În autoturism prin zona Lizeanu

-Astăzi este o frumoasă zi de iarnă…
-Cum așa? Că sunt 33 de grade afară.
-Nu. Așa zici tu într-un filmuleț. Atunci când ne bulgărim.
-A. Ăla când am ieșit cu Bella în parc?
-Da.
-Îmi place mai mult iarna, oricum.
-Și mie. Că ne mai răcorim.
-Facem și brad.
-Da. Vine Moș Crăciun, Moș Niculae.
-Tăiem porcu.
-Ha ha! Nu-l tăiem, că-l doare și pe urmă ne mușcă.

Omenie

Sunt pe culoarele aglomerate ale unei instituţii a statului român. Trebuie să completez o cerere, dar nu am pix. Mă rog de o femeie în jurul vârstei de 60 să-mi dea şi mie un pix. Îmi răspunde deranjată: "Nu pot, am şi eu de completat.". Stau lângă ea mai mult de două minute în speranţa că îmi va da totuşi pixul după ce completează. În astea două minute nici nu se apucă de scris ci doar aşează nişte hârtii într-o ţiplă. Merg la altă femeie în jurul vârstei de 30. Are un pix în mână, dar nu scrie nimic. Refuză să mi-l împrumute. Mă îndrept spre o a treia femeie care nu are niciun pix în mână. Doar se uită pe geam.
- Aveţi cumva un pix?, o întreb şi fac semn că vreau să scriu ceva. Un semn involuntar ca de exemplu semnul când ceri nota la restaurant şi te prefaci că mâzgăleşti ceva în aer cu degetul mare şi arătătorul împreunate.
- Writing?, mă întreabă ea zâmbind.
Când îşi ridică privirea spre mine observ că este chinezoaică. O chinezoaică foarte frumoasă. Îi fac semn că da. Îşi deschide geanta şi îmi întinde un pix. Zâmbeşte tot timpul. Scriu ce am de scris.
- Are you from China?, o întreb. Sunt sigur că e din China, pentru că ştiu să deosebesc chinezii de japonezi, coreeni, filipinezi sau thailandezi.
- Ya! Ya! (De dată asta zâmbeşte cu gura până la urechi)
- Thank you! (Îi întind pixul)
- Welcome.

Pupături

Mă plimb cu Bella, ciobănescul german, prin parcul IOR. Acest parc este de departe cel mai frumos şi bine întreţinut parc din capitală. La un moment dat ne întâlnim cu doi ţigănuşi, pe la 9-10 ani.
- Nenea, nenea, pot să o mângâi?, zice unul dintre ei.
- Da, mângâi-o.
- Pot să o mângâi şi eu?, întreabă celălalt.
- Sigur.
- Nu muşcă?
- Ba da.
Cei doi o mângâie momente bune. Îi vorbesc câinelui ca unui om.
- Nenea, putem să o şi pupăm?
Nu ştiu ce răspuns să-i dau. Sunt blocat de această întrebare. Unul dintre copii o pupă pe bot. Celălalt o îmbrăţişează şi o pupă de asemenea pe bot. Bella e foarte fericită şi îi linge pe faţă. Copiii sunt foarte fericiţi şi ei. Continuă să o pupe de multe ori. Zâmbesc din toată inima, iar câinele dă din coadă.

Câteva momente mai devreme un român şi-a tras copilul din calea câinelui.
- Nu-i face nimic. Avem şi noi un copil mic, îi zic.
- Cum nu-i face nimic? Nu vedeţi că linge copilul pe mână?, îmi răspunde acru o femeie româncă cam pe la 50 de ani.

Ţigan eco

Mega Image Shop&Go. A trebuit să intru. Cumpăr o cremă de spălat vase Axion cu grapefruit. Stau la coadă. În faţa mea sunt doi ţigani cam la 35 de ani, soţ şi soţie. Şi-au cumpărat cârnaţi, bere, pâine. Discută între ei:
- Fă, ia doar o pungă.
- Da' ce? N-ai bani?
- Am, dar eu sunt eco. Să protejăm natura.
- Da? Eşti eco? Eu n-am mai văzut ţigan eco.
- Eu zic că nu e bine să faci ură rasială. Nici nu sunt ţigan.
- Da' ce eşti?
- Eu nu sunt ţigan. Doar mama şi tata sunt ţigani.
Râd amândoi. Râde şi casiera. Râd şi eu. Mă aplec să-mi iau un Mars (sponsor la AS Napoli pe vremea când juca Maradona la ei, zeul al războiului la romani, chocolate bar produs în Polonia) din răftuleţul de lângă casă. Ţiganca mă vede şi îşi ia şi ea un Mars.
- Nu erai, fă, la cură de slăbire?
Nu mai zice nimic. Ies amândoi din magazin, după care ies şi eu.

Momente

Pe stradă merg spre staţia de autobuz în spatele unui nepot şi a unei bunici. Nepotul aflat la pubertate este înalt, slab, deşelat cumva de un ghiozdan cine ştie cu ce încârcat. Îl ţine complet greşit pe un singur umăr. La orele de anatomie, în clasa a VII a, tovarăşa profesoară Mauna Andrieşica ne-a avertizat pe noi, elevii, că nu este bine să ţinem ghiozdanul pe un singur umăr pentru că există riscul de a face scolioză. Din acel moment am ţinut ghiozdanul corect, dar acest băiat care mergea alături de bunica sa nu cunoştea pericolul scoliozei. Bunica pipernicită, înveşmântată într-o haină greoaie din alte timpuri. Ne oprim toţi trei în staţie, aşteptând autobuzul. Mă dau mai lângă ei pentru a le surprinde dialogul.
- Tu poţi să faci 200 de genoflexiuni?, îşi întreabă nepotul bunica.
- Cum să fac eu?, răspunde bătrâna privindu-l prin ochelarii ce se ivesc de sub o căciulă de blană sintetică ponosită.
- Azi ne-a pus să facem 200 de genoflexiuni. Auzi? Dar dacă vin acum mascaţii poţi să te baţi cu ei?
- Cum o să mă bat eu cu ei?
- Uite aşa, spuse nepotul şi începu să exemplifice lovind cu piciorul ridicat în aer.
- Stai, măi, cuminte, că se uită lumea la noi.
Bunica se ruşină cu totul şi până la venirea autobuzului se uită în direcţia opusă, rămânând tăcută. Nepotul începu să butoneze un smart phone.

În autobuzul Mercedes Citaro îi regăsesc pe cei doi stând jos pe cele trei scaune din spate de lângă motor, alături de o fată tânără şi frumoasă care era deja în autobuz. La mijloc este bunica. Eu stau chiar în faţa lor şi citesc poveştile lui Cehov, dar mă mai întrerup pentru a-i privi şi asculta. Băiatul (are cam 14 ani din câte aproximez eu) se uită pe furiş la fată (are cam 18 ani). Bunica îl surprinde şi râde. Fata nu observă. Ţine în mână o floare în ghiveci. Eu citesc mai departe din Cehov. Băiatul o sună pe maică'sa şi făra vre'un salut sau altă introducere întreabă: "Am suc pentru seara asta?". Iar apoi, bineînţeles, urmează întrebarea despre cele 200 de genoflexiuni, la care fata tânără şi frumoasă începe să râdă. Bunica râde şi ea ruşinată. Băiatul este încurcat de situaţie şi închide telefonul. Îşi dă oarecum seama că fata îl priveşte cu îngăduinţă. Fata îi cere ajutorul bunicii, rugând-o să ţină puţin floarea, timp în care ea caută ceva în geantă. Bunica o ajută cu bucurie şi chiar miroase floarea, apoi cele două îşi zâmbesc. Băiatul stă ursuz în colţul său. Are în cap numai genoflexiuni şi mascaţi cu care se bate. Oare ce are în cap fata? E drăguţă, e chiar foarte drăguţă. Dar îmi propun să nu mă mai gândesc la astfel de chestii şi mă concentrez asupra lui Cehov.

Ciocolată

A reînceput aglomeraţia. Într-o intersecţie un poliţist dirijează circulaţia. În anii '80 miliţienilor de circulaţie li se spunea magraoni. Poliţistul nostru, un pic gras şi cu o insignă în piept demnă de şerifii texani, dirijează cu multă însufleţire. La un moment dat un ins de culoare trece pe zebră, deşi culoarea semaforului interzice trecerea pietonilor. Poliţistul strigă după el:
- Hei, ciocolată, nu te uiţi la semafor?
Negrul se opreşte cam la mijlocul zebrei şi se uită urât la poliţist, spunând:
- Nu sunt ciocolată.
- Dar ce eşti?
- Nu sunt ciocolată, repetă negrul.
- Go!Go! ţipă poliţistul dând dovadă de vaste cunoştinţe.
- Nu sunt ciocolată.
- Băi ciocolată, pleacă de aici că îţi dau amendă.

 În cele din urmă a plecat omul de culoare, dar tot se uita în urmă cu ură. Eu, în locul poliţistului, i-aş fi dat amendă.

Mărţişor

Căscam gura la Mărţişoare, în faţă la Unirii, admirând măiestria artistică a celor ce le-au confecţionat. La un moment dat mi-a atras atenţia o focă. Îmi plac mult focile. Sunt animale deştepte şi jucăuşe. Am vrut să văd dacă chiar e focă sau e altceva şi am întrebat-o pe vânzătoare:
- Ce reprezintă acest mărţişor?
- Aaaa...aaa....nu ştiu. Adică ştiu, dar nu îmi vine în minte acum, îmi răspunde vânzătoarea, care cu siguranţă este doar un intermediar în vânzarea mărţişoarelor, nefiind şi creatorul lor, artistul plastic.
- Păi cum nu ştiţi? Ce vi se pare că e?
- Păi nu îmi vine în minte acum. Am un lapsus.
- Nu se poate doamnă aşa ceva. Cum să aveţi lapsus? Mai gândiţi-vă, insisit eu.
Vânzătoarea stă şi se gândeşte descumpănită. Între timp apare o clientă, o femeie drăguţă în jurul vârstei de 30. Vânzătoarea ia foca şi i-o arată femeii:
- Doamnă, ce este acesta? Că nu îmi vine acum în minte cuvântul.
- Păi o păsărică. Cred că mierlă sau privighetoare, vine răspunsul clientei.
- Da,da. Aşa este, îmi răspunde vânzătoarea luminată.
- Nu cumva este o focă?, îi arăt eu femeii drăguţe în jurul vârstei de 30.
- Ba da. Da,da. Aveţi dreptate, este o focă, îmi răspunde ea.
După care mă ia de mână şi zâmbind îmi spune:
- Dar nu-i cumpăraţi focă.
- Nu,nu i-o cumpăr, spun eu punând foca înapoi pe masă. Oricum doar mă uitam.

Dialoguri la librărie

Librăria din fundul curţii, pe Calea Victoriei. Angajata tânără, rotofeie, cu fustă scurtă şi ochelari, mă priveşte blajin, întrebându-mă ce caut.
- Colecţia Ego de la Polirom unde este?, o întreb.
- Păi Polirom este aici.
- Văd că este aici, dar mă interesează doar colecţia Ego. Autorii români. Coperţi cartonate.
- Nu ştiu. Staţi să întreb.
Dispare după o draperie, care probabil ascunde depozitul de privirile clienţilor, timp în care am răgazul de a rasfoi cărţile cu Habarnam, reeditate. Se reîntoarce urmată de un bărbat pe faţa căruia se citeşte inteligenţa, genul de om care în copilărie a învăţat foarte bine.
- Colecţia Ego?, vă rog.
- Sigur. Asta, aici, jos, îmi indică unul dintre rafturi. Dar ce anume căutaţi?
- Păi o anume carte, Teodosie cel Mic se numeşte.
- Oooo, Răzvan Rădulescu. Este o carte foarte bună. Nu o mai avem din păcate.

Mai privesc o vreme cărţile în linişte, după care mă îndrept către casa de marcat pentru achitarea cumpărăturilor. Aici nu dau peste fata dolofană, care acoperită de ruşine probabil s-a retras în depozit. Omul inteligent de mai devreme scanează fără niciun fel de expresie a feţei cărţile, iar eu încă sub influenţa Aventurilor lui Habarnam repet ca pentru mine, dar cu voce tare:
- Незнайка.
Librarul, auzindu-mă, se apucă să conjuge în rusă verbul a ştii, după care mă întreabă:
- Cam aşa e, nu? Nu-mi mai amintesc bine, pe vremuri am făcut rusă. Am fost şi olimpic.
- Nu mai ştiu. Şi eu am făcut opt ani, dar am uitat.
- Păcat că s-a scos din programă. După mine nu trebuia să se scoată niciodată. Rusa este o limbă enormă.
Foarte mare dreptate are librarul. Rusa este o limbă enormă.

Despre oi

- Oaia iubește frigul. Ai văzut că oile stau la munte mai mult. Alea de la câmpie sunt slabe, murdare și nefericite.
- Da, așa e.
- Ce ne dă nouă oaia?
- Muie.
- Ha,ha. Vezi că pun asta pe blog.
- Da, sigur. La o glumă d'asta numai bhuttu ăla sau cum îl cheamă o să râdă.

Danone

- Crezi că iaurturile Danone sunt făcute din secreţii vaginale? Aşa am citit într-un articol.
- Da, evident. Când româncele dorm, ăştia de la Danone le intră în case şi le recoltează. E mai ieftin decât să crească vaci.
- Deci dacă mănânci Danone e ca şi cum ai face cunilingus?
- Asta dacă faci cunilingus doar ca să îţi potoleşti foamea. Foamea - foame, nu foamea de dragoste sau chestii d-astea.

Masa de prânz

La muncă, într-o zi oarecare, vine momentul pauzei de prânz. Mă aşez singur la o masă liberă şi încep să tai roşiile pentru salată. După o vreme vin patru colegi de la un alt departament, trei băieţi şi o fată. Se aşează şi ei cu mine la masă.
- Gabi, tu ai blog ? mă întreabă unul dintre băieţi.
- Da, am blog. Mă citeşti ?
- Da. Tot am citit. Scrii foarte bine.
Apoi se întoarce către fată :
- Ai citit şi tu ?
- Am citit puţin, răspunde fata sfioasă.
- Ţi-a plăcut ?
- Da, şopteşte fata.
M-am simţit măgulit. Nu mă aşteptam ca lumea să citească poveştile mele, în orice caz nu aşa multă lume. În continuare băiatul care mă citeşte le explică celorlalţi doi băieţi (care nu mă citesc) că pe blogul meu sunt reţete de mâncare, poveşti şi chiar bancuri.
- Hai să-ţi zic şi eu un banc pentru blog atunci, mi se adresează unul dintre băieţii care nu mă citeşte.
- Da. Spune-mi să vedem dacă e bun.
- Păi era un schelet şi intră într-un bar. Se duce la barman şi cere : "Dă-mi şi mie o bere şi un mop."
- Aha, spunem noi ceilalţi de la masă.
- Păi asta e tot.
Trebuie să recunosc că n-a fost un banc rău.

Lăcomie

În faţa mea, la patiserie, o femeie cu o fetiţă în vârstă de 4 ani. Femeia îi cumpără fetiţei o tartă cu căpşuni, iar pentru ea cumpără o merdenea cu brânză.
Fetiţa muşcă cu poftă din tartă şi uitându-se la merdenea o întreabă pe maică'sa :
- Aia e tot pentru mine ?
- Nu, merdeneaua e pentru mine.
- Ba da ! E tot pentru mine !, se tânguie fetiţa.
În acel moment fetiţa alunecă pe trepte şi cade. Tarta cu căpşuni i-a alunecat pe caldarâm. Începe să plângă.
- Vezi ? Te-a văzut Doamne-Doamne, îi spune mama.
După care işi ridică copilul de pe jos şi pleacă mai departe fără a-i mai cumpăra nimic. Şi nu-i dă nici din merdeneaua ei.

Cămaşa

- Ce cămaşă şifonată ai, îmi spuse o colegă.
- Nu cred că e chiar atât de şifonată. Abia am scos-o din pungă şi o port pentru prima oară, i-am răspuns eu.
- Păi da. Se văd dungile unde a fost împăturită. De ce nu ai călcat-o ?
- Nu am călcat-o pentru că oricum petrec 10 ore pe zi la muncă şi nu vreau să mai pierd şi acasă încă 20 de minute cu călcatul unei cămăşi. E timpul meu şi mi-l gestionez cum vreau.
- !?!
- În cele 20 de minute în care puteam călca cămaşa am preferat să citesc 5-6 pagini dintr-o carte care îmi place.Îmi cer scuze că apar aşa în faţa ta, dar ca să mă revanşez o să-ţi povestesc ce am citit.

Nu a vrut să-i povestesc din ce am citit. Probabil mă consideră nebun. Îi dau dreptate.

Nu e carte ca Shogunul

- Ai citit vre'un autor japonez ?, întreb eu o colegă.
- Da. Am citit Shogunul.Tu ai citit-o ?
- Nu. Am văzut filmul de trei ori. Cartea nu am citit-o şi nici nu este scrisă de un japonez.
- Păi să citeşti cartea.
- Nu o citesc. E prea groasă şi conţine prea multă vorbăraie inutilă.
- Mda. Am văzut că tu citeşti numai cărţi mici. Alea nu au nicio valoare. Ce poţi citi într-o carte mică ?
Iar apoi, ca să mă rănească şi mai tare colega îmi spune :
- Să ştii că am încercat să citesc şi eu Procesul. E o porcărie. N-am putut să citesc deloc. N-o să mai iau niciodată nimic de la Kafka. Ştiu că ţie ţi-a plăcut cartea asta, dar este o porcărie.

1969 - primul om pe lună

Un sat din România anului 1969. Marin şi nevastă'sa işi cumpăraseră televizor alb-negru Cosmos. Femeia privea mai mult la tv decât omul. La un moment dat începe să strige :
- Marine, vino repede, Marine !
- Ce-i fă ? Ce vrei ?
- Vino mă Marine !
- Zi fă ! Ce vrei ?
- Uite, mă, ce arată ăştia ! Au ajuns pe lună !
- Dă-i în pizda măsii ! Asta-i propagandă comunistă !