duminică, 30 august 2015

1987

de Ionescu

în 1987, vara (o vară în care făcea furori soundtrackul filmului dirty dancing, în care toată suflarea aștepta apariția noului album michael jackson) am fost selectat să fac parte din spectacolul omagial de 23 august. de fapt cred că mai toți băețașii din clasă au fost chemați, dar mulți au reușit să se fofileze. eu nu am reușit, așa că la finele clasei a unșpea eram pregătit să iau vacanță cu 2 săptămâni mai devreme. cele 4 săptămâni pe care le petreceam în cantonament, făcând repetiții pentru spectacol urmau să ne scutească de 6 săptămâni de practică- 2 de la finele clasei 11, două de la începutul clasei 12, două fiind cele de vară. [desigur, tinerii din ziua de azi nu știu că în anii 80 la liceu aveam multe săptămâni de practică, în care deprindeam meserie. meseria de prelucrător prin așchiere, în cazul meu. cred ca circa un sfert din anul școlar erau săptămâni de practică. la început le făceam la atelierele liceului, situate pe lângă mănăstirea antim și pe lângă casa unde a stat m. sebastian după ce i-au luat apartamentul de pe calea victoriei. fin'ca era evreu. dacă nu i-ați citit jurnalul, vă rog citiți. după aia am mers la uzina electromagnetica unde căscam gura toată ziua. spre final am mers la atelierele noi (cele vechi au rămas totuși în picioare, e ultima casă de pe justiției rămasă nedemolată). vorba vine noi, era o casă veche pe care am încercat să o mai identific, fără succes. e tot prin zona aia, dar pe cealaltă parte a bd regina maria/ coșbuc, spre dealul filaret. închid lunga paranteză]
prima acțiune a avut loc pe la pieptănari, în meridian sau tehnic club. (aveam să revin acolo peste vreo 6 ani la un concert ura de după ușă/ tectonic/ zob, plus ceva englezi de la care am plecat- era târziu, stăteam departe... plus șuie paparude- huiduiți la greu, publicul era de cu totul altă orientare, vezi bine). acolo, o surpriză plăcută: cantonamentul avea să dureze doar o săptămână, dar eram în continuare scutiți de 6 săptămâni de practică. țin minte și că după ce am ajuns acasă am pus pe platanul pickupului discul ‘tainicul vârtej’ al lui mircea florian și am ascultat piesa ‘mă simt minunat’.

pe la mijlocul lui august ne-am adunat la ecran club, nu știu cum se mai cheamă acum clădirea aia și de acolo am pornit spre căminele din grozăvești, unde aveam să petrecem ceva vreme. o mică, foarte mică repetiție pentru ceea ce avea să fie armata. am locuit în căminul p15 sau p16, 2 în cameră, și desigur nu așa cum ne-am fi dorit, băiat plus fată. în fiecare dimineață pleca spre stadionul 23 august o coloană imensă de autobuze (nu chiar așa multe cum am vazut astă toamnă pe kiseleff- se lansa o catindatură la prezidenție). o coloană poate de o sută de autobuze, care nu opreau la stop. noi, lăzăriștii, eram cuplați în mașină cu un liceu d-ăsta mai din josul paginii, cred că ăla din piața amzei, tehnometal parcă. erau băieți veseli , rapidiști toți, spre mirarea mea (la mine în clasă dominau steliștii, singurul rapidist plecase dupa treapta a doua. sigur că eu eram unicat cu progresul meu drag). aveau fel de fel de cântece neprincipiale- țărăncuță mi-ai făcut bube pe puță; ai chiloți cu găurele să-mi bag pula printre ele (de ce nu prin ele?) etc. ajungeam la stadion echipați frumos (cămașă albă, pantaloni bleu, teniși made in china) și făceam numărul nostru, foarte simplu, de aceea ne-au ținut numa 1 săptămână la repetiții. intram pe stadion aliniați în șiruri și coloane și ne opream nefăcînd nimic pentru niște multe minute în care probabil alți uteciști executau în mijlocul stadionului un program mai complex. locul unde mă opream era cam în fața porții unde a marcat boloni la meciul cu italia. din cine știe ce motive , mai în fiecare zi ni se schimba locul în formație, de nu mai știam cine mi-e în stânga sau dreapta. la prânz mergeam înapoi la cămin, după masă iar făceam un drum la stadion. mâncam la cantină, mâncare acceptabilă pentru românia 1987. carne la fiecare masă. șocolată chinezească.
seara cred că ni se dădea liber un pic. poate că se făcea și disco, sau mai degrabă doar s-a promis asta. unii mai norocoși or fi făcut și vreo penetrare, că doar partidul încuraja natalitatea, cum știm din filmul de debut al lui nae caranfil.
șefii noștri erau niște tinerei activiști de partid, la fel de primitivi ca apeviștii pe care aveam să îi cunosc după vreun an. ce se va fi ales de ei după revoluție?
vine și ziua de 23. o zi mohorâtă. ni se spune că serviciile noastre nu mai sunt necesare. datorită vremii spectacolul de pe stadion nu va avea loc. predați pantalonii & cămeșa, păstrați tenișii. desigur că exista un plan b, spectacol în sală, dar pentru ăla erau alți uteciști antrenați. și uite așa, o cheltuială imensă nu s-a mai concretizat nici măcar într-un show inutil. dar poate puțină spălare a creierelor tineretului o fi meritat cheltuiala, cine știe?

sâmbătă, 29 august 2015

Ce am făcut în 1987

De ziua mea în 1987 a fost o petrecere extraordinară, cu o grămadă de invitaţi, cu multă gălăgie şi distracţie. Cu mai puţin de o lună înainte, Steaua Bucureşti câştigase Supercupa Europei la Monte Carlo cu un gol înscris de Gheorghe Hagi din lovitură liberă, aşa că toţi prietenii mei erau stelişti şi pe mai toată durata petrecerii au strigat "Hai Steaua!" şi alte cântece pe care le ştiam noi copiii la vremea respectivă: "Se lasă seara-n cimitiru Belu, Dinamo vine să-şi facă apelu, iar Steaua vede că lipseşte unu', iar a bătut cu şapteşpe la unu!". Îmi aduc aminte perfect că beam cu toţii celebrul suc lămâiţă din halbe de bere şi cântam suiţi pe scaune ori canapele. Am făcut o gălăgie notorie, iar la un moment dat a bătut cineva la uşa apartamentului nostru. Era vecinul Eugen care ne-a spus că tatăl lui are cancer şi e pe moarte şi poate putem să facem un pic de linişte. La vremea aia nu ştiam ce înseamnă cancer şi nu eram prea familiarizat nici cu moartea, aşa că după plecarea musafirilor am fost foarte trist şi nici de cadouri nu prea mi-a ars. Mi-am întrebat părinţii dacă eu voi muri vreodată, iar ei au cam ocolit răspunsul. Vecinul, bietul nea Ghiţă, s-a dus la câteva zile. A fost primul om care a murit la noi în bloc. Îmi aduc aminte şi acum că avea farfurii sparte la uşă şi mirosea a lumânări arse. Însă petrecerea mea din 1987 a rămas de notorietate şi chiar mai am poze de atunci.




În toamna lui 1987 am început clasa a III a, însă nu prea mai îmi ardea de şcoală. Mi-am spus că trebuie să mă las, aşa că am născocit un plan genial. Mama mă pregătea în fiecare dimineaţă, cu cămaşa călcată de pionier, cu cravată roşie la gât, cu pantalonii şi sacoul de la uniformă impecabile. Purtam chiar şi matricol, numărul 16. Plecam în jur de 7:15 de acasă, iar părinţii mei cam pe la 7:30, pentru că eu intram la 7:30 iar ei la 8:00 la muncă. Aşadar plecam de acasă cu ghiozdanul în spate, mergeam către şcoală, însă mă opream în scara unui bloc din vecini şi aşteptam să treacă o vreme, după care mă întorceam acasă, unde nu era nimeni, mă dezbrăcam de uniformă şi îmi vedeam de ale mele. Mă jucam cu mingea de tenis prin casă întreaga zi, ori ieşeam pe afară să o ard aiurea. Eram foarte fericit. Trei zile a ţinut această minune, până în seara când a sunat tovarăşa învăţătoare şi a întrebat-o pe mama: "Dar ce a păţit Gabriel? Este bolnav?". "Nu, tovarăşă! Cum să fie bolnav?". "Păi nu a venit de trei zile la şcoală.". "Cum să nu vină? A venit. A plecat la şcoală în fiecare zi". "Ba nu! Nu a venit....". Deci m-au prins cu minciuna. A urmat un interogatoriu ca la miliţie, m-au pus ai mei să scriu şi să desenez cam ce făceam eu în fiecare zi. Nu m-au pedepsit cu bătaia, dar cred că am avut ceva interdicţii. Oricum această lipsă a chefului de şcoală s-a oglindit şi la sfârşitul de an, a fost singura dată când nu am luat premiu în ciclul primar, ci doar menţiune.

În vara lui 1987 s-a născut verişoara mea şi am fost cu toţii foarte emoţionaţi. Pentru că tatăl ei era luat în armată la vremea respectivă (deşi omul avea vreo 30 de ani, ceva reciclare) am fost cu taică'miu să o luăm de la spital. Îmi aduc aminte şi acum că am stat pe bancheta din spate alături de verişoara şi de maică'sa, adică mătuşa mea.

Tot în 1987, la începutul anului am petrecut o vacanţă de iarnă foarte frumoasă în staţiunea Predeal. Ştiu şi acum că mi-a spus taică'miu cu mândrie: "Vom sta la hotelul partidului.". Nu ştiu cum am nimerit acolo, ai mei nu au fost nomenclaturişti sau alte chestii d'astea. Mesele le luam la cochetul hotel Cioplea şi cine nu-şi aduce aminte cum erau mesele atunci? Grătare de porc şi garnitură formată din mazăre, cartofi prăjiţi, carfofi fierţi, fasole, varză. Nu ştiu de ce erau aşa garniturile pe vremuri, acum nu mai sunt aşa, ci doar simple.

Cred că erau vremuri fericite în 1987. Nu ştiam de computere, nici de televizor prea multe, stăteam mult pe afară şi jucam diri-diri sau gropiţa, făceam colecţie de surprize Turbo şi timbre, probabil mai stăteam şi pe la câte o coadă, cu siguranţă umblam cu cheia de gât, îmi plăcea mult de Piţurcă ca fotbalist, iar bunică'miu râdea de mine şi-mi spunea că e un jucător foarte prost. Începusem să ţin o agendă cu scorurile de la Fotbal minut cu minut, ascultam fiecare etapă şi notam cu rigurozitate în timp real în agendă evoluţia scorului de pe fiecare stadion. Aveam mâncare şi dulciuri din belşug, pentru că locuiam în capitala ţării, Bucureşti. La noi doar uleiul şi zahărul erau pe cartelă, restul se găseau la liber, chiar dacă uneori mai greu. Asta făceam eu în 1987. 10 ani mai târziu aveam să intru la Universitatea Politehnică, iar 20 de ani mai târziu aveam să mă angajez la corporaţie unde am lucrat 6 ani şi două zile, dar asta ştiţi deja din poveştile cu acest titlu. S-a mai petrecut un eveniment notabil în 1987, dar îl voi povesti în episodul viitor pentru că se leagă cu ce mai am de spus.

vineri, 28 august 2015

Chirurgie

În momentele de respiro de la muncă îmi place să mă uit la filme porno. Nu, nu sunt o persoană perversă, nu sunt nici genul care și-o freacă pe sub birou sau în wc-urile instituției, mă uit pur și simplu pentru distracție. Așa cum alte persoane se uită la acele filmulețe (care circulă pe mail) funny tâmpite și râd, eu mă destind uitându-mă la filme porno. Deunăzi am vizionat un film incredibil pe care-l voi povesti aici, așa cum alte bloguri fac cronici la filme artistice, eu am să vorbesc despre un filmuleț porno. Nu ține mult, doar 10 minute, dar e destul.

Avem o tânără care vine la un casting pentru filme porno. Spectatorul vede doar o canapea și pe fată, iar în spatele camerei se află cel care ține interviul și îi pune diverse întrebări. O roagă să-și facă o scurtă prezentare, iar fata începe și spune că are 18 ani și e din Arizona. Cum se descurcă la școală? Păi foarte bine, a terminat liceul, iar în prezent este studentă la medicină și dorește să se specializeze în chirurgie. Da, îi place foarte mult să ajute oamenii și speră că prin meseria ei va putea face asta. De ce dorește să participe la un casting pentru filme porno? Păi vrea să intre în industria filmelor porno pentru a strânge bani de facultate și astfel pentru a-și îndeplini visul de a ajunge chirurg. Înduioșător. După această scurtă discuție este invitată să rămână în lenjeria intimă, adică în chiloți și sutien. Oricum era îmbrăcată ca de plajă cu niște pantaloni scurți și un maieu, pe care și le scoate imediat, ba își scoate încă și sandalele. Nu stă prea mult în lenjeria intimă pentru că cel care realizează interviul o roagă să se dezbrace complet. Zis și făcut. Are un corp frumos, dar nu pot spune că e ceva nemaiîntâlnit. O roagă să se suie pe canapea în genunchi cu fața spre perete și fundul spre el, apoi să-și desfacă picioarele și să bombeze fundul către el, pentru a-i evidenția vulva. Din momentul în care i se vede vulva putem spune că avem de a face cu un film porno, până atunci fiind doar un film sexy. Chiar asta îi spune și bărbatul, că tocmai a filmat prima ei scenă porno. După încă câteva cadre îi spune să se întindă pe spate, iar el îi freacă o vreme organul genital, cu degetul. Apoi, incredibil dar adevărat, îi spune că urmează proba felației. Cel care realizează interviul se desface la pantaloni și-i bagă penisul în gură viitoarei doctorițe chirurg. Observă că fata are piercing în limbă și o pune să-l arate la cameră. După felație urmează sexul normal, cu femeia deasupra. De data asta nu mai filmează cel care realizează interviul, dar poate a pus camera pe un trepied. Într-un final totul se termină, iar fetei i se spune că materialul va fi trimis celor ce realizează filme și ea trebuie să aștepte răspuns.

M-a amuzat acest film la fel cum uneori mă amuză să ascult manele. Oare pentru cine e făcută povestea asta? Cine ar putea crede că fata chiar se pregătește pentru chirurgie? Cum ar fi peste 30 de ani să o vedem un reputat doctor profesor universitar?

marți, 25 august 2015

Mo Yan - Broaște

Am un prieten absolvent de două facultăți, cu MBA făcut, care este înconjurat în majoritate de oameni simpli, zugravi, șomeri, bețivi, oameni semiratați. Întrebându-l de ce petrece timpul cu astfel de oameni mi-a răspuns simplu: "Mie compania acestor oameni îmi place.". Omul simplu probabil e mai prietenos, spune o poveste, e mai sincer. Așa și personajele lui Mo Yan din acest roman, oameni simpli de la țară, fără prea multă carte, dar simpatici prin comportamentul lor. Am sesizat că în romanele lui Mo Yan țăranii nu au înțelepciunea omologilor din literatura rusă, sau chiar românească, unde țăranul este un model al inteligenței. Broaște, wa în limba chineză care după modul de scriere poate însemna și bebeluș și mormoloc, dând deci naștere la o metaforă chiar din titlu, spune povestea unui ținut rural pe fondul aplicării planificării familiale din Republica Populară Chineză, conform căreia fiecare familie putea face un singur copil. La țară, dacă ți se năștea o fată, după opt ani aveai dreptul să mai faci un copil, în speranța că poate vei avea băiat. Deși în carte nu se face referire la asta, s-au auzit cazuri de țărani care și-au omorât fata încă de la naștere pentru a avea dreptul la a mai face un copil imediat, băiatul fiind mult mai util în muncile agricole.

Cartea debutează în vremuri fericite, undeva prin anii '60, într-o comună populară, când după câteva recolte succesive foarte bune de cartofi dulci oamenii scapă de foamete și încep să se pună pe făcut copii. Interesant faptul că fiecare copil primește pe lângă numele său și numele unei părți a corpului. Wan Ficat, Chen Nas, etc. Frumos. Romanul, structurat sub forma unor scrisori pe care un dramaturg chinez le trimite unui reputat profesor de literatură din Japonia, o are în centru pe Wan Inimă, mătușa cum îi spune toată lumea, un ginecolog de la sat, personaj care va ajunge să fie dușman public în urma aplicării normelor de planificare familială.

Cartea are o scriere simplă și reușește să impresioneze, mi-a plăcut foarte mult, doar că pe la jumătate mi-a dat senzația de ruptură. Se trece foarte repede la perioada Chinei capitaliste. Mi-ar fi plăcut ca întreaga acțiune să se petreacă în anii '60-'80. Inexplicabil cartea se încheie cu o piesă de teatru, practic piesa la care personajul narator lucrează de o viață. Asta chiar nu mi-a plăcut deloc și chiar nu mă așteptam să citesc o piesă de teatru într-o carte de-a lui Mo Yan. Dar în ansamblu este o carte foarte bună, mi-a plăcut. Probabil orice scriere semnată de Mo Yan este specială. O recenzie foarte buna puteți citi la Citadinul.

vineri, 21 august 2015

True Detective, sezonul 2

Dacă încă nu aţi terminat de vizionat sezonul 2, nu citiţi acest text. Nu prea mi-a plăcut al doilea sezon şi vreau să spun aici câteva păreri. Încă de la primul episod acţiunea mi s-a părut teribil de complicată şi încurcată, prea multe comploturi la nivel înalt, la un moment dat aveam senzaţia că am ratat un episod. Nu s-a mai pus accent pe misticismul din primul sezon, acum am fost cu toţii părtaşi la jocuri politice şi corupţie, mafie, bani. Sigur, producătorii serialului au dorit să tragă un semnal de alarmă şi să atenţioneze publicul cu privire la lumea în care trăim, adică noi suntem nişte gândaci nenorociţi, iar un grup mic de oameni ne conduc. Bani, putere, corupţie, moarte, binele nu învinge niciodată. Bine, e ok povestea, dar doream ceva în genul Twin Peaks, aşa cum a fost în sezonul 1.

Leonard Cohen e ok pe generic, dar nu poate bate superba piesă Far from any road, orice ar zice aşa zişi cunoscători ai muzicii. De fapt soundtrackul întregului sezon este slab. Am rămas doar cu piesa de pe generic şi cu o melodie foarte frumoasă, de când Velcoro se droghează şi bea de unul singur. Este vorba de: New York Dolls - Human Being. Din primul sezon am rămas cu o grămadă de piesa bune, din care amintesc:
- The Handsome Family-Far from any road
- John Lee Hooker-Unfriendly woman
- Kris Kristofferson-Casey's last ride
- The 13th Floor Elevators-Kingdom of Heaven
- Vashti Bunyan-Train Song (ce piesă senzuală!!!)

Am citit prin blogosferă că nu a plăcut Vince Vaughn, că el e actor de comedie şi nu s-a potrivit cu rolul. Mie mi-a plăcut foarte mult. Rol excelent făcut, e personajul meu preferat din sezon. Şi mi-a plăcut mult şi de nevastă'sa în film, foarte bine jucat. De fapt toate personajele au fost mişto, deşi nu chiar aşa de carismatice precum Rust şi Marty din sezonul 1.

Cel mai tare m-a deranjat finalul. De ce au murit trei din personajele principale? Nu avem destule drame şi decese în viaţa reală? Foarte prost final. Mă piş pe scenarişti. Păi cum ar fi fost Shawshank Redemption dacă Red ar fi fost prins la graniţă şi nu se mai vedea niciodată cu Andy? Sau dacă pe Andy îl aştepta un gardian la ieşirea conductei cu căcat şi-i trăgea un glonţ în cap? Eu finalul de la sezonul 2 îl făceam cu Frank şi Jordan Seymour, îmbrăcaţi în alb cum şi-au promis, întâlnindu-se în parcul ăla din Venezuela. Şi Velcoro desigur că trebuia să scape şi să-i împuşte pe nenorociţii ăia. Oricum moartea lui e trasă de păr. S-a aruncat pur şi simplu în gloanţele ălora, putea lejer să fugă. Final de căcat!

Acum să nu se înţeleagă că nu mi-a plăcut sezonul. Dar e de nota 7, iar primul de 9. Să vedem ce mai fac ăştia pentru sezonul 3. Sper să ne surprindă cu ceva bun de tot, iar până atunci abia aştept sezonul 2 din Fargo.

ps: da, am uitat de Nick Cave. Frumoasă piesa de la finalul episodului 1.

luni, 17 august 2015

Singurătate

Sunt genul de om sociopat care nu s-ar simţi în largul lui la evenimente gen Untold, ori într-un club, în parcurile bucureştene pe timp de week-end, pe Transfăgărăşan în plin sezon de concedii când tot poporul face poze cu serpentinele ce coboară spre Bâlea Cascadă. Sunt genul de persoană dificilă care nu pleacă niciodată în grup într-o excursie, ori cu alte familii. Mă enervez când într-un loc pe care-l ştiu văd că au venit şi alţii. Mă enervez dacă pe şosea întâlnesc mai mult de două camioane şi o maşină pe 10 kilometri. Probabil socializarea mi-a plăcut dintotdeauna doar în mediul online. Aşa că m-am bucurat enorm sâmbăta trecută când am mers de-a lungul râului Argeş spre vărsarea în Dunăre pe un drum forestier, ce-i drept destul de rău pe alocuri, dar m-am descurcat cu a-ntâia. Pustiu. 36 de grade. Simţeam praful cum intră prin geamul deschis al maşinii şi se lipeşte de pielea transpirată. Am oprit şi am privit Argeşul de sus. Fără grătare, fără gălăgie, fără oameni. Poza vorbeşte de la sine.




joi, 13 august 2015

Friptură din vită maturată şi alte întâmplări

Fripturi de vită, exemplare crescute pe păşunile de la ţărmul Mării Baltice. Le-au servit şi sfeclă pe lângă tradiţionala iarbă, pentru a avea carnea mai fină şi mai gustoasă. 100 lei/kilogram.
- Hai să luăm şi noi două fripturi d'astea.
- O, sunt prea scumpe.
- Normal că sunt scumpe. E vită maturată.
- Nu, nu merită.
- Atunci ia în pula mea nişte spinări de pui şi facem o ciorbă din care mâncăm o săptămână.
Cedează la faza asta, pentru că lumea se uită deja la noi ca la circ.

50 lei două fripturi. Mai am 27 de lei pe card. Nu sunt un om prea bogat, trăiesc de la un salariu la altul. Mergem la magazinul de vinuri şi văd un cabernet argentinian de 22 de lei. Super. Banii de pe luna asta mor frumos.

Fripturile au instrucţiuni de pregătire. Tigaia foarte încinsă, fără ulei. Carnea se unge cu puţin ulei de măsline şi se presară cu rozmarin, se aruncă 30 de secunde pe fiecare parte în tigaia încinsă şi se lasă la foc mare. Apoi încă 3-4 minute pe fiecare parte la foc mic şi capac pus. Delicioase alături de un piure din cartofi şi morcovi.

Am făcut poză la mâncare. Îmi dau seama că poza e complet neapetisantă şi nereuşită. Categoric cei care fac poze frumoase cu mâncăruri nu le şi mănâncă, pentru ca nu poţi avea răbdare să setezi diafragmă, timp de expunere, balans de alb, etc., să găseşti un unghi bun atunci când în faţă ai un fel gustos de mâncare. 



În altă ordine de idei, în urma unei reclame de pe facebook, zilele trecute am mers la fast food-ul Oro Toro. Chiar sunt în căutare de burgeri buni, de calitate. Am zis că pot găsi aşa ceva la Oro Toro. Nu. Foarte, foarte slabi. Burgerii nu au sos deloc, carnea este o tocătură banală preparată pe plită, iar chifla este pur şi simplu execrabilă. Cred că totul pleacă de la o chiflă bună, de calitate. Un meniu cu burger, cartofi wedges congelaţi şi o bere la draft costă 19 lei. Sigur, nu putem cere calitate la acest preţ, dar Mc-ul au meniuri mai bune ca Oro Toro. Până la urmă o să încerc să-mi fac burgeri acasă. Nu prea mai am încredere în mâncarea din oraş.

Ceva destul de ok am mâncat la cantina Ikea. O salată cu piept de pui, ou fiert, roşii chery, salată verde. 10 lei + 2,5 lei dressing. Simplu, ieftin, gustos.

Fripturile de vită provin din Polonia. Poate inventează ăştia un nou tip de vodka, cum e Zubrowka. Să bage un fir de iarbă de unde mănâncă vitele astea sacrificate, în sticla de băutură.

duminică, 9 august 2015

Tan Twan Eng - Grădina ceţurilor din amurg

O carte care începe cu fraza "Trăia odată, pe un munte cu vârful pierdut în nori, un om care fusese gradinarul împăratului Japoniei." trebuie să fie foarte frumoasă. Aşa mi-am spus încă de la primele cuvinte ale romanului scris de malaezianul Tan Twan Eng şi mare dreptate am avut. Cartea spune povestea judecătoarei Teoh Yun Ling, ajunsă pe la vârsta de 60, suferind de o boală a creierului care în curând îi va provoca amnezie totală. Femeia, retrasă undeva în munţii Malaeziei, încearcă să-şi pună viaţa pe hârtie şi are ce rememora. Ne vom întoarce în trecut, în vremea războiului şi a ocupaţiei nipone, când Yun Ling şi sora ei sunt prizoniere într-un lagăr japonez. Într-un alt plan temporal Yun Ling primeşte lecţii despre grădinărit de la Aritomo, fostul grădinar al împăratului. Femeia doreşte să creeze o grădină japoneză în memoria surorii moarte în lagăr. Într-un al treilea plan, al prezentului, judecătoarea primeşte vizita lui Tatsuji, un profesor japonez alături de care va dezlega câteva din misterele trecutului. Nu vă aşteptaţi la o acţiune debordantă, ci mai degrabă la un roman de atmosferă. Acţiunea curge lin, dar oferă cititorului o privelişte minunată şi tristă asupra unor lucruri şi fapte neobişnuite. Cartea este şi o lecţie de istorie şi te face să realizezi cât de nenorociţi au fost japonezii, acest popor admirat de mulţi, inclusiv de mine. Ne dăm seama că au fost prădători şi ucigaşi feroce, cam făcând ravagii până au capitulat, la sfârşitul războiului. Englezii sunt şi ei prezenţi, la fel de răi după părerea mea. Vorbeam cu un coleg de muncă şi îmi spunea că englezii pe unde au trecut au civilizat în urma lor. Dar poate nu vreau să fiu civilizat, poate nu vreau să-mi iei vitele, să-mi fuţi nevasta şi să-mi dai religia ta. Asta e şi cu englezii, dar să nu mai vorbim că nu are legătură cu cartea.

Să mai spun că mi-au plăcut foarte mult capitolele în care Tatsuji vorbeşte despre piloţii kamikaze şi de asemenea capitolul despre lagăr şi despre Yun Hong, sora judecătoarei. Finalul este foarte interesant şi ne pune pe gânduri în ceea ce-l priveşte pe maestrul Aritomo Nakamura. Vom avea şi o poveste interesantă despre tatuaje şi în special despre un tatuaj anume. Cartea este foarte bună şi te transpune direct în livezile de ceai, în ploaia aia tropicală din anotimpul musonului, în grădinile japoneze care se spune că doreau să imite grădina iniţiala a Edenului (Se povesteşte despre o grădină din trecut, care dădea senzaţia că te plimbi direct pe bolta cerească. Să recunoaştem, japonezii au şi latura lor artistic sentimentală, deşi sunt cam psihopaţi notorii.), in minele unde mureau pe capete prizonierii chinezi, malaezi şi euroasiatici, în bordelurile cu prizoniere care deserveau ostaşii niponi, în jungla plină de terorişti comunişti, ori la bancheturile cu mâncăruri tradiţionale date pe marile moşii. 

Ionescu, Falsu Ionescu, Eufrosin Potecă, Paul Cătălin, profesore Gherghel, roberts, Roşu Vertical, Cofee, Foxy, citiţi obligatoriu această carte. Ema Cojocaru a citit-o de mult şi a vorbit frumos despre ea.

"- Ieri, când am trecut pe lângă fabrică, am văzut câţiva copii.
- Sunt copiii lucrătorilor. Le plătim douăzeci de cenţi pentru fiecare sac cu omizi adunate din arborii de ceai."

Oare câte omizi intrau într-un sac? Şi ce făceau cu omizile? Le erau de folos la ceva sau doar le culegeau ca pe nişte dăunători?

ps: Cartea are multe greşeli în tiparul său, inadmisibil pentru o editură precum Polirom.

marți, 4 august 2015

Pod mânăstiresc

O inscripţie de când biserica nu era nici hulită, nici iubită ca în prezent. Era doar biserică şi lumea nu comenta atâta pe seama ei. Un pod pe care am păşit adesea, în toate anotimpurile posibile. Un colţ liniştit şi plăcut. Treci podul şi dacă vrei nici nu te gândeşti la Dumnezeu. Sau poţi foarte bine să-ţi faci o cruce şi să treci pe celălalt mal.


sâmbătă, 1 august 2015

ce am citit în iulie

de Ionescu

nu mare lucru. a fost o luna cel puţin la fel de obositoare precum ianuarie și februarie. în plus a fost cald în multe zile. am avut de lucru mult, aproape ca în lunile sus amintite.
da. o lună în care a murit un mare scriitor american. o lună în care pleşu şi liiceanu au fost din nou demascaţi. ce prostie!
james joyce- portretul artistului în tinerețe. pe joyce îl știu din anii 80, de când am îndrăznit la ulise. deși tare mi-a plăcut ulise, n-am încercat portretul. doar oamenii din dublin. ce să zic de portret? nu mă pricep. scrie ucigător de bine joyce, desigur, dar despre lucruri care nu prea intră în aria preocupărilor mele. irlanda de la finele veacului xix? e departe-n timp & spațiu.
mircea cărtărescu- poezia. tot din anii 80 îl știu și pe cărtărescu, cu primele lui 3 cărţi de poezie (faruri, vitrine, fotografii; poeme de amor; totul) reeditate pentru prima oară, cred, în acest volum gros pe care îl citesc de ceva vreme, să fie 3-4 luni. mai conține încă 3 apariţii postrevoluționare, pe primele 2 (dragostea, 50 de sonete) nu le-am avut nicicând, pe-a treilea (nimic) am citit-o la vremea respectivă. deci 6 cărți de poezie. levantul nu intră. nu face parte din genul liric. ce pot să zic? că e devastator de frumos. eu nu știu face recenzii. doar atât să mai zic- cică nimic conține poezii scrise între 1988 și 1992. păi face o referire la revista dilema și la afișe cu viorel lis. afișele astea au apărut în 1998. iar dilema cred că în 93. mă rog. se puteau spune alte chestii mai frumoase dacă eram și eu blogger. puneți mâna de citiți cartea! să ne spună maestrul ce gândea acum aproape 30 de ani. pesemne încă nu știa ce succes va avea ca prozator..

ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul
poemelor de amor",
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...
nu ştiu, nu ştiu...

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată.