinului. În acele momente K dormea adânc şi netulburat. Era ziua lui liberă.

luni, 26 martie 2012

Mânăstirea Cetăţuia, Iaşi

Aflată pe una din colinele Iaşiului, Mânăstirea Cetăţuia este un loc de pelerinaj pentru credincioşi, un punct de belvedere catre oraş, insă rezervă şi alte surprize dacă stai puţin să cauţi indicii prin jur. Accesul spre Mânăstire se face pe un drum foarte prost pe care rişti să-ţi strici autoturismul, printre pajişti cu iarbă şi pomi unde ieşenii fac în week-end grătare sau stau la plajă. Însă după ce ai intrat pe poartă, către biserică, încep lucrurile serioase. Moldovenii am observat că sunt mult mai pioşi decât restul românilor şi chiar au un profund respect pentru cele cele sfinte. Tineri, bătrâni, femei cu voal negru pe faţă, copii, cu toţii făceau cruci corecte, sărutau icoanele ori stăteau cu smerenie în genunchi rugându-se la Dumnezeu.

Am intrat în vorbă cu un om cam la 50 de ani, aflat cu nevasta şi fata la Mânăstire. Mi-a spus că au călugării un vin excepţional şi trebuie neapărat să întreb de acest lucru. Aşa că am oprit un preacucernic părinte cu barba mare şi neagră, pentru a-i spune că doresc să cumpăr nişte vin. Mi-a dat numărul de telefon al călugărului Ciprian, cel care se ocupă de vin. Am sunat, mi-a răspuns şi după vreo 5 minute a apărut. Părintele Ciprian are în jur de 27-30 de ani. Am coborât cu el într-o pivniţă adâncă, unde temperatura era cu 15 grade mai scăzută ca afară. În beciul mânăstiresc erau o grămada de butoaie cu vin. Doar vinuri seci. Merlot sau rieslig. Vinuri bărbăteşti. 8 lei/litrul. Am luat 4 litri. Un vin foarte, foarte bun. Poate că aşa e vinul când îl prepari şi apoi bei cu credinţă în Dumnezeu.

joi, 22 martie 2012

Ryu Murakami - Hituri celebre din epoca Showa


Un titlu cel puţin ciudat care trimite cititorul la wikipedia încă înainte de a începe cartea. Aflăm următoarele: The Shōwa period, or Shōwa era, is the period of Japanese history corresponding to the reign of the Shōwa Emperor, Hirohito, from December 25, 1926 through January 7, 1989. Hituri celebre, pentru că titlul fiecărui capitol este numele unei melodii din această perioadă. Din păcate nu prea pot da de melodii pe youtube, pentru că este destul de greu să traduci din română înapoi în japoneză.

O carte despre care nu pot spune nici că este bună, dar nici proastă. La început avem două grupuri, unul de băieţi în jurul vârstei de 25, cam cu probleme psihice, droguri, alcool, golăneală (adică personajele tipice din absolut toate romanele lui Ryu Murakami) şi încă un grup, cel al unor femei de 35-40 de ani, toate numite Midori. Midori este un nume feminin destul de popular în Japonia şi înseamnă verde. Cunoscătorii literaturii japoneze cu siguranţă îşi aduc aminte că şi Haruki Murakami are un personaj ce poartă acest nume în romanul Pădurea norvegiană. Unul dintre tineri, cuprins de nebunie, înjunghie mortal în plină stradă o femeie la întâmplare. Moarta se dovedeşte a fi una din cele şase Midori care fac parte din grupul "mătuşicilor" (ăsta e termenul folosit de traducător, nu ştiu dacă autorul a dorit să le numească chiar aşa). Prietenele rămase în viaţă caută răzbunarea, aşa că începe un război. Până la sfârşitul romanului nu vor trăi foarte multe personaje. Nu mi-a plăcut la carte faptul că acţiunea este demnă de un film categorie B dat într-o miercuri oarecare la televizor în lipsă de altceva. Însă mi-au plăcut personajele şi contrastul aparent dintre mediile de viaţă ale celor două grupuri. La sfârşit autorul are şi o notă personală, probabil pentru ca cititorii să nu-l considere psihopat. Explică cum i-a venit ideea cărţii şi spune câteva cuvinte despre tineretul (anii '90) din Japonia.

marți, 20 martie 2012

Drumuri secundare (Buzău-Slobozia)

Îmi plac drumurile secundare. Fără tiruri şi şoferi nervoşi care fac depăşiri la limită, fără poliţie şi radare, cu peisaje frumoase şi o linişte ce este indusă şoferului. Mă deplasez pe ele cu senzaţia că timpul s-a oprit în loc de foarte multă vreme. Conduc pe şoselele secundare printr-o Românie ce nu se arată turistului de rând. Merg de la Buzău spre Slobozia. Sate uitate de Dumnezeu, unde bătrânii întorc capul după maşina care trece prin faţa porţii lor. Fostele IAS-uri şi parcele nesfârşite de câmp. Oraşul Pogoanele cu ruinele unui fost magazin central şi câteva cârciumi unde oamenii încearcă să fugă de realitate. Către Slobozia drumul este înţesat cu fântâni. Zeci de fântâni. Mă gândesc că sunt atât de multe fântâni pentru oamenii care merg vara la câmp să muncească. Muncesc ei ce muncesc şi li se face sete. Ca să nu care apa din sat la pet de 5 litri, se duc repede la fântână să bea apa rece. Apoi umplu găleţile şi udă culturile de pe câmp. Ajung în satul Tovărăşia. Ce nume frumos. Satul ăsta cu siguranţă a fost întemeiat de comunişti. Aici toată lumea este egală, toţi sunt tovarăşi. Împart între ei tot ce au şi-şi duc viaţa laolaltă cu bune şi rele, cam ca în kibbutzurile din cărţile lui Amos Oz. Drumul este atât de plăcut, încât ajung în Slobozia fără să-mi dau seama. Aerul miroase a seminţe de floarea soarelui prăjite, de la fabrica de ulei aflată la marginea oraşului. Autostrada ce se află puţin mai departe face simţită prezenţa omului modern în această parte a ţării.

vineri, 16 martie 2012

Izvorul Mureșului

Râul Mureș, aproape de izvoare. Mă întreb cum ajunge să se facă așa mare, cum îl știm cu toții.

luni, 12 martie 2012

Cutezătorii

Am găsit în pod un exemplar din anul 1969 al revistei Cutezătorii. Pe copertă sunt înfăţişaţi câţiva pionieri care execută muncă patriotică. Nu ştiu a cui a fost respectiva revistă. Am fost şi eu abonat la Cutezătorii, bineînţeles fără voia mea, prin obligaţia pe care o aveam faţă de Partidul Comunist Român, dar revistele mele sunt din perioada 1986-1989, adică exact perioada în care am fost pionier. Am fost făcut pionier la Barajul Vidraru, la Statuia Electricianului. Statuia înfăţişază un om mare de tot care ţine cu ambele mâini deasupra capului un fulger. S-a desfăşurat o serbare în cinstea evenimentului, iar eu, cuprins de emoţia momentului, am uitat poezia pe care trebuia să o spun şi am început să plâng. În 1986 eram în clasa a II a şi atunci am primit cravata roşie cu tricolor. Credeam că am fost făcut pionier într-un loc atât de pitoresc pentru că învăţam bine. Unii colegi cu rezultate mai slabe au fost făcuţi pionieri în sala de clasă, la Bucureşti. Ulterior am realizat că acei copii proveneau din familii sărace, iar părinţii lor nu au avut bani pentru excursie. Dar să revenim la 1969 şi la pionierii care zâmbesc în timp ce fac muncă patriotică. Probabil se bucură că nu fac carte şi stau prin grădină, plantând copaci şi greblând. În prin plan avem o fată care deşi dă la cazma, are uniforma impecabilă. Şosete albe trei sferturi, fustă neagră până deasupra genunchilor, cămaşă albă cu cravată roşie, bentiţă pe cap. Regulamentar. Un tablou frumos. Cred că fata are 14 ani, este clasa a VIII a şi are tot viitorul înainte. Simte fiorii dragostei, iar aceştia nu se îndreaptă nicidecum către tovarăşul Nicolae Ceauşescu sau către Partid. În curând va merge la liceu şi se va pregăti pentru viaţă. Fericirea se observă pe chipul ei. Nu are nicio grijă.

2012. Tramvaiul 1. O femeie de aproximativ 55-60 de ani mă bruschează efectiv trecând pe lângă mine, alergând disperată spre un loc, pe scaun, ce tocmai se eliberase. A luat un start demn de Florence Griffith-Joyner şi nimic nu i-a stat în cale până la scaunul eliberat. Îmbrăcată modest, urâţită de trecerea timpului şi de greutăţile vieţii, cu o sacoşă de Kaufland uzată în mână. Sacoşa a ajutat-o mult la ocuparea locului, pentru că a aruncat-o spre scaun de la vreo doi metri depărtare. M-am uitat la femeie şi în minte mi-a încolţit gândul că ar putea fi fata de pe coperta revistei Cutezătorii din 1969. Oare este posibil?

miercuri, 7 martie 2012

Jonas Jonasson - Bărbatul de 100 de ani care a sărit pe fereastră şi a dispărut


Exact în ziua în care împlineşte 100 de ani, Allan Karlsson sare pe feareastră şi fuge din azilul de bătrâni în care se află. Urmează un lung şir de peripeţii alături de simpaticul bătrânel, o călătorie în jurul Suediei, urmăriri cu poliţişti sau tâlhari. În paralel cu prezentul, romanul urmăreşte întreaga viaţă a lui Allan, din 1905 până în 2005, şi putem spune că omul a dus o existenţă neobişnuită, infuenţând decisiv istoria. Va avea un aport major la descoperirea bombei atomice, ori va sta la masă cu personaje celebre precum Stalin, generalul Franco, câţiva preşedinţi americani, Mao sau De Gaulle, va lucra pentru CIA ori ca ataşat al unei ambasade din Paris şi toate astea fără să fie interesat câtuşi de puţin de politică. Cartea asta seamănă cumva cu filmul Forrest Gump. Sau poate fi interpretată ca un manual care tratează cu mult umor un secol de istorie. Jonas Jonasson, un suedez care se pare ca s-a îmbogăţit în urma publicării acestui roman scris simplu, cu mult umor şi care te ţine în priză pe parcursul întregii poveşti. O carte care m-a cucerit. O menţiune specială şi pentru cele 70 de subsoluri explicative. Au fost deosebit de folositoare şi instructive. Unul dintre ele se referă la recent cititul Arto Paasilinna. Nu ştiu dacă explicaţiile sunt de la editură ori aparţin autorului. Romanul a fost prezentat şi în emisiunea "Omul care aduce cartea".

joi, 1 martie 2012

Mărţişor

Căscam gura la Mărţişoare, în faţă la Unirii, admirând măiestria artistică a celor ce le-au confecţionat. La un moment dat mi-a atras atenţia o focă. Îmi plac mult focile. Sunt animale deştepte şi jucăuşe. Am vrut să văd dacă chiar e focă sau e altceva şi am întrebat-o pe vânzătoare:
- Ce reprezintă acest mărţişor?
- Aaaa...aaa....nu ştiu. Adică ştiu, dar nu îmi vine în minte acum, îmi răspunde vânzătoarea, care cu siguranţă este doar un intermediar în vânzarea mărţişoarelor, nefiind şi creatorul lor, artistul plastic.
- Păi cum nu ştiţi? Ce vi se pare că e?
- Păi nu îmi vine în minte acum. Am un lapsus.
- Nu se poate doamnă aşa ceva. Cum să aveţi lapsus? Mai gândiţi-vă, insisit eu.
Vânzătoarea stă şi se gândeşte descumpănită. Între timp apare o clientă, o femeie drăguţă în jurul vârstei de 30. Vânzătoarea ia foca şi i-o arată femeii:
- Doamnă, ce este acesta? Că nu îmi vine acum în minte cuvântul.
- Păi o păsărică. Cred că mierlă sau privighetoare, vine răspunsul clientei.
- Da,da. Aşa este, îmi răspunde vânzătoarea luminată.
- Nu cumva este o focă?, îi arăt eu femeii drăguţe în jurul vârstei de 30.
- Ba da. Da,da. Aveţi dreptate, este o focă, îmi răspunde ea.
După care mă ia de mână şi zâmbind îmi spune:
- Dar nu-i cumpăraţi focă.
- Nu,nu i-o cumpăr, spun eu punând foca înapoi pe masă. Oricum doar mă uitam.