de Florin M.
Cititorii acestui blog știu cât apreciez literatura japoneză, așa că nu se vor mira că am ales Japonia ca destinație a următoarei aniversări. Am economisit cât am putut un an întreg și am cumpărat bilete pentru un sejur scurt în țara lui Haruki Murakami, a luptelor Sumo și a figurinelor Pokemon. Soția a fost încântată când a aflat, dar când a auzit că am ales iar o variantă Low Cost și-a pus palma la frunte și a ieșit din cameră mormăind ceva la adresa mea. Copiii au fost și ei încântați, fiind convinși că mergem să vedem ninja și samurai, ba chiar au exersat mișcări de arte marțiale cu mopul prin bucătărie.
În avion am fost iar risipiți, eu nimerind tot la coada avionului, lângă toaletă. Am sperat că locul de lângă mine să rămână liber, dar n-am avut baftă. S-a așezat un pakistanez care m-a agasat tot drumul. Nu vorbea engleză, vorbea pe limba lui. Deși i-am zis că nu înțeleg nimic, el tot insista să-mi arate pe telefon poze cu tot neamul lui, povestind despre fiecare poză. Soție, frați, veri, mătuși, unchi, bunici, copii (vreo 11, nu știu dacă toți erau ai lui), vecini. Chiar și animale: mi-a arătat poze cu peste 30 de capre. La prima escală a coborât, locul lui fiind luat de un japonez bătrân și somnoros, care mi-a sforăit în ureche tot restul drumului.
Obosit, nervos și înfometat am ajuns și la destinație: aeroportul din Tokyo. Ne-am orientat cu greu, totul fiind scris cu litere d-alea d-ale lor, doar câteva inscripții sunt și în engleză, cu litere mici. La metrou ne-am rătăcit cu totul, aplicația pe care mă bazam a dat eroare, harta era complicată, aglomerație mare, am stat multe ore în subteran, luând mereu câte un tren greșit. Cei mici au început să chirăie: "tati, asta e țara Soarelui Răsare ?" "ne-ai adus să vizităm metrouri ?" "n-am văzut niciun ninja sau samurai !". Ca să-i mai împac, le-am luat de la un chioșc câteva steluțe de ninja, făcute din plastic.
Mai pe seară, am ieșit din subteran și am găsit cazarea: o pensiune de periferie, ținută de un japonez mai în vârstă (domnul Kimura) și soția lui. Soția era mult mai tânără (la ei se poartă așa ceva) și era foarte supusă față de el (aici ar avea multe de comentat feministele noastre de pe Facebook). Domnul Kimura nu vorbea engleza, așa că soția lui ne traducea, cu un glas ciripitor, tot ce spunea. Am fost întâmpinați chiar și cu câteva cuvinte în română, învățate special. Am încercat și eu să impresionez, spunând ceva în japoneză, dar n-am pus bine accentele, așa că a ieșit o propoziție indecentă, după cum mi-a explicat rușinată doamna Kimura. Am făcut și mai tărziu o gafă, spunând cât de mult apreciez animația japoneză Hentai. Abia după ce gazdele s-au roșit la față, mi-am adus aminte că termenul corect era ANIME, și nu HENTAI (care e de fapt un stil pornografic).
Conform pachetului turistic, urma să beneficiem seara de o masă tradițională și de prezentarea principalelor tradiții japoneze. Fiind înfometat, de abia așteptam masa. Ni s-au adus câte două rulouri de orez cu pește crud. Am crezut că sunt doar aperitivele, dar nu: asta era masa tradițională !! Cu stomacul strâns de foame, am asistat apoi la ceremonia ceaiului. Domnul Kimura a explicat (și doamna a tradus) timp de două ore fiecare ceșcuță, fiecare ingredient și fiecare gest. După o oră am închis ochii și mi-am închipuit că sunt la ceremonia fripturii pe grătar și a berii reci. Când am deschis ochii, domnul Kimura încă mai explica cum se toarnă ceaiul.
A urmat apoi lecția despre bonsai. Alte două ore în care domnul Kimura a explicat fiecare detaliu despre copăcelul crescut în ghiveci. Credeam că înnebunesc: mă dureau picioarele de la poziția incomodă, capul de la oboseală și stomacul de la foame. Când credeam că am scăpat, a început lecția de caligrafie: domnul Kimura a pictat minuțios toate literele din alfabetul japonez, dând explicații ample despre fiecare linie făcută cu pensula.
Am evitat apoi un dezastru: lăsați nesupravegheați, copiii au făcut concurs de aruncat la țintă cu steluțele ninja (cumpărate mai devreme). Și ce credeți că au luat la țintă ? Fix tabloul cu familia imperială, ținut la mare cinste în familia gazdei, în holul principal. Noroc că i-am văzut eu primul, și nu gazdele, că o încurcam.
Următorul dezastru n-am putut să-l evit: toaleta japoneză !! Înainte de culcare, m-am dus la baia din cameră, care avea o toaletă extrem de modernă, cu nu mai puțin de 30 de butoane. Vrând să trag apa, am apăsat pe un buton alb. O voce m-a întrebat (în japoneză, apoi în engleză) dacă vreau să comand un taxi. Am apăsat apoi alt buton și m-am trezit cu două mâini mecanice care îmi masau umerii. Masajul era plăcut, dar nu se mai oprea. Am căutat să mă smucesc, dar mâinile m-au strâns și mai tare. Am apăsat iar la butoane și a început să cânte imnul Japoniei, de vreo trei ori la rând. După ce-am apăsat alt buton, s-a auzit "maiaaa hi, maiaa ha, maiaa haha" și a început melodia "dragostea din tei", cu tot cu efecte de lumini și versuri proiectate pe un ecran pentru karaoke. Am crezut că opresc totul cu butonul gri: m-am trezit spălat pe dinți de o periuță ieșită din perete.
Abia după o oră, soția, îngrijorată că nu mai ies din baie, a apelat la gazde și m-au scăpat de acolo. M-am culcat nervos, iritat, înfometat, regretând amarnic că n-am ales să merg la Oltenița. Spre dimineață mi-a venit iar să merg la baie, dar n-am mai riscat: am făcut pipi în gradina din spate, strecurându-mă ca un ninja.
...................................................
...................................................
A doua zi am mers cu trenul la Kyoto ! "Vechiul oraș imperial" ca să parafrazez un roman al lui Kawabata. Ne-am trezit în plin scandal: poliție, presă, lume indignată !! Ce se întâmplase ? Trenul a avut o întârziere de 15 secunde, lucru de neiertat în Japonia. La noi trenurile pot avea întârzieri și de 15 ore, la ei o eroare de doar 15 secunde se lasă cu urmări: conductorul și-a dat demisia, șeful regionalei și-a prezentat public scuze, la televizor a fost principala știre a săptămânii.
În Kyoto am stat la un minihotel, n-am mai avut gazde, doar o recepționeră tânără și amabilă. Aflând că venim de la Tokyo ne-a întrebat ce am vizitat pe acolo. Vrând s-o impresionez, nu puteam să-i spun că ne-am rătăcit ore bune pe la metrou, așa că i-am zis că am urcat pe muntele Fuji. "Oh, aveți condiție fizică, e dificilă ascensiunea" a spus ea zâmbitoare, în timp ce soția mi-a aruncat o privire ironică.
Ajuns în cameră, credeam c-am scapăt de problema cu toaleta: am urmărit un tutorial pe Youtube despre cum funcționează, mi-am notat pe un carnețel ce butoane trebuie să apăs. Doar că toaleta de aici era făcută de altă firmă, așa că avea butoanele dispuse altfel. Vrând iar să trag apa, m-am trezit cu o voce care mi-a spus condițiile meteo și cursul valutar. Apăsând alt buton, mi s-au blocat mâinile câteva minute, timp în care o pensulă mi-a dat unghiile cu ojă roșie. Un alt buton a transformat baia într-o saună, de mi s-au făcut fleașcă toate hainele și simțeam că mă sufoc. Abia după o oră am găsit butonul care m-a scos de acolo. Când m-a văzut nevasta ud și cu unghiile roșii, mi-a zis că nu iese cu mine în oraș așa.
În oraș am ieșit abia după-amiaza. De abia așteptam să văd vechiul palat imperial, să fac selfie și poze, să le postez pe Facebook. Doar că era închis pentru renovări. Incredibil !! Principalul obiectiv turistic pe care voiam să-l vizitez e închis ! Am ales apoi să vedem un templu shintoist. La templu a trebuit să ne descălțam și să purtăm niște papucei. Doar că japonezii poartă maxim 38 la picior. N-au avut papuci și măsura mea, așa că am așteptat în grădină până ce soția și copiii au vizitat pe acolo. La templu am găsit în sfârșit și o toaletă veche. Fără butoane, fără necazuri: doar o scândură găurită. A fost cel mai frumos moment al zilei.
Lângă templu era și un loc pentru turiști, unde puteai proba kimonouri. Soția a probat vreo trei, eu făcându-i poză în fiecare. Apoi a venit rândul meu. Am ales unul albastru, dar, când am legat și cordonul, am auzit un pârăit și mi-am dat seama că s-a rupt cusătura de la spate. Am avut grijă să nu observe nimeni, și l-am pus discret la loc. Aici, domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) mi-ar fi reproșat că nu am grijă la siluetă, iar Eufrosin că n-am fost cinstit și m-am comportat ca un balcanic.
Seara am aflat cu stupoare că în Japonia nu există magazine LIDL. Păi ce țară e asta ? Avem LIDL la Oltenița, și aici nu ? Am căutat o alternativă, și am intrat într-un supermarket cu litere de neînțeles. Am înțeles doar prețurile, mari, extrem de mari. Dar n-am apucat să mă indignez, că am simțit că se mișcă rafturile. CUTREMUR !! Uitasem că în Japonia sunt cutremure săptămânal !! Ăsta n-a fost unul foarte mare, dar îndeajuns cât să cadă pe mine câteva lactate. Iaurturi cu fructe, care mi-au distrus cel mai frumos tricou.
Necazurile nu s-au oprit: după ce că n-am apucat să vizitez nimic, că eram plin de iaurt pe haine, m-am trezit cu o limuzină la cazare, care ne aștepta să ne ducă prin oraș, costând o avere. Se pare că o comandasem (fară să vreau) când am apăsat mai devreme toate butoanele de la toaleta cea modernă. Iar nenorocita aia de toaletă !! N-am s-o uit toată viața. Norocul nostru a fost cu recepționera cea amabilă, care a lămurit problema, și n-a mai trebuit să plătim limuzina, care ne-ar fi secat tot bugetul.
În cameră, altă problemă. Dușul avea și el zeci de butoane, la fel ca toaleta. Păi și eu cum mă spăl ? Dacă activez iar din greșeală sisteme de karaoke sau comand taxiuri și limuzine ? Așa că m-am spălat cu apă din sticlă, ca la țară. Am adormit greu, apoi am visat că vizitam Japonia din vechime, cu samurai și mai ales cu gheișe, frumoase precum recepționera. Apoi am visat că asistam la inaugurarea unui magazin LIDL, chiar pe vârful muntelui Fuji. M-am trezit dimineața cu un zgomot de vază spartă. Copiii n-aveau somn și se jucau cu steluțele ninja prin cameră. În loc să-i certe pe ei, soția m-a certat pe mine, toată dimineața.
Drumul înapoi spre Romania a fost groaznic. Am prins loc în avion lângă o fată enervantă, o vlogeriță care călătorea prin toată lumea pe banii altora. Mi s-a lăudat tot drumul câte a văzut ea în Japonia, dar și în alte zeci de țări de pe glob. M-a întrebat și pe mine ce am vizitat în Japonia, și a trăncănit la nesfârșit despre câte a văzut ea, câți subscriberi are ea, chiar și după ce am mimat că m-a luat somnul.
A doua zi, la muncă, m-a întrebat domnul Petru Șerban (superiorul meu de la Fundație) pe unde am fost plecat. N-am avut chef să aud prelegeri și vorbe de duh, așa că i-am zis că am fost până la Oltenița, să văd iar Dunărea.