Adina Popescu - Povestiri de pe Calea Moșilor

Am continuat seria lecturilor de vacanță ale fiului meu cel mare și deși nu îmi stă în obicei să citesc două cărți consecutive ale aceluiași autor, m-am oprit tot la Adina Popescu, plăcându-mi foarte mult prima carte citită, cea cu vacanțele de altă dată. Povestiri de pe Calea Moșilor este o evocare a copilăriei autoarei, întâmplări începând cu grădinița și până la banchetul din clasa a VIII a. Prilej de aducere aminte pentru cei de aceeași vârstă cu autoarea, iar pentru cei mai tineri dintre cititori prilej de a afla cum era școala pe vremuri, când se purtau uniforme, când profesorii te mai trăgeau de urechi la propriu, când existau comandanți de detașament și diverse munci patriotice. Mi-a placut modul sincer și amuzant al povestirilor și faptul că autoarea nu a menajat pe nimeni, exprimându-se liber, descriind pe fiecare cum era: prost, țigan, sărac, gras, murdar, babă etc. Acum ne ascundem după deget, încercând să coafăm adevărul cât mai frumos. Sper ca pe viitor Adina Popescu să scoată o carte și despre anii petrecuți la Colegiul Național Mihai Viteazul. Are talentul pentru a scrie un veritabil Cișmigiu & Co al mijlocului anilor '90.

Problema acestor cărți este alta. Le-am citit eu, nu și fiul meu cel mare, căruia îi erau destinate. Nu pare deloc interesant să vadă cam ce făceau cei de vârsta lui în urmă cu 35-40 de ani, cum se descurcau la școală, cam ce făceau în timpul liber, ce pasiuni aveau. Și cred că majoritatea celor din generația sa manifestă același dezinteres. Păcat. Țin minte că eu la vârsta lui citisem deja de 3-4 ori mai sus menționata Cișmigiu & Co și consideram absolut spectaculos ce făceau personajele cărții, copii ai perioadei interbelice.

Adina Popescu - Vine vacanța cu trenul din Franța

Am cumpărat cartea pentru fiul meu cel mare, de la o librărie din centrul orașului Sibiu, însă am sfârșit prin a citi-o eu, în sejurul din acest an pe meleaguri elene. O incursiune plină de melancolie prin vacanțele anilor ’80, la munte, la mare, la bunicii din Cluj, realizată cu multă pricepere de autoarea care este mai mare cu 6 luni ca mine, deci pot spune că am trăit fix aceleași vremuri. Cazare pe la diverse gazde sordide în Bușteni sau Constanța, sejururi pe litoral de 12 nopți cu masă și cazare în condiții mai mult sau mai puțin modeste, excursii prin Bucegi. Foarte multe similitudini între cele povestite de Adina Popescu și cele trăite de mine. Țin minte o vacanță în stațiunea Neptun, când mă plimbam împreună cu ai mei seara, iar eu am simțit miros de friptură la grătar. Mi-a fost poftă și am cerut. Am intrat la terasa respectivă și într-adevăr se servea friptură de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Ai mei au cerut o singură porție, doar pentru mine. Ei pur și simplu au fost spectatori, au privit cum am mâncat eu, apoi au plătit și am plecat. Țin minte și acum replica ospătarului, îndreptată către mine: “Când vor fi bătrâni părinții tăi, așa să-i duci și tu și să le iei o friptură.”. Astea erau timpurile. La Calul Bălan, în Neptun, autoarea a avut norocul să petreacă o seară, eu doar am intrat să privesc lumea din local și să adulmec mâncărurile. Povestește la un moment dat despre faptul că ai ei își însușeau vesela de prin restaurantele de la mare, nemulțumiți de servicii, probabil încercând să obțină o compensație. La fel făceau și ai mei. Aveam acasă castronele de salată sau muștar “luate” de la mare. Întrebându-i de ce fac așa, tata îmi răspundea: “Mai dă-i în pizda mă’sii, la cât ne fură…”. Un castron de salată a trecut testul timpului și încă ne slujește. Citind cartea, mi-am mai amintit de paturile jegoase de pe la diferite cazări, unde dormeam îmbrăcat cu hainele de afară, ori de grupurile sanitare cu WC-uri insalubre care picurau, de cazările cu wc-uri comune și desigur de wc-urile din tren a căror putoare se revărsa în tot vagonul. Dar desigur, noi eram copii pe atunci și nu observam aceste neajunsuri, așteptam cu sufletul la gură vacanțele și mergeam peste tot, fără pretențiile de acum. Vacanțele erau cumva mai așezate, mai liniștite. Nu era turism de masă ca în prezent, nu mergea oricine  la munte sau la mare. Cartea mi s-a părut excelentă. Foarte bine scrisă. Nu știu ce impact ar avea asupra copiilor din ziua de azi, obișnuiți cu vacanțe în străinătate și cu hoteluri de lux.

Anița Cudla - Amintiri din viață (20 de ani în Siberia)

Jurnalul unei femei din Bucovina, săltată în 1941 de structurile NKVD și deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar, de unde va primi autorizația de întoarcere în 1958. Vorbe adevărate, nicidecum ficțiune, o carte scrisă în modul simplu al unui om din popor, dar cu un foarte mare talent literar. Una din milioanele de vieți distruse de comunism. Știam despre toate astea, am urmărit Memorialul Durerii în anii '90, dar citind această carte, am conștientizat pe deplin dimensiunile tragediei. Gândiți-vă că v-ați întemeiat o familie, ați pus deoparte ceva agoniseală prin propria muncă, stați liniștiți alături de soț/soție și copii în propria casă, iar deodată în toiul nopții vine poliția secretă sovietică și vă saltă, somându-vă ca în 15 minute să fiți gata de plecare, fără niciun bagaj, vă duce cu mașina la gară și vă aruncă într-un vagon de tren de marfă unde alături de alți 100 de oameni veți călători două săptămâni până în Siberia, noua voastră casă, unde veți trăi 20 de ani sub limita existentei. Ați fost declarați dușmani ai poporului, întreaga avere vi s-a confiscat, în casa voastră vor locui alți oameni. Ceva de neconceput pentru vremurile bune pe care le trăim în prezent și în care suntem nemulțumiți și supărați de orice nimic. Cam așa s-a întâmplat în comunism, comunismul cel regretat de unii retardați, care afirmă "era mai bine înainte".

O carte eveniment, citită pe nerăsuflate cu multă tristețe și emoție. Pentru prima oară am citit cu mare interes chiar și prefața + postfața, cartea prezentând la final câteva poze reale din viața autoarei. Cei mai cu cap 50 de lei cheltuiți pe anul ăsta. Dacă nu ați citit cartea, plasați repede o comandă. 

Alex Michaelides – Pacienta tăcută

Mi-a recomandat cartea o colegă de la muncă, spunând că este excelentă, așa că am zis să o încerc. Genul de best seller internațional vândut în 8 milioane de exemplare, ce se găsește la automatele din gări și e tocmai bună pentru un citit pe tren, ca să omori timpul. Nu e literatură, sunt doar niște propoziții care formează o carte, spun o poveste, thriller care își dezvăluie deznodămândul în ultimul capitol. Nu mă deranjează să citesc așa ceva, e ca și cum ai mânca fast food. Avem ca personaj o pictoriță care își ucide bărbatul, împușcându-l. Culmea, îl iubea foarte mult și era atașată de el. După această faptă amuțește și până la urmă este internată la nebuni. Mai avem ca personaj un psihoterapeut care dorește cu tot dinadinsul să o ajute pe pictorița criminală și să o facă să vorbească. Cam așa pornește cartea și se întinde pe mai bine de 350 de pagini. Nu e rea, dar am mai spus și în alte dăți, carte de consum. Dacă vreți să știți care este deznodământul, întrebați-l pe chat gpt, vă face un rezumat pe care-l citiți în 45 de secunde și nu pierdeți vremea ca mine, citind tot romanul.

Charles Dickens - Marile speranțe

Într-o seară ascultam piesa Mad About You de la formația Hooverphonic și brusc mi-am adus aminte de filmul Great Expectations cu Ethan Hawke si Gwyneth Paltrow. Mi-a plăcut filmul, văzut acum mai bine de 20 de ani. Cartea nu o citisem, așa că am dat comanda și a doua zi era deja la easybox. Mi s-a părut interesantă la început, dar pe măsură ce acțiunea avansa parcă a devenit plictisitoare, autorul insistând foarte mult cu unele scene lipsite de importanță, prin descrieri foarte lungi și nejustificate. Cartea în esența ei este interesantă, urmărind maturizarea unui băiat din Anglia rurală, care ajunge peste noapte bogat într-o Londră la care încearcă să se alinieze, mânat de dragostea pentru o fata/femeie crescută primind educația clasei de sus a societății de atunci, dar lipsită total de sentimente de iubire. Dar totuși romanul lui Dickens nu trece testul timpului. O adaptare post 2000 ar fi necesară, să scoată cineva un cover. Am început-o undeva prin vara trecută și am tot abandonat-o și apoi reluat-o, citind-o pe episode. Probabil a fost o capodoperă a acelor vremuri (publicată în jurul anului 1860), dar cu siguranța acum foarte puțini ar aprecia-o. Repet, nu e rea prin idei, ci prin forma de expunere.

Vladimir Sorokin – Viscolul

Personajul principal al acestei cărți este Platon Ilici Garin, medic de provincie. Unde profesează? Într-o Rusie fantastică, absurdă, infernală, apocaliptică (post apocaliptică?). Romanul intră repede în acțiune, e foarte condensat, fără vorbe inutile. Garin trebuie să ajungă într-un sat unde este epidemie, pentru a vaccina lumea. Afară e viscol, la stația de plecare nu se mai găsesc cai, pentru cinci ruble tocmește un căruțaș și pornește la drum. O călătorie suprarealistă pe parcursul căreia au parte de întâmplări senzaționale, întâlnind personaje ieșite din comun, descrisă în stilul lui Gogol în Suflete moarte, dar combinată cu Zâtul Tatianei Tolstoia, ceea ce pentru mine a fost minunat. Literatură pură, cum se scria odată, de care doar rușii sunt capabili. Recomand citirea cărții pe o vreme friguroasă, în timp ce se bea un păhărel de vodcă și se mănâncă varză murată. Carte de nota 10, nu trebuie ratată.

Sabina Yamamoto - Nu mai e nimeni acasă

Recenzile literare ale lui R.Ionescu de pe acest blog nu rămân fără ecou, iar cititorii dau fuga la librărie (ori din două click-uri trimit cărțile la un easybox) și cumpără recomandările sale. Recunosc, m-a atras foarte mult numele autoarei, această combinație de prenume românesc și nume japonez. Probabil dacă autoarea se numea Ioana Matei nu aș fi cumpărat cartea. O carte care mi-a plăcut foarte mult. În primul rând prin felul foarte sincer al autoarei de a-și povesti viața. Cred că avem de-a face cu un roman autobiografic, dar chiar și de e ficțiune tot îl consider excelent, prin felul simplu dar în același timp emoționant de a pune gândurile pe hârtie, despre viața alături de doi părinți alcoolici, pe strada Cpt. Nicolae Licăreț, o zonă pe care o cunosc foarte bine. Povestea unui copil care încearcă să răzbată prin viață, cu necazuri dar și lucruri bune, un bildungsroman cum ar spune specialiștii. În capitolele din a doua parte a cărții ni se va explica și de ce autoarea are nume japonez și de asemenea vom fi părtași la o incursiune dură în societatea niponă, dezvăluind mentalitatea aspră a locuitorilor din Țara Soarelui Răsare. Foarte interesant de analizat și comparat cele două familii ale personajului principal, familia din Licăreț și familia dintr-un oraș de provincie al Japoniei. O autoare tânără, născută în 1984, al cărei debut literar l-am citit pe nerăsuflate. Coperta cărții, mărturisesc, nu am înțeles-o. 

A.J. Finn - Femeia de la fereastră

O carte de citit în tren, așa cum îmi place mie să spun. Genul de roman ușor, narațiune pură, ca un scenariu de film, fără procedee artistice sau filozofii inutile, o plăcere ușor de obținut pentru cititor și care se evaporă repede. E ca și cum ai merge la prostituate. E ca și cum ai asculta un cd cu selecții eurodance. E ca și cum ai petrece cu vin ieftin. Literatură de consum, o carte de peste 500 de pagini care se citește în jumătate de zi, fără să te doară capul.

Anna Fox, personajul principal, este o psiholoagă care suferă de agorafobie, adică îi este frică să iasă în spații deschise. Stă doar în casă, ia pastile, bea Merlot pe rupte, se uită la filme vechi, discută pe internet cu diverși și mai ales își spionează vecinii, cam ca James Stewart în pelicula Rear Window. La un moment dat vede ceva ciudat, ori doar i se pare, în casa nou mutaților vecini. O carte plină de suspans și întorsături, adică un thriller. Nu mi-a displăcut, din când în când mai citesc și așa ceva.

La 10 minute după ce am terminat cartea, m-am apucat să văd și ecranizarea care rulează pe Netflix și are câțiva actori cunoscuți în distribuție. 5,7 imdb și 41 metascore. Dacă romanului îi dau nota 7, filmului îi dau 4. Foarte slabă realizare, un joc artificial al actorilor, mi-a dat senzația unui proiect făcut de studenții de la UNATC. Dacă nu citeam cartea, nu cred că înțelegeam despre ce este vorba.

top lecturi 2024

 de Ionescu

a fost un an, din nou, cu multe recitiri. am ajuns și eu la o vârstă. am recitit bunăoară cireșarii (ca să nu fiți voi nevoiți să o faceți)- inexplicabil succesul acestei cărți. am citit și o carte -în premieră- a probabil celui mai citit autor de către mine- jules verne. nu voi băga recitirile în top, doar să spun ceea ce cred că am mai spus pe undeva- floating opera a lui barth și regele arinilor de tournier nu mi s-au mai părut chiar atât de formidabile ca la prima lectură, în frumoșii ani 90, în schimb lolita, care nu mă lovise foarte tare atunci, de astă dată m-a impresionat. 

dar iată lista: ordinea e una oarecare.

percival everett- copacii. litera 2023. trad. by bogdan perdivară. s-a scris despre această carte aici, pe 29 mai.

jonathan franzen- crossroads. polirom 2023. trad. by alexandra coliban. îl cam știm pe franzen. îi știm stilul și temele. povestea familiei unui preot reformat, cu cei 4 copii ai lui, fel de fel de întâmplări cu droguri, sex și boli psihice. mi-a părut teribil de rău de bietul perry, dar se pare că e doar primul volum al unei trilogii. sper să o scoată la capăt perry. 

jonathan coe- bournville. polirom 2024. trad. by radu paraschivescu. îl știm foarte bine și pe coe. vechea poveste cu istoria unei familii suprapuse pe istoria omenirii. sau mă rog, a marii britanii, în epoca postbelică. romanul acoperă câteva zeci de ani. coe a fost foarte marcat de felul în care i-a murit mama, în timpul lockdownului, pare-se că episodul e redat în carte foarte exact. săraca doamnă este un personaj important al romanului. îmi amintesc (dar poate doar inventez) că vedeam meciul anglia-germania de la mondialul 2010 cu un preten, iar la golul lui lampard, pe care doar domnul arbitru nu l-a văzut, am spus- vom citi despre acest gol fantomă peste ani de zile într-un roman de jonathan coe. 

lampard

ian mcewan- lecții. polirom 2024. trad. by dan croitoru. ghici? și pe mcewan îl știm. și din nou e o istorie personală brodată pe istoria europei postbelice. din nou ajungem la pandemie. dar și la cernobîl, și la căderea zidului berlinului. o profesoară de pian abuzatoare sexual. din astea. 

tudor ganea- vreau să aud numai de bine.  polirom 2024. ce să vezi, și pe tudor ganea îl cam știm. în roman își zice ionescu, toma ionescu. dar el e, sper totuși că partea cu boala nu e un element autobiografic. realismul magic din romanele trecute s-a cam dus. aici e un realism prea puțin magic. oare epilogul să fie cheia cărții, rațiunea pentru care a fost scrisă? 

adrian g. romila- acasă, departe. tot polirom, 2023. pe autor nu îl știam, de această dată. 3 părți- țările române, în preajma revoluției de la 48, constanța (iar constanța, ca și în cartea precedentă) contemporană și constanța antică. adică tomis. unde dăm de ovidiu, cel al cărui mormânt a fost descoperit de cireșari, uite cum se leagă lucrurile. 

jon fosse- septologie, părțile 3-5. editura trei 2024. trad. by ovio olaru. probabil am scris despre primul volum al ciclului acum vreo 2 ani, n-așea? între timp s-a dat și nobelul. se continuă povestea lui asle, în același ritm foarte frumos.

james mcbride- diaconul king-kong. editura trei 2024. trad. by dana crăciun. l-aș compara cu alte două cărți citite în ultimii ani, poate le-am pomenit dacă oi fi făcut topul în anii respectivi- telegraph avenue și inherent vice. sigur, nu e california, precum în cele 2, ci new york, dar e tot așa, un amestec de personaje pitorești, traficanți, bețivi, doamne cucernice, polițai etc, fel de fel de încurcături și rezolvături, în general comice. 

vladimir sorokin- viscolul, urmat de doctorul garin. curtea veche 2021, 2024. trad. by antoaneta olteanu.  poate cele mai frumoase cărți ale anului. o imaginație demnă de m. bulgakov. sau putem merge cu comparații cu gogol. sau cu zâtul tatianei tolstaia. comparați cu cine vreți, dar nu omiteți lectura aventurilor dr garin, plecat să vaccineze niște săteni împotriva unei molime misterioase, iar apoi rătăcind printr-o rusie distopică. (în imagini- mașina lui perhușa și o scenă din finalul dr garin).

garin

viscol

mențiuni- sabina yamamoto- nu mai e nimeni acasă; ana blandiana- mai mult ca trecutul; ilja leonard pfeijffer: grand hotel europa; mihai mateiu: în creștere.

la mulți ani!

Haruki Murakami - Kafka pe malul mării

Am recitit această carte după 15 ani, dar pot spune că m-am lenevit mult în privința cititului, luându-mi două luni să o termin. Am început-o în Grecia, în vacanță. Mă trezeam înainte de 7 AM, din obișnuință, și pentru a nu-i deranja pe ceilalți ieșeam în gradină și citeam câte un capitol. La 5 minute de mers pe jos de noi era marea, iar când intram în apă alături de copii le povesteam mai înainte de toate capitolul citit puțin mai devreme, abia apoi ne uitam după pești și ne făceam activitatea obișnuită în apă. Cartea este foarte interesantă și te ține în suspans, copiii erau numai ochi și urechi, iar totul era mai plăcut când povesteam datorită faptului că stăteam în apă și eram lipsiți de griji. Am încetat să le mai povestesc copiilor la momentul în care unuia dintre personajele principale, un băiat în etate de 15 ani, îi este frecat penisul de către o fată cu vreo 5 ani mai în vârstă.

Romanul alternează două povești diferite. În capitolele impare îl avem pe tânărul Kafka Tamura care la 15 ani se hotărăște să fugă de acasă. Pleacă către un oraș îndepărtat cu ceva bani furați de la tatăl său și un rucsac cu minimul necesar. Mama sa îl părăsise la 4 ani, plecând împreună cu celălalt copil, o fată. De atunci nu îi mai văzuse. Kafka Tamura mai are câteodată blackout-uri, iar acum se trezește în acest oraș îndepărtat plin de sânge și nu știe ce se întâmplă cu el. În capitolele pare avem o poveste chiar mai interesantă. Anii '40, Japonia rurală. O tânără învățătoare pleacă cu copiii pe un deal, în căutare de ciuperci. Văd un fel de bombardier pe cer. În vârful dealului copiii cad ca secerați, inerți, nu mai au nicio reacție. Nu se știe de ce. Toți își revin după câteva ore, mai puțin unul, care este preluat de organele secrete. Peste ani și ani, copilul respectiv e un bătrân, înapoiat mintal, dar poate vorbi cu pisicile. Cam astea sunt premisele unuia dintre cele mai lăudate și cunoscute romane ale lui Haruki Murakami.

O poveste agreabilă, deși pe la final o cam dă puțin în SF-urile cu care autorul nipon ne-a obișnuit. N-am citit-o în două luni pentru că e o carte rea. Gândiți-vă că au fost EURO, Jocuri Olimpice, au fost călduri de 45°C la umbră etc. După 15 ani nu îmi aminteam mare lucru din roman, doar că la un moment dat apar Johnnie Walker și Colonelul Sanders. Mi-e cam ciudă, sute de romane citite degeaba, nu mai îmi aduc aminte nimic din ele. Memoria omului este deficitară. Pledez pentru inserarea unui cip de memorie în creier.

În grădina din Grecia, la 5 minute de mers pe jos de mare, îmi începeam ziua cu Haruki Murakami.

Percival Everett - Copacii

Romanul începe extraordinar de promițător. Într-o localitate de provincie din Statul Mississippi au loc o serie de crime cel puțin ciudate. Bărbați albi sunt găsiți morți în ipostaze uluitoare, cu sârmă ghimpată în jurul gâtului, cu testiculele tăiate, iar lângă ei se găsește un bărbat negru de asemenea mort care ține în mână testiculele albului. La câteva crime, culmea, este găsit același negru lângă un alb diferit. Suntem într-un orășel din ăsta cu albi țărănoi ("hillbilly boy" cum ar spune Marcellus Wallace), rasiști, urmași ai KKK care au fost în război de mai multe generații cu populația de culoare din zonă. Sunt trimiși doi polițiști negri, de la Politia Statală, să investigheze crimele, în ajutorul Șerifului local care este alb, iar mai apoi FBI-ul. 

Subiectul a fost ok, dar modul de punere în scenă nu mi-a plăcut deloc. Cartea asta este 95% dialog, dă impresia de benzi desenate doar că lipsesc ilustrațiile. Dialoguri foarte simpliste, înșiruiri de nume și personaje, care au creat o atmosferă ternă, plictisitoare. Daca mie a ajuns să-mi fie dor de o metaforă. Și ca și cum nu era destul, traducătorul a distrus deplin cartea. Probabil originalul scoate în evidență slang-ul personajelor, însă traducerea în limba noastră ne înfățișează un grai de la țară din România săracă, cu dezacorduri între subiect și predicat care în engleza americană nici nu există, cu traduceri până și la substantivele proprii (localitatea unde se desfășoară mare parte din acțiune se numește Money, dar este tradusă Parale. Cum ar fi să traducem în engleză Big Bathroom în loc de Baia Mare sau Julia The White în loc de Alba Iulia?).

Din punctul meu de vedere nu a fost o carte rea, dar nici ceva care să merite puținul timp pe care l-am alocat în ultima vreme cititului și în niciun caz exorbitantul preț de 60 de lei (am cumpărat cartea din librărie fizică, nu de pe net).

Haruki Murakami - Pădurea norvegiană

Unul dintre romanele excelente ale lui Murakami, recitit după mai bine de 15 ani. Probabil cea mai puțin fantasmagorică dintre toate cărțile lui, o poveste de dragoste interesantă, petrecută  în Japonia pe la sfârșitul anilor '60, derulată în binecunoscutul stil, care oferă cititorului o lectură extrem de facilă și foarte plăcută. Caracteristice prozei lui Murakami, simplitatea și lejeritatea frazei, modul autorului de a realiza ceva senzațional din nimic (descrierea unor activități banale ce converg către ceva ieșit din comun) dau încredere cititorului de rând, care descoperă frumusețea literaturii și chiar prinde curaj, apucându-se să scrie diferite povestiri sau nuvele. Citind, începi să-l invidiezi pe Watanabe, personajul cărții, și îți dorești să ai 19 ani, să locuiești într-o cameră de cămin la Universitatea din Tokyo, să citești "Marele Gatsby" în timp ce bei whisky, sâmbetele să mergi prin Love Hoteluri cu diferite fete agățate prin baruri, să lucrezi la un magazin de muzică, dar mai ales să ai toată libertatea din lume. Sigur, personajele feminine ale cărții, Naoko și Midori, nu sunt deloc întregi la cap și-i pun mari probleme tânărului Watanabe. 

Departe de capodoperele lui Murakami, totuși Pădurea norvegiană ocupă un loc aparte în sufletul meu, pentru că:

- este sensibilă, nu are nici pe departe forța dragostei din Geamilia lui Aitmatov, ori One Day (din recenta miniserie Netflix, cartea nu am citit-o), dar japonezii percep altfel dragostea, iar Murakami o prezintă frumos

- are multe pasaje cu referire la muzică bună, gen Walttz for Debby a lui Bill Evans ori The Rolling Stones - Jumpin' Jack Flash

- are multe referiri la cărți bune, gen De veghe în lanul cu secară sau Muntele vrăjit (voi ați citit Muntele vrăjit?)

- are multe referiri sexuale de-a dreptul încântătoare, exprimate cu foarte mare ușurință, fără urmă de vulgaritate

- are multe referiri la mâncare japoneză și băuturi (la un moment dat se pomenește brandul de whisky Chivas, deși japonezii au whisky-uri autohtone excelente, dar probabil e mai cool să bei ceva de import)

- este scrisă simplu, dar totuși cu multă pricepere, te ține în priză, vii cu plăcere acasă obosit de la muncă și abia aștepți să te delectezi cu scrierea lui Murakami

Narine Abgarian - Din cer au căzut trei mere

Cartea atrage cititorul încă de la prima frază, când Anatolia, personajul nostru, se pregătește să moară, dar nu oricum, ci în cea mai desăvârșită ordine posibilă, după ce udă grădina și dă de mâncare la păsări, se așează liniștită și cu inima împăcată în pat, așteptând să plece din lumea asta. Așa începe povestea unui sat de munte din Armenia, un sat cum poate sunt și pe la noi o grămadă în prezent, locuit doar de câțiva bătrâni, uitați de lume și de timp, singuri în propriul lor Univers, care se va sfârși în curând. Scriere de mare sensibilitate, câteva personaje pline de carismă ce trec printr-o succesiune de întâmplări povestite cu mare iscusință de o scriitoare provenită din fostul spațiu al URSS. La un moment dat cartea mi-a dat impresia că se asemuiește cu o scriere japoneză, vorbind artistic despre unele chestii simple, iar în multe momente se distinge clar realismul magic, poate tipic scrierilor sud americane, dar cu toate astea peste întregul roman este impregnat spiritul rusesc, care întotdeauna a dat naștere unei literaturi de gală. 

Fără a da spoilere, printre zecile de întâmlări, să amintim una care sensibilizează la maxim cititorul. Unul dintre personaje merge la cizmar și își face o pereche nouă de încălțări, vrea să o poarte imediat, însă nevasta îi spune că nu se cuvine să le pună în picioare chiar imediat și să mai aștepte până la sărbătoarea Sfintei Treimi, care este peste câteva zile. A doua zi personajul moare și nu apucă să poarte noii pantofi. Nevasta îl înmormântează, dar nu se îndură să-l îngroape cu noile încălțări, i le pune în sicriu tot pe cele vechi. După o vreme mortul apare în visele nevestei și cere pantofii cei noi. Nevasta așteaptă să moară cineva în sat, dar nimeni nu mai moare timp de o lună. Când în sfârșit moare cineva, se roagă de rudele decedatului să pună în coșciug pantofii noi ai bărbatului pentru ca acesta să-i primească pe lumea cealaltă. Foarte frumos.

Poate pentru prima oară când citesc consecutiv două cărți de la același autor. Narine Abgarian e mare de tot. 

Top cărți citite în 2023

de Ionescu

Da, top cărți citite în 2023. Citite, nu recitite. Anul ăsta a fost dedicat mai ales noii traduceri din Ulise, ocazie cu care desigur că am citit comparativ și vechea traducere (Rareș Moldovan respectiv  Mircea Ivănescu. Era vară, ședeam la umbra mărului, alături de un coacăz negru și de mini smochinul care îngheață în fiecare iarnă și o ia de la 0 primăvara. Poate va veni și ziua în care smochinul va deveni roditor). A rămas destul timp și pentru alte lecturi. Din păcate nu-s prea multe titluri care chiar să mă fi încântat, plus că acum trec printr-o experiență covid sau noncovid, așa că voi fi scurt. 

François-Henri Désérable intră cu 2 titluri, Stăpânul și cuceritorul meu (trad Mădălina Ghiu) și Un anume domn Piekielny (trad Adina Dinițoiu). Prima e foarte amuzantă, o poveste nebună de amor. A doua e la limita nonficțiunii, o căutare a unui personaj pomenit într-o carte a lui Romain Gary. 

Telegraph road a lui MIchael Chabon (trad Andra Matzal și Cosmin Postolache) e o poveste cu mult jazz.. 

Sunt și copii în zig-zag- David Grossman (trad Gh Miletineanu). Un road-novel fascinant, povestit de un copilaș. 

Cam astea mi-au plăcut mie chiar foarte foarte mult. 

La mulți ani!

Narine Abgarian - Simon

Nu știu de ce, dar aveți impresia că pe acest blog vorbim doar despre mâncare. Sunteți superficiali dacă asta credeți, despre mâncare poate vorbi orice profan, dar despre literatură mai puțin. Când ați citit ultima carte? Eu am dat peste această scriitorare din Armenia și n-am mai lăsat cartea ei din mână. Simon, titlul romanului și al personajului în jurul căruia se țese acțiunea, este un zidar dintr-un oraș de provincie, iar la începutul cărții aflăm din prima propoziție că a murit. A avut o viață plăcută, mânca și bea pe rupte, nu-și refuza nicio plăcere, iubea mult femeile, a murit la 79 de ani, iar la moartea sa, la căpătâi, pe lângă nevastă îi stau și patru din fostele mari iubiri. Zidarul Simon este doar un prilej de a cunoaște viața celor patru femei, în patru capitole ample, câte unul dedicat fiecăreia. Drame și supărări, povești de iubire și fericire, viața în Armenia pe parcursul câtorva decenii, o scriere delicată și de mare valoare pe care sunt sigur că doar un autor femeie ar fi putut-o realiza. Școala rusească de literatură se simte și în cazul acestei autoare armence, la fel ca și în cazul lui Guzel Iahina, o altă scriitoare la mare modă în zilele noastre, provenită tot din spațiul ex-sovietic. 

Pe coperta spate ediția română a cărții este ștanțată cu "Citită de Radio Guerrilla". Nu e prima carte la care întâlnesc asta. Ce vrea să însemne? O reclamă la radio? Faptul că oamenii angajați la acest post de radio citesc cărți bune și ne putem încrede în gusturile lor? Muzica de la radio-ul lor este un motiv să ne încredem și în gusturile lor literare? Ce să zic? Narine Abgarian - Simon.....citită de Nopți și Zile Blog, așa că să o citiți și voi.

ediția rusească

ediția românească

Nikos Kazantzakis - Hristos răstignit din nou

Lykovrysi este un sat bogat din Grecia, aflată sub stăpânire otomană. Aga, trimisul turcilor pentru conducerea satului, este blând, mai tot timpul beat, bea rachiu și mănâncă cârnați de porc, dar servitoarei sale îi impune să-l păcălească că sunt preparați din carne de cămilă, pentru a nu încălca legea Islamului. Îl are alături pe Iusufaki, un turc tânăr și durduliu, pe care-l folosește la fel cum marii maeștri miniaturiști din cartea lui Pamuk "Mă numesc Roșu" foloseau tinerii băieți, la turci se pare asta fiind un lucru obișnuit. În a treia zi de Paște, la casa preotului din Lykovrysi se strâng fruntașii satului: bătrânul boier Gheorghios Patriarheas, moș Ladas cel zgârcit, căpitanul Furtunas, învățatorul Hagi Nikolas (fratele popii) și gazda, preotul Grigoris. Vor stabili un lucru foarte important, alegerea personajelor pentru scena patimilor lui Hristos de anul viitor, eveniment ce se întâmplă odată la șapte ani, un omagiu adus religiei, credinței. Fruntașii vor hotărâ următoarele:

• Iannakos (coropcarul, adică negustor ambulant) ---> Petru
• Konstandis (proprietarul cafenelei) ---> Iacov
• Mihelis (tânărul boier, băiatul lui Patriarheas) ---> Ioan
• Panaiotaros (șelarul) ---> Iuda
• văduva Katerina ---> Maria Magdalena
• Manolis (ciobanul) ---> Hristos
• Patriarheas ---> Pilat
• moș Ladas ---> Caiafa

Acesta este punctul de start al unui roman care spune altfel povestea lui Hristos, o carte plină de filozofie religioasă care abundă în scene biblice, transpuse în mediul rural al Greciei începutului de secol trecut, dar care nu ocolește probleme politice și din viața de zi cu zi a oamenilor, totul învelit într-un realism magic pus pe hârtie cu vreo 30-40 de ani înaintea lui G.G. Marquez. Eram în apa mării Egee în Grecia și dintr-o dată mi-a venit în minte numele acestui scriitor, Kazantzakis, iar a doua zi după venirea din Grecia mi-am cumpărat această carte pentru doar 54 de lei de la o librărie de pe Șoseaua Iancului, în București. Romanul a fost o surpriză incredibilă și nu cred că sunt dus de val dacă îl includ într-un top 3 personal din toate timpurile. 

Citești cartea asta și îți mai faci câte o cruce, nici nu mai știi pe ce lume ești. "Taină mare este lumea, taină mare. Nu poți să deosebești pe Dumnezeu de dracu'...De multe ori - iartă-mă, Doamne! - au aceeași mutră!". E memorabilă, e plină de personaje carismatice, te pune rău pe gânduri. Te gândești la lumea asta, la cuvintele părintelui Fotis: "În zadar, în zadar, Hristoase. Se apropie două mii de ani, și încă...încă ei te răstignesc. Când te vei naște, Hristoase, ca să nu mai fii răstignit, să trăiești cu noi de-a pururea?". Lectură obligatorie. Nu ați citit nimic, dacă nu ați citit cartea asta.

Fredrik Backman - Un bărbat pe nume Ove

Marii maeștri ai cititului, împătimiți ai lecturilor, detestă bestsellers-urile internaționale și pe acei autori comerciali care produc astfel de cărți, considerând că frumusețea literaturii vine doar prin descifrarea cu greutate a textului, a simbolurilor și figurilor de stil. Ei dacă nu citesc elucubrațiile unor anume autori nu simt literatura. Eu sunt la polul opus, mi se face rău de la asemenea cărți. Să nu-mi dați să citesc Muntele vrăjit, Ulysses sau Detectivii Sălbatici. Hermann Hesse? N-am înțeles nimic din Lupul de stepă. Nu îmi place să mă întreb: "Ce a dorit să spună autorul prin asta?". Fără prea multe metafore, epitete și alegorii. "Un bărbat pe nume Ove" a fost cartea ideală pentru mine și îi acord nota 10+. 

Suedia. Ove are 59 de ani și ne este prezentat ca un om ursuz, dificil, locuitor într-un complex rezidențial de case, interacționând negativ cu vecinii săi și nu numai. Dar pe măsură ce înaintăm cu lectura și cunoaștem viața lui Ove, ajungem să-l îndrăgim, ba chiar găsim puncte comune cu el. Cartea începând a fi una amuzantă, ușor ușor se transformă într-una tristă, melancolică, povestind într-un stil deosebit de plăcut întreaga viață a lui Ove, mergând în paralel cu întâmplări din prezent. Ușor de citit, dar exprimând sentimente enorme ce vor bucura la maxim iubitorii literaturii. E o carte mare, fără să fie întortocheată, abstractă, cu pagini terne, cu pretext de filozofie pe care nu o înțelege nimeni. Nu vă feriți de acest bestseller internațional, după care s-au făcut și două pelicule. Cumva, cartea asta mi-a amintit de Stoner, romanul lui John Williams. 

Natsume Soseki - Kokoro

După ce am citit "Eu, motanul", am căutat multă vreme "Kokoro", despre care se spune că este unul dintre romanele de căpătâi ale literaturii japoneze. Din păcate nu am găsit nicio informație despre editarea sa în limba română, așa că i-am trimis un mesaj celebrei noastre traducătoare de limbă japoneză, Iuliana Oprina, sperând că-l va traduce. Eram foarte dornic să citesc această carte, publicată în Japonia, anul 1914. Iuliana mi-a spus că romanul a fost tradus și publicat înainte de Revoluție sub numele de "Zbuciumul inimii" și este posibil să se găsească pe la anticariate. Am fost norocos, l-am găsit și l-am achiziționat pentru 16 lei. Cartea publicată la noi în 1985, în stare foarte bună. Oare cine a cumpărat-o de nouă? Cine citea în 1985 o literatură atât de complexă? 

O lectură deloc facilă, cu multe aspecte ciudate și chiar total de neînțeles pentru un european ce trăiește în anii 2020, dar foarte interesantă și scrisă cu măiestrie. Protagonistul romanului, un tânăr student, în vacanță întâlnește un om mai în vârstă de care se leagă în mod inexplicabil și pe care îl va numi "profesorul" (cred că în original este "sensei"). Fiind amândoi din Tokyo, după terminarea vacanței, studentul îl vizitează de nenumărate ori pe sensei, prilej de discuții filozofice din care realizăm cât de diferită era societatea japoneză din urmă cu 100 de ani. A doua parte a romanului îl găsește pe student la casa părintească, în Japonia rurală, alături de tatăl suferind de o boală incurabilă, iar a treia și ultima parte a cărții este o scrisoare pe care Profesorul o scrie studentului și în care își povestește viața. 

Nu o să mă apuc să fac analize pe text, pentru că oricum nu interesează pe nimeni și sunt foarte puțini cei care-l citesc în prezent pe Natsume Soseki. Pe wikipedia avem o pagină foarte bogată dedicată acestui roman. Am rămas cu un sentiment de tristețe citind cartea, dar mi-a plăcut. De asemenea, citind această carte, am aflat despre contele Nogi Maresuke. Recomandare călduroasă pentru cei care apreciază un roman de atmosferă, cu descrieri de pagini întregi ale celor mai lăuntrice gânduri, cu o acțiune ce poate fi descrisă în douăzeci de cuvinte, dar cu implicații filozofice uriașe. O incursiune în Japonia de odinioară, comparată la rândul ei cu Japonia de dinainte, o călătorie plină de intimitate în adâncul sufletului uman, o capodoperă a literaturii universale. Până la Kawabata, Oe Kenzaburo, Mishima sau Tanizaki, cred că este acest Soseki cu al său roman Kokoro. Coperta cărții citită de mine este ternă, nu te îmbie la citit, așa că am pus aici coperta unei ediții spaniole, găsită pe net.

Guzel Iahina - Trenul spre Samarkand

V-ați grăbit să mă arătați cu degetul, să ziceți: "Inclultul! N-a mai citit o carte de ani buni.". Poate că aveți dreptate, dar nu am fost atras de nimic în ultima vreme. Mi-au intrat pe mână doar cărți greoaie, anoste, încâlcite. Nu mai am timpul și răbdarea necesare pentru a le pierde cu deslușiri de text și cu întrebări de genul: "Ce a dorit autorul să spună cu asta?". Întâmplător am aflat de pe net despre noua cartea a Guzelei Iahina, al treilea său roman. Și cum primele două mi s-au părut excepționale, l-am cumpărat și pe al treilea și m-am apucat repede de citit. Și bine am făcut. Literatura mea preferată, cea la care îți dau lacrimile de atâta tristețe și îți vine să bei un păhărel de vodcă (eu am înlocuit cu whisky, am înțeles că vodca e foarte nocivă).

1923. Tânăra Uniune Sovietică, războiul dintre albi și roșii a lăsat milioane de copii orfani. Sărăcie, foamete cruntă. CEKA, deposedări. Un tren de evacuare cu 500 de copii pleacă din Kazanul sărac spre Samarkandul mai îndestulat. Au de mers 4000 de verste aflăm încă din prima frază a cărții. Google ne ajută: Versta este o veche unitate de măsură rusă (верста) echivalentă cu 1,0668 km (1 066,781 metri) sau 3500 de picioare engleze. Asta este acțiunea cărții, șase săptămâni în tren alături de comandantul Deev, comisarul pentru copii Belaia, felcerul Bug, câteva surori de caritate, bucătarul Memelea și cei 500 de copii. Un prilej pentru autoare de a ne prezenta vremurile acelea, de acum fix 100 de ani. Foamete, mâncau oamenii pământ gol, sărăcie lucie, nu ne dăm seama în ce vremuri trăim acum, nu știm să apreciem nimic din ce avem. Personaje pline de carismă, așa cum Guzel Iahina ne-a obișnuit. Sentimentalisme, candoare, dar și tărie de caracter. O călătorie de 4000 km și aproape 500 de pagini, care poartă cititorul într-o lume uluitoare, prezentând o bucată de istorie cu mici nuanțări pe alocuri. Un roman clasic scris în zilele noastre. Sigur că da, merită citit. Neapărat. 

40 de cărți care mi-au mers la suflet

După ce am făcut topuri de melodii și filme, iubitorii blogului m-au provocat să fac și un top de cărți. Nu am cum să fac un top, dar am selectat 40 de cărți (printre care 5 cu autori români) care mi-au mers la inimă, care au fost memorabile pentru mine, la care am aplaudat, am plâns, m-am bucurat. Cărți care mi-au stârnit emoții puternice. Nu sunt un mare cititor, ci unul de ocazie. Nu citesc cărți de știință sau cine știe ce tratate inteligente, ci mă mulțumesc cu beletristică, citesc povești pentru oameni mari. N-am citit cărți fundamentale, nu m-am atins de Ulysses a lui James Joyce sau de cartea lui Roberto Bolano, Detectivii sălbatici. N-am citit încă Frații Karamazov, Război și pace, Muntele vrăjit ori Călătorie la capătul nopții. Nici pe clasicii literaturii române nu i-am citit. În ultima vreme chiar n-am mai citit deloc, dar au fost perioade când citeam 30 de cărți/an. Pentru mine cărțile de mai jos au fost esențiale, le-am citit în diferite perioade ale vieții, mi-au rămas aproape de suflet. Dacă aveți chef de o lectură bună, încercați orice titlu de mai jos.

• John Steinbeck - Fructele mâniei
• John Steinbeck - La răsărit de Eden
• Gabriel Garcia Marquez - Un veac de singurătate
• Gabriel Garcia Marquez - Dragostea în vremea holerei
• Victor Hugo - Mizerabilii
• Mihail Bulgakov - Maestrul și Margareta
• Haruki Murakami - Cronica păsării arc
• Haruki Murakami - La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor
• Ilf & Petrov - Douăsprezece scaune
• Ilf & Petrov - Vițelul de aur
• George Orwell - 1984
• Tatiana Tolstaia – Zâtul
• Cinghiz Aitmatov - O zi mai lungă decât veacul
• Henryk Sienkiewicz - Quo Vadis
• Orhan Pamuk - Mă numesc Roşu
• Daniel Keyes - Flori pentru Algernon
• Evgheni Vodolazkin – Laur
• Eowyn Ivey - Spre marginea luminoasă a lumii
• John Williams – Stoner
• Bohumil Hrabal - L-am servit pe regele Angliei
• Bohumil Hrabal - Trenuri cu prioritate
• Mo Yan - Sorgul roșu
• Feodor Dostoievski - Crimă și pedeapsă
• Lev Tolstoi - Învierea
• Nikolai Vasilievici Gogol - Suflete moarte
• Dino Buzzati - Deșertul tătarilor
• Ivo Andrić - E un pod pe Drina
• Guzel Iahina - Zuleiha deschide ochii
• Guzel Iahina - Copiii de pe Volga
• Jonathan Coe - Casa somnului
• Amos Oz - Să nu pronunți: noapte
• Natsume Soseki - Eu, motanul
• Arto Paasilinna - Anul iepurelui
• Sofi Oksanen - Purificare
• Anya von Bremzen - Arta bucătăriei sovietice

--- ----- ---------

• Radu Pavel Gheo - Noapte bună, copii!
• Radu Pavel Gheo - Disco Titanic
• O. Nimigean - Rădăcina de bucsau
• Lucian Dan Teodorovici - Matei Brunul
• Dan Lungu - Sînt o babă comunistă!