Ce cumpărăm de fapt? Un ambalaj. Aţi cumpăra o cutie de lapte făcută dintr-un carton oribil pe care scrie doar lapte? Nu. Nici eu. Ne dorim cutii de lapte cu văcuţe şi munţi. Mai cumpărăm şi brandul de asemenea. Eu dacă mâine încep să produc pantofi din piele şi le pun numele Nopţi şi Zile, iar la un preţ mai mare Adidas produce acelaşi tip de pantof dar dintr-un material inferior, păi toată lumea va cumpăra Adidas. În capitalism e important să păcăleşti cumpărătorul şi să-i vinzi un rahat frumos ambalat. Calitatea nu e aşa importantă, important e să-l faci pe om să creadă că produsul tău e de calitate.
Săptămâna americană la Lidl. Ambalaje frumoase care-ţi iau ochii. Statuia Libertăţii pe cutii. Un cadou pe care Franţa l-a făcut Statelor Unite. Pizza Hawaii. Însuşi numele este o importantă stratagemă de marketing. Produsul în sine nu are niciun gust. E doar o conservă ce nu are părţi comune cu pizza. Am mâncat juma-juma cu Bella, ciobănescul german. Chicken Fingers, adică degete de pui. Tacâmuri? Probabil. Ceva tocat şi omogenizat pus într-un aluat. Pe deasupra are şi un sos de mango, în speţă ceva amidon cu aromă chimică sau otravă pentru şobolani. Nevastă'mea face nişte degete d'astea de pui mult mai bune şi foloseşte doar piept de pui, nu creste de cocoş tocate. Bine. O să întrebaţi de ce cumpăr toate astea. De prost. D'aia le cumpăr.
joi, 30 ianuarie 2014
marți, 28 ianuarie 2014
Matthew Quick - Scenariu pentru happy-end
Pat revine acasă după ce a petrecut vreme îndelungată la sanatoriul de boli psihice. Îi este dor de nevastă'sa, însă ştie că momentan sunt separaţi. Nu prea îşi mai aminteşte ce s-a întâmplat în trecut şi nici câtă vreme a stat la sanatoriu. Este suporter înfocat al echipei de fotbal american Philadelphia Eagles, probabil echipa cu cei mai răi suporteri din NFL. Face zilnic ore întregi de exerciţii de forţă, merge la psihiatru, citeşte romane clasice precum Marele Gatsby sau De veghe în lanul cu secară, petrece timpul cu prietenii şi fratele său susţinându-i pe Eagles din faţa televizorului ori de pe stadion, o întâlneşte pe Tiffany care nu prea este bine nici ea la cap, încearcă să stabilească o legătură cu tatăl său, îşi notează ceea ce face într-un caiet. Îşi vede propria viaţă ca pe un film si speră din tot sufletul să aibă happy-end, adică să se împace cu soţia. În original titlul cărţii este The Silver Linings Playbook, succesiune de cuvinte pe care google translate nu o poate traduce.
Mi-a plăcut mult cartea. Este o poveste frumoasă scrisă de un antrenor de fotbal şi basket, ghid în Ecuador şi Peru. Aşa este prezentat Quick de către Editura Polirom. O carte romantico-tragico-comică scrisă într-un stil modern, direct, facil pentru cititor. Literatură de consum deosebit de plăcută. În ziua în care am terminat cartea am urmărit şi ecranizarea romanului. Filmul m-a dezamăgit profund. Nu respectă absolut deloc cartea şi are tot felul de inovaţii hollywoodiene care mie nu mi-au plăcut. Ajungem încă o dată la concluzia că trebuie să citim cartea şi nu să vedem filmul. Cel mult să vedem filmul după ce am citit cartea.
Mi-a plăcut mult cartea. Este o poveste frumoasă scrisă de un antrenor de fotbal şi basket, ghid în Ecuador şi Peru. Aşa este prezentat Quick de către Editura Polirom. O carte romantico-tragico-comică scrisă într-un stil modern, direct, facil pentru cititor. Literatură de consum deosebit de plăcută. În ziua în care am terminat cartea am urmărit şi ecranizarea romanului. Filmul m-a dezamăgit profund. Nu respectă absolut deloc cartea şi are tot felul de inovaţii hollywoodiene care mie nu mi-au plăcut. Ajungem încă o dată la concluzia că trebuie să citim cartea şi nu să vedem filmul. Cel mult să vedem filmul după ce am citit cartea.
duminică, 26 ianuarie 2014
La dispensar
Mă aşez pe un scaun în sala de aşteptare a dispensarului. Mai am cinci persoane în faţă până îmi vine rândul, majoritatea bătrâni. Scot o carte din sacoşă şi mă apuc de citit. Am venit pentru un control de rutină, aşa că nu îmi este frică şi mă concentrez asupra cărţii care îmi place foarte mult. După o vreme îmi ajunge la urechi o discuţie, iar curiozitatea mă face să las cartea din mână şi să ascult cu atenţie la ce se vorbeşte.
- N-aţi venit şi cu soţul?, întreabă o femeie.
- Nu, că nu poate merge. N-am cum să-l aduc, răspunde altă femeie.
Amândouă au în jur de 65 de ani. Cea care a întrebat este aranjată, cochetă pentru vârsta ei. Cea care a răspuns nu este aşa aranjată, dar nu vădeşte nici sărăcie.
- Dar ce are?, se interesează o a treia femeie.
- Are infecţie la picior. Nu mai poate merge deloc. Are necroză, răspunde femeia al cărei bărbat nu se poate deplasa. Îi pare bine că-şi poate spune păsul, intră în detalii.
Eu mă gândesc ce înseamnă necroză, iar femeia cochetă parcă îmi citeşte gândurile, etalându-şi cunoştinţele fără ca nimeni să o roage acest lucru.
- Doamne! Necroză. Adică nu i se mai irigă ţesutul deloc. Ală e ţesut mort, spune ea.
- Da. Şi nici nu vrea să meargă la doctor. Zice că-i este frică. Îi mai dau eu cu betadină, spune femeia cu omul bolnav.
Eu am băgat cartea la loc în sacoşă şi sunt din ce în ce mai interesat. Sunt numai ochi şi urechi. Mă întreb ce e aia betadină. Ascunsă în spatele dulapului ce conţine fişele medicale ale tuturor pacienţilor, asistenta medicală se bagă în vorbă, adresându-se femeii cu problema.
- Să ştiţi că nu este bine să-i daţi cu betadină prea mult. Betadina arde ţesutul. Arde şi ţesutul bun.
Femeia cu betadina intră în cabinetul doctorului şi peste sala de aşteptare se aşterne liniştea. Nu mai citesc. Privesc pereţii şi găsesc un tablou 3D cu sistemul digestiv. Începe cu cavitatea bucală, adică gura, şi se termină cu anusul, adică gaura curului sau găoaza. Pe un alt perete este o listă de preţuri cu tot felul de intervenţii gen Ecografie Doppler artere carotide şi vertebrale. Preţurile sunt piperate. Iese femeia, iar ceilalţi pacienţi, inclusiv eu, sunt foarte curioşi.
- Mi-a dat trimitere la chirurg. Nu ştiu cum să-i spun, că nu o să vrea să meargă.
- Păi ce? Îi este frică?
- Da. Îi este frică când aude de chirurg.
Când eram mic mi-era frică de doctor, dar credeam că atunci când voi fi mare această teamă se va risipi. Nicidecum. O am în prezent şi probabil o să o am toată viaţa. La fel se întâmplă şi cu acest bărbat bătrân, soţul femeii.
- Păi da. Că aşa sunt bărbaţii, spune femeia cea cochetă.
Îmi dau ochii peste cap. Am auzit de zeci de ori această replică venită din partea femeilor.
- Păi nu-i spuneţi, doamnă! Nu-i ziceţi că merge la chirurg. Îi ziceţi că e doar un consult, intervine altă femeie.
- Să nu-i spun?
- Păi da, păcăliţi-l.
- Da. Aşa am să fac.
Fericită că a găsit o soluţie de a-şi duce bărbatul la chirurg, femeia începe să povestească, uitând că o aşteaptă acasă cineva la pat, care nu se poate deplasa. Cu siguranţă s-a săturat de îngrijitul unui bolnav, îşi doreşte şi ea societate, discuţie, antren.
- Eu pe timpuri am lucrat la Electroaparataj. Şi mi-am prins mâna la maşina de ştanţat.Ia uitaţi cum am degetul ăsta. M-a dus la chirurgie şi le-am zis că sunt femeie şi arăt urât fără deget, să nu mi-l taie. Şi până la urmă mi l-a cusut.
Fiecare din femeile prezente în sala de aşteptare relatează o întâmplare din timpul unei operaţii. Niciuna dintre ele nu a avut teamă. Toate au fost curajoase şi au suportat bine. Eu deja mă gândesc la alte chestii. Electroaparatajul a fost falimentat cu ani în urmă. Într-un final au dărâmat uzina din temelie. Pe acel loc acum este un magazin Kaufland. Lumea săracă a oraşului vine aici şi mănâncă un meniu de mici cu 5 lei. Lângă Kaufland se pune temelia pentru un nou Mall. Aştept cu nerăbdare acest Mall construit pe locul Electroaparatajului, uzină la care am făcut în facultate practică vreme de 4 ani, 3 săptămâni în fiecare vară . E ceva simbolic. E ca şi cum capitalismul a învins comunismul.
Încă ceva. Asistenta medicală poartă halat de molton. E ceva clasic pentru personalul medical. Întotdeauna m-am întrebat dacă angajaţii vin cu aceste accesorii de acasă sau sunt distribuite gratuit de la Ministerul Sănătaţii pentru personalul ce deserveşte în spitalele ţării.
- N-aţi venit şi cu soţul?, întreabă o femeie.
- Nu, că nu poate merge. N-am cum să-l aduc, răspunde altă femeie.
Amândouă au în jur de 65 de ani. Cea care a întrebat este aranjată, cochetă pentru vârsta ei. Cea care a răspuns nu este aşa aranjată, dar nu vădeşte nici sărăcie.
- Dar ce are?, se interesează o a treia femeie.
- Are infecţie la picior. Nu mai poate merge deloc. Are necroză, răspunde femeia al cărei bărbat nu se poate deplasa. Îi pare bine că-şi poate spune păsul, intră în detalii.
Eu mă gândesc ce înseamnă necroză, iar femeia cochetă parcă îmi citeşte gândurile, etalându-şi cunoştinţele fără ca nimeni să o roage acest lucru.
- Doamne! Necroză. Adică nu i se mai irigă ţesutul deloc. Ală e ţesut mort, spune ea.
- Da. Şi nici nu vrea să meargă la doctor. Zice că-i este frică. Îi mai dau eu cu betadină, spune femeia cu omul bolnav.
Eu am băgat cartea la loc în sacoşă şi sunt din ce în ce mai interesat. Sunt numai ochi şi urechi. Mă întreb ce e aia betadină. Ascunsă în spatele dulapului ce conţine fişele medicale ale tuturor pacienţilor, asistenta medicală se bagă în vorbă, adresându-se femeii cu problema.
- Să ştiţi că nu este bine să-i daţi cu betadină prea mult. Betadina arde ţesutul. Arde şi ţesutul bun.
Femeia cu betadina intră în cabinetul doctorului şi peste sala de aşteptare se aşterne liniştea. Nu mai citesc. Privesc pereţii şi găsesc un tablou 3D cu sistemul digestiv. Începe cu cavitatea bucală, adică gura, şi se termină cu anusul, adică gaura curului sau găoaza. Pe un alt perete este o listă de preţuri cu tot felul de intervenţii gen Ecografie Doppler artere carotide şi vertebrale. Preţurile sunt piperate. Iese femeia, iar ceilalţi pacienţi, inclusiv eu, sunt foarte curioşi.
- Mi-a dat trimitere la chirurg. Nu ştiu cum să-i spun, că nu o să vrea să meargă.
- Păi ce? Îi este frică?
- Da. Îi este frică când aude de chirurg.
Când eram mic mi-era frică de doctor, dar credeam că atunci când voi fi mare această teamă se va risipi. Nicidecum. O am în prezent şi probabil o să o am toată viaţa. La fel se întâmplă şi cu acest bărbat bătrân, soţul femeii.
- Păi da. Că aşa sunt bărbaţii, spune femeia cea cochetă.
Îmi dau ochii peste cap. Am auzit de zeci de ori această replică venită din partea femeilor.
- Păi nu-i spuneţi, doamnă! Nu-i ziceţi că merge la chirurg. Îi ziceţi că e doar un consult, intervine altă femeie.
- Să nu-i spun?
- Păi da, păcăliţi-l.
- Da. Aşa am să fac.
Fericită că a găsit o soluţie de a-şi duce bărbatul la chirurg, femeia începe să povestească, uitând că o aşteaptă acasă cineva la pat, care nu se poate deplasa. Cu siguranţă s-a săturat de îngrijitul unui bolnav, îşi doreşte şi ea societate, discuţie, antren.
- Eu pe timpuri am lucrat la Electroaparataj. Şi mi-am prins mâna la maşina de ştanţat.Ia uitaţi cum am degetul ăsta. M-a dus la chirurgie şi le-am zis că sunt femeie şi arăt urât fără deget, să nu mi-l taie. Şi până la urmă mi l-a cusut.
Fiecare din femeile prezente în sala de aşteptare relatează o întâmplare din timpul unei operaţii. Niciuna dintre ele nu a avut teamă. Toate au fost curajoase şi au suportat bine. Eu deja mă gândesc la alte chestii. Electroaparatajul a fost falimentat cu ani în urmă. Într-un final au dărâmat uzina din temelie. Pe acel loc acum este un magazin Kaufland. Lumea săracă a oraşului vine aici şi mănâncă un meniu de mici cu 5 lei. Lângă Kaufland se pune temelia pentru un nou Mall. Aştept cu nerăbdare acest Mall construit pe locul Electroaparatajului, uzină la care am făcut în facultate practică vreme de 4 ani, 3 săptămâni în fiecare vară . E ceva simbolic. E ca şi cum capitalismul a învins comunismul.
Încă ceva. Asistenta medicală poartă halat de molton. E ceva clasic pentru personalul medical. Întotdeauna m-am întrebat dacă angajaţii vin cu aceste accesorii de acasă sau sunt distribuite gratuit de la Ministerul Sănătaţii pentru personalul ce deserveşte în spitalele ţării.
joi, 23 ianuarie 2014
Alina Nedelea - Şoseaua Căţelu 42
Există pe youtube un filmuleţ cu lansarea acestei cărţi la Gaudeamus 2012. Vă invit să-l căutaţi şi să o vedeţi acolo pe Alina Nedelea. Printre altele, la respectiva lansare s-a spus că romanul se citeşte dintr-o suflare. Aşa am făcut şi eu. L-am citit dintr-o suflare, sperând să se termine mai repede şi să pot trece la o altă carte, pentru că Şoseaua Căţelu 42 nu mi-a plăcut absolut deloc. De ani buni nu am citit o carte care să mi se pară atât de slabă. Este scrisă pe un ton pueril, simplist, parcă aveam în faţă un blog oarecare scris de un cocalar care nu stăpâneşte prea bine exprimarea. Probabil Alina Nedelea îşi povesteşte viaţa, care nu are foarte multe lucruri ieşite din comun. Totuşi putea face cartea interesantă dacă apela la un specialist care să pună în pagina totul altfel. Alina creşte pe Şoseaua Căţelu (actuala Câmpia Libertăţii, adică strada care uneşte Bulevardul Basarabiei de Bulevardul Liviu Rebreanu), învaţă la Şcoala 69 (denumită în partea locului drept "şcoala de hoţi", o şcoală slabă în comparaţie cu Şcoala Generală 75 care se află la o distanţă de 200 metri), e marcată de sărăcia din comunism şi e mereu înfometată (descrie comunismul cu un sarcasm gratuit), în timpul liceului avortează de câteva ori, mai târziu joacă ruletă prin casinouri şi întreţine raporturi sexuale cu diverşi bărbaţi necunoscuţi pentru bani (adică se prostituează), intră la UNATC, emigrează în Italia. Multe românce au făcut ce a făcut ea şi multe o fac în continuare. Şi de asta nu m-a atras cartea, dar totuşi cred că un stil diferit de abordare ar fi făcut-o mai plăcută.
Am regăsit şi câteva inadvertenţe în roman. Autoarea spune că s-a născut pe 23 februarie 1975. Povesteşte despre ceremonia în care este făcută pionier şi spune că în ziua respectivă a explodat Cernobâlul, deci ne aflăm pe 26 aprilie 1986. Aşadar Alina avea 11 ani şi era în clasa a V a ! Nu e bine, pentru că pionier erai făcut în clasa a II a, nicidecum în clasa a V a. Apoi la pagina 119 spune că tocmai a împlinit 21 de ani, iar la pagina 120 la câteva zile după evenimentul de la pagina 119 spune că este anul 1995. Nu avea cum să aibă 21 de ani. Merge la Londra şi stă numai în magazine, iar la întoarcere se roagă să se prăbuşească avionul cu ea, pentru că nu e şi România o ţară la fel de frumoasă. Păi de unde ştie că Anglia e frumoasă dacă a vizitat doar magazinele? De asemenea nu cred că a făcut turism în România ca să ştie dacă e frumoasă sau nu. Mai aflăm din carte că a fost cea mai bună elevă din şcoală şi comandant pe unitate cu şnur albastru. Apoi prin liceu aflăm că a făcut mai multe avorturi, mai târziu se ia cu băutura, cu prostituţia. Păi e ciudat, pentru că deobicei comandanţii ăştia pe unitate erau copii deştepţi, învăţau puternic, mergeau la olimpiade, erau cuminţi. Comandanta noastră de unitate din şcoala unde am învăţat era o fată foarte sfioasă cu rezultate excelente. Cred că nu a făcut sex până la căsătorie. În sfârşit, astea sunt doar concepţii d'ale mele. De asemenea nu prea văd legătura între coperta cărţii şi conţinutul său.
Unele faze din carte chiar m-au scârbit profund. Scriitoarea probabil le-a văzut ca fiind amuzante. De exemplu merge Alina cu încă o prietenă la un bairam. Prietena ei se cacă şi observă că ori de câte ori trage apa nu se duce căcatul din WC. O cheamă pe Alina şi se gândesc ele două să ia căcatul şi să-l bage în geantă şi să plece cu el de acolo, ca să nu vadă şi alţii şi să râdă de respectiva prietenă. Pur şi simplu mizerabil! Cred că doar bolnavii psihic apreciază aşa literatură.
Cartea a avut şi ceva bun în ceea ce mă priveşte, pentru că am făcut o plimbare prin zona Şoseaua Căţelu. Mi-am amintit de locurile respective, am vizitat Şcoala 69 (actualmente s-a transformat în liceu), Şcoala 75, Biserica Căţelu. Am copilărit foarte aproape de această zonă şi m-am bucurat să o revăd. Pe pagina blogului de facebook găsiţi câteva poze. Am găsit chiar şi blocul de pe Şoseaua Căţelu nr. 42.
Am regăsit şi câteva inadvertenţe în roman. Autoarea spune că s-a născut pe 23 februarie 1975. Povesteşte despre ceremonia în care este făcută pionier şi spune că în ziua respectivă a explodat Cernobâlul, deci ne aflăm pe 26 aprilie 1986. Aşadar Alina avea 11 ani şi era în clasa a V a ! Nu e bine, pentru că pionier erai făcut în clasa a II a, nicidecum în clasa a V a. Apoi la pagina 119 spune că tocmai a împlinit 21 de ani, iar la pagina 120 la câteva zile după evenimentul de la pagina 119 spune că este anul 1995. Nu avea cum să aibă 21 de ani. Merge la Londra şi stă numai în magazine, iar la întoarcere se roagă să se prăbuşească avionul cu ea, pentru că nu e şi România o ţară la fel de frumoasă. Păi de unde ştie că Anglia e frumoasă dacă a vizitat doar magazinele? De asemenea nu cred că a făcut turism în România ca să ştie dacă e frumoasă sau nu. Mai aflăm din carte că a fost cea mai bună elevă din şcoală şi comandant pe unitate cu şnur albastru. Apoi prin liceu aflăm că a făcut mai multe avorturi, mai târziu se ia cu băutura, cu prostituţia. Păi e ciudat, pentru că deobicei comandanţii ăştia pe unitate erau copii deştepţi, învăţau puternic, mergeau la olimpiade, erau cuminţi. Comandanta noastră de unitate din şcoala unde am învăţat era o fată foarte sfioasă cu rezultate excelente. Cred că nu a făcut sex până la căsătorie. În sfârşit, astea sunt doar concepţii d'ale mele. De asemenea nu prea văd legătura între coperta cărţii şi conţinutul său.
Unele faze din carte chiar m-au scârbit profund. Scriitoarea probabil le-a văzut ca fiind amuzante. De exemplu merge Alina cu încă o prietenă la un bairam. Prietena ei se cacă şi observă că ori de câte ori trage apa nu se duce căcatul din WC. O cheamă pe Alina şi se gândesc ele două să ia căcatul şi să-l bage în geantă şi să plece cu el de acolo, ca să nu vadă şi alţii şi să râdă de respectiva prietenă. Pur şi simplu mizerabil! Cred că doar bolnavii psihic apreciază aşa literatură.
Cartea a avut şi ceva bun în ceea ce mă priveşte, pentru că am făcut o plimbare prin zona Şoseaua Căţelu. Mi-am amintit de locurile respective, am vizitat Şcoala 69 (actualmente s-a transformat în liceu), Şcoala 75, Biserica Căţelu. Am copilărit foarte aproape de această zonă şi m-am bucurat să o revăd. Pe pagina blogului de facebook găsiţi câteva poze. Am găsit chiar şi blocul de pe Şoseaua Căţelu nr. 42.
marți, 21 ianuarie 2014
Lene şi nesimţire
Nu am înţeles niciodată lenea combinată cu nesimţire care îl face pe român să parcheze cât mai aproape de uşa unui magazin. În multe cazuri (la fel şi în cel din imaginea de mai jos) am observat parcări ale magazinelor goale în jumătatea depărtată de uşă şi foarte aglomerate în apropiere de uşă, cu maşini parcate chiar în locuri nepermise, unde încurcă pe ceilalţi. Oameni care parchează pe locurile cu handicap deşi suferă doar de boala neamului prost, oameni care îşi lasă maşina fix în drum, fără să le pese de cum se descurcă semenii lor. Oameni egoişti, cu tupeu obraznic în sânge. Popor de dobitoci şi nesimţiţi. Oare este greu să mergi 100 de metri pe jos?
sâmbătă, 18 ianuarie 2014
Adam Johnson - Povestea lui Jun Do
Republica Populară Democrată Coreeană. Cea mai minunată ţară din lume. Jun Do creşte la orfelinatul "Lungile zile de mâine", al cărui director este chiar tatăl său. Este un băiat sârguincios şi dovedeşte asta în armată, în luptele din tunelurile aflate sub celebra zonă demilitarizată care desparte Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Avansează şi participă în misiuni de răpire a cetăţenilor japonezi. Apoi e dat la şcoală, învaţă limba engleză, ajunge telegrafist pe un vas de pescari, iar mai târziu pleacă într-o misiune diplomatică în ţara duşmană, Statele Unite ale Americii. Aici se schimbă ceva, iar Jun Do nu se mai întoarce acelaşi. Aceasta este prima parte a romanului, numită Biografia lui Jun Do. Partea a doua a cărţii, numită Confesiunile Comandantului Ga este o imensă surpriză. Este un fel de Talentatul Domn Ripley pe fundalul Coreei de Nord. Acţiunea te lasă fără suflare şi este expusă cititorului din mai multe unghiuri. Povestesc pe rând un anchetator de la Divizia 42, naratorul care îl urmăreşte îndeaproape pe Comandantul Ga şi, nu în ultimul rând, difuzorul pe care orice cetăţean al celei mai minunate ţări din lume îl ascultă în propria casă, la metrou sau în atelierul de lucru.
O carte subtilă, metaforică, o poveste plină de culoare care descrie într-un mod aparte viaţa nenorocită din Coreea de Nord. Iubitul Conducător, Kim Jong-il este unul dintre personaje. Cartea este presărată de momente deosebit de pitoreşti. Să dăm câteva exemple. Marinarii unei nave de pescuit aparţinând RPDC găsesc în apele internaţionale sute de pantofi de sport Nike, probabil dintr-un container căzut în mare. Îi pescuiesc şi îi pun la uscat pe întregul vas. La un moment dat avem imaginea unui marinar purtând doi Nike desperecheaţi de culori diferite. Un alt frumos tablou regăsim în micuţul apartament cu o cameră dintr-un oraş de provincie, cu Jun Do şi o femeie îmbrăcată într-o rochie galbenă. Sexualitatea se află în natura umană, aşa că întâlnim sexualitate chiar şi la nord coreeni. Imagini triste dar frumos zugrăvite găsim şi la Phenian, unde se petrece a doua parte a cărţii. Din casele mahărilor de pe deal probabil se vede frumos oraşul în care luminile sunt stinse pe rând, pentru economie. Întreg oraşul doarme cufundat în beznă, iar în buncărele aflate la mare adâncime se petrec întâmplări pe care cetăţeanul de rând nu ar dori să le trăiască.
Avem de a face cu o carte de ficţiune, dar sunt sigur că descrie cât se poate de real situaţia RPDC. Adam Johnson a dat dovadă de genialitate, portretizând o lume dominată de frică din care răzbate dragostea şi curajul unui personaj aparte, Jun Do care de acum face parte din personajele celebre şi iubite ale literaturii universale. Premiul Pulitzer 2013. Probabil în viitor vom avea o ecranizare foarte premiată după această carte. Un roman pe care l-am început în noaptea de Anul Nou şi care are şansele să fie cartea anului 2014 în topul meu personal. Aşă am păţit cu cartea începută la Revelionul 2011, a devenit cartea anului.
O carte subtilă, metaforică, o poveste plină de culoare care descrie într-un mod aparte viaţa nenorocită din Coreea de Nord. Iubitul Conducător, Kim Jong-il este unul dintre personaje. Cartea este presărată de momente deosebit de pitoreşti. Să dăm câteva exemple. Marinarii unei nave de pescuit aparţinând RPDC găsesc în apele internaţionale sute de pantofi de sport Nike, probabil dintr-un container căzut în mare. Îi pescuiesc şi îi pun la uscat pe întregul vas. La un moment dat avem imaginea unui marinar purtând doi Nike desperecheaţi de culori diferite. Un alt frumos tablou regăsim în micuţul apartament cu o cameră dintr-un oraş de provincie, cu Jun Do şi o femeie îmbrăcată într-o rochie galbenă. Sexualitatea se află în natura umană, aşa că întâlnim sexualitate chiar şi la nord coreeni. Imagini triste dar frumos zugrăvite găsim şi la Phenian, unde se petrece a doua parte a cărţii. Din casele mahărilor de pe deal probabil se vede frumos oraşul în care luminile sunt stinse pe rând, pentru economie. Întreg oraşul doarme cufundat în beznă, iar în buncărele aflate la mare adâncime se petrec întâmplări pe care cetăţeanul de rând nu ar dori să le trăiască.
Avem de a face cu o carte de ficţiune, dar sunt sigur că descrie cât se poate de real situaţia RPDC. Adam Johnson a dat dovadă de genialitate, portretizând o lume dominată de frică din care răzbate dragostea şi curajul unui personaj aparte, Jun Do care de acum face parte din personajele celebre şi iubite ale literaturii universale. Premiul Pulitzer 2013. Probabil în viitor vom avea o ecranizare foarte premiată după această carte. Un roman pe care l-am început în noaptea de Anul Nou şi care are şansele să fie cartea anului 2014 în topul meu personal. Aşă am păţit cu cartea începută la Revelionul 2011, a devenit cartea anului.
miercuri, 15 ianuarie 2014
Pâine semipreparată
Aţi fost vreodată într-un magazin Lidl? Dacă da, cu siguranţă aţi observat sectorul de pâine care oferă o multitudine de produse cumpărătorului. Chifle kaiser, baghete franţuzeşti, specialităţi de secară, chiar şi pateuri cu brânză ori celebrele donut americane. Un raion civilizat de unde oamenii se servesc după nevoia proprie. Nu de puţine ori am cumpărat şi eu pâine caldă de aici. Într-o zi am fost la Olteniţa, judeţul Călăraşi. În acest oraş, lângă gară, se află un magazin Lidl de dimensiuni mai mici. Lângă standul de pâine se aflau cuptoarele de coacere unde o angajată desfăcea pungi cu aluat congelat gata format şi-l punea la copt. Aşadar, în aceste vremuri moderne, pâinea pe care o consumăm este un semipreparat. Un fel de aluat tip "forneti" care vine de cine ştie unde congelat şi care se pune la copt atunci când se doreşte. Câteva zile mai târziu am fost într-un magazin Selgros. Am luat din raft o pungă cu chifle proaspete. Scria pe etichetă: produs în unitatea proprie pe bază de semipreparate Dobrogea. Asta mi-a înlăturat orice dubiu. Dacă mâncăm pâine, mâncăm semipreparate. Abia aştept să mănânc carne de porc proaspătă instant, sub formă de granule care se dizolvă în apă caldă.
duminică, 12 ianuarie 2014
Biblioteca bloggerului român
Este la modă să fii blogger, este la modă să citeşti şi să faci topuri ale cărţilor citite. Mă alătur şi eu iniţiativei bloggerului chinezu de a realiza o listă cu cărţile din biblioteca bloggerului român. În 2013 am citti 36 de cărţi, iar top 10-le este următorul:
1.John Steinbeck – Fructele mâniei
2.Ilf şi Petrov – Viţelul de aur
3.Harper Lee – Să ucizi o pasăre cântătoare
4.Markus Zusak – Hoţul de cărţi
5.Chimamanda Ngozi Adichie – Jumătate de soare galben
6.Jonathan Franzen – Corecţii
7.Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul
8.Cristian Teodorescu - Medgidia, oraşul de apoi
9.John Barth – Varieteu pe apă
10.Serghei Dovlatov – Compromisul
1.John Steinbeck – Fructele mâniei
2.Ilf şi Petrov – Viţelul de aur
3.Harper Lee – Să ucizi o pasăre cântătoare
4.Markus Zusak – Hoţul de cărţi
5.Chimamanda Ngozi Adichie – Jumătate de soare galben
6.Jonathan Franzen – Corecţii
7.Petru Cimpoeşu – Simion liftnicul
8.Cristian Teodorescu - Medgidia, oraşul de apoi
9.John Barth – Varieteu pe apă
10.Serghei Dovlatov – Compromisul
joi, 9 ianuarie 2014
Fosta agenţie CFR
Aţi fost vreodată în centrul oraşului Sibiu? Priviţi imaginea de mai jos. Avem un fast food obscur. Am intrat şi eu într-o seară aici şi am servit o cină ieftină şi mediocră. Ce era pe vremuri în locul acestui fast food? O agenţie CFR. Pe pliantele localului la adresă, în paranteză, chiar este trecut "fosta agenţie CFR". A murit CFR-ul. Au murit trenurile. Păcat.
luni, 6 ianuarie 2014
Săptămâna nostalgiei după comunism la Lidl
Din nou la Lidl. Vreau să cumpăr două pachete de unt pentru o prăjitură. Doar atât îmi trebuie şi n-am să-i mai las să se joace cu mintea mea astfel încât să plec cu altceva din magazin. Merg direct la raionul de lactate. Surpriză! Nu are unt. Deloc. Ţip după o lucrătoare:
- Nu vreţi să băgaţi nişte unt?
- Păi nu mai este.
- Cum nu?
- Nu mai e deloc. Nici în depozit.
Incredibil. Nu se mai găseşte unt. Puţin mai în faţă sunt vitrinele frigorifice. Mă uit în ele şi o am altă mare surpriză. Sunt goale. Nici tu ceafă de porc, nici tu piept de pui. Nici un fel de carne. Sunt şi alţii care se uită lung. Pensionari care înjură printre dinţi. Asta e. Nu mă supăr. Poate bagă mâine. Plec, iar până la casă cumpăr un dres pentru copil.
- Nu vreţi să băgaţi nişte unt?
- Păi nu mai este.
- Cum nu?
- Nu mai e deloc. Nici în depozit.
Incredibil. Nu se mai găseşte unt. Puţin mai în faţă sunt vitrinele frigorifice. Mă uit în ele şi o am altă mare surpriză. Sunt goale. Nici tu ceafă de porc, nici tu piept de pui. Nici un fel de carne. Sunt şi alţii care se uită lung. Pensionari care înjură printre dinţi. Asta e. Nu mă supăr. Poate bagă mâine. Plec, iar până la casă cumpăr un dres pentru copil.
sâmbătă, 4 ianuarie 2014
Refolosirea alimentelor
Tendinţele din ultima vreme te îndeamnă să foloseşti tot ce ai în frigider, să cumperi atât cât îţi trebuie, să faci tot felul de mâncăruri din resturile de la mesele anterioare. Astfel economiseşti bani şi eşti un mai bun ecologist. Chiar am văzut la Ikea o carte cu reţete de mâncăruri din resturi. După sărbătorile de iarnă au rămas multe fripturi de porc şi cârnaţi. Ba chiar şi o friptură de vită pe care oaspeţii nu au putut să o mănânce din cauză că era extrem de tare. Oricum carne bună pe care alţii nici nu şi-o permit. Trebuia refolosită. Pentru a scuti bani, pentru a fi econom, pentru a salva planeta. Nevastă'mea a tăiat totul în bucăţele mici, a făcut un sos de bulion, usturoi, cimbru şi a fiert totul într-o oală. A ieşit un ostropel nemaipomenit. Iar eu am făcut o mămăligă tare, aşa cum m-au învăţat prietenii de pe facebook. Am servit (cui?) trei mese excepţionale de ostropel şi mămăligă. Şi cel mai mult m-a bucurat că n-am mai fost la hypermarket să cumpărăm mâncare şi să-i îmbogăţim pe împuţiţii de capitalişti.
joi, 2 ianuarie 2014
Ian McEwan - Visătorul
N-am început cititul lui McEwan cu unul din romanele sale celebre (Saturday, Atonement, Amsterdam, etc.) ci cu o carte pentru copii. S-a potrivit foarte bine cu perioada Crăciunului, iar un scriitor care publică literatură pentru cei mici înseamnă că e o persoană bună la suflet şi cu siguranţă pe viitor am să-i citesc cu şi mai multă plăcere operele consacrate. Visătorul este Peter Fortune, un băiat de zece ani nu tocmai în regulă după cum aflăm încă din prolog. De pildă îşi uită sora mai mică în autobuz, iar apoi alergând până la staţia următoare în urma mijlocului de transport, trece pe lângă sora sa care coborâse, vorbeşte cu ea, dar nu-şi dă seama cine este şi continuă să alerge disperat. Capitolele cărţii, fiecare o poveste distinctă, adâncesc părerea cititorului despre Peter. Băiatul pătrunde în tot felul de lumi imposibile, intră chiar şi în corpul unui motan ori se transpune pe rând în adult şi copil sugar. Stilul simplu şi plăcut al lui McEwan se potriveşte atât pentru un copil, cât şi pentru un adult care citeşte cartea. M-am simţit bine citind-o în această perioadă, dar categoric nu este o capodoperă a literaturii pentru copii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)