marți, 31 mai 2016

Schimbări majore

În tramvaiul 1, femeia de pe scaunul din spatele meu inițiază un apel telefonic și vorbește următoarele:
- Am sunat, mămăică, să-i zic la mulți ani lui tati ăsta al vostru. Pe 31 mai l-am născut, exact acum, la 9. La maternitate la Polizu. L-au dus direct după naștere la etajul 4. După jumătate de oră de la naștere, m-am sculat din pat cum am putut și m-am dus și eu să-l văd. Așa era pe vremea lui Ceaușescu, se zvonea că schimbă copiii între ei la naștere și n-am vrut să mi-l ia, m-am dus imediat să văd eu. Am auzit că aveți program sâmbătă, dar dacă nu aveți, vă face mămăica tort și înghețată de casă.

Chiar așa? De ce să schimbe copiii? Oare câți dintre noi nu suntem copiii părinților noștri? Cert e că Ceaușescu a schimbat populația pentru că femeia asta deși a născut la Polizu în urmă cu mulți ani, încă are accent de Huși.

duminică, 29 mai 2016

Comoditate

E foarte enervantă comoditatea asta nesimțită a românului. Parcarea de la Lidl este goală, dar ei și-au îmbulzit mașinile la umbră, într-un loc nepermis parcării. Asta e România. Țara nesimțirii, a cefelor groase, a nimănui. E doar un exemplu printre multe altele.


vineri, 20 mai 2016

Jocuri. Frustrări. După 20 de ani.

De mic copil am fost pasionat de jocurile video. Perioada în care Savu a venit la școală cu revista unde noi, colegii lui, am văzut pentru prima oară o fotografie macro a unui organ genital feminin, a coincis cu perioada în care Ursulanu (cel care ne spunea că taică'su e ambasador și poate așa și era din moment ce înainte de '89 avea video și casete cu Star Wars) a venit la școală cu un joc electronic sovietic, în care celebrul Lup din "No zaieț" prindea niște ouă care picau de undeva. Nu știam ce să-i dăm lui Ursulanu ca să ne lase și nouă jocul măcar în timpul unei ore, când îl țineam la nivelul pupitrului și îl butonam cu frenezie.

Iar apoi, imediat după '89, ai mei s-au împrumutat de bani și mi-au cumpărat un calculator HC 90 I.C.E. Felix, cu casetofon deck Electronica cu ajutorul căruia încărcam jocuri. Adevărate jocuri video, pe un Spectrum Z80. Țin minte din perioada aia niște quest-uri fabuloase, seria Dizzy. Mi se păreau ceva suprem, deși în zilele noastre grafica ar părea creată de un autist. Dar asta era grafica pe atunci, astea erau posibilitățile. În Dizzy trebuiau rezolvate tot felul de probleme, de găsit obiecte, interacțiune cu personaje și totul cu ajutorul unor dialoguri interminabile în engleză care apăreau pe ecran. La vremea respectivă nu știam o boabă de engleză, așa că mă chinuiam cu dicționarul traducând cum puteam fraze întregi. Mă mai salvam cu revistele de specialitate, noi apărute și ele pe piață, unde se publicau în limba română comentarii pentru astfel de jocuri. Magic Land Dizzy, Fantastic World Dizzy, Spellbound Dizzy au fost piatra de temelie în lumea jocurile mele. Apoi mai îmi plăceau mult Chucky Egg, Loadrunner, Saboteur2 și Last Ninja2. Iar în clasa a VIII a, în septembrie, ai mei au luat o decizie care m-a distrus. Au hotărât să-mi strângă calculatorul și să-l pună pe dulap, ca să pot învăța liniștit pentru examenul de admitere la liceu. Ce părinte ar mai proceda așa în zilele noastre? Am suferit teribil, ascultându-i pe ceilalți colegi discutând și schimbând jocuri. Nici nu le-am zis că nu mai am calculator, ar fi râs de mine.

Pe la jumătatea anilor '90 un cunoscut avea Sega Mega Drive II. Mergeam pe la el și jucam Sonic The Hedgehog. Era o diferență de la cer la pământ față de jocurile rulate pe HC 90. Și mai avea și alte jocuri frumoase, tip platformă cum era la modă atunci. La un moment dat l-am convins să-mi împrumute două zile consola și jocurile, așa că m-am jucat în liniște la mine acasă, non stop. Mi-aș fi dorit și eu așa ceva, un Sega Mega Drive II, dar nu se găsea în România, vedeam doar în revistele Nekerman, cu prețuri în mărci germane. Nici nu știam cât reprezintă, oricum probabil erau foarte scumpe. În Magazinul Unirea, aripa Călărași, era un mic magazinaș cu produse de gamming, second hand și chiar nu îmi permiteam un Sega second hand. Mergeam acolo sâmbăta dimineață și doar mă uitam la produse, gândindu-mă cum ar fi să mă joc cu așa ceva. Totuși, într-o zi, mergând prin zona Unirii zăresc într-un magazin o cutie de Sega Mega Drive și surprinzător un preț foarte mic. Le zic alor mei, ei știau că îmi doresc mult și hai că îmi dau bani! Eram în al noulea cer. I-am cerut împrumut jocul Sonic prietenului mai sus amintit și am plecat spre Unirii. Dar nu oricum, ci cu un întreg alai. Cu taică'miu, cu un prieten și cu tatăl acestuia. Cu banii la borsetă, ceva la mare modă în vremurile alea. Eram nebun de nerăbdare. Urma să am Sega Mega Drive II. Am ajuns la magazin cu inima curată și îi cer vânzătorului cutia. Dau să probez discul cu Sonic Ariciul, dar vânzătorul îmi spune: "A, păi nu, merge cu casetele ei." și îmi arată niște porcării din plastic, galbene. Am realizat că era un Sega pirat, genul de consolă pe care puteai juca Tetris, Rațele și vânătorii sau Space Invaders. Ce dezamăgire! Un vis năruit. Am rămas doar cu imaginile din Nekerman. Am fost distrus multă vreme și mi-am dorit și mai mult să mă joc. Frustrările s-au acumulat.

La mare, cred că aveam 13-14 ani, am găsit un joc video din ăla mare cu manete în bazar la Neptun. Mortal Kombat. Serile mi le petreceam acolo, cheltuind o grămadă de bani. Sub Zero wins! Flawless victory! Fatality! Ajunsesem să învăț mișcările pentru fiecare jucător în parte. 2 x față + 2 x pumn jos + blocaj și picior sus în același timp.

La liceu, un coleg bogat care mergea deseori în statul Utah avea un Nintendo Gameboy pe care rula un joc de NBA. Mi-l mai dădea și mie prin pauze, dar la sfârșitul zilei tot trist rămâneam pentru că îmi doream așa ceva, dar conștientizam că nu voi avea niciodată. Și tot în liceu, pe calculatoarele 386 din laboratorul de informatică mă jucam cu domnul profesor un strămoș al jocului NBA Live, dar mai ales Dyna Blaster, care mergea foarte bine în doi jucători. Vreo 7-8 ani mai târziu aveam să fiu eu profesor de informatică și să mă joc la rândul meu cu elevii. Însă pe calculatoare Pentium II.

În anul I de facultate ai mei au făcut un credit pentru a-mi cumpăra un Pentium 166 MHz. Printre cele mai fericite zile din viața mea. Am început puternic cu jocurile. FIFA, NBA, Mortal Kombat III, Duke Nukem. Taică'miu era foarte supărat. În fiecare săptămână îmi spunea: "Fă și tu un program, că nu ți-am luat calculator să te joci ca un copil prost!". Aș! De unde? Jocuri la greu. Monkey Island 3, o poveste superbă cu pirați în Caraibe. Grafică excepțională. Commandos. Joc cu soldați în Al Doilea Război Mondial. "Can't do that sir! Impossible sir!".  FIFA98 și NBA99, jocuri în care am petrecut zile întregi, ani. Iar apoi a venit momentul în care la bloc mai mulți vecini ne-am legat într-o rețea BNC, cu huburi. Jucam în fiecare seară Half Life, unul dintre cele mai bune jocuri din istorie. Și am trecut la un computer K6-II la 300 MHz și la un 3dfx foarte bun, Voodoo Banshee cu 8 mb. Mortal Kombat 4 s-a făcut 3D, jocurile cucereau noi dimensiuni. GTA1, GTA2. Ce știu tinerii din ziua de azi cum a fost primul GTA?

Grim Fandango, un quest superb, a rămas și în prezent jocul meu preferat. Povestea lui Manuel Calavera în lumea de dincolo.

Anii au trecut. Jocurile am inceput să le obțin tot mai greu. Prietenii gameri de altă dată sunt pe la casele lor, cu familie și copii. La fel și eu. Nu mai stăm noi să tragem jocuri de pe net, să le găsim crack-uri. Chiar și timpurile moderne impun alte purtări în domeniu. M-am gândit să-mi iau un PlayStation 4. Nevasta mi-a replicat sec: "Ai foarte multe frustrări!". Da. Am. Dar nu e bine că am ajuns adult și că pot face ce vreau cu banii? Nu eram noi copii și ne gândeam că atunci când vom munci și vom avea salariu ne vom cumpăra o grămadă de jucării?

Am plecat din nou spre Unirii. Și tot cu mașina și tot în număr de 4, de această dată cu nevasta și copiii. Au trecut vreo 20 de ani de când încercasem să-mi cumpăr un Sega Mega Drive II. Multe s-au schimbat de atunci. Acum sigur pe mine, deși la fel de nerăbdător, mă îndrept spre magazinul Altex de la etajul 3 și cu cel mai natural gest cu putință iau din rafturi consola, mai aleg și vreo două jocuri, după care merg la casă și plătesc. A fost atât de simplu, am și uitat că am așteptat 20 de ani.

joi, 19 mai 2016

Numere

de Eufrosin Potecă

Du-te! Ia-o ușor .... Nu uita să dormi la prânz. Viața trece, dormi, mâncare, căcat, băutură, pișat, de la capăt trebuie reluat. Sex. Cu grijă că ies copii. Muci – folosim batistă, atac cerebral – viața e muistă. Ce vrei? Ce vrei cu adevărat? Îți e frică uneori? De ce? De cine? Confuzie. Ocluzie. Câte o zi pe rând. Ai tot dar vrei mai mult. Dar ce vrei cu adevărat? Filozofie ieftină. Vin bun și scump. Chorrizo. Bei sânge dintr-un pahar de cristal dar asta nu te face nemuritor. Vrei mântuire? De ce? Crezi în păcatul originar? De ce? Poporul ales are o carte. Nu e scrisă de Amos Oz. Nici de God Dios. Nici măcar Moise cel Roz. Ne controlează chiar și acum chiar dacă au trecut 7524 ani. Dinozaurii nu au apucat să moară, nu i-am lăsat măcar să existe. Unii dorm. “Anulează-mi  subscripția la Înviere/Trimite-mi referințele către casa de detenție” O umbră albă ne dă târcoale. Numere. Cresc mereu. Cu ele vine bătânețea. Moartea vine singură. N-o cheamă nimeni. N-o iubește nimeni. Poate Morrison.

sâmbătă, 14 mai 2016

Nikolai Vasilievici Gogol - Suflete moarte

Pavel Ivanovici Cicikov călătorește într-o droșcă pe cuprinsul vastului Imperiu Rus, undeva în timp cam după războiul de la 1812, când rușii s-au bătut cu Franța lui Napoleon. Cicikov are alături doi slujitori credincioși, pe vizitiul Selifan si pe lacheul Petrușka, iar la droșcă trag trei cai foarte vrednici, asta deși se spune despre unul din lăturași că este cam șiret. Îl vom însoți pe eroul nostru de-a lungul satelor din Rusia îndepărtată, pe la marile moșii și conace, vom cunoaște nenumărate caractere și tipologii umane asupra cărora Gogol stăruiește cu o deosebită pricepere, vom avea parte de pasaje descriptive minunate, vom fi părtași la corupția ce domnea peste societatea de atunci și vom constata cât de puțin s-au schimbat lucrurile în 200 de ani referitor la acest aspect. Și toate astea pe fondul unei ciudățenii, pentru că Cicikov umblă după suflete moarte, adică caută țărani iobagi care au murit, însă nu au fost scoși din listele de evidența populației.


Se spune că Gogol a înnebunit scriind acest roman. A ars manuscrisul de două ori, susținând că diavolul l-a influențat să-l scrie. Opera, în varianta actuală, e neterminată și are lipsă capitole, dar asta nu-i știrbește cu nimic din măreție. (Vorba lui Gellu Naum: "Şi iar lipsesc mai multe file din cronica acelor zile"). E o carte de Top 5 all time, o carte așa cum doar rușii pot scrie și nu știu, nu mă pricep la istoria literaturii, dar cred că acest Gogol e tatăl întregii literaturi ruse, cred că de la el a plecat totul.

De-a dreptul încântător este modul de adresare al autorului, felul în care-l invită pe cititor să afle povestea, comentarile pe care le face pentru ca totul să fie cât mai bine înțeles. Un umor și o înțelepciune aparte în cartea asta și o chestie foarte importantă, a trecut testul timpului. Este o carte actuală. Păi sunt cărți de acum 30 de ani care par învechite, expirate, dar opera lui Gogol pare nouă-nouță.

Am impresia că pe vremuri scriitorii erau diferiți față de cei din prezent, în sensul că proveneau din clasele de sus ale societății. Erau bogați, aveau de toate, scriau de plăcere. Se spune că Gogol a cerut în căsătorie o contesă. Gândiți-vă la Tolstoi, care avea ditai moșia. Aveau o chemare, o vocație pentru scris, nu se gândeau la bani, ei erau clasicii literaturii, nu scriau de foame, ci din har. Gândiți-vă de exemplu la ce fel de viața duce bietul Adrian Schiop ori alți contemporani.

Oare de ce nu face Tarantino film după cartea lui Gogol? Sau ceva în genul Aferim!, se pretează subiectul foarte bine pentru un road movie.

În cele ce urmează am făcut un mic rezumat, pe capitole. E vastă cartea și peste o vreme se așterne uitarea peste toate. E bine să ne reamintim.





Volumul intai

Capitolul I – Eroul nostru, Pavel Ivanovici Cicikov, soseste in orasul N.N. , resedinta de gubernie. Se instaleaza la hotel. Serveste masa de pranz: “ciorba cu pateuri, creier cu mazare, carnati cu varza, friptura de gaina indopata, castraveti murati si nelipsita placinta din foi”. Se pare ca nu a fost mult, pentru ca si seara a mancat “o portie de friptura rece de vitel, cu o sticla de ciorba acra si cu un somn zdravan”. In vremurile alea (probabil pe la 1830) oamenii avea stomacuri mult mai puternice. Cicikov e insotit de doi servitori, vizitiul Selifan si lacheul Petruska. Se culca si a doua zi porneste prin oras pentru a se cunoaste cu inaltii demnitari din zona, mosieri si alte fete importante. Foarte inteligent Cicikov, stie ce sa spuna la momentul potrivit stie cum sa se comporte. E placut de toata lumea.

Capitolul II. Incep vizitele pe la mosierii din zona. Pentru a cumpara suflete moarte. Primul vizitat este Manilov, un om deosebit de lingusitor. Faze memorabile cu cei doi poftindu-se reciproc de mai multe ori sa intre pe usa, ori discutand numai in superlative despre conducatorii orasului, un fel de baroni locali ai vremurilor acelea. Manilov cedeaza sufletele moarte fara bani, ba chiar ia asupra lui si cheltuielile pentru acte.

Capitolul III. Cicikov si Selifan ratacesc drumul si se trezesc noaptea in fata unei case necunoscute. Bat la poarta si cer gazduire. Proprietareasa e o femeie in varsta, numita Nastasia Petrovna Korobocika. Adopta o atitudine umila si se cam vaita de toate alea in fata lui Cicikov. Nu vrea sa-i vanda sufletele moarte, dar Cicikov o imbarliga cumva ca el se ocupa si de achizitii pentru stat si ca o va trece pe lista, iar batrana e foarte incantata de lucrul asta. Ii da sufletele moarte pentru 12 ruble in hartie (aflam de la traducatorul cartii ca la vremea respectiva rublele de hartie erau mai puternice ca cele in monezi de argint). Dupa tranzactie, Cicikov are parte si de o gustare: “Ciuperci, pateuri, minciunele, branzoaice, turte, clatite, placinte cu felurite umpluturi: ceapa, mac, branza de vaci, caimac si cate si mai cate.”.

Capitolul IV.  Dupa noaptea petrecuta la Korobocika, a doua zi Cicikov pleaca mai departe si opreste la un birt, unde il intalneste pe mosierul Nozdriov, care venea insotit de cumnate’sau de la iarmaroc, unde pierduse nu doar banii, dar si trasura la jocul de carti. Nozdriov este un foarte mare laudaros si-l pofteste pe Cicikov pe la el la conac. Cateva ore, pana slugile pregatesc masa, il plimba pe Cicikov pe mosiile sale. Apoi mananca si beau mult la masa si sfarsesc prin cearta. Nozdriov ii spune ca-i da sufletele pe degeaba, dar sa-i cumpere ba armasarul, ba cainii, cerand preturi exorbitante. Se apuca sa joace dame, iar Nozdriov triseaza. Intr-un final cheama argatii sa-l ia pe Cicikov la bataie, dar tocmai atunci vine militia la Nozdriov, asa ca eroul nostru scapa si pleaca mai departe, dar fara a se procopsi cu vreun suflet mort.

Capitolul V. Pe drum au un mic incident, in sensul ca se lovesc de o alta brisca in care erau doua femei, dintre care una tanara si destul de prezentabila. Apoi ajung intr-un sat cu case frumoase si bune, satul mosierului Sobakievici, care seamana cu un urs. Vorbesc de asemenea despre persoanele din conducerea orasului, dar spre deosebire de Manilov, Sobakievici ii vorbeste numai de rau pe toti. Dupa o masa de pomina, incep tratativele pentru sufletele moarte, iar Sobakievici arunca un pret incredibil: 100 ruble/bucata. Cicikov ii ofera 8 grivne. Sobakievici incepe sa vorbeasca despre toti mortii, cat de buni meseriasi erau si ce oameni cinstiti si subliniaza ca nu poate lasa din pret, desi vinde doar suflete moarte. Pana la urma da cu 2,5 ruble sufletul.

Capitolul VI. Cicikov ajunge la tristul si batranul mosier Pliuskin, unde totul este intr-o imensa stare de degradare, iar stapanul locurilor este de o zgarcenie absolut fabuloasa. Este singurul loc unde eroul nostru nu este servit cu nimic. Cicikov il ia pe Pliuskin la sentiment si-i spune ca-l scapa de sufletele moarte pentru care oricum trebuie sa plateasca bir si ca-i ofera si niste banuti in schimb. Zgarcitul se ofera sa-i dea si numele cu iobagii fugiti, nu doar mortii. Dupa asta inapoi la hotel, unde dupa achizitiile facute pe la mosieri, adoarme cu inima curata.

Capitolul VII. Cicikov se trezeste foarte binedispus si incepe sa-si contabilizeze sufletele moarte. Isi inchipuie povestile de viata ale unora dintre sufletele achizitionate. Apoi iese cu gand sa mearga spre curte (asa este numita institutia statului, un fel de primarie) unde va perfecta actele de vanzare cumparare ale sufletelor. Se intalneste cu politicosul si lingusitorul Manilov si merg impreuna. Avem o descriere a institutiei statului, care seamana foarte bine cu imaginea din zilele noastre. Functionari lenesi, functionari corupti, birocratie. Sobakievici astepta deja la presedinte. Cicikov da o mica atentie unui functionar, ajunge la presedinte si totul decurge conform planului. Pentru a-l sarbatori pe proaspatul proprietar, gragurii si mosierii merg la seful politiei si trag un chef de pomina cu vodka si bucate alese. Cicikov se imbata si ajunge acasa dus de vizitiul presedintelui, care era un flacau de isprava obisnuit cu asemenea situatii, cu o mana strunea caii, iar cu o mana il sustinea pe Cicikov. Dupa ce Cicikov se culca, cei doi slujitori ai sai merg la o carciuma in apropiere, iar dupa un timp se intorc si ei beti si se culca.

Capitolul VIII. Achizitiile lui Cicikov sunt subiect de barfa prin oras, toata lumea dandu-si cu parerea despre ele. Se duce vestea ca Cicikov e milionar, din moment ce a cumparat atatia oameni. Lumea se intreaba cum vor fi stramutati atatia tarani. Apoi autorul vorbeste putin despre femeile din oras, o caracterizare colectiva interesanta. Cicikov primeste o scrisoare anonima de la una din femeile orasului, iar aceasta ii spune ca poate o va descoperi la balul guvernatorului, la care Cicikov va participa. La bal toata lumea il inconjoara cu admiratie (ca deobicei) pe Cicikov. Inclusiv femeile care se lupta pentru atentia lui. Surpriza de proportii, fiica guvernatorului este chiar fata de 16 ani cu care Cicikov a avut accident cu drostile. Minunata si frumoasa fata, Cicikov ii spune tot felul de povesti dar ea nu pare impresionata. Totul se strica cand apare Nozdriov pe jumatate beat si incepe sa strige in gura mare ca Cicikov a cumparat de fapt suflete moarte. Cicilov pleaca suparat acasa, adica la hanul binecunoscut de noi. In finalul capitolului se intampla o alta belea. In zorii zilei apare Korobocika in oras, pentru a se interesa cu cat se da un suflet mort, fiind convinsa ca Cicikov a tras-o pe sfoara la pret.

Capitolul IX. Doua doamne din inalta clasa a orasului stau de vorba. Zvonurile raspandite de Korobocika s-au cam imprastiat peste tot. Doamnele ajung si la subiectul Cicikov, subiect care era la ordinea zilei printre toti. Femeile il discuta in cercurile lor, barbatii separat intre ei. Ce e cu acest Cicikov? Ce vrea cu sufletele moarte? Vrea sa o rapeasca pe fata guvernatorului? Guvernatorul primeste doua hartii oficiale, una in care spune despre un falsificator de bani aflat in gubernia lor, alta despre un talhar evadat dintr-o gubernie vecina. O fi Cicikov? Barbatii merg acasa la seful politiei pentru a dezbate.

Capitolul X. Acasa la seful politiei, dirigintele postei spune povestea capitanului Kopeikin, care a luptat in razboiul de la 1812 si a ramas fara o mana si un picior. Se duce la un general in capitala sa-i ceara o pensie, dar nu primeste nimic. Se intoarce acasa si nu se mai stie nimic despre el, dar tocmai atunci in zona incepe sa prade la drumul mare o banda de banditi temuti. Asta e povestea dirigintelui postei, dar ceilalti barbati rad de el, pentru ca dirigintele crede ca Kopeikin e Cicikov, dar desigur Cicikov nu are vreo infirmitate. Oamenii nu stiu ce sa mai faca, sa-l aresteze pe Cicikov, ce sa faca cu el? In timpul asta Cicikov e un pic racit si ramane 3 zile in camera de hotel si nu stie de ce nu il mai viziteaza vechii lui prieteni, edilii orasului. Dupa insanatosire se gandeste sa-i faca o vizita guvernatorului si ramane surprins cand portarul acestuia ii spune ca are porunca sa nu-l primeasca. La fel de rece il trateaza toti fostii sai prieteni din orasul N.N. Se retrage in camera de hotel unde-l viziteaza Nozdriov care-l instiinteaza ca lumea prin oras il socoteste un raufacator. Se hotaraste sa paraseasca orasul a doua zi in zori.

Capitolul XI. A doua zi tot mai intarzie cu vreo 5 ore, dar intr-un final pleaca din orasul N.N. si ne asternem la drum, Cicikov adoarme in drosca dand prilej autorului de a povesti cate ceva despre viata eroului nostru, despre care nu stim mai nimic, nu-i asa? Provine dintr-o familie de nobili saraciti, dintr-un sat oarecare. Taica’su il duce la o matusa la oras, ca sa poata urma o scoala buna. Cicikov in scoala incearca sa fie pe placul profesorilor, urmand povata tatalui. La fel va proceda si la slujba, unde se remarca imediat. La un moment dat ajunge la vama, se dovedeste extrem de corect, ii prindea pe toti traficantii (spune ca autorul ca devenise spaima jidanimii poloneze). E apreciat de superiori si avansat. Cicikov asta astepta, acum se asociaza cu un coleg si da un tun mare, luare de mita. De la nivelul asta era deja altceva, decat de la nivelul de simplu slujbas unde ar fi luat bani mult mai putini. Colegul il da in gat si e prins. Scapa fara puscarie, dar pierde toti banii. Mai ramane cu vechea ferma si ii vine ideea ca ar putea obtine bani din ipotecarea iobagilor si asa ajunge sa cumpere suflete moarte. Acum ni se explica ceea ce face el la inceputul cartii.

Volumul al doilea

Capitolul I. Merge Cicikov cu cei doi iobagi ai sai si ajunge la un conac frumos. Acum intra in scena proprietarul conacului, un anume Andrei Ivanovici Tentetnikov, 33 de ani, neinsurat. Cam lenes. Dormea pana tarziu, statea mult in pat, nu se ocupa de treburile de pe pamanturile lui. Era totul cam de izbeliste. Aflam povestea lui Andrei si nereusitele lui in slujba statului, la Petersburg. Apoi, toba de carte fiind, se intoarce sa conduca mosia. E prea bun cu iobagii si treaba nu merge bine. I se cam ia si lasa totul la voia intamplarii. Il ia pe Cicikov drept un profesor care calatoreste prin lume si-l invita oaspete la conac, unde Cicikov se si instaleaza.

Capitolul II. Cicikov il viziteaza pe generalul Betriscev, pe a carui fata Tentetnikov o curtase mai demult, dar din niste nimicuri se certase cu generalul si acum nu se mai vizitau. Cicikov ii vorbeste frumos generalului si-l face sa creada ca Tentetnikov scrie o istorie a generalilor care au luptat in razboiul de la 1812, deci este inclus si el. Astfel inima generalului se imbuneaza si spune ca nu are nimic cu Tentetnikov. Pe fata generalului o cheama Ulinka. Cicikov il pacaleste pe general cum ca are un unchi de 80 de ani cu o mosie mare pe care i-o lasa lui doar daca reuseste sa-i aduca 300 de suflete si-l roaga pe general sa-i dea 300 de suflete moarte, iar acesta se amuza de poveste si spune ca-i da.

Capitolul III. La drum catre colonelul Koskariov, insa desteptul de Selifan rataceste drumul si ajung la Piotr Petrovici Petuh. Boierul asta e un mare mancau si-l ospateaza pe Cicikov foarte frumos, chiar il obliga sa manance mult mai mult decat poate. Dupa masa organizeaza si o plimbare cu barca pe lac, iar apoi o cina smechera, iar dimineata un mic dejun cu foarte multe feluri de mancare. La Petuh, Cicikov il cunoaste pe un anume Platonov, om cam plictisit si care se hotaraste sa umble cu Cicikov prin lume. Pleaca cu Platonov spre cumnatul acestuia, Konstantin Kostanjoglo, un om deosebit de gospodar si muncitor. Pe mosia lui totul arata excelent, dar si acest boier se pare ca nu se da in laturi de la munca si munceste cot la cot cu taranii lui.

Capitolul IV. Kostanjoglo ii imprumuta fara dobanda 10 mii lui Cicikov, pentru ca acesta sa-si cumpere si el o mosie, visul lui dintotdeauna. Merg la Hlobuev, a carui mosie e o totala paragina, iar omul asta pare ca nu are nici dupa ce bea apa. Parloaga peste tot, case darapanate, tarani fugiti. Se inteleg la pret si Cicikov cumpara mosia, apoi pleaca alaturi de Platonov si se intalnesc cu fratele acestuia, care le spune despre un anume Lionitin, care le-a furat niste pamanturi. Il trimit pe Cicikov sa vorbeasca cu acest Lionitin. Aici cam lipsesc pagini din manuscris si nu intelegem prea bine ce se intampla, cert e ca Cicikov si Lionitin pun la cale niste afaceri necurate. Imbogatire, pamanturi, etc.

Unul dintre ultimele capitole. S-au pierdut multe din manuscris. Se pare ca Cicikov a facut multe afaceri necurate, iar acum e bogat. Insa vin jandarmii si-l arunca in inchisoare. Este salvat de un anume Murazov. Cicikov iese din inchisoare dupa cateva ore de stat si paraseste orasul. Pe jumatate se cumintise. Dar cine stie pe unde il vor mai purta pasii?







                            457 pagini, Editura Polirom, Stele Nopți și Zile Blog: 5
                                         (stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)




vineri, 6 mai 2016

NU!

de Eufrosin Potecă        

       Viața are un mod subtil prin care îți arată că ești prost, bou, dobitoc, lacom. Dumnezeul ortodocșilor, împreună cu cel al hindușilor și cel al zoroastrienilor lucrează întru aplicarea palmelor morale mai ceva ca Moroșanu la distribuirea pumnilor și picioarelor la un meci de cheioan. După cum vă povesteam acu’ vreo cinci luni am plecat pentru bani. Evident! Cum de unde? De la muncă! Evident! M-am dus să cercetez. Nu râdeți cre(ș)tinilor! Cercetarea este fundația pe care se ridică zidurile progresului societății industrialo-tehnologice multilateral dezvoltate. D-aia aveți voi monoglutamatdesodiu în mâncare! A cercetat cineva cândva! D-aia e pepsi fratele de dependență a lu’ cola! Au cercetat unii zahăru’ combinat cu acid fosforic și v-au dat fericire la pet sau doză! Deci am plecat să muncesc întru bunăstarea comunității! Binele tuturor e țelul!
           Măgurele. Pancreasul cercetării românești. Nu râdeți ignoranților, fără pancreas și funcțiile lui îl cam sugi pe Domnul Penis și îi lustruiești testicolele lu’ Nea Moarte! Deci: am plecat să fac bani într-un domeniu potrivit pentru oamenii studioși, inteligenți, curioși, ambițioși, nebuni. Am supt masiv, cumplit, cu poftă nemăsurată CARICIUL. Unșpe ani m-am bălăcărit într-o zeamă călduță, comodă, comfortabilă și acum trebuia să mă reinventez! Să cercetez! Ok! Suntem oameni deschiși! Cercetăm, mâncăm, ne căcăm, luptăm, arta modernă monopolizăm. Dar nu e așa simplu... Am nimerit într-un grup de oameni tineri, inteligenți, muncitori conduși de o femeie isterică, paranoică, marcată de lipsa totală a unei vieți personale (la aproape 50 de ani e “căsătorită” cu serviciul).  Eu fiind puturos, crescut la ultravioletele statului (degeaba), m-am bășicat degrabă. Am început să caut defectele, mizeriile, răul suprem în noul job. Evident nu  mi-a trebuit mult să le găsesc. Programul e program dar nu se pleacă la program pentru că ou sont les neige d’antan. Banii se dau după cheful lu’ madam. Mai am două ore. Nu-mi găsesc locul. Anul astă e foarte prost. David Bowie e mort, Lemmy e mort, și acum Prince. A! Și a murit și pisica alor mei. Penis captivus in mădulario redivivus! E întuneric, vad cu greu tastele, s-ar putea să scriu prostii. Împreună cu Focșani, un băiat excepțional, desfacem un laser ce nu mai funcționează. Nu, nu avem abilități în domeniul reparării laserelor și nici tehnica necesară. Și da, îți poți fute ochii rău jucându-te cu așa ceva. Avem ochelari de protecție dar Focșani se uită la fascicolul laser fără. Are ochii roșii ca iepurii și doar 27 de ani. E doctorand. Tatăl lui a murit din cauza virusului C acum ceva ani.
- Te căsătorești Focșani?
- Nu!! Să termin cu studiile și mai vedem…
- Și prietena ce zice?
- Aaa! Păi are un start-up pentru care au primit o ofertă de 35 milioane de euro dar nu vor să vândă până nu valorează o suta de milioane…
Ce caut eu în viața mea? Sting e milionar. Trudie e numele nevestei lui. Hunedoara e pasionat de fotografie și fotogrametrie (căutați pe uichipedia ce înseamnă). E calm, doctor în fizică, mare amator de comics-uri, nu ratează niciun concert rock din cluburile bucureștene și împreună cu prietena, viitoare soție, a fost în infernul de la Colectiv. El nevătămat, ea cam bronzată pe ceafă și mâini. Votați Piedone! Trebuie!!! Țara noastră-i țara noastră! Când am anunțat că părăsesc domniul cercetării, Hunedoara s-a supărat. Rău. M-a ignorat privindu-mă cu dispreț. Viața are muci în vagin. Băgăm niște cutii cu benzi magnetice în saci de plastic din care apoi scoatem oxigenul. Anoxie se se cheamă procesul. Cică în azot nu mai trăiește aproape nimic. Bacterii, fungi, acarieni, sloboz. Buzău îmi vorbește de jazz. Împachetăm benzile magnetice imprimate cu folclor în sacii de plastic și vorbim de Miles Davis. A murit în 1991 dar a lăsat o puternică impresie în sufletul buzoianului de 30 de ani, doctorand la Universitatea de Arte.
- Bei o bere?
- Păi..... Bine.....
Ajungem la Hanu’ lu’ Manuc – să te mușc de papuc. Ursus negru de 10 lei sticla vărsat pe masă. Nu-i bai! Fac eu cinste! Am maseaua umflata. Spartă. Jeg zace sub ea. Mâine mă așteaptă dințarul. Să vezi ce bani bag!!!
Îi spun șefei ca vreau să plec.
- Te faci fată în casă? se aude de trei ori.
- Nu! Sug păru’ la arici ca să îți dea la bot niște pitici!
Ce nu îmi convine? De ce sunt nemulțumit? Păi unii ar putea spune: nu mai bei cu bețivii tăi zilnic, trebuie să îți pui creieru’ în funcțiune, să faci un doctorat. Cine mă cunoaște râde deja cu curul. Doctorat? Eu de abia am evadat din sistemul educațional (trișând la maxim) și voi vreți doctorat?? CACA! “Mie dați-mi altceva! Dați-mi, dați-mi strada-ngusta Unde gustă Omul viața mai din plin” Cu ambele mâini de cur mă țin. Nu-mi convine să o văd p-asta ca pe doamna profesoară care mă scoate la tabla zilnic eu neștiind lecția niciodată. Nu-mi convine să aud țipete și istericale gratuite de nesexată. Nu-mi convine să aud ironii ieftine de câte ori ne întâlnim. Nu vreau să merg cu tine în mașina să te văd etalându-ți “talentul” de șoferiță fiind la un pas de accident în fiecare secundă. Nu-mi place arta modernă a lu’ fratitu’. Nu vreau să mă ții în frig trei zile la rând la minus cinșpe grade să fac poze la monumente pe care apoi să nu le folosești la nimic. Nu vreau să mă pui să fac puzzle-uri din poze și să îmi spui că nepotul tău se descurca mai bine. Nu vreau să ai impresia că m-ai câștigat la loz în plic, m-ai îmbrăcat, m-ai hrănit și acum trebuie să-ți sug șosetele transpirate pline de materie cenușie. Acu’ ceva ani, pe unu’, tizu’ meu,  l-a încuiat o oră în birou după program pentru că i se părea ei că pleacă prea devreme. Tizu’ a fost suficient de moale încât să nu îi facă plângere pentru sechestrare de persoane. Păcat. Am fost lacom. Am vrut bani mulți. Sunt un bou. Am cercetat cealaltă parte a absurdității.
M-am întors în vechea cloacă. E mai rău ca înainte, câștig mai puțin și unii din umbră cred că ar trebui sa îmi țin coada între picioare. Nu pot! Dacă o țin așa se umple de fecale! M-am întors! De ce? Pentru ca sunt slab.... evident .... și nu mă refer la burtă (care a crescut). Mai am sub o oră. Penis.

Ițic se duce la Rabi și îi zice:
- Rabi nu mai pot!! Stau într-o singură cameră împreună cu nevasta, cei trei copii, soacra, cumnatul și bunica nevestei! Nu mai pot!!! Spune-mi ce să fac?
- Ițic, du-te acasa, scoate capra din grajd și bag-o în casă. Și după o săptămână sa te întorci să îmi spui cum e.
Se întoarce Ițic după o săptămână și spune:
- Rabi! E mult mai rău! Ce mă fac?
- Păi bagă și găinile în casă și vino peste o săptămână.
Și așa o țin până Ițic bagă toată ograda în casă. Exasperat, Ițic se duce din nou la Rabi și îi spune:
- Rabi chiar nu se mai poate!!! E oribil cu toate orătaniile în casă!!!
- Pai scoate-le pe toate și vino peste o săptămână să îmi spui cum e...
Peste o săptămână Ițic vine la Rabi:
- Ooo Rabi!! Cât ești de înțelept! Acum e mult mai bine!!!!!

Așa și eu... Am plecat la mai bine... cică. Păr pe țâțe! Sfântul Gibreel voia sa scriu despre el, coadă de cățel înmuiată în sos nițel.

M-am întors. Șeful din umbră a ieșit în lumină să-și întindă oasele. Falsul Ionescu e fericit acolo unde e. Baba e afectata de lipsa telefonului (a fost mutată într-un birou unde chiar nu face nimic și suferă maxim).  Domnul Moș e șef! Și parca ar vrea, parca n-ar vrea. Amazon, Viena, complicații, fete de la buget ce-l tratează cu dispreț, mândrie de pește zdrobită, bani. Ce vrem noi? Bani! De ce? D-aia!!
Și eu? Nu știu.... Parcă mi-am pierdut rostul.... Nu îmi mai gasesc locul în Lumea Veche.  S-au schimbat multe. Viitorul suna prost. Am umblat după bani și acum câștig mult mai puțin decât acum patru ani. Mă doare măseaua. Copilul a fost bolnav. Nevasta tușește (da, știu nu-i place nevastă ci soție). Mama are tensiune și probleme cu rinichii. Oameni de căcat au tăiat planta numită Clematis plantată de bunicul meu în urmă cu 36 de ani în grădinița din fața blocului. Am îmbătrânit azi. Gata.

Mai vedem noi.