vineri, 31 decembrie 2021

America

În Selgros, în fața raionului de pește, trei angajați discută. O femeie și doi bărbați, cu toții în jur de 35-40 de ani. Se apropie ora închiderii, se apropie Anul Nou. Ultimii clienți întârziați se îndreaptă către casele de marcat. Eu mă uit la bazinele cu pești vii și îi aud întâmplător pe cei trei.
Unul dintre bărbați către femeie: "Ai fost vreodată în America?"
Femeia: "Nu."
Bărbatul: "Te trimit eu în două secunde.", și îi trage căciula peste ochi spunând și râzând: "În America e noapte!".

Mi-am amintit de copilărie. La școala generală făceam deseori această glumă, între noi, colegii.


marți, 28 decembrie 2021

Muzica romanului "În noapte" de Haruki Murakami

Cu romanul "În noapte", primit de Secret Santa în urmă cu mai bine de 15 ani de la un băiat din județul Bihor, am început experiența Haruki Murakami. Au urmat încă vreo 20 de cărți citite de la acest autor nipon. Zilele trecute am recitit "În noapte", care spune câteva povești întretăiate din Tokyo, de la lăsarea întunericului și până la ivirea zorilor. Cartea este presărată cu multă muzică bună, așa că am decis să scriu pe o agendă fiecare piesă apărută. În zilele noastre aș fi găsit lejer playlistul gata făcut pe spotify, dar am preferat să procedez clasic, cu pixul pe hârtie. Voi scrie și aici piesele, în ordinea apariției lor în carte.

Percy Faith - Go away little girl
Curtis Fuller - Five spot after dark
Burt Bacharach - April fools
Martin Denny Orchestra - More
Ben Webster - My ideal
Duke Ellington - Sophisticated lady
Pet Shop Boys - Jealousy
Hall and Oates - I can't go for that
Bach - Suita Engleza (interpretare Ivo Pogorelich, pianist yugoslav)
O cantată de Alessandro Scarlatti (interpretare Brian Asawa) 
Southern All Stars -  un cântec nou (doar atât se specifică)
Sonny Rollins - Sonnymoon for two
Shikao Suga - Bakudan Juice
Francis Lai (muzica lui...., nu se specifică exact ce)


miercuri, 22 decembrie 2021

Secret Santa

Secret Santa este un obicei capitalist, preluat în multe cercuri și la noi. Deși unii îl critică, la fel cum procedează și cu Halloween, mie îmi place și am participat la el de oricâte ori am avut ocazia. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu această activitate, specificăm că Secret Santa presupune un grup de cunoscuți/colegi/prieteni unde fiecare persoană are numele scris pe un bilețel. Bilețelele se amestecă și apoi se face tragerea la sorți, fiecare individ trăgând aleatoriu un alt individ, conform bilețelului, căruia îi va face cadou. Este la latitudinea celui care dăruiește dacă dorește sau nu să își dezvăluie identitatea. Se stabilește de la început o sumă minimă pentru cadou, ori un interval, pentru a nu exista diferențe majore între cadouri.


Am participat în mulți ani la acest obicei, început undeva pe un forum de socializare acum mai bine de 15 ani, apoi continuat la Corporație și după aia la Institut. Îmi amintesc perfect toate cadourile primite (le păstrez cu drag pe toate), dar am uitat ce am dăruit eu. 


În acest an am experimentat o chestie nouă. Pentru a evita cadouri gen "set de ras" am făcut un whishlist, unde fiecare participant a trecut cam ce și-ar dori să primească de Secret Santa. Eu am trecut "un vin de cel puțin 50 de lei sticla, roșu, sec". S-a întâmplat să pic cu Șeful Paul, iar acesta mi-a cumpărat un vin franțuzesc de colecție, însă a citit greșit pe listă și a înțeles 50 de euro, în loc de 50 de lei. Nu m-a deranjat. Am pus vinul în vitrina cu lucruri de preț și am să-l beau la o ocazie specială.


În primul meu an de Secret Santa am primit de asemenea un cadou foarte valoros. De la un băiat din județul Bihor, de pe un forum de socializare. Nu-l cunoșteam în viața reală. Mi-a trimis prin Poșta Română un set de ceai, o cutie de ceai și romanul "În noapte", scris de Haruki Murakami. Zilele astea recitesc cartea și voi reveni pe blog cu câteva impresii. Iar în anul următor am primit de la cr3tz un fular Reebok clasic cu steagul Union Jack. Peste încă un an a fost rândul lui kitzi să-mi facă cadou, un ursuleț de pluș tare drag. 


La Corporație am primit o grămadă de cadouri. Trei sticle de vin de la Toni, o sabie ornamentală de la Monica, un dinozaur electronic de la Magda, două cărți de la Dan, iar de la Danny o mașinuță de colecție (cum încă mai vedem prin Havana sau în popularul joc video Far Cry 6) plus o grămadă de dulciuri comuniste (ciocolățele Rom, ciocolățele Făgăraș, mentosane). 


Iar la Institut în primul an un vin fin, un dvd cu film și două cărți de la Cătălin, iar în al doilea an de la Nicoleta un tricou cu Moș Gerilă și un ornament. Iar acum de la Șeful Paul vinul mai sus amintit.
 

Anul ăsta a făcut și fiul meu cel mare la școală Secret Santa. S-a întâmplat să primească chiar de la doamna învățătoare.


Frumos obicei! Dacă doriți, îmi puteți lăsa un comentariu cu ce ați primit de Secret Santa și dacă vă place sau nu acest obicei occidental/capitalist/imperialist.

luni, 13 decembrie 2021

Quito

La McDonald's au digitalizat complet. Comanda o faci la un panou cu touch de pe care poți alege foarte simplu și intuitiv ceea ce îți dorești. Apoi poți plăti elegant cu cardul. Acum 30 de ani un prieten fusese în Germania la mătușa lui stabilită acolo și îmi povestea că nemții ăștia nu văd banii deloc. Adică cum? Păi iau salariul pe un card cu care apoi plătesc oriunde doresc. Bani virtuali. Nu am înțeles absolut deloc ceea ce îmi explica prietenul meu. În sfârșit. La McDonald's era formată o coadă ca pe vremea lui nea Nicu. Un rând era la dat comenzi pe panourile digitale (tineri de 20 de ani care se încurcau în informațile simple de acolo, nu mai zic de oamenii trecuți de 50 care, în România, sunt complet analfabeți digital), alt rând era la plata cu cash (o singură casă) și alt rând la ridicat comenzi. Se formase o adevărată abrambureală.

Lumea nervoasă. Priveau nerăbdători ecranul cu numărul comenzilor. Țipau la bieții lucrători comerciali, invocând că nu se respectă numerele de ordine. Lucrătorii explicau în zadar că unele comenzi durează mai mult, altele mai puțin și că le predau și ei cum vin de la bucătărie. Lumea a cerut să vorbească cu managerul. La români asta rezolvă totul. Să claxonezi în trafic, să înjuri, să chemi managerul. Un fel de "să vină șeful de sală!", dar fiind la Mc normal că nu există așa ceva. 

Între o elevă-golancă de la un foarte rău famat liceu din zonă și un om pe la 40 de ani cu atitudine de știe-tot se leagă o conversație:

- Nu vine nimeni să muncească la Mc și KFC pe banii ăștia.
- Păi tu ai munci pe 20 de milioane?
- Da, că sunt numai eu. Mi-ar ajunge.
- Păi cum adică numai tu?
- Păi stau cu mama și cu tata. Să fie banii mei de cheltuială.
- A, păi da! Dar ia să vezi când o să plătești facturi, întreținere, când o să ai copii. 

Omul ăsta are dreptate, dar mă enervează felul în care o spune. E cumva lăudăros, vrea să scoată în evidență că el e proletar, că muncește din greu, că plătește facturi, că plătește mese la Mc. Se ajunge în sfârșit la comanda lui. Discuția cu eleva-golancă se oprește și continuă discuția între el și cea care stă în spatele tejghele la Mc.

- Să pui și șervețele! Și paie!
- Sigur că vă pun.
- Păi dacă nu îți spuneam eu, nu puneai.
- Ba da. Să știți că paiele și șervețelele se pun la sfârșitul comenzii.

Aici m-am bagat eu în seamă. I-am spus: "Lăsați, domne, paiele, că ajung pe fundul oceanului și le înghit peștii!". S-a făcut că nu mă aude. A luat pungile în scârbă de pe tejghea și i s-a adresat lucrătoarei în continuare: "Zici că mi-ai dat homar aici, atâta a durat! Zici că mi-ai adus homar din Franța, de la Londra!". A dorit să facă o glumă, desigur, să-și etaleze vasta cultură. Dar când e vorba de capitale e domeniul meu. Nu m-am putut abține și i-am zis: "Dacă ești așa de cult, zi-ne care e capitala Ecuadorului! Și vezi că nu mă refer la linia imaginară care împarte Globul în două emisfere, aia e cu t". Omul a vrut să sară la bătaie, dar i-am zis: "Vezi că am făcut 15 ani de box, poate vrei să-ți rup muia!". L-au dat agenții de pază afară, că l-aș fi bătut. Între timp a fost gata și comanda mea și am putut pleca. 

Oricum, doream să spun că digitalizarea Mc-ului nu prea prinde bine în România. Cel puțin nu într-un local aglomerat plin cu oameni nervoși.

luni, 22 noiembrie 2021

Băsescu

Cobor din mașină și mă îndrept către biserică. Întâlnesc multe fețe cunoscute, toate triste. Avem gurile acoperite de măști, ne salutăm mutește, din ochi. Am adus patru crizanteme. Îl zăresc pe președintele nostru de sindicat și-l rog să mă ajute, să mă sfătuiască cum să procedez cu florile. Acesta o ia înainte și mă însoțește în curtea bisericii, apoi coborâm într-o capelă. Acolo îl găsesc pe Cătălin care îmi arată o găleată în care să pun florile, iar la căpătâiul mortului este Tatiana, plângându-l pe cel aflat în coșciug ca pe un frate. Îi vorbește și îl mângâie, printre lacrimi. "Scoală-te Florine! A venit Gabi să te vadă.". Îmi dau și mie lacrimile. Impactul este unul major. Cel cu care vorbeam acum mai puțin de o lună pe holurile institutului nostru, cel care zâmbea mereu și mă întreba: "Care mai e viața ta, băi băiete?" ori "Bă, să-ți zic un banc..." acum zace pe catafalc, printre mii de flori și lumânări aprinse. 


Băsescu. Așa îi spuneam noi. Nu știu de ce, poate pentru că semăna cu fostul președinte. În urmă cu șapte ani a fost printre primii oameni cunoscuți de mine la noul job. Mereu vesel, de un optimism debordant, săritor și gata să te ajute în orice clipă, prietenos și deosebit de vorbăreț, un om politicos, de mare bun simț. În noiembrie acum doi ani, am mai scris despre el. În cu totul alte împrejurări. 


Acum începe slujba. Ținem cu toții lumânări în mâini, mai plângem, mai ascultăm la cuvintele popii, care marșează pe ideea că moartea nu este un prilej de întristare. Nu reușește să ne păcălească. Plecăm pe ultimul drum al lui Băsescu. Pantelimon 2. Cimitirul este enorm. Părintele ne-a spus că omul se bagă în pamânt pentru a da naștere unei vieți noi, curățată de păcate. Stau cu Unchiul pe marginea mormântului și vorbim de cele lumești, încercând să uităm fie și pentru câteva momente de tristețea înconjurătoare. Tânărul Stăpân este agitat ca întotdeauna, dar chiar și de sub ochelarii săi de soare se simte tristețea. Cu toții am pierdut un om drag. Cu toții plecăm către casele noastre, iar pe Băse îl lăsăm într-un colț de cimitir, cu soarele de toamnă care se pregătește să apună, într-o altă lume, despre care noi nu știm nimic. A fost un an rău. S-au dus și Nuți și Bety și Teo. Acum s-a dus și Băsescu. Oameni pe care îi vedeam zilnic, care erau ca o a doua familie pentru fiecare dintre noi. În asemenea momente cuvintele sunt de prisos. Eu am dorit, totuși, să aștern câteva rânduri, să-mi exteriorizez un pic deznădejdea.


Am plecat spre casă în acorduri de Rock Fm. Asta asculta și Băsescu în mașină când mai mergeam cu el. La radio se difuza Metallica - Unforgiven.

duminică, 14 noiembrie 2021

Sodium laureth sulfate

 de Eufrosin Potecă

Mi-aș fi dorit să fiu bogat. Bogat și sănătos astfel încât să pot beneficia de bogăția mea. Dar sunt un om comod, leneș, lipsit de orice inițiativă antreprenorială. Alunec printre jegurile vieții către non-existență. Și e bine. Dar chiar dacă vom muri cu toții cândva asta nu înseamnă că nu trebuie  să fim curați. Colon curat, organe genitale curate, cavitate bucală curată, mâini, picioare, coaste, cap curate. Și aici apare epifania! Ai nevoie de săpun, șampon, pastă de dinți. Dar dacă vrei să fi dUMNEZEUL curățeniei?!?!? Trebuie să apelezi la spumă de baie, sare de baie, balsam, mască de păr, creme hidratante, industrie chimică. Și spălându-te tu liniștit, înconjurat de chimicalele tale iei sticla de șampon și citești ingredientele: Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Hmmm … Pe balsam oare ce scrie? Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Dar pe spuma de baie? Dar pe gelul de duș? Aqua, Sodium laureth sulfate, Glycerin … Deci ingredientele principale sunt apa și sodium laureth sulfate. Da, dar tu ai cumpărat șampon împotriva ondulării părului, gel de duș cu aromă de mărar, balsam cu fenicul, spumant de baie cu grâu, săpun lichid cu aromă de licheni, verzi, mov, roz, bleu, curcubeu! Și? Toate au aceleași ingrediente! Diferă colorantul. Și stând in curu’ gol în cadă îți dai seama ce bou ești! Cum ai fi putut fi milionar dacă erai puțin mai atent la orele de chimie și dacă aveai ceva mai mult spirit antreprenorial. Există miliarde de proști cărora le poți vinde zemuri colorate atractiv și pe care să-i aburești că sunt cu extract de sudoare de veveriță care ajută la curățarea pielii de microcosmosul rectangular ce produce îmbătrânirea accelerată a cromozomilor flasci determinând astfel apariția celulelor pfi ce conduc la deteriorarea lanțului diagonal vast care alimentează cu fotoni gama fluxul chi al canalului superior. Și vei fi mai tânăr! Vei mirosi a micșunele! Te va alege Maricica/Maricel dintr-o mie să te cu culci cu ea/el!

Concluzie? Dacă sunteți părinți cu mici plozi la început de drum într-ale învățăturii ghidați-i către studiul chimiei! Vor fi miliardari!! 

vineri, 12 noiembrie 2021

Cinghiz Aitmatov - Cântecul stepei, cântecul munților

 

 

Am citit cartea asta prin 2009, găsită în casa socrilor mei. O capodoperă. Editată înainte de Revoluția '89. Prin 2010 am găsit ediția, citită la parinții nevestei, de vânzare pe okazii, la o profesoară de română din Bacău. "De ce vindeți, doamnă, o carte așa valoroasă?", "Ca să am bani pentru cărți pe care nu le-am citit.". Am cumpărat cartea pentru a o avea în colecția personală, Aitmatov, se știe, fiind scriitorul meu preferat din toate timpurile. Iar când Polirom au reeditat-o, nevasta mi-a cumpărat-o de la o librărie din centrul orașului. Un moment bun să o recitesc, în noul format, dar într-o traducere din limba rusă identică, realizată de Nicolae Iliescu.


Aitmatov este maestrul dramelor absolute, al tragediilor demne de sfârșitul lumii. Citești scrierile sale și parcă timpul se oprește în loc pentru totdeauna. Moare întreg Universul. Colecția de față, ce conține patru nuvele, nu este diferită. Întâmplări din vremea Marelui Război, a sovhozurilor, a satului (ail) din Republica Sovietică Socialistă Kîrghîză. Întâmplări povestite cu mare simț artistic, scrise pentru sufletul cititorului. Personaje de care te îndrăgostești, oameni simpli plini de bunătate și înțelepciune în lupta cu forțele răului, cu soarta potrivnică, crâmpeie de viață dintr-o lume cu o mentalitate complet diferită de a noastră. Suntem purtați pe malul lacului sacru, Issyk-Kul. Suntem purtați prin munții Tian Shan. Suntem purtați într-o lume magică, unde vechile tradiții ale kirghizilor se amestecă cu gândirea omului nou format în URSS. Să fie clar, Aitmatov nu este un critic al Sovietului, nu despre asta sunt cărțile sale. 


Să scriem câteva cuvinte despre cele patru nuvele, în ordinea apariției lor în carte. Nu mă pot hotărâ care mi-a plăcut mai mult. Toate sunt pur și simplu perfecte.


Geamilia. Considerată în unele cercuri drept cea mai frumoasă poveste de dragoste din literatură, după Romeo & Julieta. Eu cred că Romeo & Julieta este cea mai frumoasă poveste de dragoste, după Geamilia. Alte cuvinte sunt de prisos.


Plopșorul meu cu băsmăluță roșie. O altă poveste de dragoste, ce are ca protagoniști un șofer de camion și o tânără dintr-un ail. O scriere vibrantă, cu momente eroice, propagandiste, cu momente frumoase și triste.


Vaporul Alb. Povestea unui copil părăsit de părinți și crescut de un bunic, la un canton din pădure. Deosebite portretele bunicului, dar și al antagonistului. Aflăm și legenda Maicii Cerboaice cea Cornută.


Cocorii timpurii. Povestea începe într-o iarnă a Marelui Război, copiii din clasa a VII a sunt la școala din ail, unde gerul pătrunde nemilos. Ei învață despre Ceylon. Toți tații sunt pe front, unii au murit. Președintele colhozului își face apariția în clasă, spunând că are nevoie de cinci băieți pentru munca câmpului, în stepă, la arat. Aceștia vor abandona școala și vor merge să lucreze în agricultură. Trebuie pâine pentru front. Fasciștii trebuie învinși.



joi, 21 octombrie 2021

Două chestiuni

Foarte enervanți sunt oamenii care își cumpără țigări din supermarket. Ești în spatele lor la coadă și când crezi că în sfârșit a venit rândul tău, ei punând în pungă ce a fost pe bandă, îi auzi cerând: "Vreau și un Dunhil albastru" sau "Dați-mi un Kent 4 lung" sau "Un Kim mentolat", "Un Gauloises roșu". Din momentul ăla se mai pierd trei minute. Vânzătoarea, se vede clar - nefumătoare, bâjbâie după țigările cerute, ca într-un final să constate că nu le are în cutia aflată deasupra casei sale, și să meargă până la o casă vecină, începând acolo o altă căutare. Felicitări Selgros, care are raion separat de țigări!

De ce este considerat un act huliganic faptul că îți sufli nasul pe stradă, folosindu-te doar de mână și proiectând mucii pe caldarâm? Cei care scuipă pe stradă nu sunt la fel de blamați. Nu e același lucru?

miercuri, 6 octombrie 2021

Horincă de la nea Pătru și ceai bulgăresc

Nu demult la birou a fost una dintre acele zile la finalul căreia te târăști spre casă înjurând de toți dumnezeii, morții și șefii. Ajungi, îți faci un duș și ești năuc, ai mintea blocată și privirea de animal hăituit. Mai bătuse și un vânt rece pe drumuri, îmi simțeam trupul arzând și plin de țepi. M-a apucat tremuratul, poate de nervi, poate de la schimbările de temperatură prin care trecuse corpul în timpul zilei, poate am din nou covid19. Am curățat doi căței de usturoi și i-am mâncat goi. Pe aragaz era lăsată o oală cu tocană de cartofi din care mi-am pus într-o farfurie și am mai mâncat doi căței de usturoi. Apoi mi-a venit cheful să beau. Mi-am făcut un ceai de plante bulgăresc și mi-am turnat un pahar de 50 ml cu horincă de Maramureș. Anul trecut am cumpărat 3 litri de horincă din Comuna Ocna Șugatag, de la un om numit nea Pătru. Beau din ea doar la ocazii speciale. Nea Pătru este un om de ispravă, nu produce pentru vânzare ci pentru consumul propriu. Eu am ajuns să cumpăr printr-un cunoscut de la el. Horinca lui este excepțională. Mi-am mai pus încă un pahar și apoi încă unul. Am băut 150 ml de horincă și o cană cu ceai de plante bulgărești. În timp ce beam de unul singur mi-am amintit o întâmplare de acum 5-6 ani.


Am mers împreună cu colegul YO3 la un sediu mai îndepărtat al Institutului nostru, pentru a rezolva unele probleme apărute acolo în decursul timpului. Pentru a fi mai operativi ne-am împărțit fiecare în câte un birou și ne-am apucat de treabă. În biroul unde am nimerit eu era un omuleț scund și rotofei, cu bărbuță și ochelari, purtând niște pantaloni largi prinși cu bretele peste cămașa cu cravată, în jur de 55 de ani. Ne-am prezentat, am mai schimbat câteva cuvinte, iar apoi fiecare și-a văzut de treaba lui. După o vreme mă întreabă: "Nenea Gabi, beți o palincă cu mine?". M-am arătat mirat, în primul rând eram amândoi la serviciu, în al doilea rând era 10 dimineața. Văzându-mi ezitarea, omul a zis: "Nu vă faceți probleme, aici în birou este Elveția. Suntem neutri, facem ce vrem, bem, fumăm!". Am acceptat invitația, am băut o palincă cu omul cel rotofei. A insistat să-mi facă și un ceai negru, spunând că el numai așa bea și că merg excelent cele două împreună. Avea dreptate. Am băut o vreme palincă și ceai negru cu acel om. Nu mai știu despre ce am vorbit, dar a fost plăcut. Ne-am simțit bine. Plecând înapoi către sediul nostru, am aflat că YO3 n-a fost așa de norocos, nimeni nu se gândise să-i ofere ceva. Eu petrecusem bine.


Peste cam un an de la această întâmplare am aflat că cel care îmi oferise palincă și ceai a murit. Interacționasem cu el doar atunci, dar vestea m-a întristat. Aflându-mă acum în bucătărie, cu horinca lui nea Pătru și ceaiul bulgăresc în față, am simțit nevoia să torn un pic pe jos din ambele băuturi, pentru sufletul prietenului meu din acea dimineață demult trecută. Asta suntem cu toții, praf în vânt. Am terminat de băut și m-am băgat în pat. N-am mai vrut să știu de nimic.

marți, 28 septembrie 2021

Casio

Pentru mine Casio a fost și va fi o firmă de suflet. În liceu am luat prima oară contact cu ceasurile Casio, colegul meu Ciuc avea unul. Mi se părea ceva ireal, eu fiind obișnuit cu celebrele ceasuri cu melodii care mi-au marcat copilăria (afișau data, zilele săptămânaii, secundele, iar daca apăsai concomitent cele două butoane de pe partea dreaptă cântau o melodie; unde mai pui că aveau și lumină). Dar ceasul lui Ciuc era mult peste ceasurile cu melodii, avea așa un aer capitalist. Ciuc a păstrat multă vreme acel ceas, iar într-un final, așa cum promisese în repetate rânduri, l-a oferit ofrandă muntelui, adică probabil l-a aruncat în vreo prăpastie, în drumurile lui montane. Iar apoi colegul meu de bancă din liceu, Costin, și-a cumpărat un Casio G-Shock, care mi s-a părut absolut fabulos. În 1996 mi-am cumpărat un ceas identic cu al lui, după ce în prealabil am strâns un an de zile bani. Modelul clasic de G-Shock, cadran dreptunghiular, ziua săptămânii în stânga sus, data în dreapta sus. Bateria acestui ceas a ținut 10 ani, timp în care l-am purtat cu deosebită mândrie. Iar în 2006, în timpul Jocurilor Olimpice de la Torino mi-am cumpărat un ceas Casio cu limbi și brățară metalică din colecția Edifice. Iar apoi, aflându-ne în era consumatorismului, am mai cumpărat încă un G-Shock (ceasul oficial de mare), alt Edifice, iar la aniversarea mea din 2020 am primit de la nevastă un ceas superb G-Shock, dar din colectia G-Steel. N-a fost ieftin, 1418 lei. 


În pofida dragostei mele pentru Casio, nu toată lumea vede cu ochi buni această firmă. Nu puțini sunt aceia care le consideră ceasuri de duzină, de pildă colega mea Andra spune că sunt ceasuri care se vând și în IDM, că au modele care costă 99 de lei, că sunt ceasuri ordinare, un fel de semi-știft. Nu contează că au modele frumoase, unele chiar foarte scumpe. Asta e părerea ei și a unora influențați de marcheting. O firmă pusă pe un produs are impact major asupra creierului. Recunosc că și mie îmi place Casio și poate nu aș cumpăra ceasul dacă pe el ar scrie altceva, iar la același preț poate ar fi mai de calitate.


Zilele trecute au fost două întâmplări care mi s-au părut interesante. Cumnată-mea, văzându-mi ceasul G-Steel, a spus: "Și prietenul meu are un ceas mișto. Tag și nu mai știu cum se numește. A dat 3000 euro pe el.".  Evident, era vorba despre un Tag-Heuer. I-am zis și eu: "Al meu a fost 2000 de euro, de Black Friday.". A crezut, a lăudat ceasul. Ieri am venit pe jos de la muncă alături de colega mea Mihaela. I-am arătat ceasul, l-a laudat și a zis: "Și prietenul meu are un ceas frumos. Omega.".  Iată ce înseamnă să nu ai idei preconcepute. S-a dublu demonstrat faptul, că fără să știe ce firmă este ceasul, lumea asemuiește un ceas Casio cu un ceas de lux.


Acum îmi doresc un ceas Casio Pro Trek Triple Sensor. Sper să mi-l aducă Moș Gerilă.

joi, 23 septembrie 2021

U2

În tinerețe aveam un prieten numit Aliosha. Am fost colegi un an la Universitatea Tehnică, după care el a plecat peste graniță și ne mai vedeam în timpul vacanțelor. Era un băiat bun la carte, extrem de popular în societate și mai ales cu mare lipici la femei. Eu eram exact opusul lui, dar asta nu ne-a împiedicat să fim prieteni buni, fiind perioade când ne vedeam zilnic, ascultam muzică, mergeam prin terase și restaurante, la cinematograf, ori la meciuri de fotbal pe stadion. Îmi plăcea să merg acasă la el, unde întotdeauna mă servea cu o mâncare bună și ceva fin de băut. Își punea iubitele de atunci să gătească și aveam mereu parte de specialități culinare. Țin minte cu mare plăcere câteva evenimente sportive urmărite acasă la Aliosha. La EURO 2004 a fost un meci fantastic între Italia și Suedia, când Ibrahimovic a egalat cu un gol superb cu călcâiul. 1-1. Ori un meci de Champions League când Rapid a jucat cu Anderlecht la Bruxelles, iar giuleștenii conduceau cu 2-0 la un moment dat (goluri Ilyes și Florin Bratu). La acel meci am băut acasă la Aliosha 3/4 dintr-o sticlă de whisky și m-am îmbătat cumplit. Aliosha, mare fan Steaua, se bucura de reușitele Rapidului din acel meci. A fost frumos.


Părinții lui Aliosha erau medici. Fiind ocupați cu munca, rareori îi întâlneam. Însă odată l-am întâlnit pe taică'su, Didi. Aliosha m-a atenționat să fac liniște, că Didi e obosit, după o gardă. Omul stătea în sufragerie pe canapea, îmbrăcat doar în boxeri. Era cu capul sprijinit de spătarul canapelei, cu mâinile sub cap și cu ochii închiși. Pe masa de lângă el era un pahar cu puțină tărie, iar boxele sistemului audio umpleau încăperea cu muzica celor de la U2. Didi, în boxeri, pe canapea, asculta U2 și chiar dacă niciun mușchi nu i se clintea, părea să aprecieze muzica. U2. Mi-a rămas întipărită această scenă.


Zilele astea, la vreo 20 de ani distanță de la faza cu Didi, am cumpărat două cd-uri cu U2. Lumea se miră că mai cumpăr cd-uri, acum când e atâta muzică free pretutindeni, dar îmi place să ascult muzica la fel ca pe vremuri, să bag discul în sistemul audio și să apăs play. Două cd-uri Best of U2, unul pentru perioada 1980-1990 și celălalt pentru perioada 1990-2000. Ajuns acasă, după o zi de muncă, am destupat o sticlă de JW Green Label pe care o cumpărasem mai demult, mi-am turnat într-un pahar de cristal și am început să beau și să ascult muzică. Am ascultat cap coadă cele două cd-uri. Superbi U2. Miss Sarajevo am ascultat-o pe repeat de trei ori. Whisky-ul și muzica celor de la U2 s-au completat excelent. Am fost și eu ca Didi pentru o seară. 


N-am mai vorbit cu Aliosha de vreo 7-8 ani, nu știu dacă Didi mai trăiește, dar am petrecut o seară frumoasă în compania muzicii și mi-am adus aminte de tinerețe.

duminică, 22 august 2021

Ioana Pirvulescu, Inocentii

 de Hortensia Ionescu

 

Casa in care traiesc si azi este un apartament dintr-un bloc cu patru etaje din minunatul cartier muncitoresc Berceni. Zona in care stau este cumva mai privilegiata, nu am un raspuns pentru de ce, fiind plina de verdeata si inconjurata de parcuri pentru copii.

Pana sa ma casatoresc, casa a fost plina, fie cu mobila veche, mosteniri din Timisoara Mamei sau din Brasovul lui Nenea Gheorghe si Tanti Ica, unchii ei, fie cu rafturile facute de Tata, pline de lucruri foarte utile, bineinteles. Tata a fost toata viata un om foarte inventiv si descurcaret si pentru a putea face diferite chestii de cele mai multe ori utile, mai ales in perioada comunismului, strangea diverse. Obiceiul a ramas mult dupa perioada in care au aparut lucruri ieftine utile. Lucrurile deci au abundat in viata mea de la cele mai fragede varste iar reactia mea acum e sa imi simplific viata cat mai mult stiind ca, cel putin deocamdata, traim intr-o lume a abundentei in care totul e la un click distanta.

Mi-a ramas insa respectul pentru lucruri si nostalgia mobilei vechi. Probabil din acest motiv personajul principal al romanului Inocentii, al Ioanei Pirvulescu mi s-a parut casa de pe strada Maiakovski (sau Sf. Ioan) din Brasov. E spatiul care aduce oamenii impreuna si care dainuie, impasibil la trecerea lor din el.

Cartea mi-a fost companion timp de multe luni, cateva pagini odata, in diferite momente ale zilei. M-am intors de fiecare data pentru ca m-a cucerit atmosfera linistita si  misterioasa din ea. 

Omul mare din mine s-a bucurat de unele explicatii clar documentate ale unor lucruri simple, puse pe langa personaje atat de inocente. Copilul din mine s-a bucurat de experientele miraculoase pe care le-am simtit si eu pe parcursul copilariei, carora inca le simt misterul mult dupa ce mi-am dat seama de ce se mi se paruse miraculos. 

Pe scurt: am citit toata cartea in afara timpului, incet, bucurandu-ma de fiecare pagina. Am simtit multe din momentele descrise in carte gandindu-ma la propriile mele experiente, lucru care a avut un efect terapeutic. Ma bucur ca am intrat intr-o dupa-amiaza de iarna friguroasa in libraria de vis-a-vis de Biserica Neagra si am ales aceasta carte crezand ca este cu totul altceva. Daca nu ai citit-o inca, o recomand. Daca da, mi-ar placea sa citesc si despre alte experiente.

luni, 12 iulie 2021

La dentist

Știți, desigur, despre frica mea proverbială referitoare la stomatologie. Ultimele trei luni le-am petrecut într-o continuă agonie, cauzată de vizite la dentist, de două ori pe săptămână. A fost vremea ploilor interminabile, apoi a venit vara, canicula, iar eu serile mă îndreptam cu pași șovăielnici către cabinet, iar în restul zilelor, când nu aveam programări, mă gândeam la programările ce vor veni, la tristețe și durere. Când nu ai dinți nu poți savura un mușchi de vită și nici un vin din Argentina, nu te poți bucura pe deplin de o excursie, parcă ți-e și rușine să vorbești cu cineva, gândindu-te că râde de tine din pricina lipsei dinților. Cu atât mai mult când ți se rupe un incisiv, ai o înfățișare de boșorog. Șeful Paul de câte ori mă vede, mă întreabă: " Ce faci, știrbule?". Toate astea m-au determinat să suport chinurile, pentru a mă vedea cu dinți de artist în gură.


Ați citit în episodul trecut despre doctorița mea. Tânără, simpatică, îi merge mâna bine. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Stau pe canapea și îmi fac curaj să intru în cabinet. Mă vede și de fiecare dată îmi spune: "Nu păreți prea încântat!". Desigur, "fericirea" se citește pe chipul meu. Doctorița se amuză pe seama spaimei mele, mă bate pe umăr și spune: "Parcă ați venit la tăiat.". Iar apoi se apucă de treabă. E îmbrăcată într-o uniformă complet neagră, iar pe bluză are brodat numele. Mască neagră. În picioare poartă o pereche de Adidas Superstar, negri cu botul și dungile albe. Cu seringa de anestezie în mână pare un personaj de Halloween. "Capul spre mine! Lăsați buza moale!". Apoi urmează o serie de 3-4 înțepături în gingie, în cerul gurii, printre dinți. Înțepăturile astea îmi provoacă o teamă vecină cu paroxismul. Colegul meu Mălin mi-a povestit cum a leșinat de la anestezie și mă gândesc la asta. Poate leșin și eu, și nu mă mai trezesc niciodată. Apoi mă gândesc că poate nu ține anestezia. Doctorița a pregătit deja acele pentru a umbla pe canal. Are sute de ace. Lungi, scurte, galben, roșu, albastru, toate culorile. Mă râcâie cu ele și îmi spune să stau liniștit. În timpul ăsta fredonează melodiile care se aud pe youtube la televizor din cabinet. 


I-am arătat ce am scris despre ea pe blog. S-a amuzat. A râs, apoi a arătat și celorlalte colege. Astăzi avem o ședință de lucru maraton, care se va întinde pe trei ore, până târziu în noapte. E asistată de o colegă, care pregătește tot felul de instrumente, atât de necesare pentru chinul celui aflat pe scaunul stomatologic. "Deni, pregătește-mi două anestezii!". Mă gândesc că poate mi se oprește inima de la atâta anestezie, dar nu am prea mult timp de gândire, înțepăturile mă trezesc la realitate. Doctorița mai spune: "Deni, pune-mi și mie Bandolero!". Se referă, desigur, la celebra piesă interpretată de Don Omar și Tego Calderon. Cea numită "Deni", o fată în ai cărei ochi verzi te pierzi cu totul, setează televizorul pe melodia cerută. "Aunque digan que soy...Un bandolero donde voy". Doctorița mea pare încântată și lucrează cu plăcere, dându-mi și mie un sentiment de ușoară relaxare. Dar bucuria ei nu ține mult, în cabinet intrând o a treia doctoriță, mai apropiată de vârsta mea. Citise blogul meu, știa ce muzică îmi place. S-a adresat celor două colege mai tinere: "Cineva care ascultă ce scrie acolo pe blog, nu poate aprecia așa ceva.". A preluat telecomanda și a pus pe televizor Deep Purple - Child in Time - Made in Japan (1972), varianta de peste 12 minute a piesei. Apoi a continuat: "Pe vremea noastră nu găseai așa ceva. Era mare lucru dacă auzeai Julio Iglesias.". Apoi mi s-a adresat: "Vă las cu muzica, să aveți parte de o șlefuire plăcută".


Ați fost vreodată la stomatolog pentru a vi se șlefui dinții? Nu este un sentiment foarte plăcut. Turbina face un zgomot infernal pe care îl simți în creier, un jet de apă țâșnește din aparatură pentru a o răci, apoi curgându-ți din gură peste tot, iar de jur împrejur miroase a os ars. Nu am putut să mă bucur la maxim de piesă în aceste condiții, iar când turbina a încetat, cea numită Deni i-a propus colegei sale: "Hai să mai ascultăm de-ale noastre!". Însă youtube a rămas setat pe tendința Deep Purple, așa că mai departe am ascultat Scorpions, Eagles, Metallica, iar celor două doctorițe nu le-a displăcut. La un moment dat am auzit o piesă care mi-a plăcut mult. În videoclip era un androgin care interpreta excelent. Am scos telefonul să caut piesa cu Shazam. Doctorița, probabil stresată de la cât de stresat sunt eu, a crezut că vreau să o întreb cât mai durează șlefuirea. Shazam mi-a indicat piesa, Lost on You (Harvard and Stone Session) - LP. Chiar foarte tare, am ascultat-o și acasă de multe ori.  


Mai cu o glumă, mai cu o muzică bună, timpul a zburat, iar eu am uitat de chinuri și până la urmă, odată cu lăsarea serii, ședinta la stomatolog s-a terminat cu bine. Acum am niște dinți de plastic în gură, cu care pot mânca doar piure, humus, iaurt, brânză Făgăraș. Dar trăiesc cu speranța unor vremuri mai bune, a unor cotlete de miel neo-zeelandeze, udate cu vin roșu sec din Uruguay.


sâmbătă, 3 iulie 2021

Două chestii legate de muzică

Creedence Clearwater Revival - Lookin' Out My Back Door. Când mă uit la videoclipul acestei piese simt fericire pură, cei patru componenți ai trupei transmit mai departe bucuria muzicii. Toți zâmbesc, râd, au ochii plini de lumină. Și melodia e de așa natură, te îndeamnă la lucruri frumoase. 

La stomatolog. Dentista e tânără, frumoasă, simpatică, lucrează bine și cu spor. Doar că de fiecare dată ascultă piese gen "ram pam pam", programate pe youtube în televizorul ce umple ambianța sonoră din cabinet. După ce că mă chinuiesc și tremur de frică în scaun, urechile mele percep o combinație de muzică latino, hip-hop, romance. Ultima oară am întrebat-o: "Când ascultăm și noi Doors, Led Zeppelin, Deep Purple...?". "Aaa...v-ați săturat de ram pam pam? Gata. Schimbăm. Și mie îmi place Zeppelin. Știu o piesă marfă de la ei.", spune ea. Mi-a pus "Stairway to Heaven". Iar apoi, în timp ce îmi făcea obturația de canal, fredona încetișor: "Ooh....ooh...and she's buying a stairway to Heaven".  Excelent!

marți, 1 iunie 2021

Viorel Ilișoi - Cele mai frumoase reportaje


 

 Cu siguranță ați citit ce am scris despre cartea "Strălucitor", tot a maestrului Ilișoi. Pentru cei care au deschis computerele mai târziu, amintim că la aniversarea mea de 42 de ani am băut cu Eufrosin Potecă un divin de la Tiraspol, câteva sticle de marselan din podgoria Segarcea și am primit printre altele două cărți scrise de Viorel Ilișoi. Eufrosin Potecă întotdeauna îmi aduce cadou două cărți, niciodată una singură. Am zeci de cărți de la el în bibliotecă, număr par. Dar până anul acesta citeam, nu neapărat cu un motiv anume, doar o singură carte din cadoul său. Una o lăsam pe altă dată. Viorel Ilișoi a fost prea tare ca să mai fac asta. Am citit ambele sale cărți plus încă alte multe articole de pe internet.


Cartea de față, după cum îi spune și numele, aduna o serie de reportaje publicate prin diverse ziare. Ilișoi este un ziarist adevărat, se documentează minuțios pentru fiecare propoziție, iar pe deasupra adaugă mult talent scriitoricesc. Uneori ți se strânge inima când îl citești, alteori te cuprinde fericirea și tristețea deopotrivă, alteori te revolți în sufletul tău. Închipuiți-vă, omul ăsta nu preia știri din alte surse și face articole, se infiltrează la sursă și de acolo, așa under cover, culege informații. S-a dat drept culegător de mere, gunoier sau controlor RATB pentru a scrie articole. S-a internat la Parhon pentru a scrie articol. A stat printre copiii bolnavi de cancer pentru a scrie un articol de o tristețe incomensurabilă. A stat printre țigani și tot felul de oameni pentru a scrie. Se vede că o face din plăcere. Dar are și talent. A scris despre un sat de turci săraci de pe lângă Băneasa, Constanța. Acolo m-am rătăcit eu mai demult, iar respectivii turci mi-au dat indicații prețioase.


Mi-a plăcut foarte mult artiolul despre bătrânii care sărbătoreau 60 de ani de la terminarea liceului. Ce diferențe între timpurile lor și timpurile noastre. Cum de ne-am degradat așa de mult? Ce s-a întâmplat între timp? Deunăzi stăteam la coadă la McDonald's. Afară, pe terasă, din cauza pandemiei, așteptam să fim poftiți în restaurant. În fața mea patru fete de la liceul de peste drum (Unul groaznic, drept să spun. Un fost industrial, care acum pare școală de corecție, doar că elevii sunt în libertate.). Fete de 16-17 ani, tatuate, boite, aduceau mai degrabă cu niște centuriste. Angajata de la Mc le spune: "Mai așteptați puțin și vă bag și pe voi.". Una dintre fete râzând, către o colegă: "Fă, să i-o băgăm lu mă-ta!". Râd toate. Îl invit pe Viorel Ilișoi să facă un reportaj la acest liceu. Ar avea ce să scrie, însă doar lucruri triste, nu melancolie frumoasă ca în articolul său despre liceenii de 80 de ani.


Pe coperta cărții scrie ceva despre meșterii de la Săpânța, certându-se lângă cruci vesele. Povestea asta nu am găsit-o în carte, ori poate n-am procesat cum trebuie tot cuprinsul.


"Cele mai frumoase reportaje" cred că este un reper al genului. Peste ani și ani, cu siguranța Viorel Ilișoi se va studia în școli. 


ps: căutați pe net și veți găsi și multe filmulețe ce însoțesc perfect textele.


luni, 24 mai 2021

Pe o potecă lângă mare

Sâmbătă dimineața m-am trezit cu dor de ducă. Trebuia să plec undeva, să părăsesc mizeria cotidiană. Nevasta a zis: "Du-te cu copiii, eu rămân să fac curățenie.". Așa am făcut. Am plecat toți trei la drum și ne-am gândit să mergem la Mânăstirea Sfântul Andrei din Județul Constanța. Am trecut Dunărea cu bacul la Călărași spre Ostrov, am vizitat mânăstirea și peștera, ne-am cumpărat chiar și o icoană cu sfântul despre care se spune că a creștinat poporul nostru. Lumea îl cunoaște și pentru semnul care atenționează trecerea la nivel cu o cale ferată. După popasul plin de pioșenie, ne-am oprit direct pe plaja din Costinești, unde ne-am bucurat de o vreme superbă, liniște, relaxare, cadru natrural splendid. Ni s-a făcut foame și am mers de-a lungul falezei până la restaurantul Pofta Pescarului, unde am servit (cui?) specialități prinse din mare, pe o terasă cu vedere superbă. Ziua se apropia de sfârșit, iar noi cu burțile pline am plecat spre mașină. Iar povestea abia acum începe...


Mergeam pe poteca de lângă mare, în stânga epava Evanghelia, valuri și nisip, în dreapta o grămadă de maci. În față două femei se îmbrățișau, se pupau, se țineau de mână. S-au domolit când ne-am apropiat. Copiii oricum își vedeau de ale lor, ceva gen aruncatul pietrelor în mare sau cules de maci pentru mama lor care îi aștepta acasă. Când am ajuns în dreptul femeilor, una dintre ele îmi întinde zâmbitoare telefonul: "Vă rog frumos, ne faceți și nouă o poză? Dar să prindeți și macii!". Am acceptat, ba chiar le-am așezat într-o poziție din care se vedeau și macii și marea. Au pozat într-o poziție interesantă. Una dintre ele a îngenunchiat cavalerește, ținându-și partenera de mână. Ca o cerere în căsătorie. A ieșit o poză frumoasă. Le-am arătat și am întrebat dacă sunt mulțumite. Cea cu telefonul a surâs încântată și a spus: "Sunteți un artist desăvârșit.". Mi-au mulțumit amândouă. Au în jur de 45-50 de ani. Zâmbitoare, plăcute, de bun simț. 


Am plecat mai departe, depășindu-le. Copilul cel mic șchiopăta, de la o căzătură mai veche. Cea cu telefonul m-a întrebat: "Ce are?", "Nu știu...", i-am răspuns, iar ea: "Pot să mă uit, sunt terapeut.". I-am permis să se uite, a făcut câteva mișcări cu copilul, l-a masat, i-a vorbit cu blândețe. I-am mulțumit, ne-au mai mulțumit și ele încă o dată, apoi am plecat spre mașină, pentru că se lăsa seara.


Mi-au făcut o impresie bună. Dar tot au fost ceva ieșit din comun, nu? Dacă întâlneam un cuplu bărbat/femeie, nu mai era de povestit pe blog. Spre asta ne îndreptăm? Spre asta ne conduce lumea modernă. M-am certat cu vreo 3-4 cunoscuți pe tema asta. De ce nu sunt tolerant? Uitați, că sunt tolerant.  Dar vorba celor de la Paraziții: "Ma piș pe gay și nu-i normal ca copiii mei să vadă homosexuali care se ling în gură ostentativ pe stradă...E la modă să fim toleranți dar nu reînviem Sodoma...Vă putem trimite bulangii pachet la Barcelona.".  


Femeile astea au fost ok, nu au deranjat cu absolut nimic. Dar să arborezi steagul LGBT la Ikea? Aștept păreri.

marți, 18 mai 2021

Dimineață muzicală

 La muncă ascult Spotify. Momentan un playlist intitulat The Best of 70's. Intră femeia de serviciu. La difuzor se aude Electric Light Orchestra - Mr. Blue Sky. Femeia ciulește urechile și rămâne mută, ascultând piesa. Apoi spune: "Păi se compară muzica de atunci cu ce e în zilele noastre?". Eu îi zic: "Bineînțeles că nu!", apoi ea continuă: "După ce că suntem sălbatici, muzica de acum ne face și mai sălbatici.". 

- Ce post de radio e ăsta?
- Nu e post de radio, e Spotify. Așa, de pe internet.
- Aha. Mișto!

Piesa se termină. Golește coșurile de gunoi și pleacă către biroul următor.

joi, 22 aprilie 2021

Viorel ILișoi - Strălucitor



 În 2021 am împlinit 42 de ani. Am cumpărat o sticlă de divin Kvint, 300 grame de Salam de Sibiu, niște ceafă de porc și câteva sticle cu vin de Segarcea. Am zis să fac o petrecere și l-am poftit și pe Eufrosin Potecă, care a acceptat bucuros. În ziua respectivă aceasta a intrat zâmbitor pe ușă și mi-a întins o pungă, s-a descălțat, și-a agățat geaca în cuier, după care mi-a luat punga din mână și a desfăcut-o, scoțând lucruri din ea, pentru a-mi prezenta cadoul. Întâi a scos o sticlă de vin de la podgoria Sarica-Niculițel, despre care a accentuat: "E de colecție!". Iar apoi a scos două cărți și a spus: "Mie mi-a plăcut foarte mult autorul ăsta. Uite, ți-a dat și autograf pe o carte.". A încheiat prezentarea cadoului, însă nevastă-sa a zis: "Păi nu-i arăți și cămașa?", însă Eufrosin a zis: "Da, ți-a luat nevasta o cămașă. Neinteresant!". Desigur, eu am apreciat cămașa, mai ales că era de la Peek & Cloppenburg și pe deasupra îmi venea bine. Dar să revenim la cărți, două cărți ale aceluiași autor, Viorel Ilișoi. Am inceput cu Strălucitor.


Pe prima pagină am un autograf de la autor. Scrie: "Pentru Gabriel, cu urări de la mulți ani, că puțini au și copiii". Foarte tare urare! Viorel Ilișoi este un ziarist, însă eu nu prea am citit presă la viața mea, așa că nu auzisem de el. Cartea e formată din capitole fără legătura între ele și prezintă momente din viața profesională și personală a ziaristului botoșănean, care a lucrat pe la diferite gazete din Botoșani, Iași sau București. Omul scrie excepțional, mi-a mers la inimă. M-am săturat de autori constipați, m-am săturat să caut înțelesuri secrete printre rânduri, mi-e greață de filozofie ieftină. Cartea lui Viorel Ilișoi este exact ce-mi trebuia, iar omul ăsta e tare rău. O combinație între Venedikt Erofeev (bea la fel de mult ca în Moscova-Petuski, dar din fericire la un moment dat se lasă de băutură complet), Sergei Dovlatov (un ziarist rus de la care am citit două cărți superbe) și Charles Bukowski (Viorel Ilișoi trăiește prin tot felul de locuri sordide, e mereu la limita supraviețuirii, face cu plăcere gazetăria, dar parcă într-o lume mizeră demnă de benzile desenate. Din păcate nu vorbește mai deloc despre femei. Mi-ar fi plăcut să scrie despre acest aspect.). Desigur la toată combinația asta, se adaugă o mare doză de originalitate. Ilișoi chiar e talentat și știe să se pună în evidență.


Mă întreb dacă cele povestite de autor sunt 100% reale. Unele chestii sunt pur și simplu halucinante. Ceea ce se petrece în povestea care dă titlul cărții, întrece orice așteptare. Apoi mai avem povești de pe la diverse reportaje, din Galați-ul lipsit de apă caldă și căldură, tot felul de întâmplări cu oameni ciudați sau interesanți, multă sinceritate din partea autorului care adesea se autoironizează, relatând cu mult umor unele aspecte ale vieții sale. 


Se găsesc pe youtube tot felul de emisiuni unde apare Viorel Ilișoi, inclusiv un reportaj pe care jurnalistul l-a realizat despre Maria Lătărețu (am urmărit reportajul ăsta cu multă vreme în urmă, fără să fi auzit de Ilișoi. Seamănă la voce cu Grigore Leșe. Chiar am crezut că documentarul e realizat de Leșe). 


Recomandare călduroasă această carte. Mulțumesc pentru cadou, Eufrosin Potecă!

vineri, 9 aprilie 2021

Grădinița de copii

 În 1958 se înființa, la Ploiești, Grădinița nr 29, într-o casă construită în anii '30. Aflăm de pe wikipedia că în acel an, în fruntea statului nostru se afla tovarășul Ion Gheorghe Maurer. Anul 1958, părinții își duceau copiii la grădinița cu program prelungit, iar apoi plecau liniștiți către fabrici și uzine, pentru a clădi comunismul. Oare în acele vremuri copiii mai plângeau diminețile când erau lăsați în grija tovarășelor educatoare? Sau mergeau cu bucurie în sălile de clasă, dornici de joacă ori avizi să învețe o poezie nouă? Erau diferiți față de copiii zilelor noastre? Nu știm. Copiii de atunci sunt acum bunici, iar unii dintre ei cu siguranță au trecut pe lumea cealaltă. Generații și generații de copii au intrat în această grădiniță, până când imobilul a fost măcinat de timp și ruina l-a cuprins. Astfel l-am găsit în anul 2021, aflat la o plimbare prin Ploiești [ În căutarea unei curți de pe Strada Praga unde în 2008 am băut câteva beri cu doi prieteni din lumea virtuală (Watson și Hades se numeau pe internet). Curtea și localul nu au mai fost găsite, semn că fie s-a desfintat cârciuma, ori poate faptul de care amintesc nici nu s-a consumat vreodată, ci a fost doar în mintea mea. Nici de cei doi prieteni nu mai știu nimic.]

M-a impresionat Grădinița nr. 29. Am făcut o poză. Scurgerea iremediabilă a timpului. Ce se alege din noi? Boală, ruină, moarte. Nimic.


 

 

joi, 8 aprilie 2021

Despre un film estonian

de Zori de Zi 

Am vazut aseara un film. Pe HBO. Am inteles ca face parte dintr-o selectie de filme europene, evident premiate la festivaluri. S-ar putea chiar asa sa se cheme sectiunea, gen “festivalul filmelor europene”.

Titlul acestui film este cel mai nepotrivit titlu pe care ar fi putut sa il aiba, dar inteleg de ce, pentru ca se porneste de la o asa-zisa intriga. Sau cel putin asa incerc eu sa il justific. Filmul se numeste ‘’Adevar si dreptate’’ (‘Truth and Justice’ in engleza). Sau sa fie oare pentru ca personajele din el asta incercau sa faca, sa traiasca in adevar si dreptate? Him…

Mai tineti minte motivul comuniunii omului cu natura de la limba romana, atunci cand studiam opere literare ale autorilor nostri, fie ei poeti, scriitori ori dramaturgi sau poate culegatori de folclor? Ei bine, aceasta tema este undeva pe fundalul acestui film. Si arata bine. Avem o imagine de film la superlativ. Decorurile naturale in care se petrece actiunea sunt superbe. Dar cum altfel poate fi natura? Undeva in nordul tarilor baltice, desi ne-am gandi direct la o padure…tocmai mi-am dat seama ca apare si o problema de mediu – infiltarile de apa si ploile care lasa in urma apa care nu se scurge, zonele mlastionoase, acolo unde candva fusese o padure straveche de molizi falnici acum sunt terenuri arabile. 

Asa cum am vazut eu filmul, el este despre iubire, despre dorinta de a apartine si sensul vietii omului.

Este despre conflictul dintre generatii, despre sanatatea mentala, despre cat de grea poate fi viata uneori, de cat de grea este munca. Despre cum este sa nu existe un sistem de sanatate sau sa nu ai acces la el, despre educatia emotionala si rolul absolut de netagaduit sau stramutat al bisericii in viata omului – aici in special acela de judecator si partinitor al adevarului si dreptatii, despre diferentele de gen, despre abuzuri fizice si mai ales cele emotionale. Despre natura si ciclurile ei, face chiar si putina educatia financiara – asta cam in doua cadre si in general despre consecintele lipsei de educatie de orice fel si mai ales ale lipsei de iubire, este despre adaptare si inadaptare, despre adecvare si inadecvare, despre stereotipuri. Este despre familie si radacini, despre viata, nastere, tinerete, boala, batranete, moarte, saracie, bogatie.

Temele universale inca de la inceputul omenirii, probabil. 


Pentru mine, acest film este despre inceputuri. De aceea, consider ca este filmul cu cel mai nepotrivit titlu. Dar poate ma insel. 

duminică, 28 martie 2021

TRAMVAI

de Eufrosin Potecă
        
 De aproximativ șaptesprezece ani soarta a făcut ca eu să nu mai circul zilnic cu mijloacele de transport în comun de suprafață. Vreme de unsprezece ani am mers pe jos la muncă iar ulterior metroul a devenit mijlocul de transport utilizat frecvent. După cum bine știți, ca să călătorești cu metroul trebuie să plătești. Nu prea poți fenta sistemul. Și de ceva ani au și „badigarzi” prin trenuri care alungă fauna mai pestriță.
         Dar viața e ciclică, istoria se repetă și iată că într-o vineri dimineață, ducând copilul la școală, descopăr atârnat pe gratiile închise de la gura de metrou o foaie albă A4 pe care o mână grăbită a scris „PROTEST SPONTAN”. Murmur o înjurătură printre dinți și mă îndrept către tramvai (era prea târziu să mă mai întorc acasă să iau mașina și oricum era extrem de aglomerat). La tramvai nimic deosebit. Aglomerație în plină pandemie, viață măruntă. Doar că viața e mereu plină de surprize și în aceeași zi, în jurul orei 19:30 (pe când metroul era tot „grevat”) a trebuit să iau tramvaiul 27 de la capăt, de la Piața Unirii, spre casă. Am intrat în starea „UltraZen” adică „UEN” (de la englezescul when = când – când vine tramvaiul?). După vreun sfert de ceas a apărut și tramvaiul, obosit de fluxul mare de călători refugiați de la metrou pe care a trebuit să-i care toată ziua. Mă urc pe la penultima ușă, gâdil cititorul de titluri de călătorie cu gentilețe și acesta îmi zâmbește verde (mi-a luat un leu și treizeci de bani) și mă așez pe un scaun. De la ușa din spatele tramvaiului o voce puternic influențată de Bachus spune:
- E-e-e-e douășapte?
         Repetă întrebarea de vreo două ori, bâlbâindu-se, până cineva îi confirmă irefutabilul adevăr. Îl simt urcând treptele dar nu mă întorc să-l văd. După timbrul vocii, după gradul avansat de ebrietate, după cuvintele bâlbâite și deșirate pare a fi un „om al străzii”. E adevărat că port mască, e adevărat că am un miros foarte slab dezvoltat, dar totuși nu vine nici un iz de om al străzii. Ciudat.
         Tramvaiul se pune în mișcare. În doar câteva secunde se aude din nou întrebarea:
- E-e-e-e dou-douășapte?
         O voce de femeie tânără și cumsecade îi răspunde:
- Da. E douăzeci și șapte.
- Îh?
- E douăzeci și șapte! spune mai tare vocea feminină.
- Aaaa!
         Suntem în dreptul Patriarhiei Române.
- E-e-e d-d-d-douășapte?
- Da! E tramvaiul douăzeci și șapte! îi răspunde tare, dar cu bunăvoință vocea feminină.
- Ăsta m-merge în Ferentari? Ăăăăă …. Nu! Îîîîî ….. M-merge în Sălăjan?
         Cineva spune că „Da”, un „Da” timid, nu ca cel de la Starea Civilă.
- Ă-ă-ă-ă-ăsta e douășapte? Îîîîîî ..... Dumnezeu cu mila….
         O vreme e liniște. Tramvaiul trece pe lângă Gramont, Parcul Carol, Engie. Lume urcă, lume coboară dar tramvaiul nu e aglomerat. Pe la Budapesta se mai aude din nou:
- E-e-e douășapte? Dumnezeu cu mila …..
         Nu mai răspunde nimeni. Mă uit pe geam precum un proaspăt sosit în acest oraș. După ani petrecuți în tunel e frumos să privești orașul. „Bucureștiul mutilat”. Case vechi cu arhitectură frumoasă dar în stare avansată de degradare, înghesuite șmecherește de clădiri moderne, pătrățoase, hidoase, ce parcă le scuipă coji de semințe pe acoperișurile ce stau sa să se destrame. Plombe false de aur în gura cu dinți stricați a lui Gore Pîrgu.
         Pe Dudești, în dreptul policlinicii Vitan, se aude:
- U-u-unde suntem? La Gara de Nord? Ăăăăă ……..
         Vocea unei femei de vreo 57 de ani îi răspunde binevoitor:
- Suntem la Policlinica Vitan.
- U-u-u-unde? C-cum am ajuns eu aici?!?
- Păi așa te-ai suit în tramvai.
         Văzând că e rost de conversație bărbatul turmentat continuă:
- E-e-e-e douășapte?
- Da! E douășapte!
- E-e-e-eu merg în Sălăjan! M-m-m-mai e?
- Da! Cobori la Ambrozie. Cobori odată cu mine.
- C-c-cobor … ? E-e-e douășapte?
- Da! Cobori cu mine odată dacă ești cuminte!
         În fața mea sunt doi bărbați de vreo 65 de ani pe care îi simt zâmbind pe sub măști. Zâmbesc și eu. Nu ai parte de personaje așa pitorești călătorind cu metroul.
- Câ-câ-câ-cât mai e? M-m-mai e mult?
- Mai sunt cinci stații, răspunde femeia binevoitoare.
- D-d-d-da’ unde suntem?
- Suntem la Mihai Bravu. Urmează Dristor, la piață la Râmnic, Voluntari și Ambrozie. Cobori cu mine.
- E-e-e-eu merg la L-l-l-lotrioara.
         O altă voce feminină, cam de același leat cu prima spune:
- Păi e aproape de Ambrozie.
-  Da, coboară cu mine, întărește prima femeie.
         Semaforul simte primăvara și înverzește. Tramvaiul trece de Primăria Sectorului 3 (fosta școală Constantin Bosianu – monument istoric declasificat parțial – altă „plombă”), traversează intersecția.
- U-u-unde suntem?
- La Dristor, uite Mecdonalț….
- Îîîî …. a-a-a-a-a-a ….
         Tramvaiul se pune în mișcare.
- Îîîî …… mă-sa-n cur, mă-sa-n cur, îîîîî, claus vernis iohanis, mă-sa-n cur, …. îîîîî ……. .
         Liniște. Tramvaiul se târăște alene, parcă cu greutate, pe șinele deformate ce-l fac să se zdruncine din toate încheieturile.
- Îîîîî …. mă-sa-n cur, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis, claus vernis iohanis și cheliosul ăla, îîîîî, mă-sa-n cur….. .
         Cele două femei discută calm și discret. Unul dintre bărbații din fața mea deschide discuția despre greva de la metrou și își etalează toate cunoștințele în materie în forță:
- Mare porcărie greva asta! Pai cum domne? Ăștia știi ce salarii au? O sută șaișcinci de milioane! Unii cu sporuri au chiar trei sute de milioane! Ăștia sunt! Metrorex și ăia din ministere, cele mai mari salarii din România! A dat la TV!
- Îîîî …. Claus vernis iohanis și c-c-cum îi z-zice lu’ cheliosu’ ăla?
- Arafat, îl ajută o voce discretă.
- A-a-arafat! Mă-sa-n cur! Dumnezeu cu mila!
         Maghernițele de la Piața Râmnicu Sărat se vad pe partea stângă.
- U-u-u-unde suntem?
- La piață, la Râmnicu Sărat!
- La piață?!?!? Păi de ce? La Obor??
- La Râmnicu Sărat! La piață! Unde te trimite nevastă-ta la cumpărături, îi răspunde prima femeie.
- M-m-m-mai avem mult? E-e-e-eu m-merg la metrou.
- La metrou? La Nicolae Grigorescu? Păi n-ai zis la Lotrioara?
- L-l-la metrou ….. E-e-e-e peco acolo ….
- Atunci cobori la o stație după mine.
- Nu, spuse a doua femeie, la a doua stație e Ilioara. Încă una mai trebuie până la Grigorescu.
- Îîîî … Dumnezeu cu mila! U-unde suntem?
- La Voluntari. Eu cobor la piață la Ambrozie …
- L-l-la piață?!?!? E-eu nu cobor la piață! Ce piață?
- La Ambrozie! Mai mergi o stație și cobori!
- Ba nu! Mai merge două până la Grigorescu, spuse a doua femeie. Prima e Ilioara.
- D-d-d-dumnezeu cu mila!
         Prima femeie coboară la Matei Ambrozie – Fizicienilor. Tramvaiul se pune în mișcare. Pe partea stângă se vede un Lukoil.
- Îîîîî …. P-p-p-peco! Î-îmi aduc aminte!
         Mă ridic de pe scaun și mă îndrept către ușă. Mă uit pentru prima oară către spatele tramvaiului. Pe ultimul scaun, un tânăr de aproximativ treizeci – treizeci și unu de ani, se sprijină într-o sticlă de 750 ml de Timișoreana pe trei sferturi plină. E bine îmbrăcat: șapcă neagră, geacă de fâș, tricou, blugi, adidași, curățel. Are o sacoșă mare de Mega pe post de bagaj. Tramvaiul oprește în stație la Ilioara. Cobor pe la penultima ușă și pornesc spre coada tramvaiului. Trecând pe lângă ultima ușa apăs pe buton facilitând astfel pogorârea lui „D-d-dionisos” din douășapte. E douășapte?
         Dumnezeu cu mila!

vineri, 19 februarie 2021

[Inca o] Experienta Covid

de Hortensia Ionescu

 Daca ar fi sa spun cate ceva despre mine, as zice ca sunt un om cu frica lui Dumnezeu. Cuminte. Cu Minte, as glumi, probabil. 30+ bine, familie, casa, copii, job in multinationala. N-as adauga tipic, pentru ca lumea de azi e foarte diversa si e destul de dificil sa mai identifici un tipar asa usor.

Martie 2020 m-a prins intr-un moment de bine al familiei. Toata lumea sanatoasa, Tata stand la casa de la tara a socrilor, baietii bine, la gradinita, eu lucrand uneori si de acasa si bucurandu-ma de asta, iar Omul fiind fericit predand studentilor niste notiuni pe care le-as intelege doar daca as relua clasele 5-12 la un profil foarte tehnic.  

Cand ni s-a spus de la birou ca nu numai putem, dar suntem obligati sa lucram de acasa, deja presiunea a inceput sa creasca. Modul in care s-a comunicat in zilele alea m-au facut sa ma trezesc in mijlocul noptii si sa adorm rugandu-ma sa nu ajunga si la noi.

Imediat cand s-a anuntat ca nu mai avem voie sa iesim afara, am decis ca este mai bine sa renuntam la confort si sa alegem libertatea de a iesi afara in propria curte, la tara. Impreuna cu Bunicii ne-am retras la 35 de kilometri de Bucuresti, intr-o casa cu doua camere si cu 3000 de mp de curte, in care am stat pentru o perioada 6 si chiar 7 persoane. Natura si libertatea de miscare in siguranta in propria gradina, plus munca fizica din gradina si stabilitatea job-ului au avut  efectul de a calma toata tensiunea acumulata in Bucuresti.

Imi aduc aminte cu mare drag de sesiunile de dat cu sapa de dimineata, inainte de birou, de munca din casa, unde era cald, stiind ca baietii sunt afara, bine imbracati, sub supravegherea atenta a Bunicilor, de plimbarile incognito prin spatele gradinilor pana la gara, pe sinele pline de buruieni cat mine, si de toate plantele pe care le-am vazut inviind in cele trei luni pe care le-am petrecut acolo.

Conectarea la natura are darul de a egaliza incordarea zilelor pline de intalniri si planificari.

Parte din experienta Covid a fost si modul in care a fost abordata intreaga situatie de compania la care lucrez. Am simtit in perioada aceea ca in mijlocul furtunii corabia e sigura, nu m-am simtit in pericol niciun moment. S-au facut eforturi imense sa ne mentinem sanatatea mentala si productivitatea in perioada aia, si rezultatele s-au vazut cu varf si indesat si pe bursa. Dar cel mai mult m-am bucurat ca am fost cu totii Oameni, si nu am simtit niciun moment ca sunt doar o mica piesa de puzzle intr-o imagine imensa.

Eliberarea din Mai a insemnat intoarcerea treptata la viata din Bucuresti, cu distantarea sociala, masti si dezinfectant pe toate suprafetele. Am avut mare noroc cu gradinita particulara care a facut toate eforturile sa poata primi copiii chiar si cand au fost inchise gradinitele de stat, si asa am reusit sa gasim un echilibru in statul acasa, munca, apropiere.

Perioadele in care totusi au trebuit sa stea acasa copiii au fost mai mult ca o vacanta bine-venita pentru ei si o bucurie pentru mine, pentru ca am reusit sa impac destul de bine lucrul cu activitatile cu copiii.

Constanta perioadei Martie – Decembrie a fost vizitarea zilnica a Monitorizare Coronavirus - Casa Jurnalistului, singura pagina care mi-a oferit informatia relevanta pentru ce se intampla in tara. Numerele acelea au insemnat ceva pentru mine pana in momentul in care cercul s-a apropiat mai mult si mai mult, si pana ce in sfarsit am luat si eu de la Tata.

Cum am aflat ca Tata este pozitiv am plecat de acasa, casa socrilor din Bucuresti fiind de data asta salvatoarea. Am stat singura fara sa ies din casa trei saptamani, vazandu-ma cu colegii pe Teams si cu familia pe Zoom, vorbind la telefon cu Tata care a avut si perioade in care s-a simtit rau, si folosindu-mi timpul cat m-a lasat mai bine boala.

Discutiile cu doctorii de dupa Covid m-au facut sa imi dau seama ca am simtit real, destul de redus, doar unul din posibilele efecte negative. Toata perioada am resimtit teribil o lene si o dificultate in a gandi pe care nu am mai intalnit-o pana acum. Si cand am facut efort am simtit ca aerul intra pe nari si ajunge direct in creier. In rest, ii multumesc lui Dumnezeu ca am scapat cu bine, si Tata si eu.

De pe 22 decembrie, cand s-a terminat perioada de izolare completa, m-am simtit complet eliberata de Covid. Nu mai stiu cate cazuri sunt in Bucuresti si in Romania, si aflu despre stari de urgenta si ce se intampla in lume doar de la colegii din alte tari.  

In cateva zile se implineste un an de la debutul pandemiei, un an in care simt ca am trait cat in alti 5 si in care am realizat mai multe si mai bine. Am crescut.

Si apropierea asta fortata de mine si de ai mei a avut darul de a-mi arata ca importante si necesare sunt extrem de putine.

La fel ca si la povestile despre nastere, fiecare poveste Covid e unica. Daca nu ai scris deja una, hai sa continuam discutia in comentarii!

luni, 8 februarie 2021

Grigori Slujitel - Zilele lui Savelie

 


Țara autorului : Rusia

Titlul original :Дни Савелиa
 
Anul publicării : 2018

Ediția în limba română : Humanitas Fiction, Raftul Denisei

Număr de pagini : 279
 
Nota Nopți și Zile Blog : 7

 

 

 

 

Savelie este un motan născut pe străzile Moscovei, iar prima lui casă este o cutie de banane Chiquita. Apoi este adoptat de tot felul de oameni, prilej pentru cititor de a se familiariza cu viața zilelor noastre în capitala Imperiului Rus. O carte interesantă, însă nu una originală (iubitorii literaturii cu siguranță au apreciat mai mult Natsume Soseki - Eu, motanul). Mi-a plăcut, dar parcă nu am simțit în ea spiritul rusesc care răzbate din alte atâtea scrieri. Un roman modern, mai occidental. Descrie bine Moscova zilelor noastre, atât de pestriță. Dintre toți stăpânii lui Savelie cei mai meseriași mi s-au părut kîrghizii, cum se sfătuiau la Burger King, purtând pe cap celebrele  coroane de carton. Ionescu spune că e o carte tristă până la urmă. Da, e tristă. Nu așa e și viața omului? Autorul, Grigori Slujitel, cântă prin restaurantele moscovite. E chiar talentat. Să-l ascultăm și noi, cu piesa mea preferată de la Queen.  Citiți cartea. Merită. Fără a fi o capodoperă, e ușoară, plăcută și interesantă.

duminică, 31 ianuarie 2021

Fettuccine cu creveți

 Într-o zi a venit prietenul meu Răzvan în vizită. În mână avea o plasă din care a scos o sticlă pe care mi-a întins-o spunând: "Ți-am adus un vin, am dat 85 de lei pe el.". Am căutat imediat pe google ca să văd dacă spune adevărul și așa era. M-am bucurat. Chardonnay Barrique David, Crama Viișoara. Ediție limitată, 1500 de sticle. Deobicei asociem vinurile la mâncare, dar la un asemenea vin trebuia asociată mâncarea la el. M-am gândit să prepar paste cu creveți. Am luat fettuccine, pentru că sună mai snob decât penne. Am căutat pe net rețete de fettuccine cu creveți, dar parcă nu mă încânta niciuna. Așa că am gătit după capul meu. În acorduri de muzică de pe spotify. Am găsit un playlist de 94 de piese care se numește "Șlagăre românești & Epoca de aur". Asta mă relaxează la maxim. Să trag creveți la tigaie și să ascult Angela Similea - Să mori de dragoste rănită.


Rețeta mea este simplă și de efect. Într-o zi i-am prezentat rețetele mele Șefului Paul, iar acesta a zis: "Grasule, ce faci tu e mâncare de porci! Într-o zi am să te învăț să gătești cu adevărat.". Așadar, luați rețeta ca atare, pentru o seară de vineri în familie este fantastică. Se face astfel: 1.trageți creveții decorticati la tigaie (400-500 grame) alături de ceapă în ulei de măsline, spre final am pus si 3 căței de usturoi tăiați în feliuțe; 2.fierbeți 400 ml de smântână lichidă de gătit în care puneți 200 grame de gorgonzola (ăsta e sosul) ;  3.fierbeți pastele; 4.mixați produsele de la punctele 1,2 și 3, adăugați piper proaspăt măcinat și oregano. Eu pe deasupra am mai pus și padano ras. 


Rețeta a completat foarte bine vinul, care a fost excepțional. O masă peste medie. Împreună cu muzică de calitate și voie bună. 


Creveți trași la tigaie în timp ce ascultam Angela Similea

Paste și vin