Ioana Pârvulescu (editor) - Și eu am trăit în comunism

O colecție de texte scurte scrise de nume mai mult sau mai puțin cunoscute care au ca subiect aducerea aminte, rememorarea micilor momente din epoca comunistă. Prezenta lucrare mi-a amintit de o carte dragă mie pe care o priveam foarte des pe la începutul anilor '90, "Acum nu e momentul" a caricaturistului Mihai Stănescu. Doar că antologia îngrijită de Ioana Pârvulescu spune prin vorbe ceea ce Mihai Stănescu a desenat. Amuzantă și tristă în egală măsură, exagerată uneori, subiectivă, cartea mi-a plăcut în bună parte, dar nu o consider câtuși de puțin corectă pentru că au scris în ea doar intelectuali, profesori, doctori și în principal oameni de litere care se vede clar că au împopoțonat pe ici pe colo, depărtându-se de adevăr. De pildă Gabriel Liiceanu spune că în 1986 nu găsea absolut nimic de mâncare ca să-i pună la pachet fiului său. Locuia în București, lângă Hala Traian. Întâmplător îmi făceam viața prin zonă în perioada respectivă, alături de bunicii mei, care erau oameni obișnuiți, nici vorbă de membri de partid, milițieni sau securiști. Nu aveam relații, nu aveam pe nimeni, dar îmi amintesc foarte bine că serveam șnițele de pui destul de des, plăcinte, sarmale, fripturi, brânză. În piață la Hala Traian se găseau legume și fructe o grămadă și îmi amintesc cum îi ajutam pe bunici, trăgând un cărucior d'ăla de cumpărături. De unde atâta lipsă de mâncare în București la sfârșitul anilor '80? Era o mâncare mult mai bună ca în zilele noastre. Bunicii mei mâncau trei feluri la masa de prânz. Repet, oameni din popor, fără legătură cu PCR sau alte chestii. Un punct negativ la carte mi s-a mai părut faptul că nu are printre povestitori persoane de condiție medie, șoferi, tâmplari, muncitori pe șantier, vânzătoare la pâine, țărani cooperatori, cum de asemenea nu vorbesc foști securiști și oameni care erau cu funcție în perioada respectivă și care probabil și-au păstrat-o și în prezent, ca și acum tot șmecherii de atunci (sau copiii lor) ne conduc.

Una peste alta este o carte ok și am citit-o cu mult nesaț. Povestea mea preferată este penultima din ultimul capitol. Despre meciul Danemarca-Spania 1-5, de la Mexico '86.

401 pagini, Editura Humanistas, Stele Nopți și Zile Blog: 3

(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

Într-o noapte întunecoasă

E noapte afară. Rulez cu 130 km/h pe Autostrada A1. Ne întoarcem de la Pitești. În mașină răsună acorduri de muzică extraordinară. Am cumpărat un cvadruplu cd, o colecție intitulată "Pure...blues". Ce nume mari! Robert Johnson, Muddy Waters, Count Basie. E relativ liber, farurile bat foarte precis pe șosea, din când în când mai depășesc câte o mașină, mă bucur de drum și de muzică. La un moment dat trec pe lângă o mașină de Poliție trasă pe banda de siguranță. Nimic special, doar că imediat mă uit în retrovizoare și văd că s-au pornit și ei, cu girofarurile aprinse. Nu scad sub 130 km/h și le ia o vreme până ajung în spatele meu. E ca în Need for Speed Hot Pursuit. Eu îmi văd de drum cu acul înțepenit la 130 și cu muzica tare în boxe. Nevasta în dreapta mea, nu vede nimic, copiii în spate cu ale lor. Poliția începe să-mi dea flash-uri. Mă gândesc că poate vor să mă depășească, dar îmi dau repede seama că rulez pe banda 1, iar banda 2 e liberă. Trag pe dreapta și bag intermitentele, trag și ei în spatele meu cu girofarurile mergând. Opresc muzica și deschid geamul. Apare un polițist lângă ușa mea, dar nu e deloc fioros.
- Bună seara! Poliția Rutieră vă deranjează.
- Bună seara!
- Nu ați observat semnalele noastre?
- Ba da, le-am observat, dar nu m-am gândit că sunt pentru mine.
- Unde mergeți?
- La București.

Se uită pe geamul din spate și vede copiii. Amândoi stau cuminți în scaunele lor. Polițistul zâmbește și spune:

- Ok, mergeți atunci.
- S-a întâmplat ceva?, întreb eu.
- Nu s-a întâmplat nimic. Mergeți.
- Păi ce s-a întâmplat?
- Nu s-a întâmplat nimic. Drum bun!

Nici acte la control, nici nimic. Plec mai departe. Fiul meu cel mare mă întreabă uimit:
- Tati, tu ai vorbit cu Poliția?
- Da, puiule, îi răspund, foarte mândru de mine.

Repornesc muzica și mă amuz de această întâmplare. Probabil a fost o verificare de rutină, dar s-a înmuiat și polițistul când a văzut copiii. Om e și el și probabil are copiii lui.

John Irving - Lumea văzută de Garp

Tatăl lui Garp este mitralior de turelă sferică. Mi se pare o meserie extraordinară. Cine ar mai practica-o în prezent? Mitralior de turelă sferică. În prezent e doar o legumă, pentru că l-au cam atins gloanțele inamice. Însă are o erecție formidabilă. Mama lui Garp își dorește mult un copil, dar nu prea e adepta sexului și a bărbaților. Așa începe povestea, una cât se poate de originală și interesantă, despre o scriitoare feministă ajunsă celebră prin singura sa carte, autobiografică, despre un scriitor care încearcă să-și găsească identitatea atât prin ceea ce scrie, cât și prin felul în care trăiește, despre cărți și scene porno, despre psihologie sexuală, despre un transsexual care în trecut fusese inter (așa este tradus postul din fotbal american, nu știu cum e în original, poate tight end?) la Philadelphia Eagles. Romanul, unul foarte stufos, cuprinde și câteva povestiri în povestire, extrase din scrierile lui Garp. Mi-a plăcut cartea într-un mod ciudat, adică 75% din cuprinsul său foarte, foarte mult, iar restul extrem de puțin, în sensul că mi s-a părut vorbărie inutilă și ar fi trebuit scurtată. Cum ar fi arătat cartea asta scrisă de un sud-american în spiritul realismului magic?

Tare de tot lejeritatea personajelor de a aborda problemele sexuale. La un moment dat este încurajată infidelitatea conjugală și avem de-a face cu niște cupluri de...cum le spune?...swingeri? Transsexuali care nu doar sunt tolerați, dar mai sunt și luați în căsătorie, un penis care după un accident auto rămâne în gura care-l sugea, povestea de la capitolul 15 cu viol și detectivi ca în serialul ăla HBO, părul pubian al doamnei Ralph. Până la urmă un roman nu e complet dacă nu aduce vorba despre părul pubian.

"Doamna Ralph șade în fundul gol și strâmbându-se de durere pe linoleum, cu halatul stil chimono larg desfăcut, abia prins într-un cordon peste talia groasă, și ținând în mână un pahar, care în mod miraculos nu s-a vărsat. Se uită la pahar surprinsă și soarbe din el; sânii ei mari cu sfârcurile îndreptate în jos, lucesc - se revarsă peste pieptul ei pistruiat atunci când ea se lasă pe spate în coate și râgâie. Într-un colț al bucătăriei, pisica miorlăie la ea indignată. Dar când încearcă sa se ridice, geme și se culcă de tot pe spate. Părul pubian este ud și sclipește în fața ochilor lui Garp....".

E un roman pe care-l recomand și să nu credeți că nu merită citit când veți vedea că i-am acordat doar 3 stele. Ce sare de 3 stele merită citit și îmi propun să fiu mai exigent cu numărul ăsta de stele, pentru a păstra maximul de stele pentru romanele care mi se par superlative. (Am pus 4 la Casa spiritelor, nu 5 cum pusesem inițial. De 5 e Maestrul și Margareta de exemplu sau Fructele mâniei.). Iar până la urmă asta cu stelele e o joacă bloggeristică și nu suntem noi critici, care abia știm să scriem 2-3 cuvinte pe un blog. Dar așa cum în ziare se dau note fotbaliștilor de către oameni care poate nu au pus vreodată piciorul pe minge, dăm și noi note cărților. Citiți "Lumea văzută de Garp". Este o lectură obligatorie. Nu vă speriați că trece de 700 de pagini. Cartea asta chiar spune o poveste frumoasă și interesantă.

730 pagini, Editura RAO, Stele Nopți și Zile Blog: 3
(stele: 5-excepțională; 4-foarte bună; 3-bună; 2-așa și așa; 1-slabă; 0-proastă)

Comandă Amazon Franța

Îmi doream foarte mult niște pantofi sport, confortabili și frumoși, ceva de firmă, desigur. Dar prețurile din România sunt prohibitive și nici nu găsești ce cauți. De ce să nu iau de pe Amazon? Românul de rând în general se sperie de achiziția de pe net unde trebuie să bagi datele cardului și unde mai ales îți trage vânzătorul banul înainte și abia pe urmă îți livrează produsul la domiciliu. Dar nu este nicio problemă, nu vor veni hackerii să îți golească contul de la o simplă comandă de pe net. Am găsit ce căutam pe Amazon Franța, o pereche de Puma Suede (50 euro, pe site-urile din România costă 360 lei) și o pereche de Adidas Superstar (70 euro, pe site-urile din România 400 lei). Am adăugat în coș, am introdus datele cardului VISA și în cele din urmă adresa unde doresc să primesc coletul. Au mai adăugat ei 12 euro transportul (pentru că sunt în afara Franței continentale), au transformat totul în lei, am mai dat 2-3 click-uri și totul a fost gata. Cu tot cu transport și m-a dus mult mai ieftin ca în România, am scutit cam 150 lei. Coletul a sosit acasă în 6 zile de la data comenzii, prin curier. Totul frumos ambalat, pantofii abia ieșiți din fabrică, impecabil. Mulțumesc Amazon Franța! Și mulțumesc Google pentru traducerile din franceză în română fără de care nu m-aș fi descurcat pe site.

Incredibil, dar pantofii Puma sunt fabricați în România. Ce drum lung au parcurs până au ajuns la end-user.

Site-urile astea vor ucide magazinele, iar oamenii vor rămâne fără job-uri. Trăim în lumile distopice imaginate de scriitori în urmă cu câteva decenii.

Cumpărați produse de pe astfel de pagini web, dragi cititori?

Pornografie

Mă întreabă lumea de ce scriu așa rar pe blog. Păi pentru că am început să citesc cărți groase, săturându-mă de broșurile de 200 de pagini citite pentru lăudăroșenia de la finele anului, ceva de genul "am citit 67 de cărți din cele 75 din goodreads challenge". Concursurile astea ne autopăcălesc și e ca și cum am citi pentru a ne lăuda la alții. În al doilea rând acest blog nu e genul de blog care prezintă diverse chestii cotidiene. Ce-ar fi să public aici specificațiile noului Galaxy 7 Edge, cu copy/paste de pe site-urile internaționale? Sau să vă explic cum puteți realiza la voi acasă un WI FI? Nu. Mai bine să vorbim despre pornografie și nu ne referim aici la cartea lui Witold Gombrowicz, citită atât de Ionescu cât și de Petrov. (E o carte fină?)

Mă uit tot la un film din categoria "casting" și mă distrează strădania regizorului de a face totul cât mai credibil publicului. Regizorul este și cel care filmează. Intră la el, intr-un fel de studio (de fapt un apartament nemobilat), o tânără oarecum draguță de înălțime medie. Nu știu dacă ai remarca-o pe stradă, însă Șeful din Umbră îmi șoptește că pentru o asemenea femeie tot trebuie sa plătești 250 lei/oră în apartamentele de lux din Centrul Civic. Regizorul o pune pe femeie să se prezinte și aceasta pare cea mai sfioasă ființă din lume. Vreo 5 minute asistăm la un fel de talk-show, nimic special. Apoi femeia este rugată să-și arate puțin corpul, să-și ridice tricoul un pic, nu mult. Dacă se poate, desigur. După multe rugăminți își ridică puțin bluza, dar pare atât de rușinată. Frumusețea filmului în asta constă, în prefăcătorie. Publicului i se sugerează că totul este real, că avem de-a face cu o amatoare care pur și simplu a venit la un casting de film, abia acum a intrat pe ușă. Mai râde, mai face o glumă. Mai trec 5 minute și femeia își scoate bluza, încă 5 și scapă de pantofi și pantaloni. E din ce în ce mai rușinată, dar execută câteva mișcări lascive ce denotă profesionism. Apoi rămâne doar în chiloți, acoperindu-și sânii cu mâinile. Îi spune bărbatului că e destul, că vrea să plece, dar acesta o convinge și îi spune că arată minunat și că trebuie să ofere mai mult dacă dorește să ajungă departe. O întreabă dacă nu-și poate da chiloții jos, spunându-i că e foarte curios dacă s-a ras sau nu la păsărică (folosește termenul "pussy"). E șmecherită femeia, are doar o dungă de păr pubian. Bărbatul o laudă pentru asta. Și dintr-o dată femeia ca prin minune scapă de rușine și trecem la a doua parte a filmului, adică muie și futai în vreo 4 poziții diferite. Cu regizorul care ține și camera, nu doar prestează. Cam 20 de minute, din cele 50 ale filmului. Foarte bine gândită psihologic această peliculă. Deja e ca și cum ai privi o cunoscută făcând sex.

De ce se spune că cei care urmăresc filme porno sunt nefutuți ori nesatisfăcuți sexual? Ce? Dacă te uiți la Master Chef nu ai ce mânca ori nu-ți place ce servești (cui?) la masă?

Cam atât în postarea de azi. Dacă nu strâng măcar 5 comentarii, mai postez peste alte două săptămâni.

Scrisoarea, de Horațiu Mălăele

Sala Studio, TNB. Scaunul pe care mă așez este pe jumătate rupt și stau cu grijă pentru a nu-l rupe de tot și a mă face de băcănie. Sala este mare și nu se umple până la refuz, am noroc și locul de lângă mine rămâne liber, așa că mă pot muta. Foarte mulți tineri în sală, copii de liceu. Vorbesc la telefon și sunt gălăgioși în timpul piesei, stârnind nervii celor mai vârsnici care nu ezită să-i apostrofeze. Sunt oameni care întârzie la piesă și-și caută locul cu lanterna de la telefonul mobil. De ce mai veniți la teatru dacă întârziați? O fată vorbește telefonic cu mama ei pe la jumătatea piesei: "Da. Sunt la teatru. Doar ți-am spus că începe la 8. O să iau un metrou când plec. Ține până la 10 făra 20.".  Piesa este foarte slabă, o adaptare fără valoare a celebrei piese scrisă de IL Caragiale. Mii de ani lumină depărtare de piesa pusă în scenă de Liviu Ciulei și pe care cu toții am văzut-o la televizor. Două doamne din fața mea părăsesc sala cu 30 de minute înainte de final. Ca la fotbal când suporterii sunt supărați pe sportivi. N-am înțeles rolul acestei adaptări. Am recunoscut doi dintre actori, pe Magicianul de la Abracadabra și pe Ionică din Liceenii. 50 lei prețul pentru un loc departe de scenă. Bine că n-am plătit banii din buzunarul propriu. Am refuzat să aplaud la final, iar dacă aveam mai mult tupeu probabil aș fi fluierat și as fi cerut demisia. Piesa asta a fost ca și poveștile mele care copiază dialoguri din Pulp Fiction. Vreau să merg la o piesă din aia unde în timpul actului publicul aplaudă la scenă deschisă, iar la final aruncă cu flori înspre actori.

Învățăturile doamnei Ștefănescu

Aseară la orele 21 în parcarea de la Lidl, cartier Sălaj, un autotren (tir cum îi spunem noi în popor) încerca să intre la poarta pentru descărcarea mărfurilor. Nu e ușor lucru să mânuiești un autotren în marșalier, însă cu toată priceperea șoferului, manevra nu putea fi executată din pricina unui client care își lăsase mașina mică într-un loc nepermis. Noi, românii, așa avem tendința. Parcăm oriunde (de multe ori am văzut tramvaiul 55 făcând dreapta la Hala Traian înspre Calea Călărașilor neputând trece de mașina parcată pe colț și blocând tot traficul din cauza unui șofer dobitoc) și mai ales, cu mare plăcere, pe locurile destinate familiei și handicapaților. Sunt hypermarketuri care au locuri de parcare special pentru gravide. Nevasta a fost de două ori gravidă și rareori găseam aceste locuri libere. Erau ocupate de taximetriști. Locurile cu sigla de handicap sunt mereu ocupate de persoane ok. Întrebate de ce parchează la handicap, ele replică: "Dar de unde știi domne? Poate am handicap mintal.". Da, categoric au handicap mintal și sindrom de dobitocenie. Este în genele noastre acest lucru și trebuie să treacă mulți ani până să ne civilizam.

Într-un final a venit clientul care blocase intrarea autotrenului și a eliberat calea. Bietul șofer a început manevra de parcare cu spatele în unghi de 90 de grade. Mulți nu o fac nici cu o mașină mică. Cu un tir ia ceva timp. Un alt client a iesit cu mașina din parcare și a început să dea claxoane și flash-uri tir-ului (care îi bloca ieșirea din parcare) după care chiar a deschis ușa, a coborât și a început să gesticuleze: "Dar de ce nu faceți aprovizionarea în pula mea după terminarea programului?". Genul ăla de pseudo-șmecheraș. Sălaj e aproape de Ferentari, nu? Cu un Passat model 1993.

În capitalism ne deranjează că se face aprovizionarea în timpul programului. În comunism fugeam în miez de ziuă după mașina cu produse și făceam cozi în jurul ei și nici nu știam ce bagă.

În ianuarie 1990, la începutul trimestrului II, un elev a întrebat-o pe doamna dirigintă Ștefănescu, care era și profesoară de limba rusă, ce e aia democrație. Răspunsul profesoarei a fost: "Democrația e să facă fiecare ce vrea cu condiția să nu-l deranjeze pe cel de lângă el.".