Ce mâncăm în seara asta?

"Ce mâncăm în seara asta?", este întrebarea pe care inevitabil mi-o adresează unul dintre copii de fiecare dată când vin de la serviciu. Nevasta face mai mereu câte un fel, ori chiar două de mâncare și spre deosebire de mine ea gătește mai regimos, mai sănătos, gen câte o supă, o mâncare de fasole verde, un sufleu de brocoli etc, iar eu vin cu gând să mănânc ce a gătit ea și le spun asta copiilor, îndemnându-i să mănânace alături de mine, dar ei dau ochii peste cap, oftând: "Dar noi am mâncat la prânz asta, nu mâncăm de două ori pe zi aceleași feluri!". Iar eu le zic: "Și ce pula mea? Aici e restaurant? Sunt bucătarul vostru?". În unele zile chiar nu am chef de gătit, dar totuși în majoritatea serilor am chef de o muzică bună, de o băutură fină, care pentru mine sunt un acompaniament perfect la preparatul unei cine. 15 zile nu am pus alcool în gură, așa că nici în bucătărie nu prea am mai stat, copiii mulțumind-se cu câte o cană de lapte la cină, ori o brânză cu castraveți și roșii. Nevasta îmi spune să nu mai zic nimănui că nu am băut alcool 15 zile la rând, deoarece sună de ca și cum aș fi alcoolic și sunt în perioada de sobrietate (sober, cum zic americanii). 

Le fac plăcerea copiilor și voi face tăiței chinezești cu carne de pui. Cumpăr ulei de wok cu adaosuri de usturoi și ghimbir, sos de soia, ciuperci, ardei roșu. Încing wok-ul de fontă și dau drumul la treabă, în atmosfera și așa încinsă de această vară criminală. FMM vară! Dau play la muzică și încep cu piesa The Renegades - Matelot, pe care am auzit-o în excepționala serie Baby Reindeer. Desfac prima bere, dintr-o serie de patru ca deobicei. Pentru preparatul tăițeilor chinezești consider foarte potrivită berea irlandeză Guinness. Alunecă excelent pe gât, iar mie mintea îmi alunecă la alte vremuri. Acum vreo 10 ani, la Institut, în camera secretă, Eufrosin Potecă a dat câte un rând de beri. Pentru toată lumea a cumpărat Tuborg, iar mie Guinness. L-am întrebat de ce a făcut așa, iar el mi-a spus: "Știu că îți place să bei ceva bun.". A fost diplomat, desigur cunoștea firea mea de snob.

"A mobilat rapid noua cotineață în care am fost mutați de către Porci. A făcut chiar și o cameră secretă." (citat din Eufrosin Potecă)

Tânărul Stăpân, dând dovadă de mare dibăcie, a construit o cameră secretă, fix ca în filmele cu mistere din alte timpuri. Din biroul nostru aflat la mezanin în vechiul sediu al Institutului, intrai într-o cameră plină cu tot felul de dispozitive, scule, lucruri uitate de lume și vreme. Camera se termina cu un dulap, prin ușile căruia puteai pătrunde spre camera secretă. Când ușile erau închise părea un dulap normal, când ușile se deschideau se transforma într-o poartă de trecere. Lucrarea aceasta a fost înfăptuită înainte de venirea mea la Institut, iar pe atunci Tânărul Stăpân era numit Meșterică, camera secretă fiind doar o mostră a priceperii sale. Camera secretă avea în centrul său o masă și două băncuțe, putând adăposti în condiții confortabile patru vizitatori. Trecând prin dulap, lăsam în urmă orice grijă, ascunși în măruntaiele primitoare ale Institutului, într-o lume murakamiană, ce contrasta puternic cu lumea de afară. Deoparte a mesei stăteau Eufrosin Potecă și Falsul Ionescu, oameni cu ștate vechi, iar de cealaltă Tânărul Stăpân și eu, oameni veniți în noua orânduire. Într-un colț este un sac mare cu sticle golite, care acum, în vremurile reciclării, ar valora pe puțin 50 de lei.

Tânărul Stăpân ne povestește despre viața sa, despre cum a urcat și coborât pe treptele măreției, despre cele două averi făcute și apoi pierdute, despre cum la 14 ani vindea ziare pe pasarelă la Gara Basarab, despre cum și-a cumpărat Audi, despre episodul Barcelona și câte și mai câte. Nu putem știi dacă este ceva adevărat în spusele sale, dar îl ascultăm cu nețărmuită plăcere, sorbind din berile reci,  în majoritatea cazurilor Skol la 2 litri turnate în căni. 

Am fost în Grecia recent. Am cumpărat de acolo 6 cutii de orez basmati Uncle Ben's (desigur, acum poartă denumirea de Ben's Original, pentru că este înjositor să-i spui unui bătrân de culoare "unchi"). E cel mai bun orez pe care-l știu eu, iar în România nu se mai aduce. Nu știu din ce motive. Alături de o pungă de legume congelate în stil mexican și niște bacon, este un fel de mâncare adorat de copii pe care îl prepar în doar 20 de minute. Dar ce muzică este potrivită pentru prepararea acestui fel? Încep cu Vance Joy - Riptide. Oare ce ar spune Eufrosin & Ionescu despre piese în acest gen? Prea ușoare pentru o seară din mijlocul săptămânii în care prepar cina pentru familie? Gătesc pe aceste acorduri și desfac nu una, nu două, nu trei....ci patru beri Pilsner Urquell la 0,33. 

Și așa am răspuns de două ori la întrebarea copiilor "Ce mâncăm în seara asta?". Va urma...

picture or it didn't happen

Rear Window

Am văzut aseară alături de fiii mei un film de acum fix 70 de ani. Rear Window, în regia legendarului Alfred Hitchcock. În rolurile principale James Stewart și Grace Kelly. Filmul ne-a plăcut unanim, toți trei stând cu sufletul la gură, așteptând deznodământul. Povestea unui fotograf care în urma unui accident are piciorul în ghips, așa că plictisit își petrece vremea acasă, în spatele ferestrei, trăgând cu ochiul la vecinii din imobil. La un moment dat i se pare că asistă la o crimă. Dar oare este real ce vede? Cam ăsta este subiectul filmului, ce aduce mai mult cu o piesă de teatru prin jocul actorilor și faptul că acțiunea se desfășoară într-un cadru restrâns, cu o recuzită minimă. Joc foarte natural al actorilor, foarte diferit față de ce vedem în prezent. A fost o bucurie pentru copii să redescopere cinematografia de altă dată, cu care au luat contact la Crăciunul trecut, când au urmărit It's a wonderful life a lui Frank Capra.

Superbă femeie Grace Kelly. Recunosc, nu știam că a fost și Prințesă de Monaco. La terminarea peliculei am citit pe wikipedia despre destinul ei tragic, moartă în 1982, la 52 de ani, atac cerebral suferit în timp ce era la volan. James Stewart în schimb a murit la 89 de ani, în 1997.

Filmul are 100 puncte metascore. Înseamnă ceva, Pulp Fiction de exemplu are 95. Doar și pentru asta și merită urmărit.

Things We Said Today

Ne plimbăm prin Limenaria, pe micuța alee comercială a localității din Thassos, în căutarea unui local pentru masa de prânz. Vrem ceva rapid, așa că alegem o shawermerie (gyroserie de fapt) în pofida unei taverne. Localul se numește Hello, are câteva măsuțe pe trotuar, iar în interior sunt țepușele cu carnea la rotisat. Suntem întâmpinați prietenește de un bărbat între două vârste, care poartă o banderolă pe cap, în genul lui Mark Knopfler în tinerețe. Ne așezăm la masă, moment în care ne salută zâmbind și al doilea bărbat din spatele tejghelei. Nu aduc deloc cu ospătarii clasici din Grecia, par doi prieteni din copilărie care și-au deschis o afacere și lucrează din postura de patroni.

Comandăm patru porții de gyros. Mâncarea e foarte gustoasă și deloc scumpă față de un restaurant. Luăm și sucuri, apă și plătim vreo 40 €, ceea ce pentru o masă îndestulătoare în Grecia nu este deloc mult. Cele două gazde pun o muzică foarte bună, atipică pentru localurile de pe insulă, unde se aude în special muzică tradițională grecească. Mâncăm la snack bar-ul Hello un gyros excelet și ascultăm The Beatles - Things We Said Today, o piesă absolut superbă. După melodia celor de la The Beatles urmează The Neville Brothers - Yellow Moon.

Omul cu bentiță ca a lui Mark Knopfler este înalt. Îmi caut de vorbă cu el: "You are very tall. Did you play basketball?". Se bucură de întrebare și spune: "I did in my youth.". Îi povestesc că și fiul meu cel mare face basket, îi arat și poze. Este încântat, zâmbește din suflet, iar apoi, luându-și o postură serioasă îi spune fiului meu cel mare: "First place school, then basketball!....no..no....First place family, second place school, third place basketball!". 

Ne-am simțit foarte bine la acest local din Limenaria, mâncarea a fost excelentă, gazdele foarte simpatice, așa că am lăsat 9 € bacșiș. Omul cu basketul, care ne-a și servit la masă, celălalt preparând mâncarea, a fost atât de cinstit încât a zis încurcat: "O, no...it's too much!". Desigur, i-am spus că nu e deloc prea mult și am plecat foarte mulțumiți mai departe, în periplul nostru prin zona comercială a localității.

Restaurant vs. gătit la domiciliu (22)

Urmăresc pe TikTok un chinez și o chinezoaică care prepară tot felul de mâncăruri în China rurală, la o gospodărie în aer liber. Oamenii sunt foarte simpatici, fac și un fel de teatru în prezentarea preparatelor. Prind țestoase, șerpi, fac tot felul de mâncăruri inedite pentru noi, europenii. Vorbesc în chineză (mandarină? cantoneză?) făcând tot felul de glume între ei, râd, se tachinează, stau într-o curte pitorească, gătesc și gustă din bucate. Sunt tineri și frumoși, amândoi au șarm. Mi-e drag să-i urmăresc, deși nu înțeleg nimic din ce spun, dar nici nu e nevoie. La unul dintre filme au băgat și subtitrare în engleză, iar la final, după ce mănâncă, fata spune: "Excelent! Ca la restaurant!". 

Exact. Ca la restaurant! Sau chiar mai bine, direct la tine acasă. Îți gătești ce vrei, cu ce ingrediente vrei, știi cât de proaspăt e totul, nu faci rabat la nimic. Deunăzi am fost la un restaurant. Muream de sete, efectiv aveam cu toții gâturile uscate. A durat 20 de minute până ne-a trântit niște meniuri pe masă, fără să ne întrebe dacă am vrea de băut. La orice restaurant, au obligația de a veni imediat la masă cu meniul și a de a te întreba dacă vrei să comanzi ceva de băut până te uiți peste mâncăruri. Am primit băuturile la 45 de minute după sosirea noastră, un fapt de neacceptat. Eu deobicei mă ridic și plec, dacă în 5 minute după ce am ajuns în local nu mi se ia comanda, dar nevasta și copiii fac mereu figuri și acum am stat de gura lor. Eu le explic mereu: "Pe banii noștri suntem stăpâni! Nu venim aici să cerșim, nu ni se dă de pomană. Plătim bani grei pentru niște servicii care lasă de dorit. E normal ca pe banii noștri să suportăm nepregătirea și nesimțirea unor așa zisi ospătari?". Așa că, pentru a nu supăra nevasta și copiii, am stat 45 de minute să beau o bere și 80 de minute să mănânc o amărâtă de pizza.

Pe perioada verii țin câte 12-16 beri la 0,33 în frigider. Întotdeauna multiplu de 4. Reci, mă așteaptă întotdeauna când am poftă de o bere. Nu trebuie să aștept, nu trebuie să mă rog de nimeni. Pur și simplu iau o bere rece din frigider și o torn în pahar. Doar mărci premium. Heineken, DAB, Estrella Damm. 6 lei o bere la 0,33 și o beau pe loc, nu 15 lei ca în restaurant și îmi este adusă după 45 de minute. 4 beri mici beau pe parcursul unei seri, dar nu mai mult de 3 seri/săptămână, pentru că nu este bine să oferim alcool ficatului zi de zi. 

După amieze banale din mijlocul săptămânii, fac o salată de vară la care adaug brânză halloumi cu chili. Piept de pui la tigaie cu cartofi prăjiți. Chifteluțe cu tzatziki de la săptămâna grecească. Pateuri cu brânză de asemenea de la săptămâna grecească. Le bag la cuptor alături de chifteluțe. Mâncare semipreparată nesănătoasă, dar ce mai este sănătos în zilele noastre? Nici aerul pe care-l respirăm nu mai este sănătos. Industria, lăcomia, comercialismul au pus stăpânire pe societatea actuală. Beau bere rece și ascult muzică. Fiul meu cel mare vine în bucătărie și dă mai tare. Mă uit la el și zâmbește, spunând: "Îmi place mult melodia!". Mano Negra - Pas assez de toi. 

Nu pot spune că am gătit ceva, doar am încropit niște mese, prilej de băut bere și ascultat muzică. Dar suntem acasă și avem totul la îndemână, când vrem ceva ne luăm, nu trebuie să cerem și să așteptăm. Plus că avem libertatea de a asculta muzica noastră preferată. Chiar și manele, fără să fluierăm.

Revenind la chinezi, mari bucătari. Îi putem urmări pe acest cont de tik tok. 

momente magice în rock (partea a II a)

 de Ionescu

(această postare face referire la o alta a mea, cea din 11 februarie 2011)

după atâția ani, linkurile pentru piesele de la nr 3, 4, 7, 8, 9, 11, 13, 14, 18, 19 s-au dus. oricum, aveți acolo numele pieselor.

iată și partea 2. fără linkuri și poate peste încă 13 ani să facem și partea 3

20 bis renaissance, ashes are burning, versiunea de pe live at carnegie hall. dupa minutul 15, când piesa părea gata, revine annie haslam. no, când zice a doua oara ashes are burning the way, cam pe la 16'40'', ia niște note pe care nici cu autotune nu le poți reproduce azi.

21 andrieș- din albumul despre distanțe, posibil cel mai trist câtec din istorie- 200000 de ani lumină de casă. facem referire la soloul lui dan mîndrilă din final,

22 wishbone ash- the king will come. piesa începe ezitant, cu momente de tatonare cum ar fi zis domozină, dar după vreun minut intră poate cel mai mișto riff din lume.

23 colosseum- rope ladder to the moon. e lung, aș vrea să mă rezum la soloul lui greenslade, de la 4 minute și un pic până vă plictisiți

24 elp- tarkus, tot lung, momentul de grație este tot de la 4 minute și până zice greg lake will you know how the seed is sown, dar desigur e recomandabil să ascultați tot

25 fleetwood mac- chains. cam în ultima treime se stârnește furtuna, anunțată de un micro solo de bass. parcă e o ședință cpun.

26 therapy? lunacy booth. la refren intră o tipă lesley și zice Christ și revealed, iar andy zice sin. foarte tare.

27 steely dan, că data trecută n-au fost. piesa e hey 19. the cuervo gold, the fine colombian...

28 rhcp- monarchy of roses. începe cu un sunet voit distorsionat teribil, dar în scurt timp totul se limpezește. several of my best friends etc

29. iar genesis. au fost niște neclarități pe unele tiraje ale discului, o fi fly on a windshield, o fi broadway melody of 1974? e fly on a windshield, e vorba de pasajul instrumental dintre 'waiting for a winsdshield on a freeway' și 'echoes of the broadway'

30 marillion cu steve hogarth- oceancloud, din marbles. lungă. momentul magik e la 5min20sec, dar ascultarea integrală a piesei este intens recomandată

Viorica de Bulboaca

Mă sună vecinul la telefon, acest lucru întâmplându-se doar în două situații: 1.l-am inundat ori i-am produs o neplăcere în cadrul gospodăriei; 2.a băgat pe undeva un vin bun la o reducere imbatabilă. Răspund cu inima cât un purice, rugându-mă să nu fie motivul 1. Am noroc, în aparat auzindu-se vocea precipitată a vecinului: "Gabi!...la Kaufland e redus vinul de la Castel Mimi, alb la sticlă....îți trimit imediat o poză. Crede-mă că merită! Mai sunt două sticle.". Nici nu l-am întrebat de preț, sau alte detalii, mă încred în cuvântul lui când vine vorba de reduceri și vinuri. Aflându-mă în autoturism, am tras de volan și în 5 minute eram la Kaufland, unde într-adevăr am găsit ultimele două sticle de vin promise de vecin. 

Vin alb demisec, produs în Republica Moldova cu o denumire foarte sonoră: "Viorica de Bulboaca". Sticlă cu un design deosebit. De la 53 de lei redus la 37 de lei. Desigur, din lăcomie am luat amândouă sticlele, nelăsând șansa unui alt iubitor de vin și reduceri să încerce această băutură. Cam o săptămână m-am gândit ce bucate să asociez la acest vin, pentru a-l pune cât mai bine în evidență.

Am destupat vinul chiar de Ziua Internațională a Copilului pentru a bea în cinstea celor doi fii ai mei. Am pregătit creveți, somon și o salată de vară la care am adăugat ceapă roșie. Am pus și puțină maioneză pentru a înmuia creveții. Dar în rest a fost o masă sănătoasă. Chiar am discutat cu nevasta să nu mai mâncăm cartofi. Vinul a fost un adevărat deliciu, de foarte multă vreme nu am mai băut un vin alb atât de bun (cam de la vinul sud-african de la Ciuc, despre care am scris pe blog, iar asta s-a întâmplat de Ziua Internațională a Femeii). Am avut și marele noroc că nevasta nu a dorit să bea, așa că am savurat eu sticla de la prima până la ultima picătură.

Bonus: @Eufrosin @Ionescu @AlexB @BogdanR : rate this!!!
Monika Christodoulou - Yes I do
Mazzy Star - Fade Into You

Cu asemenea piese mă delectez în timpul preparării mesei. Beau vin, ascult muzică și gătesc.  

Percival Everett - Copacii

Romanul începe extraordinar de promițător. Într-o localitate de provincie din Statul Mississippi au loc o serie de crime cel puțin ciudate. Bărbați albi sunt găsiți morți în ipostaze uluitoare, cu sârmă ghimpată în jurul gâtului, cu testiculele tăiate, iar lângă ei se găsește un bărbat negru de asemenea mort care ține în mână testiculele albului. La câteva crime, culmea, este găsit același negru lângă un alb diferit. Suntem într-un orășel din ăsta cu albi țărănoi ("hillbilly boy" cum ar spune Marcellus Wallace), rasiști, urmași ai KKK care au fost în război de mai multe generații cu populația de culoare din zonă. Sunt trimiși doi polițiști negri, de la Politia Statală, să investigheze crimele, în ajutorul Șerifului local care este alb, iar mai apoi FBI-ul. 

Subiectul a fost ok, dar modul de punere în scenă nu mi-a plăcut deloc. Cartea asta este 95% dialog, dă impresia de benzi desenate doar că lipsesc ilustrațiile. Dialoguri foarte simpliste, înșiruiri de nume și personaje, care au creat o atmosferă ternă, plictisitoare. Daca mie a ajuns să-mi fie dor de o metaforă. Și ca și cum nu era destul, traducătorul a distrus deplin cartea. Probabil originalul scoate în evidență slang-ul personajelor, însă traducerea în limba noastră ne înfățișează un grai de la țară din România săracă, cu dezacorduri între subiect și predicat care în engleza americană nici nu există, cu traduceri până și la substantivele proprii (localitatea unde se desfășoară mare parte din acțiune se numește Money, dar este tradusă Parale. Cum ar fi să traducem în engleză Big Bathroom în loc de Baia Mare sau Julia The White în loc de Alba Iulia?).

Din punctul meu de vedere nu a fost o carte rea, dar nici ceva care să merite puținul timp pe care l-am alocat în ultima vreme cititului și în niciun caz exorbitantul preț de 60 de lei (am cumpărat cartea din librărie fizică, nu de pe net).

Gusturi

În urmă cu 2-3 ani copiii mei nu mâncau icre de pește. Prietenul meu Bogdan auzind asta mi-a spus că gusturile copiilor se cultiva odată cu înaintarea în vârstă, trebuie încercat, insistat, lăsați să descopere, dar totodată și ghidați. În prezent ambii mei fii mănâncă și chiar apreciază icrele de pește. Nu știu dacă prietenul meu Bogdan are dreptate, de exemplu eu când eram mic nu suportam spanacul și nu-l suport nici în prezent. Cu toate astea îi testez pe copiii mei cu diverse chestii, punându-i să ofere note anumitor preparate culinare, melodii, filme, locuri etc. 

Astăzi i-am testat la gusturile muzicale, punându-i să asculte două piese diferite. I-am prins în momente când erau singuri, doar cu mine, pentru a nu se influența între ei. I-am lăsat să asculte liniștiți, iar la final au oferit o notă fiecărei piese, care de această dată au fost în ordinea ascultării: Andia - De la dela și  Emeric Imre - Nebun de Alb.

Am început cu fiul meu cel mare, care de la primele acorduri și versuri ale piesei interpretată de Andia s-a strâmbat și a zis: "Hai frate, ce e asta?". A acordat nota 4 pentru piesa "De la dela" și nota 9 pentru "Nebun de Alb", care i-a plăcut. "Prin gări descreierate accidente...Marfare triste vin în miezul verii....Iar eu sunt plin de gesturi imprudente....Ca să te apropii și ca să te sperii."

Fiul meu cel mic a acordat nota 8 pentru "De la dela" și nota 10 pentru "Nebun de alb" și de asemenea m-a întrebat și pe mine ce note dau, iar eu am dat 6 pentru prima piesă și 10 pentru a doua.

Voi și copiii voștri ce note dați acestor piese?

Week end-urile noastre toate

În urmă cu 2 ani și ceva am decis să-l dau pe fiul meu cel mare la sport, nu neapărat pentru a face vreo performanță, ci mai degrabă pentru a face mișcare, pentru a scăpa de kilogramele în plus pe care le tot acumula mâncând compulsiv în fața micului ecran, dar și pentru a socializa, pentru a face parte dintr-o echipă. Am ales basketul, fiind de notorietate dragostea mea pentru acest sport, dar și copilul a rezonat din prima cu această formă de mișcare, pe care o vedea la televizor alături de mine. Am observat o modă în ultima vreme în a-ți trimite copilul la activități extrașcolare, sporturile (înotul,fotbalul și artele marțiale cred că ocupă primele locuri la formele de mișcare practicate de copii în mod organizat), muzica (pianul și vioara sunt fruntașe din ce am auzit) și pictura fiind preferatele părinților pentru activitățile facultative la care-și trimit odraslele. Unii chiar îi încarcă cu două sau trei activități, ba le mai pun și meditații la engleză suplimentar, sperând în reușita ulterioară a copilului. Nu e cazul nostru, noi suntem niște oameni mai simpli. Ne-am axat doar pe sport, în speță basket.

Am dat peste un antrenor de modă veche, care știe să fie dur dar totodată foarte plăcut elevilor. Ca termen de comparație îl asemuiesc cu Halagian sau Hizo de la fotbal. Genul de profesor care zbiară și e mereu nemulțumit, care îi pune pe sportivi la muncă serioasă, dar care atunci când este cazul știe să facă o glumă, știe să facă întreaga activitate plăcută. Omul foarte serios, clubul oferind 4-5 antrenamente pe săptămână, spre deosebire de alte cluburi care oferă maxim două antrenamente/săptămână și după părerea mea sunt doar afaceri care vor să ia banii părinților. Pe noi ne-a câștigat, la fel și pe copil, ușor, ușor rezultatele au apărut, beneficiile sportului practicat cu regularitate fiind vizibile. Fiul meu cel mare nu era foarte îndemânatic înainte, îi aruncai o minge și nu o prindea. Acum pot spune că a căpătat dibăcie, joacă chiar și în meciuri, înscriind coșuri, dar mai ales, lucru imbucurător, a rămas la greutatea din urmă cu 2 ani și și-a făcut câțiva prieteni printre coechipieri. Iar orele pe care le-ar fi petrecut în fața televizorului sau pe telefon, le petrece în sala de basket. Sigur, nu este întotdeauna ușor nici pentru el, de multe ori trebuie împins de la spate să meargă la antrenamente și să se țină de treabă, dar deocamdată ne descurcăm. Cu siguranță mai târziu va fi mai greu. O grămadă de copii fac sport, pe care-l abandonează la vârsta adolescenței. Pasiunea dispare, tinerii încep să aibă alte preocupări și uită de acest hobby de moment. Sunt mii de juniori la sporturi și doar câțiva ajung seniori.

Desigur, viața de sportiv a fiului meu cel mare și-a pus amprenta și pe viețile noastre. De multe ori am înlocuit excursiile din week end cu prezențe în tribună la meciurile lui. Sâmbete și duminici pe care înainte le petreceam la Sinaia, Oltenița sau Mangalia, sunt petrecute acum pe marginea terenului cu pumnii încleștați, alături de alți părinți, aplaudând sau dând indicații copiilor, pentru că după cum se știe, în România, toată lumea se pricepe la sport și poate fi antrenor. De exemplu, nevasta, dar și alte mame, neavând nici cele mai elementare cunoștințe ale sportului cu mingea la coș, urlă pe margine: "Apărarea! Apărarea!" sau "Ține la numărul 8! Nu-l lăsa să treacă!", "Fault! Fault!" etc. De multe ori noi, părinții, suntem mai împătimiți referitor la cele ce se întâmplă pe teren și dragostea pentru proprii copii o transformăm în reacții nu tocmai politicoase la adresa arbitrilor, ale copiilor sau parintilor adversari. 

Sâmbătă la prânz. Am decalat cu câteva ore petrecerea nepoțelului nostru pentru că avem meci. Ne-am da foc la valiză cu antrenorul dacă am lipsi de la meci. Mergem pe Șoseaua Sălaj pentru prima oară în viață. Avem o deplasare, căutăm sala. Ne întâlnim cu ceilalți părinți, ne strângem mâinile, ne zâmbim, mai povestim câte ceva. O emoție plăcută plutește în aer. S-au legat prietenii și între părinți, nu doar între micii sportivi. Începe meciul, ne dăm seama de la primele faze cum este echipa adversă, dacă îi putem bate sau dacă ne bat ei categoric. Acum se pare că vom avea parte de un meci ușor. Copiii își dau și ei seama și joacă mai relaxat. Antrenorul țipă pe margine și le dă indicații jucătorilor. Cere joc în pase, cine nu ascultă e înlocuit imediat. Norocul fiului meu este că deplasarea s-a făcut doar cu șapte jucători, așa că primește minute bune. Nevasta coordonează echipa de pe cealaltă latură a terenului, indicând cine la cine să țină, când să atace, când să se apere. Nu înțelege bine jocul, dar e 101% suflet. Câștigăm fără probleme, toată lumea este fericită. 

Duminică dimineața. Avem meci la matineu, o zi după alta, "back to back" cum se spune în NBA. Mă trezesc dimineața și plec la cumpărături, încerc să ajung acasă pentru a prepara un mic dejun benefic și dătător de energie. Sandwichul cu mozzarella, prosciutto, ulei de măsline și roșii este o opțiune potrivită. Nu prea mai este timp, fiul meu îl mănâncă în mașină, în drum spre sală. Astăzi jucăm cu Târgoviștea. Părinții își dau coate înainte de începerea meciului, observând că adversarii sunt mai mari, mai înalți ca noi. Nu va fi un meci ușor. Au un echipament frumos, cu Turnul Chindiei. Începe meciul și înscriu adversarii 6 puncte fără replică. Nu ne lăsăm și echilibrăm situația, la sfârșitul sfertului 1 avem 5 puncte avans pe tabelă. Ambii antrenori sunt în pragul apoplexiei, urlând indicațiile către jucători. Meciul este foarte tare și strâns. În sfertul 2 ne elimină cel mai bun om pentru două faulturi tehnice, iar echipa cade cu totul. Adversarii se duc la peste 30 de puncte avantaj, dar meciul își păstrează intensitatea până la final. Suntem cu toții puțin triști, dar la final se aplaudă la scenă deschisă. Data viitoare o să fie mai bine. 

Plecăm spre casă și îi spun fiului meu cel mare că va începe noua săptămână cu capul sus, că a realizat ceva în week end. Ar fi fost rău să stea doar la televizor și să-și rupă creierii degeaba. Îmi dă dreptate. Sportul e un lucru bun. Clădește caractere. Iar noi, părinții, suntem fericiți de fericirea lor. Cam așa sunt week-endurile noastre în ultima vreme, jucăm sau suntem spectatori la meciuri în săli uitate de lume prin mahalale sordide ale orașului, cu speranța micilor basketbaliști de a juca cândva în marile arene ale Mapamondului, iar noi părinții cu gândul că am făcut ceva bun facilitându-le accesul la practicarea unui sport minunat.

Salată însoțitoare și filozofii

IMO cea mai bună salată însoțitoare este formată din castraveți + ardei kapia peste care punem sare, ulei de măsline și oțet balsamic. O să întrebați de ce nu folosesc ulei de floare și oțet din mere. Nu din snobism, mi se par mai gustoase cele utilizate de mine. Dar ingredientul secret al acestei salate este usturoiul. La sfârșit zdrobesc 5-6 căței peste întreaga compoziție. De această dată am găsit usturoi albanez. Foarte iute, faci ca trenul. Nevasta s-a enervat pe mine și mi-a spus că îmi bat joc de ei (de ea și copii) punând atâta usturoi. Dar usturoiul este foarte sănătos. Care este salata voastră însoțitoare preferată?

În timp ce preparam salata, dar și felul pentru care am pregătit-o (pulpe de pui la tavă, gen cantină), beam vin alb organic (nu am înțeles ce înseamnă că e organic, dar așa scria pe sticla acestui soi, fetească albă organic) și ascultam filozofiile fiului meu cel mare. El spunea cam așa: "Viața este foarte repetitivă. Te scoli, mergi la școală sau la serviciu, vii acasă, zi de zi, vine Paștele, vine Crăciunul, vine ziua ta, mâncăm aceleași lucruri, primești cadouri, mergi vara la mare și o iei de la capăt și tot așa până mori!". Avea foarte mare dreptate, m-am demoralizat și eu complet și am băut toată sticla de vin. Iar apoi am mâncat pulpe de pui cu salată de castraveți, ardei și usturoi albanez. Mi-a mai venit inima la loc.

A început meciul Real-Bayern și după atâta mâncare și băutură, dar și după o zi obositoare de muncă, m-a cuprins moțăiala și îmi cădea capul. Fiul meu cel mic era odihnit și în formă mare. După ce mi-a spus de vreo 3 ori că-i place mult de Vinicius Junior și mă tot atenționa când e la balon, văzând că adorm a început și el cu filozofia lui, cu sarabanda întrebărilor la care eu răspundeam monosilabic.

- Tati, ariciul este un animal agresiv?

- Nu!

- Dar ariciul este un animal înțelept?

- Da!

- Ariciul îl bate pe șarpe?

- Da!

- Și-l mănâncă?

-Da!

Iar la un moment dat m-am enervat și l-am întrebat și eu:

- Dar tu știi ce i-a zis vulpea la arici? Du-te-n puța mea d'aici! Ha ha ha ha!

-  Ha ha ha ha!

Real Madrid e iar în finala CL. Viața chiar că e repetitivă. Ne culcăm cu amăgirea că mâine va fi diferit. Doamne ajută să fie mai bine, nu mai rău!

Reciclare

Obligat, am intrat și eu în sarabanda reciclării, doar că la Mega nu merge aparatul care primește sticle. Am venit cu patru pet-uri de apă plată și caut din ochi o angajată, în speranța că va repara mașinăria. Într-un târziu își face apariția o femeie corpolentă și îmi spune: "Domnu', e plină cuva cu cioburi, dar e foarte grea, eu nu pot să o car.". "Auleo! Și ce facem?", am întrebat-o eu, întrevăzând deja pierderea a 2 lei, iar angajata de la Mega a reiterat că este foarte grea cuva cu cioburi. Atunci i-am propus să o cărăm împreună, iar ea a fost de acord. Am luat fiecare cuva de o toartă, am purtat-o prin tot magazinul, intrând cu ea în spațiul destinat angajaților, unde împreună cu femeia corpolentă am turnat conținutul într-un sac mare. M-am simțit foarte util, puțini oameni în ziua de azi își mai ajută aproapele. Bine, era vorba și de cei 2 lei. 

I-am dat prioritate unui bărbat în vârstă la reciclarea sticlelor. Avea o plasă jegoasă din care a scos 5 pet-uri de bere Neumarkt, butelcuțe la 1 litru. Aparatul de reciclat le-a înghițit cu lăcomie. Apoi, la final, scoate din plasa jegoasă o sticlă de Johnnie Walker Red Label, pe care, înainte de a o introduce în gura aparatului, mi-o flutură prin fața ochilor, tot numai un zâmbet. Îl întreb dacă a fost bun și își duce arătătorul și degetul mare la gură, pupându-le, spunând: "Excelent! L-am prins cu 55 de lei la Mega.". În vremurile comuniste, Johnnie Walker Red Label era whisky-ul la care visau tații noștri. Îl găseai doar în shop pe valută, sau adus pe sub mână de șoferii de TIR. Cred că atunci era o băutură bună, acum probabil este doar o treaptă mai sus față de rachiul obișnuit băut de bețivi. Tot bătrânii noștri spuneau: "Whisky-ul trebuie să miroasă a ploșnițe!". Adică cum? Sunt băutor de whisky, dar încă nu am perceput acest miros. Mă puteți lămuri?

Bucate de Florii

Am văzut pe Tik Tok un sandwich interesant pe care îl prepară italienii în magazinele lor artizanale și pentru că mi-a plăcut foarte mult, am decis să-l prepar și eu acasă. O chiflă proaspătă pe care o tăiem jumătate și o ungem cu ulei de măsline, apoi storcim peste câteva roșii cherry lăsând și roșia peste pâinea cu ulei, iar deasupra punem prosciutto și mozzarella, ambele din abundență. Am folosit pentru fiecare sandwitch 50 grame de prosciutto și 125 grame mozzarela. Prețul unui sandwich făcut în casă este 15 lei. Merită să încercați! Aromă și savoare incredibile. 

Ieri au fost Floriile, când cei care țin Postul Mare pot servi în mod tradițional pește. Chiar dacă noi nu ținem post, am pregătit o doradă, alături de cartofi fierți cu unt, sare și mărar și o salată de sezon formată din salată verde, castravete, roșii cherry, ridiche de lună, ceapă verde, mărar, sare, ulei de măsline, oțet balsamic. În mod corect am asociat un vin alb la carnea de pește, în speță un chardonnay. Fiul meu cel mare urăște peștele din tot sufletul și chiar m-a amenințat că nu va mânca așa ceva. În timp ce găteam își mai făcea drum prin bucătărie și îmi spunea plin de obidă: "Peștele e de căcat!", iar eu îi ziceam: "E de căcat, nu mănânci. Ai salată și cartofi! Sau o ciorbă de acum trei zile", iar fiul meu cel mare se strâmba și se prefăcea că vomită. Când a sosit momentul să mâncăm, fie i-a fost foarte foame, fie am gătit eu exagerat de bine, dar fiul meu cel mare a mâncat tot peștele, lingând farfuria. "Nu mai e de căcat?", l-am întrebat. "Nu, ăsta a fost bun!". La desert am avut ochi de pisică (un fel de fursecuri din comerț) și meciul 4 al seriei Knicks-76'ers, partidă în care Jalen Brunson de la NY a stabilit un nou record al francizei de puncte marcate într-un meci de play-off de un singur jucător. Am făcut și un filmuleț cu preparatele pentru canalul de youtube, pe care vă invit să-l urmăriți aici.

Animația - o poveste ilustrată

Animația - o poveste ilustrată, este titlul unei cărți  realizată cu mult talent de un amic al meu din perioada forumistă. Text și concepție grafică, Florin Mardale. Cartea este structurată în 16 capitole și constituie o trecere prin istoria desenului animat de la începuturi și până în prezent, cu detalii tehnice, povești interesante, bineînțeles cu multe ilustrații, un prilej pentru cititor de a-și aminti de perioada copilăriei și nu numai, pentru că trebuie să recunoaștem, ne uităm la desene animate la orice vârstă. Voi lăsa aici titlurile capitolelor și link-ul de unde cartea poate fi descărcată, gratis. Pentru discuții puteți contacta chiar autorul la adresa de facebook, Arta in detalii.

link download: https://we.tl/t-79fDMZFsOV

Capitolele cărții

I - Începuturi mute și în alb-negru

II - Progres și rivalitate

III - Pe cea mai înaltă culme

IV - Nume noi în zona de vârf

V - Declin în epoca televiziunii

VI - Dincolo de ocean: Europa

VII - Dincolo de alt ocean: Japonia

VIII - Un stil hibrid

IX - O nouă perioadă de vârf

X - Suișuri și coborâșuri

XI - Muzică și animație

XII - Degradarea treptată a calității

XIII - Animația 3D acaparează marile ecrane

XIV - Stop Motion

XV - Sclipiri tot mai rare

XVI - Cu busola prin labirint

Iar acum câteva cuvinte despre preferințele mele în acest domeniu. Eu am fost și sunt un mare consumator de animație. Ca toți copiii din generația mea am început cu legendarul program Лека нощ, деца! (Noapte bună, copii!) de la Televiziunea Bulgară, în acea perioadă în România transmițându-se cel mult 5 minute de desene animate și doar duminica. Seară de seară, urmăream cu drag la bulgari 10 minute de animație dublate într-o limbă pe care ușor, ușor începeam să o înțelegem cu toții. Genericul era extraordinar, structurat pe anotimpuri. După decembrie '89 au început și ai noștri să difuzeze desene zilnic. Îmi amintesc că învățam "de seară" la școală și mă grăbeam pentru a prinde programul de la TVR1. Țestoasele Ninja, Sandy Bell, Captain Planet și o grămadă de alte serii interesante, dar serialul meu preferat din acele timpuri a rămas "Aventurierii spațiului", o serie japoneză, Uchûsen Sajitteriasu așa cum este listat pe popularul site imdb. Vi-i mai amintiți pe Toppy, Rana, Giraffe, Sibip și vizitele lor pe tot felul de planete?

În 1993 părinții mei au decis să fie în ton cu trendurile vremii și ne-am băgat și noi cablu, la societatea Astral Tv. Printre programele TV recepționate a fost și monumentalul Cartoon Network, în limba engleză. Toți copiii din generația mea, aflați în anii terminali ai gimnaziului sau chiar la liceu, au învățat limba engleză alături de Familia Flinstone, Familia Jetson, Johnny Bravo, Top Cat sau Scooby Doo. Desene animate non stop de dimineața pâna la ora 21, când pe frecvența Cartoon Network începea să emită TNT, program cu filme clasice. De pe Cartoon Network, showul meu preferat a fost 2 Stupid Dogs.

Nu vreau să mă lungesc foarte mult, am urmărit mii de ore de animație. Îi iubesc pe Tom&Jerry la care mă uitam alături de bunicul meu care râdea în hohote văzându-i. Îmi place mult de anarhista Panteră Roz. Am văzut toate filmele Disney clasice la Cinema Doina alături de mama mea. În încheiere amintesc de două filme care nu s-au regăsit în cartea pomenită mai sus. Mormântul licuricilor, probabil filmul meu de animație preferat all time, la care am plâns în hohote și plâng numai când mă gândesc. Și....Ariciul în ceață, o capodoperă, un film de scurt metraj animat cu profunde implicații filozofice.

Noua generație, reprezentată de fiii mei, are și ea preferințele ei. I-am pus pe copii să facă un top 3 al animațiilor preferate, iar topul arată așa:

1.Adventure Time with Finn and Jake

2.SpongeBob SquarePants

3.The Cuphead Show! 

Restaurant vs. gătit la domiciliu (21) - pulpe de rață și chifteluțe de cartofi

Atunci când găsesc pulpe de rață în comerț, nu ezit să cumpăr, fiind una dintre cărnurile mele preferate. 4 pulpe = 50 de lei. Le-am pus la cuptor, 180° pentru 90 de minute, cu sare, piper, rozmarin, usturoi, ceapă, puțin ulei de măsline. Dar ce garnitură să fac la pulpele de rață? Cartofi prăjiți sau piure ar fi fost desuet. Într-o revistă Mega Image am găsit o rețetă de chifteluțe de cartofi cu brânză și am zis că asta voi face. Am fiert 6-7 cartofi în coajă, i-am lăsat să se răcească, apoi i-am pasat, adăugând 250 grame cheddar ras, 2 ouă, 5 linguri pesmet, sare, piper, amestecând bine întreg aluatul din care am format chifteluțe plate pe care le-am pus la prăjit într-o tigaie cu ulei încins.

Totul bine și frumos. Am desfăcut o sticlă de vin franțuzesc, Châteauneuf-du-Pape și am lăsat AI-ul să mă surprindă cu un playlist muzical potrivit pentru seară, pentru un vin roșu și pentru pregătirea cinei. S-a început cu următoarele piese:

• Orchestral Manoeuvres in the Dark - Enola Gay
• U2 - With or Without You
• The Smiths - Heaven Knows I'm Miserable Now
• Fleetwood Mac - Everywhere
• Coldplay - Yellow
• R.E.M. - The One I Love
• Pet Shop Boys - Always on My Mind
• The Cranberries - Dreams

Când am pus chifteluțele în ulei, acestea au început să se dezintegreze. Oare ce am greșit? S-au împrăștiat prin toată tigaia, prin uleiul încins. Îmi venea să dau cu tigaia de perete, aidoma lui Lester Burnham în American Beauty când aruncă cu farfuria de perete în timpul cinei cu familia. Ați urmărit pelicula American Beauty? E un film de nota 10! M-am gândit că nevasta mă va admonesta pentru acest eșec culinar, iar cei doi fii vor râde de mine.  Am prăjit pasta formată din cartofi, brânză, ouă și după ce am scos-o din ulei, am mai încercat să formez la loc chifteluțele, cu mâna. Le-am pus în farfurie alături de pulpa de rață și am așteptat cu capul plecat verdictul, care spre surprinderea mea a fost pozitiv. Ciudată familie, când gătesc bine mă critică, când gătesc prost mă laudă. S-a mâncat totul cu drag, vinul a fost extraordinar, rața excepțională. S-au pogorât serafimii asupra noastră.

După masă fiul meu cel mare este trist. Așa mi se întâmplă și mie, de la prea multă fericire mă cuprinde tristețea. Îmi este frică de faptul că zilele bune nu vor dura la nesfârșit, iar locul lor va fi luat de tristețe.

- Ce ai, fiule, de ce ești trist?

- Sunt trist pentru că viața mea este insignifiantă. Nu contează deloc.

- Dar ce contează?

- Dumnezeu contează.

Mă întristează cuvintele fiului meu cel mare, iar tristețea este accentuată de ultimele picături ale vinului Châteauneuf-du-Pape. Nu-l pot contrazice, nu-l pot încuraja. A studiat mult la Religie în ultima vreme. Ne culcăm cu burțile pline și cu inimile umplute de tristețe. Pentru că restaurant vs. gătit la domiciliu are și părți negative, rămân maldăre de vase nespălate pentru a doua zi, care mă vor aștepta nepăsătoare să mă întorc de la serviciu. La povestea de noapte bună, amintindu-mi de piesa Enola Gay ascultată mai devreme, le-am spus fiilor mei despre avionul care a transportat prima bombă atomică, despre numele bombelor. "Prima s-a numit Little Boy, adică Băiețelul, iar a doua....", "Fat Man", am fost completat de fiul meu cel mare, care se pare că nu a studiat doar Religia.

Blooms Experience - ferma lalelelor

Duminică dimineața, fiul cel mare își programase o întâlnire cu colegii de clasă, nevasta lucra la un proiect personal, iar eu și fiul cel mic ardeam gazul de pomană, când acesta mă întreabă: "Băi tată, nu mergem pe nicăieri?". Dar unde să mergem? În jurul Bucureștiului pe o rază de 100 km știm cam toate obiectivele turistice, le-am vizitat de zeci de ori. Dorim ceva nou, ceva care să ne provoace, dar de unde? Am continuat să frecăm duda aiurea prin casă, eu am deschis Tik Tok-ul ca să mai alung din plictiseală, că pe o carte nu am fi pus mâna, nici eu, nici fiul meu cel mic. Iar pe Tik Tok, printre primele videoclipuri ne este înfățișat un lan imens de lalele, iar povestitoarea din film spune că este la o oră de mers din București. Blooms Experience, ferma cu miliarde de lalele. Ne atrage instant și pornim într-acolo, după ce în prealabil folosim google maps pentru a vedea cum putem ajunge.

Locul este aproape de A1, după orașul Găești, cam la 90 km de București. S-a deschis pe 6 aprilie, așadar acum este a doua zi de vizitare. Câtă lume poate știi de acest loc? Abia s-a deschis. Ne îndreptăm voioși spre Blooms Experience, un loc nou pe o rază de 100 km. Elanul ni se taie la ieșirea de pe autostradă, când GPS-ul ne anunță 2 km până la sosire. Sute de mașini, totul blocat, Poliția dirija neputincioasă traficul. Îl întreb pe un polițist care e treaba, îmi spune că cineva a pus pe tik tok un film cu locul și toată lumea s-a înghesuit. Mă cam enervează situația, am mai explicat, ne place să fim unici, să vedem ce alții nu văd, să fim doar noi și nimeni în jurul nostru. Am parcat pe o uliță a satului Pătroaia Deal și am pornit alături de fiul meu cel mic către ferma de lalele, alături de sute de alți oameni, sub privirile mirate ale sătenilor ieșiți pe la porți și care au declarat că nu au mai văzut în viața lor așa ceva în satul lor. 

Iată, așadar, ce înseamnă ceva viral pe internet. Câtă putere poate avea informația și accesul la informație. Ne-am îmbulzit cu toții ca oile, pentru a vedea ceva nou, ceva frumos. Suntem de condamnat? A devenit turismul un fenomen dezagreabil? Mai sunt locuri pe planetă rămase secrete? Mi-am amintit de cuvintele nevestei de mai demult: "Nu mai scrie despre tot ce vezi, că vor vedea și alții și nu o să mai fie cum era...".

Cozi imense la casele de bilete. 30 lei pentru adulți și gratis pentru copiii sub 7 ani. Frumusețea locului este uimitoare și ne face să uităm de aglomerație. Lalelele sunt absolut minunate. Lumea se pozează cu ele, dar chiar nu ai cum să faci poze fără să apară și alți oameni. Nu-i nimic, ies la photoshopare. Probabil că nici în Olanda nu este așa de frumos ca la Pătroaia Deal, la ferma de lalele. Am înțeles că sunt peste 500 de tipuri. Dintr-o parte a fermei poți și culege la prețuri de 1-3 lei/firul. Au în cadrul fermei și băncuțe unde poți savura un vin alb din pahar cu picior. Am vazut că oamenii comandau și mâncare. E frumos aici să vii în cursul săptămânii, când e mai liber. Au și 2-3 capre și doi măgăruși, animale care prind la orășeni. 

Ne-a plăcut mult, atât mie, cât și fiului meu cel mic. Am zis că voi scrie pe blog, ca să promovez și eu locul, să stea și alții în aglomerație, cum am stat noi. Lăsând gluma la o parte, merită. Chiar merită. Un loc superb.

Ich bin ein Berliner

Avioanele low-cost pun la dispoziție pasagerilor câte șase scaune pe rând, trei și trei, despărțite de un culoar îngust pe care atât la îmbarcare cât și la debarcare se îmbulzesc și îmbrâncesc călătorii, de ca și cum nu tot de acolo vin sau ajung, iar în timpul zborului trec stewardesele cu diverse mâncăruri semipreparate, băuturi, parfumuri sau alte nimicuri de vânzare, care să bucure omul plictisit țintuit într-un scaun incomod, aflat la 10.000 de metri altitudine. Locurile sunt distribuite automat de către AI înaintea zborului și niciodată călătorii aparținând aceleiași familii nu stau împreună, însă noi, de această dată, ne-am rupt de la gură 8 €/adult, astfel că am putut alege patru locuri unul lângă celălalt, fiii mei și nevasta stând pe locurile A, B, C, iar eu ocupând locul D, fiind despărțit de ei doar de culoarul îngust. Motoarele s-au turat puternic și nici nu am simțit când am ajuns up in the sky. Mergem către Berlin, o nouă țară, o nouă capitală pentru fiecare dintre noi. Nevasta și copiii s-au apucat să joace macao, iar eu, pentru a-mi omorî timpul am tras cu urechea la colegele mele de călătorie care ocupau locurile E și F, pe același rând cu noi. Două fete, până în 40 de ani, una dintre ele având o poveste tristă, trebuind să zboare cu iubitul către Berlin, însă din momentul când rezervase biletele și până în prezent cei doi se despărțiseră, așa că mergea însoțită de o prietenă. "Nu a fost să fie", spunea fata de la geam în timp ce comandantul pregătea aterizarea, iar prietena ei a luat-o după umăr, privind amândouă prin hubloul avionului apusul de soare care se revărsa peste Berlin. Apusul l-am urmărit și eu, dar cu bucurie în inimă și cu sentimente de recunoștință că am familia aproape și avem șansa să punem piciorul pe pământ german.

Am venit cu lecția făcută de acasă, știu exact ce mijloc de transport trebuie să iau, îi evit elegant pe șoferii turci de taxi din aeroport, dar cu toate astea mă pierd în marea de indicatoare și în denumirile nemțești absolut imposibile, dar mă salvează nevasta, vorbitoare de limba germană. Cumpăr de la tonomat 2 bilete de adulți și 2 de copii, care sunt valabile pe absolut orice mijloc de transport pentru 120 de minute. 15,2 €. Mergem cu un tren rapid de la aeroport până la stația Friedrichstraße, unde schimbăm cu metroul de pe magistrala 6, pe care îl luăm încă 3 stații până la Kochstraße. Ieșim la suprafață și dăm peste unul dintre punctele simbol ale Berlinului, în apropierea căruia locuim. Checkpoint Charlie. Vechea graniță care separă Berlinul de Est de Berlinul de Vest. RDG de RFG. URSS de USA. Două lumi. Acum doar un punct de atracție turistic, vechea gheretă a vămii, unde oamenii își fac poze ce le vor posta pe facebook. În apropiere avem un McDonald's și un KFC, semn ca americanii au cucerit lumea cu totul. Mergem să ne cazăm, trecând pe lângă terase unde lumea fumează, bea și vorbește tare. 

E deja noapte târzie când ieșim pentru cină. Alegem un restaurant turcesc din apropiere, numit Hatay Ocakbasi. Suntem singurii clienți, nemții dorm de mult. Îi spunem turcului care ne servește că suntem români și după scurt timp auzim în boxe piesa Florian Rus - Străzile din București. Apoi ne aduce bucatele, care sunt absolut fabuloase. Cotlete de miel, coaste de miel, frigărui de miel, adana kebab, orez, ardei iuți copți, salată cu mentă. Toate însoțite de bere la draft nemțească, calitate premium. Un orgasm culinar, dar nu scăpăm fără 140 €, iar eu mă gândesc că am scris degeaba 20 de episoade din serialul restaurant vs. gătit la domiciliu. Iar a doua zi mă mai ceartă și Eufrosin Potecă la telefon: "Bine, mă! Te-ai dus în Germania să mănânci de la turci. Jalnic!". Îmi spune că trebuie să mănânc varză, cartofi, wursti. 

A doua zi, fără mic dejun, pornim la drum pe străzile din Berlin. Către Poarta Brandenburg, un alt simbol al orașului. Iar de acolo, în imediata apropiere, clădirea Reichstag. Le povestesc copiilor despre Hitler, despre Jocurile Olimpice din 1936 și Jesse Owens, despre soldatul sovietic care a înălțat steagul URSS pe clădirea Reichstag. Orașul a fost bombardat și distrus în 1945, Germania a pierdut războiul. Dar în prezent orașul este refăcut și cât se poate de plăcut. Clădiri pătrățoase într-un stil aparte, bulevarde largi, foarte prietenos pentru pietoni spre deosebire de capitala noastră (am mers pe jos și prin cartiere mărginașe, nu doar prin centru....și peste tot am observat că au mult mai puține mașini ca noi, nu sunt sufocați de trafic, oamenii merg  liniștiți pe trotuare, nu sunt nevoiți să facă slalom printre mașini). 

Am mers la gara centrală din Berlin, care se numește Berlin Hauptbahnhof, o clădire impunătoare din sticlă, construită după toate rigorile modernismului. Un adevărat mall, cu magazine, restaurante și trenuri care vin și pleacă pe mai multe niveluri. Printre alte chestii interesante, aici am găsit un magazin cu sute de articole din sportul american și cum era ziua fiului nostru cel mic, i-am cumpărat o șapcă cu echipa de basket Phoenix Suns. Pentru că se făcuse ora prânzului, iar în ziua respectivă încă nu pusesem mâncare în gură, am servit masa (cui?) la unul dintre bistrourile fancy din incinta gării. Câte o pizza la care ne-au pus la dispoziție foarfeci pentru tăiere și bere Krombacher la halbă. Localul, ca toată gara de altfel, avea pereții din sticlă astfel că puteai privi oriunde la 360°. 

Cu burțile pline am plecat în croazieră pe Râul Spree, pentru 54€/familie vaporașul plimbându-ne aproximativ 60 de minute printre obiective turistice ce ne erau prezentate de un ghid în limba engleză pe suport digital. Plimbarea pe apă a avut un farmec aparte, plăcând chiar și copiilor, care nu întotdeauna sunt interesați de lucrurile noi pe care adulții apreciază să le vadă. 

Am luat la pas Berlinul, chiar și prin cartiere mai mărginașe. Nevasta m-a certat: "De ce nu luăm autobuzul?". Nu am luat autobuzul pentru a vedea viața la toata nivelurile sale, din centru și până la periferie. Un oraș foarte ordonat, ca în orice alt oraș din Occident se remarcă numărul mic al autoturismelor, infinit mai mic față de București. Din start berlinezii sunt mai relaxați, mai puțin stresați, mai plini de gânduri bune decât suntem noi. Bețivi și ei. Berlinezul obișnuit bea pe stradă fără probleme, am văzut zeci de oameni mergând normal pe stradă și sorbind din când în când dintr-o bere, chiar și oameni îmbrăcați la costum și cravată. Apoi lasă sticlele lângă câte un coș de gunoi, poate pentru a fi luate de oamenii nevoiași pentru garanție. Poliție multă pe străzi, dar nu se luau de bețivi, probabil la ei fiind voie să bei în public. Oricum nu săreau calul, beau liniștiți și își vedeau de ale lor. Atâta timp cât fumezi pe stradă, de ce să nu poți bea și o bere? Da, au multe blocuri comuniste, mai mult de 4 etaje. În general clădirile lor au un aer comunist, ce denotă austeritate și răceală, dar nu sunt neapărat neplăcute. Însă Bulevardul Unter den Linden este chiar spectaculos, mare, larg, cu clădiri vechi superbe, pornind de la Poarta Brandenburg, unul dintre cele mai cunoscute și îndrăgite simboluri ale Berlinului, ducând la Berliner Dom (în care nevasta m-a boscorodit că nu am plătit 10 € pentru a-l vedea pe interior, dar nu mi se pare normal să dai bani pentru a intra în biserică, Casa Domnului), spre piața unde se află Primăria veche. 

Am mers atât de mult prin Berlin, încât mi-au căzut tălpile de la încălțări. Bine, ghetele aveau deja 12 ani împliniți și o stare avansată de uzură. Fiul meu cel mare mi-a zis: "Băi tată, arăți ca un cerșetor cu ghetele astea!", iar nevasta: "Nu mă așteptam să mergi așa la Berlin. Chiar nu ai o prestanță?". Cred că au răsuflat ușurați când au văzut că s-au stricat ghetele. Nevasta a zis: "Hai, că tot e ziua ta, mergem la Mall să-ți iau pantofi noi!", așa că am mers la Berlin Mall și am intrat într-un magazin de încălțăminte unde erau două vânzătoare de culoarea abanosului. Nu aveau cum să fie nemțoaice, așa că le-am întrebat: "Where are you from?", iar ele au zis: "From Senegal.", apoi le-am zis și eu din ce țară sunt și le-am arătat încălțările din picioare, zicându-le: "My boots is broken, I need new shooes.", iar ele au început să râdă, dezvelindu-și dinții foarte, foarte albi. Aveau multe modele de încălțăminte, iar eu am ales o pereche de Adidas Spezial, pantofi cu un design de anii '80. Nevasta a plătit pentru ei 110€, iar vechile încălțări le-am aruncat la un coș de gunoi din Berlin, cu oarecare părere de rău, pentru că mă atașasem de ele în 12 ani.

Am mers să vedem singura bucată mai lungă rămasă din zidul care despărțea RDG de RFG, acum ornată cu diverse picturi din care cel mai mult mi-a plăcut sărutul frățesc dintre Leonid Brezhnev și Erich Honecker. Oare cum se trăia înainte de '89 în RDG? La fel de rău ca pe la noi? Nu cred. Mi s-a făcut dor să revăd filmul Das Leben der Anderen. De la zid am pornit în căutarea unui prânz tradițional nemțesc, spre a nu mă lăsa mai prejos față de Eufrosin Potecă, care la vizita sa în Germania a gustat din bucătăria tradițională nemțească. Am mers pe jos până la St. Georg - Der Drachentöter și în apropiere de statuie am găsit un local tradițional, numit Bolte's (locul 754 din 5578 restaurante în Berlin pe tripadvisor) unde ne-a servit un ospătar din Bangladesh. Am ales meniul la care se făcea reclamă pe tăblița de la intrarea în restaurant, pentru 15€/persoană fiecare dintre noi primind o porție de cartofi fierți în coajă, un șnițel peste care era pus un ou ochi prăjit și puțină salată. O bere Berliner la halbă de 0,5 încă 6€ separat. Am lăsat și aici 80-90€, pe o masă care acasă ne-ar fi costat 50 de lei cu tot cu băuturi. Dar asta e, suntem în Germania și nu ne mai gândim la bani, având atâta frumusețe în jurul nostru. Am mers chiar și la Muzeul Trabantului și ne-am urcat într-un Trabant. Mărturisesc că eu nu am avut loc pe scaunul șoferului. Oare cum veneau oamenii ăștia înainte până la mare la noi? Am și acum în minte Trabanturile sau Wartburgurile cu rulotă, având pe ele însemnul DDR, venite la noi pe litoral sau la munte. Totuși ei erau mai liberi decât noi. 

Duc în prezent berlinezii o viață mai bună decât bucureștenii? Întrebarea asta mă frământă mereu când merg în țări străine. Sunt străinii ăștia mai buni, mai deștepți, mai fericiți ca noi? Muncesc și ei, muncim și noi, sunt plătiți mai bine, dar la ei și viața este mai scumpă. Berlinezii nici nu prea își permit să locuiască în Berlin, stau prin orașele satelit pe care din goana trenului către aeroport le-am observat mai aglomerate și înghesuite. Nici nu am văzut acolo casele făloase pe care și le fac semenii noștri. Probabil nemții sunt la un alt nivel și nu investesc în bunuri materiale așa de mult ca noi. Cu siguranță fac mai mult sport ca noi și se îngrijesc de sănătate mai bine decât o facem noi. Au spitale mai bune și mai multe ca noi? Școli? Au probleme cu emigranții, care sunt în număr foarte mare, amestecând rasa pură pe care o dorea partidul în urmă cu un secol. Chiar am văzut afișe prin oraș cu "stop emigranților!". Când ești turist totul este la superlativ, totul ți se pare minunat, dar așa o fi și pentru localnici? 

Suntem deja în aeroport, am trecut de controale și ne gândim cu plăcere la zilele petrecute în Berlin. A fost frumos. Din zona restaurantelor pentru 8€ cumpăr următoarele produse: un sandwich cu pui și ou fiert, o bere la 330 ml, o cutie de 50 grame Pringles. La fel procedează și nevasta & copiii, doar că în loc de bere își cumpără un cico. În avion spre România atingem un nou nivel al șmecheriei și îi cer stewardesei 4 Coca Cola, punând-o în dificultate, având doar 3. A trebuit să înlocuim o Cola cu o Fanta. 13€/4 răcoritoare, la care ne-a adus și gheață. Mai ieftin ca în club.

Dacă ați dat scroll la final, o mică recapitulare a obiectivelor pe care noi le-am bifat și credem că merită, atunci când ajungi în Berlin:

•  Poarta Brandenburg
•  Reichstag
•  plimbare pe Unter den Linden
•  vizită la East Side Gallery (Zidul Berlinului)
•  Trabi Museum
•  Berlin Hauptbahnhof (Gara centrală)
•  plimbare cu vaporașul pe Râul Spree
•  Piața Gendarmenmarkt (din păcate noi am găsit-o în renovare)
•  Checkpoint Charlie
•  Fernsehturm Berlin (Turnul Televiziunii)

picture it or it didn't happen :

Poarta Brandenburg

Festin culinar la restaurant cu specific turcesc

Gara din Berlin

Magazin cu articole din NBA, NHL, MLB si NFL

Pizza servită în gară

Reichstag-ul văzut de pe apă

Poarta Brandenburg noaptea

Sărutul frățesc

Prânz cu specific german

La plimbare pe Unter den Linden

Vechile mele ghete de 12 ani

Pantofii cei noi cumpărați de la Berlin Mall

Gânduri simple de duminică. Despre luxul de a nu găti acasă.

de Simina Tatiaana

Deunăzi, am primit „provocarea„ de a scrie ceva, orice.. chiar și despre luxul de a nu găti acasă. Povesteam despre ritmul alert al vieții, despre goana în care trăim, care nu ne permit să petrecem prea mult timp în bucătarie.

Ei bine, luxul de a nu găti acasă este „plătit” cu lipsa acelei plăceri de a-ți plănui meniul, de a aduna pe lângă tine toate ingredientele de care ai nevoie în castroane, platouri, farfurii frumos colorate, de a te bucura numai de tine si de gândurile tale, căci trebuie să recunoaștem, atunci când gătim, avem prilejul de a fi noi cu noi și de a ne pune gîndurile în ordine. Nu mai există plăcerea de a lua înghițituri mici de vin alb sau, mai degrabă, rose, dintr-un pahar cu linii delicate, de a te simți sexy gospodină și de „ a sparge” monotonia actului creator gastronomic cu priviri indiscrete aruncate pe fereastră către autogara din fața  casei sau către trecători ori scandalagii ocazionali ai trotuarului de vizavi.

De fapt, luxul de a nu găti acasă nu este un lux întotdeauna ( cu excepția momentelor în care vrei să pleci și să dedici acele momente ieșirilor  cu familia). Acest „ lux” devine un neajuns, o lipsă, o gaură neagră. Din cauza lui, pierdem ….satisfacția de a găti cum vrei și ce vrei tu, plăcerea de a sta în tihnă cu tine sau cu cei ai sufletului tău.

Merg să îmi pun un vin alb, din care să să iau înghițituri mici, în timp ce prepar un sos de capere pentru pește. Căci astăzi gătesc…

Pe curând !