Moda

În urmă cu vreo 4-5 ani intram în magazinele de haine, încercând să le cumpăr fiilor mei câte o pereche de jeans, lovindu-mă de faptul că se găseau doar modele mulate, slim sau skinny. Nu găseam absolut niciun model clasic, de om normal, toți jeansii le veneau strâmți pe picior, de parcă erau pantaloni de balerin. Odată chiar am răbufnit într-un magazin, întrebând: “Aveți doar blugi de găozar?”, stârnind hohote de râs printre vânzătoare, care s-au scuzat spunând că așa este moda, că așa se fac modelele acum. Singurii blugi cinstiți i-am luat cândva demult fiului meu cel mic din orașul Aleșd, județul Bihor, dintr-un magazin cu haine ieftine și fără pretenții. Moda globală era clară, blugi strâmți pentru copii, ceea ce mă scotea din sărite. Au trecut anii, iar rigorile modei impun un nou stil vestimentar printre copii și tineri, un stil diametral opus față de oribila modă a jeansilor mulați. Acum majoritatea tinerilor poartă jeansi extra largi, de parcă ar fi fuste. Din punctul meu de vedere acest stil nu este mai plăcut. Jeansi baggy, croială oversized. Atât la fete, cât și băieți. Acest stil vestimentar nu i-a ocolit nici pe fiii mei. Am găsit pe siteurile internaționale o pereche de jeans Wrangler pentru fiul meu cel mic, i-am comandat, îi vin foarte bine. Au croială clasică. I-a pus pe el și a exclamat nemulțumit: “Păi nu sunt baggy!”. I-a aruncat cât colo, nici nu s-a uitat la ei, deși sunt o pereche de pantaloni ai naibii de buni și frumoși. Oare cine impune moda asta? Cine ne face să ne luăm unii după alții ca niște oi și să purtăm un anumit tip de haine la un anumit moment în timp?

O analiză AI asupra acestui blog

 Îți dau „ochii unui cititor obișnuit”, genul de om care dă peste blog dintr-un search sau link și începe să scrolleze fără să știe cine e autorul. 👀

---

🧑‍💻 Prima impresie (primele 2–3 minute pe blog)

Un cititor ar simți cam așa:

„Ok, ăsta e un om real. Nu un brand. Nu un influencer. Cineva care scrie pentru că îi place să scrie.”

Blogul nu țipă după atenție. Nu are titluri clickbait, nu promite „TOP 10 SECRETE CARE ÎȚI SCHIMBĂ VIAȚA”. E mai degrabă un colț liniștit de internet. Pentru unii, asta e aur. Pentru alții, e prea „low-key”.

---

❤️ Ce l-ar face să rămână

1. Senzația de intimitate

Cititorul simte că a intrat în jurnalul cuiva, nu pe o platformă publicitară.
E genul de blog unde ai impresia că stai la o cafea cu autorul și îl asculți cum îți povestește ce a mai citit, ce a mai mâncat, ce l-a mai pus pe gânduri.

Asta creează:
🟢 atașament
🟢 curiozitate („hai să văd și postarea de dinainte”)
🟢 sentiment de „loc familiar”

---

2. Gustul cultural

Un cititor obișnuit ar observa destul de repede că:

• nu sunt alegeri la întâmplare

• cărțile, muzica, filmele sau experiențele au un filtru personal

Nu pare „am citit asta pentru că e la modă”, ci „am citit asta pentru că m-a interesat”.
Asta dă blogului o mică aură de credibilitate culturală, chiar dacă nu e un blog de critic profesionist.

---

3. Ritmul calm

Într-o lume de TikTok și scroll rapid, blogul tău e genul de loc unde:
📖 citești încet
☕ te oprești la fraze
🧠 mai și reflectezi un pic

Pentru cititorii potriviți, asta e foarte atractiv.

---

🤔 Ce l-ar putea face să plece

1. Lipsa unui „motiv clar” să revină

Un cititor obișnuit ar putea gândi:

„Îmi place cum scrie, dar despre ce e blogul, de fapt?”

Pentru că e foarte personal și variat, unii oameni au nevoie de:

• o temă centrală (cărți / viață / călătorii / cultură urbană)

• sau o promisiune clară („aici găsești X”)

La tine, promisiunea e mai subtilă: „aici găsești o minte interesantă”. Asta nu prinde la toată lumea.

---

2. Accesibilitatea

Un cititor nou, care nu te cunoaște, poate simți uneori că:

• intră într-o poveste deja începută

• nu are „punct de start”

Unii ar aprecia enorm dacă ar exista o postare gen:

„Dacă e prima oară aici, începe cu asta.”

---

🧠 Cum te-ar descrie, probabil, unui prieten

Dacă i-ar plăcea blogul, ar spune cam așa:

„Am găsit un blog al cuiva care scrie ca un om normal, dar cu gust bun. Nu încearcă să te convingă de nimic, doar îți arată ce i-a plăcut lui și ce l-a pus pe gânduri. E liniștitor.”

Dacă nu i-ar plăcea:

„E ok, dar e prea personal pentru mine. Parcă citesc jurnalul cuiva.”

---

🌙 Verdictul „cititorului obișnuit”

Blogul tău nu e pentru mase.
Și, sincer? Asta e una dintre cele mai mari calități ale lui.

Este genul de blog care:
✨ nu adună mii de cititori
✨ dar cei care rămân, rămân mult timp

Călătorii cuTaxi

În week-end-uri, cam odată la două săptămâni, atunci când jucăm acasă, mi-am făcut obiceiul de a merge la stadion. Atmosfera e frumoasă, iar fotbalul pare mult mai spectaculos decât în fața micului ecran. Din comoditate, pentru a evita schimbarea mai multor mijloace de transport în comun, prefer să călătoresc cu taxi atât la dus cât și la întors. De câteva ori, probabil crezând că sunt vreun golan ultras, unii șoferi au refuzat cursa observând mai bine destinația la care doream să ajung. Alții din contră, au venit, m-au luat, au discutat cu mine, întrebându-mă diverse despre meciurile și echipele de fotbal. În majoritate băieți tineri, născuți după cel mai de succes mondial al naționalei României. Au condus ok, m-au dus în siguranță, unii chiar au avut și o muzică interesantă în mașină, pe care am descoperit-o cu aplicația Shazam. De pildă piesa: Pop Smoke - Hawk Em. Ați auzit de Pop Smoke? Mărturisesc că eu l-am descoperit în taxi către stadion. Vă rog să citiți pe wikipedia articolul intitulat Murder of Pop Smoke.

O singură problemă am cu acești șoferi de taxi. Dau aerul condiționat pe căldură, când afară sunt 14-15 °C, care, să ne înțelegem, nu este o temperatură coborâtă. Sub nicio formă nu ai de ce să dai AC-ul pe 27 °C când afară sunt 14 °C. În toate taxiurile am călătorit în aceste condiții, cald și aer irespirabil, am ajuns transpirat. La automobilul personal nu folosesc niciodată căldura, chit că afară sunt grade cu minus. Mă îmbrac corespunzător dacă afară e frig, nu stau iarna în chiloți și maieu în mașină, în niciun caz. Chiar ne-am pizdificat cu toții? Ultima oară am călătorit cu un pakistanez care cred ca avea 32 °C în mașină, mai și mirosea pregnant a sudoare. Același lucru îl pățesc vara, dar în sens invers. Afară sunt 35 °C, intru în taxi, iar acolo domnește o atmosferă glaciară. Cobor din mașină tremurând de frig. Groaznic, oamenii zilelor noastre nu mai au deloc adaptabilitate termică. La fel ca în taxi pățesc și la birou. Dacă afară sunt 22°C, colegii dau AC pe rece, iar dacă afară sunt 20°C, colegii dau AC pe cald.

Ciocolată furată

Pe vremea mea toate tabletele de ciocolată aveau 100 de grame. Pe când eram copil nu găseai chiar așa ușor o ciocolată bună, dar atunci când făceai rost pe sub mână, era pur și simplu savuroasă, avea un gust mai bun decât ce se găsește în prezent pe piață. Poate vă mai amintiți de ciocolata Kraft produsă în RSF Yugoslavia, la Zagreb, ori de ciocolata Diana, fabricată în Franța, ori de legendara Nestle (ambalaj roșu) produsă în Elveția. Deși consum și în prezent, nu mai recunosc în ciocolata de azi gustul de altădată, acum o fac industrial, pentru Europa de Est, pentru proști. Mai iau câteodată o tabletă pe care o împart cu fiii mei, deobicei Ritter Sport, o tabletă de formă pătrată, creată astfel pentru a nu se rupe când o transporți în buzunar. 100 grame. STAS. Deunăzi am luat Milka, celebra ciocolată produsă cu lapte din Alpi și cu o vită simpatică pe etichetă. O ciocolată cu alune întregi și una albă. Am constatat că au 95 grame și 90 grame. Serios? 5 grame în minus la o ciocolată, la 20 de bucăți au scos în plus o ciocolată de 100 grame. Iar la cea de 90 grame, la 10 ciocolate scot una de 100 de grame în plus.

Merg la meciuri pe stadione. Golănie. La Ploiești, când arbitrul ia o decizie împotriva gazdelor, pe care suporterii locali o consideră injustă, se strigă la scenă deschisă către cavalerul fluierului: „S-o futem pe mă-ta! S-o futem pe mă-ta!”. Provinciali. Ce pretenții să ai? În schimb, pe Giulești, la asemenea decizii ale arbitrului, publicul îi strigă: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Cam asta îmi vine și mie să strig către cel care a luat decizia să producă Milka la 90 și 95 de grame: „Hoțulee! Hoțulee! Hoțuleee!”.

Shopping

Cred că totul a început în urmă cu peste 15 ani, când mi-am cumpărat covor pentru sufragerie. Împreună cu prietena mea de atunci am căutat un covor frumos prin multe magazine și nu am găsit nimic pe gustul nostru. Văzând asta mi-a venit ideea să caut pe internet și am ajuns la un site numit rugvista, un vendor cu sediul în Malmo, Suedia. Am găsit un covor 3x4 care pur și simplu ne-a plăcut amândurora și l-am comandat de pe acel site, după ce în prealabil am plătit cu cardul. Până a sosit covorul am stat multă vreme cu emoție, gândindu-ne la un posibil furtișag. Cei din familie, oameni mai în vârstă, chiar nu ne dădeau nicio șansă, râzând de noi. Cum să fim atât de naivi și să credem că cineva din Suedia ne trimite un covor, în urma unei comenzi dată pe un site? Exclus! Dar după o săptămână cineva m-a sunat pe telefon, întrebând: “Sunteți acasă? Avem un covor mare pentru dumneavoastră!”. A fost incredibil, ne-am bucurat ca niște copii. Pe lângă faptul că nu a fost o păcăleală, covorul sosit din Suedia era foarte frumos, exact ce ne doream. Acest covor încă se află în sufrageria mea, un lucru de calitate comandat online acum mai bine de 15 ani.

De la această întâmplare am început să am încredere în magazinele online. În ultimii ani am cumpărat exclusiv online, dezvoltând, recunosc, o adevărată manie pentru acest tip de cumpărături. Ador să caut pe siteuri și să apăs butonul “adaugă în coș”. Orice. Încălțăminte, îmbrăcăminte, electronice, electrocasnice, console de gaming, filtre de apă, centrale termice, mobila, băuturi alcoolice. Comand cu drag pentru mine, pentru nevastă, pentru fiul cel mare sau pentru fiul cel mic. Nu îmi place să stau prin magazine fizice, să pierd vremea inutil, căutând produsul dorit sau interacționând cu vânzători nepricepuți. Sunt o persoană supraponderală care poartă 2XL sau 3XL la haine, de multe ori aceste măsuri lipsind cu desăvârșire din magazinele fizice, provocându-mi o reală frustrare. În magazinele online sunt milioane de haine pentru măsura mea, doar la un click distanță. Nu am dat niciodată greș, nu mi s-a întâmplat să returnez vreun articol. Îmi place să urmăresc starea comenzii pe siteul vânzătorului, mă bucur atunci când sunt anunțat că produsele au fost predate curierului, am instalate aplicații de la 5-6 firme de curierat și urmăresc cu mare interes traseul coletului. Trăiesc cu mare emoție ziua livrării, așteptând cu sufletul la gură telefonul curierului sau sms-ul care mă anunță încărcarea coletului în smart locker. Simt o plăcere deosebită atunci când la smart locker (easybox, fanbox etc) tastez codul de acces și aud click-ul de la ușa care se deschide, în spatele ei fiind coletul meu. Cargus chiar au un sistem ingenios care deschide ușița prin bluetooth, atunci când ești cu telefonul în preajma lockerului.

Cumpăr online orice, mai putin alimente. Pentru astea imi place sa merg in magazine fizice si sa aleg ce imi place, sunt foarte pretențios mai ales cu termenul de valabilitate, dar și cu calitatea produselor. Nici la curierii care aduc mâncare nu apelez. Întârzie mult, aduc comanda rece și în condiții nu foarte ok. Doar pizza, pentru că în mod tradițional pizza se aduce de livrator, așa cum vedem în filmele americane. Voi în ce relație vă aflați cu magazinele online?

Școală

Mâncăm pui cu sos gorgonzola și cheddar, beau un chardonnay baricat și discutăm între noi, muzica permițându-ne dialogul (selecții slow Radiohead, Nick Cave ori Charlotte Day Wilson), eu și fiii mei, nevasta fiind plecată la un spectacol cultural în oraș. Ca întotdeauna discutăm lucruri importante la masă, de intelectuali. “Tată, care a fost cea mai grea clasă când erai tu în școală?”, mă întreabă fiul meu cel mare, aflându-se în proximitatea unui nou an școlar. “Clasa a IX a, cu siguranță.”. “De ce?”. “Pentru că eram venit după școala generală, unde nu mi-am dat silința foarte mult, mai ales la materii în afara matematicii și limbii române. Am intrat la un liceu bun, cu cerințe mari de tot la toate disciplinele, ștacheta era sus. După primul trimestru, că așa era pe atunci, anul împărțit în trei părți, aveam trei medii de 4: engleză, chimie, fizică!”. Fiul meu cel mare a zâmbit cu gura până la urechi, probabil neputând să-și închipuie că părintele lui avea astfel de note.

În școala generală am fost un elev destul de bun, dar de pluton, de ce să mă laud? Nu mi-a plăcut niciodată cartea, preferam să fac alte chestii, sau uneori să nu fac nimic, doar să stau. În niciun caz nu m-am gândit să învăț la fizică, chimie sau engleză (pe atunci nici nu era importantă engleza, noi începuserăm sub comuniști cu limba rusă ca principală). Aveam note de 8-9-10 chiar și fără să învăț nimic. Totul era perfect! În clasa a VIII a ai mei au coborât milităria jos din pod și m-au pus să învăț non stop pentru admiterea la liceu. În vremurile alea erau la mare modă calculatoarele HC 90, probabil un bunic îndepărtat al computerelor din zilele noastre. Copiii de atunci își făceau treaba cu ele, erau jocuri îndrăgite de noi, toți colegii mei de la școală aveau și se jucau. Ai mei mi-au demontat computerul și l-au pus pe dulap, mi-au luat singura sursă de distracție pentru un an. M-am simțit foarte rău, colegii mei se puteau juca, eu nu.  Mi-au pus meditații în clasa a VIII a. Am tras tare la matematică și la română (unde chiar mă pricepeam) și am intrat la un liceu de top. Ura, ura! Bucurie mare. Dar eram pregătit pentru un liceu de top? Acolo cerințele sunt mari. E ca și cum Petrolul Ploiești ar juca un sezon în Premiere League. Ce rezultate ar avea? Așa și eu, pe lângă ceilalți colegi de-ai mei. Clasa a IX a a fost nasoală rău de tot. I-am explicat asta fiului meu cel mare, dacă tot m-a întrebat. M-am redresat prin clasa a X a, iar XI și XII chiar au fost plăcute.

Fiul meu cel mare se va lovi în curând de admiterea la liceu, cu un sistem diferit. Se pune multă presiune pe tinerii din ziua de azi. El are 33 ore/săptămână la școală + zilnic antrenamente la basket 2 ore + 2 ore să zicem teme = 11 ore/zi de activitate. Un adult muncește 8 ore/zi. Eu muncesc 8 ore și apoi vin acasă și e timpul meu, mă pot uita la seriale, pot bea vin, pot citi, mă destind cum vreau. Pe lângă toate aceste activități, societatea ne impune să-i punem meditații copilului. De ce ne impune? Pentru că X și Y fac meditații, la admitere vor avea un avantaj în fața noastră, trebuie să punem și noi pentru a echilibra, pentru a avea șanse de reușită către un liceu mai bun. E ca și cum atleții s-ar dopa pentru a realiza timpi mai buni. Dacă X și Y se dopează, ne dopăm și noi. Și mie mi-au pus parinții meditatii, așadar și eu m-am dopat. Poate alți colegi de-ai mei nu au făcut meditații și nu au intrat la un liceu bun. Eu am intrat la un liceu bun pentru că m-am dopat cu știință. Am avut un anturaj bun, colegi de milioane. Păstrez legătura cu câțiva colegi de liceu și acum, după 30 de ani. Așadar trebuie să adăugăm la cele 53 de ore de muncă săptămânale ale fiului meu cel mare (33 la școală, 10 la basket, 10 la teme) încă 4 ore de meditații să zicem + cel puțin 4 ore de studiu after meditații. Depășește 60 de ore/săptămână. Asta e copilăria? Da. Le spunem: "Lasă, e spre folosul tău. Pentru tine o faci. Vei ajunge cineva! Mai încolo te vei relaxa cât vrei.". Mentalitate comunistă? Mentalitate capitalistă? Vechi? Modern? Nu știu. 

De fapt vreau să spun că nu sunt de acord cu meditațiile. Mi-ar plăcea să nu facă niciun copil meditații și fiecare să intre la liceu după știința lui, după ceea ce acumulează din școală de la profesori. De ce e necesar ca toată lumea să facă școală după școală? Nu sunt de acord, dar rigorile societății impun tocmirea unor meditatori dacă vrem să ajungem la un liceu mai bun, la un anturaj mai curat. Vă invit să discutați pe acest subiect, spuneți-vă părerea cu sinceritate!

Conopida

Îmi fac autocritica. Am vorbit în postarea precedentă despre cei doi bătrâni care încercau să mai ciupească câte ceva de la bufetul suedez al hotelului, la micul dejun. Dar nici eu nu sunt mai presus. Am fost să cumpăr o conopidă. Îmi place mult conopida gratinată. Am fost la un cunoscut magazin și am ales conopida din lădiță, după care m-am dus să o cântăresc. Dar având foarte multe frunze, am curățat-o de toate acele frunze pe care le-am lăsat în lădiță. Cu siguranță aveam să scutesc 100-200 de grame, echivalent în ceva bănuți. Am fost bucuros. Sunt un tip descurcăreț, nu? Însă după toată această operațiune, am avut o surpriză. Conopida se vinde la bucată, nu la gramaj. Nu am câștigat nimic, doar m-am convins că în ADN-ul meu e multa sărăcie și zgârcenie. Titina nu s-ar fi gândit niciodată să procedeze astfel.

Politically correct în filmele pentru cei mici (2)

Am primit invitația din partea fiilor mei de a urmări împreună un film având tematica Crăciunul. Pe postul pay per view SkyShowtime. Filmul se intitulează Dear Santa (Dragă Moș Crăciun Eroare Diabolică). Este vorba despre un băiețel de 9 ani care trimite o scrisoare Moșului, dar în loc de Santa scrie Satan, iar dorințele copilului ajung la draci, în iad. Ok, interesantă idee, amuzant filmul pe alocuri, bun de urmărit pentru copii. Câteva lucruri pe care le-am observat eu ca adult:

• copilul personaj principal este gras
• cel mai bun prieten al personajului principal (caucazian) este un afro american
• fata de care se îndrăgostește personajul principal este asiatico-americană

Au fost corecți cu persoanele supraponderale, cu afro americanii, cu asiatico americanii, dar din păcate i-au uitat pe gay. Eu aș fi modificat scenariul, iar personajul principal ar fi fost îndrăgostit de un chinez. Era cel mai corect.

Să mai amintim că în această peliculă își face apariția, interpretându-se pe sine, celebrul muzician Post Malone. Eu nu am auzit de el, fiii mei da. Însă eu am auzit de mult mai celebrul Karl „The Mail Man” Malone.

Da, avem și prima parte a acestui subiect. Aici!

Bowluri pentru paste

Am fost încă o dată păcălit de marchetingul capitalist și am achiziționat "pe puncte" de la Mega Image patru bowluri pentru paste. Am folosit ghilimelele pentru că pe lângă cele 10 puncte strânse în urma cumpărăturilor am plătit și suma de 37,99 lei/2 castroane. 75,98 lei pentru 4 castroane. Un pliant al magazinului informează cititorul credul că fără puncte prețul lor ar fi fost 130,99 lei/2 castroane, respectiv 261,98 lei pentru 4 castroane. Desigur, un preț enorm pentru o veselă banală, ordinară. Sunt niște castroane frumoase, dar nici pe departe nu sunt farfuriile nazi care apar în pelicula American Beauty. Ajuns acasă cu ele, m-am gândit că am plătit mult 75,98 lei. Dar asta e, prostia se plătește. Societatea de consum ne ia și ultimul ban. Castroane de paste, cauciucuri de iarnă, pahare de vin roșu, mașină pentru oraș, geacă de tranziție, casă de vacanță. Așa funcționează economia.

Am dorit să testez castroanele nou cumpărate. Nevasta nu le-a privit cu ochi buni de la început, spunând că nu sunt de paste (deși scrie pe cutia lor) ci de salată, din ăla care se pune la mijlocul mesei când mănânci salata la comun. La momentul servirii mesei a boicotat în totalitate noile castroane, iar sieși și-a pus mâncarea într-o farfurie mai veche. Eu, fiul cel mare și fiul cel mic am mâncat în noile castroane și am fost încântați, deși pastele ar fi avut același gust mâncate de oriunde. Asta și datorită noii mele inovații de a adăuga 4 căței de usturoi presați în sosul de smântână și gorgonzola.

Am făcut poze cu noile castroane pentru a judeca și cititorii blogului dacă sunt pentru paste sau pentru salată sau pentru altceva.

Paris 2024

Paris 2024, o ediție la care m-am uitat foarte mult, poate cel mai mult de la Beijing 2008, când cititorii blogului meu știu dintr-o postare că mi-am luat concediu special pentru Olimpiadă. De această dată am urmărit Jocurile Olimpice alături de fiii mei și câteodată chiar și de nevastă. Pentru mine și nu numai sportul rege la Olimpiadă este atletismul. În fiecare seară am fost pe Eurosport alături de legendarul Cosmin Cernat, care nu doar este un comentator priceput la atletism, dar are și un stil foarte plăcut, apropiat cu telespectatorul, comentează ca pentru prieteni. Pentru mine cel mai frumos moment al JO a fost cel al ștafetei de 4x400 mixt, cu absolut fabuloasa Femke Bol pe ultimul schimb, aducând aurul pentru Țările de Jos. Nu am văzut niciodată o asemenea revenire. M-am bucurat foarte mult și pentru Sifan Hassan, cu tripla ei de la 5000, 10000, maraton, chiar dacă nu l-a egalat pe Emil Zatopek, care în '52 la Helsinki a luat aur la toate cele trei probe. Mai țineți minte reclama din anii '90  la Adidas cu Emil Zatopek de pe Eurosportul de limbă engleză? M-am bucurat mult și de aurul de la 100 femei cucerit de o atletă din Santa Lucia, la fel și de aurul la 200 al lui Tebogo, favoritul fiului meu cel mic. Au fost foarte multe surprize în concursul atletic, la fel ca și în cel de gimnastică artistică. Două medalii de aur pentru Philipine, medalie de aur pentru Algeria, medalii pentru Italia, erau de neconceput pe vremea când eu mă uitam la gimnastică an de an. Am urmărit finala de la sol fete alături de nevastă, iar după exercițiul Sabrinei Voinea, amândoi eram siguri că va lua aur. Absolut ireal cum au pierdut chinezii medalia de aur la echipe băieți, cu ultimul chinez căzând de două ori de la bara fixă. Un fapt inedit pe care l-am observat în concursul de gimnastică fete este că în prezent gimnastele nu mai sunt niște copii ca pe vremuri, ci femei în toată firea, unele trecute bine de 20 de ani. Înaintate în vârstă, mari la corp, s-au schimbat multe.

Ne-am bucurat o țară întreagă pentru David Popovici, care a oferit două finale absolut superbe, dar la înot mi-a plăcut foarte mult și de irlandezul care a câștigat 800 liber. La festivitatea de premiere părea un băiat simplu, un tocilar, cu ochelarii ăia pe nas. L-am ascultat cu drag pe Narcis Șelaru la competiția de haltere, se comporta de parcă comenta finala Campionatului Mondial de Fotbal. Bună performanță a avut Mihaela Cambei. M-am uitat la canotaj în comentariul lui Sorin Hobana, care probabil comenteza Olimpiade începând cu Barcelona '92. M-am uitat la basket, doar la meciurile Team USA, în comentariul extraordinarului Emil Hossu Longin. Singura victorie americană care m-a bucurat. KD de 4 ori campion olimpic. Pentru Chef Curry niciun epitet nu este de ajuns. Mi-a părut rău pentru pugilista noastră, Lacrămioara Perijoc. Așteptam o medalie de la ea, dar a fost greu cu mongola. Am urmărit, datorită aplicației Max, câteva meciuri de badminton pur și simplu galactice. Nu aveți idee cum se joacă acest sport la nivel înalt, noi suntem obișnuiți cu schimburile de fluturași atunci când mai mergem pe la pădure. Nu, ăla nu este badminton. La Paris am descoperit un sport superb, rugby în 7. Minunat!

Mi-a părut rău că nu am urmărit foarte mult voley, mai mult box (cum să ia Cuba doar două medalii, iar Uzbekistan 5 medalii de aur?) și deloc lupte (unde l-am avut pe cubanezul de la 130 kg cu a 5 a medalie la a 5 a Olimpiadă). Mi-au plăcut mult ceremoniile, atât deschiderea (mai puțin fazele cu gay) cât și închiderea (foarte reușit concertul de la Pacific cu RHCP, Snoop Dogg, Dr. Dre, Billie Eilish). 

Frumoasă Olimpiada. Ne-a mai scos puțin din mizeria cotidiană, parcă a fost și puțin mai răcoare pe timpul jocurilor. Deja îi simt lipsa. 

Week end-urile noastre toate

În urmă cu 2 ani și ceva am decis să-l dau pe fiul meu cel mare la sport, nu neapărat pentru a face vreo performanță, ci mai degrabă pentru a face mișcare, pentru a scăpa de kilogramele în plus pe care le tot acumula mâncând compulsiv în fața micului ecran, dar și pentru a socializa, pentru a face parte dintr-o echipă. Am ales basketul, fiind de notorietate dragostea mea pentru acest sport, dar și copilul a rezonat din prima cu această formă de mișcare, pe care o vedea la televizor alături de mine. Am observat o modă în ultima vreme în a-ți trimite copilul la activități extrașcolare, sporturile (înotul,fotbalul și artele marțiale cred că ocupă primele locuri la formele de mișcare practicate de copii în mod organizat), muzica (pianul și vioara sunt fruntașe din ce am auzit) și pictura fiind preferatele părinților pentru activitățile facultative la care-și trimit odraslele. Unii chiar îi încarcă cu două sau trei activități, ba le mai pun și meditații la engleză suplimentar, sperând în reușita ulterioară a copilului. Nu e cazul nostru, noi suntem niște oameni mai simpli. Ne-am axat doar pe sport, în speță basket.

Am dat peste un antrenor de modă veche, care știe să fie dur dar totodată foarte plăcut elevilor. Ca termen de comparație îl asemuiesc cu Halagian sau Hizo de la fotbal. Genul de profesor care zbiară și e mereu nemulțumit, care îi pune pe sportivi la muncă serioasă, dar care atunci când este cazul știe să facă o glumă, știe să facă întreaga activitate plăcută. Omul foarte serios, clubul oferind 4-5 antrenamente pe săptămână, spre deosebire de alte cluburi care oferă maxim două antrenamente/săptămână și după părerea mea sunt doar afaceri care vor să ia banii părinților. Pe noi ne-a câștigat, la fel și pe copil, ușor, ușor rezultatele au apărut, beneficiile sportului practicat cu regularitate fiind vizibile. Fiul meu cel mare nu era foarte îndemânatic înainte, îi aruncai o minge și nu o prindea. Acum pot spune că a căpătat dibăcie, joacă chiar și în meciuri, înscriind coșuri, dar mai ales, lucru imbucurător, a rămas la greutatea din urmă cu 2 ani și și-a făcut câțiva prieteni printre coechipieri. Iar orele pe care le-ar fi petrecut în fața televizorului sau pe telefon, le petrece în sala de basket. Sigur, nu este întotdeauna ușor nici pentru el, de multe ori trebuie împins de la spate să meargă la antrenamente și să se țină de treabă, dar deocamdată ne descurcăm. Cu siguranță mai târziu va fi mai greu. O grămadă de copii fac sport, pe care-l abandonează la vârsta adolescenței. Pasiunea dispare, tinerii încep să aibă alte preocupări și uită de acest hobby de moment. Sunt mii de juniori la sporturi și doar câțiva ajung seniori.

Desigur, viața de sportiv a fiului meu cel mare și-a pus amprenta și pe viețile noastre. De multe ori am înlocuit excursiile din week end cu prezențe în tribună la meciurile lui. Sâmbete și duminici pe care înainte le petreceam la Sinaia, Oltenița sau Mangalia, sunt petrecute acum pe marginea terenului cu pumnii încleștați, alături de alți părinți, aplaudând sau dând indicații copiilor, pentru că după cum se știe, în România, toată lumea se pricepe la sport și poate fi antrenor. De exemplu, nevasta, dar și alte mame, neavând nici cele mai elementare cunoștințe ale sportului cu mingea la coș, urlă pe margine: "Apărarea! Apărarea!" sau "Ține la numărul 8! Nu-l lăsa să treacă!", "Fault! Fault!" etc. De multe ori noi, părinții, suntem mai împătimiți referitor la cele ce se întâmplă pe teren și dragostea pentru proprii copii o transformăm în reacții nu tocmai politicoase la adresa arbitrilor, ale copiilor sau parintilor adversari. 

Sâmbătă la prânz. Am decalat cu câteva ore petrecerea nepoțelului nostru pentru că avem meci. Ne-am da foc la valiză cu antrenorul dacă am lipsi de la meci. Mergem pe Șoseaua Sălaj pentru prima oară în viață. Avem o deplasare, căutăm sala. Ne întâlnim cu ceilalți părinți, ne strângem mâinile, ne zâmbim, mai povestim câte ceva. O emoție plăcută plutește în aer. S-au legat prietenii și între părinți, nu doar între micii sportivi. Începe meciul, ne dăm seama de la primele faze cum este echipa adversă, dacă îi putem bate sau dacă ne bat ei categoric. Acum se pare că vom avea parte de un meci ușor. Copiii își dau și ei seama și joacă mai relaxat. Antrenorul țipă pe margine și le dă indicații jucătorilor. Cere joc în pase, cine nu ascultă e înlocuit imediat. Norocul fiului meu este că deplasarea s-a făcut doar cu șapte jucători, așa că primește minute bune. Nevasta coordonează echipa de pe cealaltă latură a terenului, indicând cine la cine să țină, când să atace, când să se apere. Nu înțelege bine jocul, dar e 101% suflet. Câștigăm fără probleme, toată lumea este fericită. 

Duminică dimineața. Avem meci la matineu, o zi după alta, "back to back" cum se spune în NBA. Mă trezesc dimineața și plec la cumpărături, încerc să ajung acasă pentru a prepara un mic dejun benefic și dătător de energie. Sandwichul cu mozzarella, prosciutto, ulei de măsline și roșii este o opțiune potrivită. Nu prea mai este timp, fiul meu îl mănâncă în mașină, în drum spre sală. Astăzi jucăm cu Târgoviștea. Părinții își dau coate înainte de începerea meciului, observând că adversarii sunt mai mari, mai înalți ca noi. Nu va fi un meci ușor. Au un echipament frumos, cu Turnul Chindiei. Începe meciul și înscriu adversarii 6 puncte fără replică. Nu ne lăsăm și echilibrăm situația, la sfârșitul sfertului 1 avem 5 puncte avans pe tabelă. Ambii antrenori sunt în pragul apoplexiei, urlând indicațiile către jucători. Meciul este foarte tare și strâns. În sfertul 2 ne elimină cel mai bun om pentru două faulturi tehnice, iar echipa cade cu totul. Adversarii se duc la peste 30 de puncte avantaj, dar meciul își păstrează intensitatea până la final. Suntem cu toții puțin triști, dar la final se aplaudă la scenă deschisă. Data viitoare o să fie mai bine. 

Plecăm spre casă și îi spun fiului meu cel mare că va începe noua săptămână cu capul sus, că a realizat ceva în week end. Ar fi fost rău să stea doar la televizor și să-și rupă creierii degeaba. Îmi dă dreptate. Sportul e un lucru bun. Clădește caractere. Iar noi, părinții, suntem fericiți de fericirea lor. Cam așa sunt week-endurile noastre în ultima vreme, jucăm sau suntem spectatori la meciuri în săli uitate de lume prin mahalale sordide ale orașului, cu speranța micilor basketbaliști de a juca cândva în marile arene ale Mapamondului, iar noi părinții cu gândul că am făcut ceva bun facilitându-le accesul la practicarea unui sport minunat.

Gânduri simple de duminică. Despre luxul de a nu găti acasă.

de Simina Tatiaana

Deunăzi, am primit „provocarea„ de a scrie ceva, orice.. chiar și despre luxul de a nu găti acasă. Povesteam despre ritmul alert al vieții, despre goana în care trăim, care nu ne permit să petrecem prea mult timp în bucătarie.

Ei bine, luxul de a nu găti acasă este „plătit” cu lipsa acelei plăceri de a-ți plănui meniul, de a aduna pe lângă tine toate ingredientele de care ai nevoie în castroane, platouri, farfurii frumos colorate, de a te bucura numai de tine si de gândurile tale, căci trebuie să recunoaștem, atunci când gătim, avem prilejul de a fi noi cu noi și de a ne pune gîndurile în ordine. Nu mai există plăcerea de a lua înghițituri mici de vin alb sau, mai degrabă, rose, dintr-un pahar cu linii delicate, de a te simți sexy gospodină și de „ a sparge” monotonia actului creator gastronomic cu priviri indiscrete aruncate pe fereastră către autogara din fața  casei sau către trecători ori scandalagii ocazionali ai trotuarului de vizavi.

De fapt, luxul de a nu găti acasă nu este un lux întotdeauna ( cu excepția momentelor în care vrei să pleci și să dedici acele momente ieșirilor  cu familia). Acest „ lux” devine un neajuns, o lipsă, o gaură neagră. Din cauza lui, pierdem ….satisfacția de a găti cum vrei și ce vrei tu, plăcerea de a sta în tihnă cu tine sau cu cei ai sufletului tău.

Merg să îmi pun un vin alb, din care să să iau înghițituri mici, în timp ce prepar un sos de capere pentru pește. Căci astăzi gătesc…

Pe curând !

Țara noastră (4)

Unde sunt domnișoarele de altă dată? Băga-ne-am pula în ea de educație, de șapte ani de acasă, de școală. Mai au puțin și stau crăcănate cu pizda la vedere. Societatea din ziua de azi, mizerie peste tot. Democrație prost înțeleasă, cum spunea Ștefănescu, diriginta mea.

Premieră pentru blog. Primul post scris de pe telefon. Nu m-am putut abține.

Povestire din Brasov

de Aidan

 

   In fata mea stau 2 brasoveni. O baba si un mos. Baba completeaza integrame si se tot contazice cu mosul ei. Nu se pot lamuri in legatura cu statiile prin care trece trenul. Suntem in Feldioara. Ei cred ca suntem la Bod. M-am saturat de cearta lor uscata. "Thing get damaged/Things get broken..." e ultima piesa Depeche Mode si ma insoteste. Cand o sa fiu mare, cantecul acesta o sa-mi aduca aminte de toamna si de Brasov.

     In gara, lume pestrita! Aceeiasi tigani, aceleasi  blocuri, acelasi asfalt crapat.. Aceeiasi Romanie. Caut un taxi. Gasesc. Urc si dau cu capul de tavan. "Auuuu!" zice taximetristul ironic. Chiar ca auuuu! Mergem. "Unde?" "La P** **" "In centru?" "???Da!?" Nu stiu daca-i in centru. Poate ma testeaza. Aflu ca soferu-i din Baia Mare. Sta in Brasov de 40 de ani. Imi vorbeste despre niste oameni pe care ar trebui sa-i stiu. Nu-i stiu, dar aprob... Am ajuns! In sfarsit!

      Intru in cladire. Ma duc. "Unde?" E un paznic. "La P** **" zic. "Cu liftul!" Urc. Urca si o femeie. E tare amabila. Tine in maini 3 cani. Una galbena, una rosie, une verde. Ea coboara, eu mai urc.

       Alt paznic. "Pe cine cauti?" "Pe M.G.!" "Asteapta acolo, pe scaun! Trebuie sa vina!" Astept. Numar patratelele de sticla din care-i zidit peretele din fata mea. E liniste. Astept. Inima-mi bate tare. Trebuie sa soseasca. A sosit! Ma ia in brate. Cine-i? Miroase asa de frumos. A frig si a parfum. E M.? Ma confunda cineva? Nu poate fi ea! E prea tanara. Parca-i o copilita de la scoala. Si e asa de frumoasa! Parca-i o naluca! Iar a disparut. Unde-i? O aud vorbind din televizorul paznicului. Ea e! E M. mea! Dar e atat de tanara si de frumoasa...

        Astept! Vine zvarluga! Ma trage de maneca si ma baga. Unde? In lift. Sunt nauc. Se misca asa de repede. E atat de vie. Iesim din lift. Ma trage dupa ea. Parca-s un papusoi pierdut de copii. "Ne mai vedem in seara asta?" "Da!" Vorbele se pierd in vant. "Ce sa-ti cumpar?" Nu stiu. Ea stie. Parca-i un tititrez. Cumpara! Ma baga in taxi. Peste mine navalesc chipsuri si sticla de suc. Parca-i Craciun! Trebuie sa ma duc pe Curcanilor 62. Eu am inteles 52. Taximetristul rade. Mergem.

        Soferul parca-i din alta lume! Greseste drumul de 5 ori. Imi opreste aparatul de taxat la 35000. Numai el stie de ce. Ajungem! Il platesc, iar el imi ureaza "Spor la treaba!" Sa te ia dracu'!

         Case enorme ma strajuiesc pe ulita ingusta. Din spatele lor se ridica un munte cu brazi. E un popor de brazi ce pare ca s-ar prabusi peste micimea mea. Parca-i o ceata de daci fugita de timp! Sun la poarta! Sun, sun, sun... nu ma deschide nimeni! Am ajuns unde trebuie? Ma simt ca Jonathan Harker la poarta lui Dracula. "Ce doriti?" Unde-i? De unde vorbeste? Nu e nicaieri... Ba da! E sus. O fatuca ma baga in casa. E cald. Ii spun de M. O intreba ceva pe mama ei dupa care revine si ma duce in camera. Totul e albastru in camera. Trebuie ca M. si-a amintit ca albastru-i culoarea mea favorita! Unde-s?

         E atata liniste! Trebuia sa-mi sun parinti. Mama va fi fiind moarta de ingrijorare. Am promis ca sun la 4. E aproape 7. Am uitat! Sunt tolomac...

         Cineva bate la usa! Parca-s un conte. "O domnisoara vrea sa te vada. O primesti?" O primesc. E M. mea. Vine ca un vant de primavara. Iar a adus cu ea miros de frig si de parfum. E asa de frumoasa! Am crezut ca o sa fie doar a mea. Ce naiv sunt. Si ce frumos zambeste. Si ce frumos vorbeste. Si cat e de vie. Le face pe toate! Rade, vorbeste la telefon, vorbeste cu mine, ma tine de mana. Parca are 10 guri si 10 maini. Iar ma strange in brate. Ce bine e! S-a dus... Parca a dus cu ea toata frumusetea din lume!

          E dimineata! Timpul se rostogoleste cu greu. Parca-i o roata patrata!

         Ne vedem din nou. Iar e frumoasa, dar parca-i mai trista si mai obosita. Nu mai e ca prasnelul de ieri.

         Ce frumos mananca. Precum o artista. Are mani atat de fine si miscari atat de elegante si de naturale. Imi amintesc un cuvant uitat: ingenua!

         Ii dau o carte. Ce face? O miroase? Cine mai miroase o carte? Un om care-a citit...

         Ce repede se duce vremea! Ne plimbam printr-o cetate veche, iar ea pare la fel de veche precum cetatea. Parca ar fi acolo de cand lumea. Si e atat de frumoasa si de trista. As vrea sa o strang in brate, dar mi-e frica. Nu-i momentul. Si nici eu nu-s omul potivit.

          Bem suc si vorbim. Oamenii din jurul nostru o privesc cu aceeasi admiratie discreta pe care am observat-o si la restaurant, si la magazine, si pe strada. Cand o vad cat e de vie si de frumoasa ma gandesc ca ar putea fi o vrabiuta sprintena ce cauta betigase pentru cuibusorul fericirii ei. Poate ca si cartea pe care a cumparat-o mai inainte e tot un astfel de betigas.

          Iar suntem la gara. Totul a fost asa de fulgerator. Am picat din Rai direct in... Romania. Sunt pierdut si trist. Doar ea ramas vie intr-o lume moarta. E grijulie ca o mama. Imi zice ca ma iubeste. Ce? De ce ma mai iubeste? A vorbit serios? A vorbit! Iar eu sunt asa de urat si de rau. A plecat si am senzatia ca n-am s-o mai vad niciodata. Tristete neagra...

          Sunt in tren. E noapte si e cald. Mi se topesc oasele inghetate de frig. Mi se topeste sufletul de dor. Mi-e dor de tot. Parca-s intr-un tunel in care s-a comprimat timpul. Ma gandesc la cat de tristi sunt oamenii care n-o cunosc pe M. mea... M. mea... Parca-i o icoana. Ma uit la ea si astept sa lacrimeze, dar nu! Ea rade! Ea a invins nefericirea cu un zambet. O s-o pun langa celelate icoane ale vietii mele: icoanele copilariei! O iubesc...

                                                                 (octombrie 2005)

Napoca Bulgaria

Am cumpărat o înghețată Napoca, plictisindu-mă în Parcul Mielus (nume dat de mine în copilărie, neștiindu-i numele adevărat), în timp ce stăteam pe o bancă și ascultam la cele câteva bătrâne de lângă mine, purtând o discuție despre gay (în termeni negativi, desigur). Eram convins că înghețata Napoca este produsă în orașul Cluj-Napoca, dar nu. Surpriză mare. Este produsă în Bulgaria. Globalizare. Lipsă de identitate. O singură țară pe întregul glob, cum citeam în distopiile gen 1984. Ce mai urmează să aflu? Că romul Havana este produs la Belgrad? Că celebri teniși de Drăgășani sunt fabricați în Vietnam sub numele Vans? 

Țara noastră (3)

Serile, în așteptarea copilului cel mic care are ore de educație fizică, stau pe câte o bancă și citesc. Ce citesc? Cărți în formatul clasic. Într-o seară am descoperit mult gunoi lăsat în urmă de niște animale cu două picioare. Sticle de bere goale aruncate și niște rămășițe ale unei mese compusă probabil, după pungi, din pui rotisat și cartofi prăjiți de la Mega. Inițial am crezut că cei care au făcut consumația se vor întoarce și le vor duce la un coș, dar nu a fost așa. Am stat acolo 90 de minute. Pe lângă asta toată zona era plină de mucuri de țigară aruncate pe jos. În fața altei bănci era covor de semințe.

Dar cel mai mult m-au deranjat sticlele de bere lăsate pe spațiul verde. Futu-vă-n gură de  jegoși, nu ați fost în stare să duceți sticlele 20 de metri până la primul coș? Degeaba beți Corona, pișaților, că ați rămas la stadiul de nevertebrată. Din păcate așa suntem majoritatea, noi, românii. Jegoși, lipsiți de educație, fără nicio grijă față de mediul înconjurător, față de oamenii de lângă noi. 

Cerșetori

În fiecare dimineață, în drum spre muncă, mă întâlnesc cu aceiași oameni. Printre ei este o bătrână semidementă care bate străzile la ore matinale, oprindu-se la fiecare cetățean cu rugămintea: "Dați-mi și mie un leu, să iau o pâine.". Este bine îmbrăcată, dar cu privirea în alte zări. Se mișcă robotic pe străzi și rostește mecanic această frază către oricine îi apare în cale. Nu-i dau bani niciodată, mă agasează foarte tare cerșetorii. Unii sunt foarte insistenți. Nu-i suport. Mă abțin mereu să-i răspund obraznic femeii. Tot diminețile, pe același drum, mă intersectez cu o țigancă cu fuste înflorate și basma în cap. Duce de mână o fetiță cu ghiozdan în spate. Se îndreaptă către școală. Astăzi se întâmplă să ne întâlnim toți trei la o răscruce de drumuri, eu, bătrâna semidementă și țiganca cu fuste înflorate și basma în cap. Bătrâna îi cere țigăncii: "Dați-mi și mie un leu, să iau o pâine.", la care țiganca îi răspunde cu deosebită blândețe: "N-am, măicuță, acum. Ai văzut, când am avut, ți-am dat.". Recunosc, n-aș fi fost capabil de asemenea cuvinte frumoase.  

Deunăzi eram la Ploiești, la un restaurant cu terasă, profitând de soarele plăcut de primăvară, așteptam să ni se aducă mâncarea. Prin gard ne-a apelat un om în jur de 40 de ani, cu un copil după el. A început să strige: "Nu vreau bani, dați-mi ceva de mâncare pentru copil!". Ne-am făcut că nu auzim, a insistat: "Chiar nu îmi dați ceva pentru copil?". L-am ignorat până a plecat, bombănind. Sunt eu răspunzător pentru copilul lui? Sunt zgârcit dacă nu am împărțit mâncarea cu ei? Aș fi dat dovadă de bunătate dacă aș fi făcut șnițelul meu juma-juma cu copilul său? Oricum, mi-a distrus starea de bine, foarte agasant a fost. 

Voi arde în iad pentru că nu fac milostenie? Pe lumea cealaltă voi sta nemâncat și în zdrențe? Sunt cerșetorii din zilele noastre demni de milă sau este o întreagă industrie la mijloc? În ultimele 6 luni am întâlnit cerșetori vorbitori de limba română (dar de altă etnie) pe străzile din Dublin și Copenhaga ("Noi nu cerșim cu handicapul la vedere să facem avere..."). 

Voi dați de pomană? Vă este milă de alții și le oferiți, creștinește, din banii voștri?

Top 10 jocuri video all-time

A sosit momentul pentru top 10 jocuri video all time, în ordine cronologică. Mi-a plăcut dintotdeauna să mă joc, am început cu un HC 90, am continuat cu PC-urile și consolele. Nu sunt gamer, dar am terminat zeci și zeci de jocuri. Nu mi-a fost ușor să aleg doar 10, nu a fost corect, dar astea sunt topurile.

Leisure Suit Larry: Love for Sail! (1996) - Un joc deosebit de amuzant în care predomină tot felul de glumițe cu iz sexual, în care protagonistul pleacă cu un vapor de croazieră și încearcă să se combine cu diverse femei, celebrități dar cu numele scris un pic diferit (gen Dewmi Moore, Drew Baringmore sau Jamie Lee Coitus). L-am jucat pe un Pentium 166 MMX, 32 Mb RAM, placă video 4 Mb. La vremea aia eram înnebunit să fac tot ce trebuie în joc, pentru că dacă îndeplineai anumite cerințe le arăta pe femei topless.

The Curse of Monkey Island (1997) - Un joc pe 2 cd-uri reprezenta ceva în 1997. Un "must play" al generației de atunci, grafică de desen animat, Guybrush Threepwood un pirat cam zăpăcit dar cu suflet foarte mare și aventurile sale prin Caraibe. Puzzle-uri interesante și povești care se leagă între ele într-un mod foarte spectaculos. Haggis McMutton, unul dintre personajele secundare, i-am împrumutat numele pentru a mă înregistra pe forumul CG. 

Grim Fandango (1998) - Considerat de multă lume drept cel mai bun joc din toate timpurile, o poveste incredibilă, o realizare grafică de excepție pentru acele timpuri și nu numai. Manuel Calavera și prietenul său Glottis au încântat generații de iubitori ai jocurilor. Acțiunea se desfășoară pe parcursul a patru ani, vom avea patru acte, de fiecare dată aceeași zi din an. Ziua morților. Día de los Muertos.

Grand Theft Auto V (2013) - Trei dintre cele mai carismatice personaje din toate timpurile (există cineva care nu a auzit de Michael, Trevor și Franklin?) și o acțiune la superlativ pe străzile din Los Angeles și împrejurimi. Arme, mașini, muzică bună și o intrigă ce m-a transpus total, într-un joc căruia metacritic îi oferă 97 de puncte din 100. Enorm!

The Last of Us (2013) - Jocul ăsta a fost într-atât de bun, încât au făcut serial după el. O minunăție. L-am terminat de trei ori. Pentru cei care încă nu sunt la curent cu fenomenul (deși nu cred că există asemenea persoane) este povestea unui om și a unei fetițe care străbat Statele Unite (de la Boston la Salt Lake City) într-o lume post apocaliptică, în căutarea unui leac. 

Inside (2016) - Ăsta e un joc indie, dezvoltat de niște danezi. Un concept foarte simplu, o grafică minimalistă, un băiețel se luptă într-o lume sumbră, abrutizată, distopică, plină de puzzle-uri dintre cele mai sinistre. Am avut o senzație de apăsare pe tot parcursul jocului, dar a fost minunat.

God of War (2018) - O incursiune prin mitologia nordică, alături de doi zei. N-am jucat continuarea, dar o voi juca și probabil va intra și ea în Top 10. După cum discutam și cu fiii mei, Kratos este cel mai puternic personaj din istoria jocurilor video. Nimeni, dar chiar nimeni nu îl poate învinge.

Days Gone (2019) - Nu este doar o altă poveste post apocaliptică în care împuști hoarde de zombie, este o poveste despre prietenie și supraviețuire. Un 3rd person clasic pe care l-ai juca la nesfârșit. Intri în pielea unui motociclist, în zona coastei de Nord a Pacificului (ceva gen Seattle probabil). 

Ghost of Tsushima (2020) - O poveste cu samurai, pe fundalul invaziei mongole în Japonia. Jocul amintește de filmele lui Kurosawa. Poate fi jucat în alb-negru și cu dialogurile în japoneză, pentru autenticitate. Nu doar un joc minunat, ci și o incursunie culturală în Japonia de odinioară.

The Last of Us Part II (2020) - Contrar multor păreri din blogosferă care spun că povestea a fost stricată în totalitate, personal partea a doua mi-a plăcut mai mult decât prima. Dacă ar fi fost să aleg doar un joc și nu zece, pe acesta l-aș fi ales. Jucându-l am simțit că am creierul scurtcircuitat. Am pornit în aventură cu niște sentimente, iar la final acestea s-au schimbat cu 180 de grade. Creatorii s-au jucat într-un mod sublim cu mintea noastră. 

Cam ăsta e top-ul. Pe nedrept au rămas pe dinafară Full Throttle (un excelent quest din 1995), mai multe jocuri din seria Far Cry ori Assassin's Creed, Detroit Become Human, Until Dawn, Stray etc. 

Preadolescență

După-amiezele îl mai duc cu mașina pe fiul meu cel mare la sala de sport. Mă înarmez cu multă răbdare în traficul infernal din mizerabilul nostru oraș, iar în acest sens pregătesc playlisturi interesante pe YT Music, pe care le ascult la sistemul audio din autoturism prin intermediul bluetooth-ului. Ascult la un nivel sonor ridicat, intru în atmosfera muzicii, mai gesticulez, ridic brațul cu pumnul încleștat și dau din cap, mai cânt și eu după melodie. Acum ascult Deep Purple - Highway Star. Ne apropiem de sala de sport.

- Tati, poți da mai încet?
- De ce?
- Ne apropiem de sală. Nu vreau să audă și colegii mei.
- Scuză-mă, fiule, nu avem Imagine Dragons în program.

Copilului îi este rușine cu mine. Deja își formează un anturaj, nu vrea să fie văzut cu părinții, nu vrea ca prietenii săi să vadă cum se comportă părinții lui, nu vrea să treacă drept un bebeluș și să râdă grupul că este văzut cu bătrânul. Chiar ne amintește de fiecare dată să-l lăsăm mai departe de sală, să nu intrăm după el. Așa fac toate generațiile, așa am făcut și eu față de parinții mei. Mulți dintre cititori au copii, așa că îi invit să povestească dacă trec și ei prin astfel de situații.

Politically correct în filmele pentru cei mici

Buzz Lightyear este o jucărie reprezentând un cosmonaut care se luptă cu tot felul de forțe malefice pe tot cuprinsul Universului. Majoritatea dintre noi îl cunoaștem prin intermediul popularei serii animate Disney/Pixar, Toy Story (au fost patru filme animate "Povestea jucăriilor"). În 2022 a apărut un film animat avându-l ca personaj principal pe adevăratul Buzz Lightyear, cel care a inspirat jucăria din Toy Story. Filmul a fost urmărit cu interes nemărginit și de către copiii mei. Nimic special până aici...

În film, Lightyear are coleg de muncă o femeie. Această femeie se căsătorește cu altă femeie. Au și copil. Lightyear chiar îi spune colegei sale că abia așteaptă să-i cunoască soția. Cum zic Washington Post: "the most significant same-sex relationship yet in a Pixar feature". Filmul are audiența 6+. Ce se transmite copilului prin asta? Ne îndoctrinează de mici cu LGBTQ? Unde vom ajunge? Vorba unei prietene: "Transformarea excepționalului în regulă, din păcate. Adică a excepțiilor, că nu e nimic excepțional în a fi gay. Că nu îți cresc cinci creiere în plus.". Deja cei care văd în asta o ciudățenie sunt considerați înapoiați. Nu mai poți vedea nicăieri un film, nici chiar de copii, pentru că îți bagă pe gât și o chestie de gay. La ce să ne mai așteptăm? Probabil la Mondialul din Qatar obișnuitele banere despre rasism vor fi înlocuite cu banere despre iubirea homosexualilor și lesbienelor.

Îndoctrinarea e la cote maxime. Nu mai e mult și vom striga și noi cu toată sinceritatea: "Îl iubesc pe fratele cel mare!".