Fapte bune

Am plecat la hypermarket. Vecina m-a văzut de la geam și mi-a spus că am slăbit, așa că m-a cuprins fericirea. Eram pornit să fac fapte bune, ceea ce s-a și întâmplat. În clasa a III a la materia numită Dezvoltarea Vorbirii m-a ascultat, pe mine alături de încă un băiat. Am știut amândoi foarte bine, iar tovarășa învățătoare ne-a spus: “Vă mai pun o singură întrebare, iar dacă răspundeți frumos, vă dau nota 10 (zece).”. Tovarășa a întrebat: “Spuneți-mi o faptă bună pe care ați făcut-o voi!”. Colegul meu a răspuns primul: “I-am ajutat pe părinții mei, odată am stat la coadă și am cumpărat un pachet de unt.”. Răspunsul a fost pe placul dăscăliței noastre și i-a dat nota maximă colegului, indicându-i să ia loc în bancă, apoi m-a întrebat pe mine ce faptă bună am făcut. Cu mintea de copil nu mi-a venit în cap să spun că am ajutat o bătrânică să treacă strada (deși nu era cazul) ori că am reciclat hârtie (era cazul), așa că l-am copiat pe colegul meu, spunând: “Eu am stat la coadă odată și am cumpărat salam de vară.”. Era adevărat, dar răspunsul meu nu a fost pe placut tovarășei, aceasta spunând că m-am inspirat de la colegul meu. Dar nu mi-a trecut 9 în catalog, probabil m-a ascultat ulterior.

În prezent mă îndreptam voios către hypermarket, când de pe trotuarul celălalt țipă o femeie la mine: “Domnu’, domnu’! Mă ajutați și pe mine să ies cu mașina din parcare, că nu prea mă pricep și mi-e să nu fac o nefăcută.”. Parcase lateral femeia, nu era greu de ieșit, dar probabil nu se baza. Nu am comentat, am ajutat-o verbal și prin semne, indicându-i cum să rotească de volan, stânga sau dreapta, să dea cu spatele sau cu fața”. Șoferița tura puternic motorul și se cam emoționase. Într-un final am reușit, iar femeia mi-a mulțumit, plecând bucuroasă.

Orele erau cam 20:30 când am ajuns la hypermarket. Un cu totul alt public la aceste ore, față de să zicem mijlocul zilei ori după-amiază. Acum nu vezi pensionari săraci, funcționari umili, lume mediocră. La orele astea își fac cumpărăturile mulți tineri, corporatiști ieșiți de la muncă care aleg lucruri scumpe (o pungă de creveți, o brânză de calitate, un vin fin etc), lume boemă (poate artiști ori poeți), oameni bizari (erau doi tineri, fată și băiat, care efectiv dansau prin magazin, în timp ce se perindau pe la rafturile cu produse). Totuși la casă dau peste o echipă de 5-6 muncitori, cu hainele murdare de la lucru, mirosind a sudoare, arși de soare, cu fețe obosite. Cumpăraseră 3 baxuri de bere (18 cutii la 0,5), vreo 4 baghete de pâine, ceva mezeluri și alte de-ale gurii. Casiera le cere cardul de fidelitate, iar unul dintre ei spune: “Nu avem noi așa ceva, doamnă, suntem de pe șantier.”. Eu, care urmam la rând, le-am spun că le dau cardul meu și-l scanez. Casiera îi înștiințează pe muncitori că au obținut o reducere de 27 lei și 30 de bani. Aceștia nu mai pot de bucurie, iar unul dintre ei desface un bax și-mi întinde o cutie de Tuborg, dar nu am dorit să accept, nu era cazul să iau din puțin oamenilor și le-am spus: “Nu, stați liniștit, am luat și eu un vin, să fiți sănătoși!”. Chiar luasem vin.

Am plecat spre casă cu inima ușoară și iată, dacă s-ar putea da timpul înapoi, aș putea spune tovarășei învățătoare, nu una, ci două fapte bune făcute doar în decurs de jumătate de oră.

Food delivery

Nu sunt eu mare șofer de oraș, mai mult de week end ori poate în cursul săptămânii când am o treabă care necesită folosirea autoturismului, dar asta nu m-a împiedicat să văd în trafic zeci și sute de scootere pe care se aflau asiatici purtând în spate rucsacuri cu simbolul unor celebre branduri care se ocupă cu food delivery, în principal Glovo sau Wolt. Mă enervează acești oameni, după părerea mea încurcă traficul, nu au ce căuta printre mașini. La fel, prin proximitatea mall-urilor sunt parcate foarte multe scootere, iar în zonele dedicate mâncării, așa-numitele food court, foarte mulți livratori așteaptă pachetul pentru a-l băga în rucsac și a porni cu el către destinatar. Nelămurirea mea este următoarea: ce categorie de oameni comandă mâncare la domiciliu, de acești livratori au un asemenea success, înmulțindu-se exponențial în ultima vreme? Chiar nu mai știm să facem o ciorbă acasă? Nu mai suntem în stare să mergem până la cel mai apropiat Mc pentru a mânca un burger? Cum e posibil să comandăm mâncare gata făcută la domiciliu? Atâta comoditate? Înțeleg mâncatul în oraș, ieșitul la un restaurant, dar nu înțeleg livrarea de mâncare gata preparată la domiciliu.  Mai are și dezavantajul de a ajunge rece, fiind transportată în rucsacurile total insalubre ale livratorilor, după cine știe cât timp. Am folosit și eu de două ori serviciul Glovo, dar în perioada pandemiei, când localurile erau închise. Am dorit neapărat să mănânc de la Burger King, care era nou pe piața din România. Sunt de acord cu livrarea unei singure mâncări. Pizza. Asta da, e tradițional, American Dream. Dar pentru restul de mâncăruri, nu se justifică.

Gabriele, dar nevasta nu gătește?

Multă lume m-a întrebat: „Gabriele, dar nevasta nu gătește?”. Ba da! Cum să nu? Doar că ei îi place să rămână în anonimat, nu-i place să știe lumea ce face ea. Este o persoană discretă, introvertită, taciturnă, modestă. Nici eu nu știu multe despre ea: ce flori preferă, ce muzică ascultă, la ce filme se uită, cu cine ține la fotbal, ce cărți citește. Cu o seară înainte ne-a anunțat: „Mâine vă fac chiftele cu piure.”. Ok. Foarte bine. S-a apucat de treabă, dar pentru ea a părut ceva obișnuit, nu s-a gândit să scrie rețeta pentru un blog, să documenteze procesul cu poze și filme, să-și anunțe prietenele pe WhatsApp. Eu, când am gătit ultima oară chiftele, am făcut toate astea. Nevasta nu ascultă muzică atunci când gătește, ceea ce mi se pare un mare minus. Ascultă podcasturi și nu de pe boxă, ci direct de pe telefon, la maxim, lucru care pe mine mă enervează, bucătăria fiind dominată de niște sunete distorsionate de voci. Dacă vreau să-i comunic ceva, țipă de câteva ori „ce?” până aude. Și viceversa. Face chifteluțele cu pricepere, le formează, le dă prin făină, le prăjește în tigaie, tot ce trebuie. Dar la piureul de cartofi se încurcă puțin, constată că nu mai avem unt și lapte. Ok, au consumat copiii, dar este o greșeală nepermisă la un asemenea nivel, trebuia să se asigure. „Jocul greșeala așteaptă!”, cum spun comentatorii sportivi de la televizor. Îl trimite repede pe Fiul cel Mare la magazinul de cartier din apropiere, dar cele 10 minute de întârziere se contorizează. „Voi scrie pe blog!”, o ameninț pe nevastă, dar ea nu pare să dea importanță acestor vorbe. Au ieșit foarte bune chifteluțele. Prima oară mi-am pus patru, așezându-le în farfurie precum steluțele mici de pe steagul Republicii Populare Chineze, dar, pe urmă, văzând că fiii mei și-au pus câte șase, am mai adăugat două, iar la final am mai luat un supliment de încă două, deci am mâncat opt în total. Opt chiftele cu piure de cartofi. Alcool nu am băut, muzică nu am ascultat, pentru că nu am gătit eu.

Tu asculți muzică în timp ce gătești?

Am găsit pe Youtube Music un playlist senzațional intitulat “25 Greatest Jazz Songs”. L-am ascultat de șase ori cap coadă în ultima săptămână, în principal în timp ce găteam, mâncam sau beam alcool, dar odată și-n întuneric, stând pe canapea și nefăcând nimic, doar concentrându-mă la muzică. Cu fiecare audiție muzica mi se părea din ce în ce mai interesantă, descopeream noi și noi detalii. Gusturile trebuie educate. Când eram mai tânăr jazz-ul mi se părea o adunătură de sunete fără noimă, o zdrăngăneală, iar în prezent am ajuns să-l apreciez maxim. Gătesc paste cu somon și brânză pecorino de oaie (pleonasm?) și ascult jazz. Muzica împresoară intreg cartierul, la fel și mirosul mâncărurilor. Știu asta pentru că vecina mă întreabă a doua zi: “Tu asculți muzică în timp ce gătești?”. Piesele playlistului sunt acestea, în ordine:

1.The Dave Brubeck Quarter – Take Five
2.Miles Davis – So What
3.Duke Ellington – Take the A Train
4.Thelonious Monk – ‘Round Midnight
5.John Coltrane – My Favorite Things
6.John Coltrane – A Love Supreme
7.Miles Davis – All Blues
8.Weather Report – Birdland
9.Stan Getz & Joao Gilberto – The Girl From Impanema
10.Benny Goodman – Sing Sing Sing
11.Billie Holiday & Tony Scott and His Orchestra – Strange Fruit
12.Dizzy Gillespie – A Night in Tunisia
13.John Coltrane – Giant Steps
14.Dave Brubeck – Blue Rondo a la Turk
15.Charles Mingus – Goodbye Pork Pie Hat
16.Oliver Nelson Orchestra – Stolen Moments
17.Louis Armstrong & His Hot Five – West End Blues
18.Billie Holiday – God Bless the Child
19.Herbie Hancock – Cantaloupe Island
20.Chet Baker – My Funny Valentine
21.Coleman Hawkins – Body and Soul
22.Horace Silver – Song For My Father
23.Chick Corea & Return to Forever – Spain
24.Miles Davis – Blue in Green
25.John Coltrane - Naima

Aș adăuga și eu, a 26-a piesă, Curtis Fuller – Five Spot After Dark, pe care o știu din romanul „After Dark” scris de binecunoscutul autor nipon, Haruki Murakami. Este o piesă unde solist este...trombonul.

Dar iată ce am gătit în timp ce vecina auzea muzică jazz de la mine. Paste fusilli cu somon scoțian și brânză pecorino. Ornate cu creveți. În deschidere am gustat un pic de caracatiță marinată importată din Italia. Am băut și vin, un cupaj de la Jidvei, din gewurztraminer și sauvignion blanc. Bombă calorică. Mâncare, mâncare, mâncare. Sunt persoane care nu mai citesc acest blog pentru că vorbesc prea mult despre mâncare, de aia am început cu muzica și despre mâncare doar am amintit, în treacăt.

V-aș da și anumite informații despre piesele de jazz, dar nu aș face decât să repet ce mi-a spus și mie AI-ul. De exemplu despre piesa All Blues, care efectiv mă fascinează:

Formația care cântă este, practic, un "dream team" al jazzului:

-         Miles Davis – trompetă
-         John Coltrane – saxofon tenor
-         Cannonball Adderley – saxofon alto
-         Bill Evans – pian
-         Paul Chambers – contrabas
-         Jimmy Cobb – tobe

           Piesa păstrează structura clasică de 12 măsuri, însă este interpretată în 6/8, ceea ce îi dă acel balans hipnotic, aproape de vals, fără să-și piardă caracterul de blues.
     În loc să schimbe acordurile foarte des, cum se întâmpla în bebop, Davis lasă muzicienilor un spațiu armonic larg. Soliștii improvizează pornind de la moduri (scări muzicale), ceea ce creează o senzație de libertate și de respirație. Acesta este unul dintre motivele pentru care piesa pare atât de calmă și naturală.
    Un aspect fascinant este că înregistrările pentru Kind of Blue au fost făcute cu foarte puține repetiții. Miles le oferea muzicienilor doar schițe și indicații generale, preferând spontaneitatea în locul perfecțiunii tehnice. De aceea, improvizațiile au o prospețime greu de egalat.

Ce merită urmărit în timpul ascultării
1.     Introducerea – linia de bas repetitivă creează imediat atmosfera.
2.     Tema trompetei – Miles cântă economic, cu multe pauze; fiecare notă pare atent aleasă.
3.     Solo-ul lui Coltrane – mai intens și mai explorator, cu fraze lungi.
4.     Solo-ul lui Cannonball Adderley – mai bluesy, mai cald și mai exuberant.
5.     Pianul lui Bill Evans – nu domină, ci colorează subtil armonia.

Poate cel mai impresionant lucru la „All Blues” este că nu încearcă să impresioneze prin viteză sau virtuozitate. Totul este construit pe spațiu, dinamică și conversația dintre muzicieni. Cu fiecare audiție apar detalii noi: felul în care tobele susțin pulsul, cum contrabasul rămâne ancorat în ostinato sau cum trompeta lui Miles lasă tăcerea să aibă la fel de multă greutate ca notele.

Pe vremuri găseai aceste explicații după ce citeai două cărți și răsfoiai 10 reviste de specialitate. Era mai bine sau mai rău?

Pionier

Cartea Adinei Popescu despre pionieri mi-a amintit câteva momente din acele vremuri. Am fost făcut pionier la Barajul Vidraru, lângă Statuia lui Prometeu. De dimineață ne-au urcat în celebrele autocare Mercedes Irannational albastre, foarte populare în acele vremuri. Fabricate în Iran sub licență Mercedes Benz. Toți copiii îmbrăcați în uniformă de pionier, dar fără cravată roșie, care urma să ne fie prinsă la gât în solemnul moment al ceremoniei, la fața locului. Copiii au recitat poezii patriotice, despre Republica Socialistă România, Partidul Comunist Român sau Tovarășul Nicolae Ceaușescu. A venit rândul meu la recitat, dar din păcate am uitat poezia și am început să plâng. Am făcut de râs țara și partidul. Cu toate astea mi-au dat cravata roșie cu tricolor, am jurat credință și am devenit pionier.

Despre tovarășa Stere v-am mai povestit. Profesoară de limba română și deținătoare a unei importante funcții, secretară cu pionierii pe tot sectorul. Grade mari de tot în domeniu, ne era frică de ea tuturor, deopotrivă elevi și profesori. Te vedea pe holuri că ai părul mai mare, îți punea mâna în cap și ce trecea de degetele ei trebuia tuns până a doua zi. Te vedea că nu ai cravata de pionier la gât, plecai acasă cu absențe. Din clasa a V a am avut-o profesoară la limba română. Exigentă, dar o profesoară absolut fenomenală. Ne-a învățat carte, nu aveai nevoie de meditații pentru admiterea în liceu. Gramatică, nene. Cazurile limbii române. Cartea este a elevului. A cui? A elevului. Genitiv. Dau mamei flori. Cui dau? Mamei. Dativ. Steag, drapel, flamură, stindard – sinonime. Numeral, numerar – paronime. Broască (animal/ la ușă) – omonime. Etc. Le visez și acum, după mai bine de 30 de ani. Comunistă convinsă, de modă veche. După 90 cu FSN-ul, după probabil cu PSD. Dar era om. Am fost în patru tabere minunate cu ea, în fiecare zi făceam gramatică o oră. Se ocupa, ne-a făcut oameni. Reamintesc episodul cu revista porno, despre care v-am mai povestit. După Revoluție, zăpăcitul de Savu a venit la școală cu o revistă porno foarte explicită și ne-am uitat cu toții pe ea. Din neatenția noastră a ajuns și în mâinile tovarășei Stere, dar aceasta nu s-a supărat. A răsfoit-o pe îndelete și a concluzionat: “Corpul femeii este divin, este făcut pentru a fi iubit, pe când al bărbatului este grotesc.”.

N-am avut niciodată șnur roșu sau galben, eram bun la învățătură, dar nu mă situam în primii 10 din clasă, era un nivel ridicat. Dar am fost ales, alături de încă un băiat și două fete, să port drapelul țării la manifestările pionieresti din curtea școlii noastre. Probabil pentru că eram înalt și dădeam bine. Patru copii țineau steagul de câte un colț și mergeau cu el în pas de defilare prin fața întregii asistențe, apoi se apropiau de catarg, prindeam steagul de sârmele de acolo și mie îmi revenea onoarea să-l ridic până în vârful catargului, trăgând de sârme. În acest timp se intona (de fapt se punea la un difuzor) Imnul de Stat al Republicii Socialiste România, “Trei culori cunosc pe lume”. Una dintre aceste ceremonii a avut loc pe timp friguros, iar nouă, celor patru care duceau drapelul, ne-au dat niște bundițe călduroase albe, dintr-un material care imita lâna de miel. Am fost foarte mândri, eram îmbrăcați cu hainele statului. Tot cărând steagul, lumea mă vedea. Una dintre vecine, care avea și ea copilul la școala noastră, i-a spus mamei: “Gabriel probabil este foarte bun la învățătură de l-au pus la steag.”. A venit Revoluția din Decembrie 89, a căzut comunismul, organizația pionierilor s-a desființat, iar eu nu am mai cărat niciodată steagul, dar voi rămâne în istorie ca fiind ultimul purtător de drapel și ultimul care a înălțat drapelul pe catargul școlii.

Adina Popescu – La revedere, tabără dragă!

1989, pioniera Adina Popescu termină clasa a IV a. Este comandant de detașament, șnur galben, dar are aspirații pentru comandant de unitate, șnur bleumarin. În luna august participă la o tabără în localitatea Crevedia, dedicată exclusiv pionierilor fruntași, comandanților de unitate de la școlile din Municipiul București și Sectorul Agricol Ilfov (în școala sa comandantul de unitate nu poate participa, iar Adina îi ia locul). Romanul povestește întâmplările din cele 12 zile de tabără, cu siguranță presărate și cu un pic de ficțiune. Mi-a plăcut foarte mult cartea. Sunt leat cu autoarea, în vara lui 1989 și eu treceam din a IV a în a V a, dar desigur nu eram un elev eminent și un pionier fruntaș, așa că nu am beneficiat de vreo tabără gratuită, însă paginile Adinei Popescu au fost prilej de aducere aminte ale unor timpuri apuse, când trăiam în comunism. Eram copii, nu percepeam prea bine ce se întâmplă în jurul nostru, probabil treceam mai ușor peste unele aspecte. După ce am terminat cartea, le-am dat-o și copiilor mei, dar nu au părut interesați să o citească, nici nu știu ce ar înțelege din ea. Altă generație, alte timpuri.

Am fost și eu în patru tabere în ciclul gimnazial, dar au fost o plăcere (taberele au avut loc după Decembrie 1989). Nu știu dacă mi-ar fi plăcut taberele comuniste precum cea din prezentul roman, cu careu zilnic și îndoctrinare politică, cu apă de spălat pe apucate și mâncare modestă, cu muncă patriotică și alte obligații. Înclin să cred că nu toate taberele comuniste erau așa, ci doar unele precum aceasta descrisă în carte, tabăra gratuită dedicată pionierilor fruntași, viitoare cadre de nădejde în PCR. O mică inadvertență în finalul cărții: autoarea ne spune că peste ani se întâlnește cu una dintre colegele de cameră de la Crevedia, iar aceasta era vânzătoare la o cofetărie de pe Moșilor și regretă vremurile de dinainte. Păi cum? Comandant de unitate care a ajuns vânzător la cofetărie? Exclus! Cine a fost comandant de unitate a ajuns doctor, prim procuror, CEO, om de afaceri, ori scriitor de succes precum Adina.

De la Adina Popescu am mai citit:

•           Povestiri de pe Calea Moșilor
•           Vine vacanța cu trenul din Franța

Vom vedea, mai e vreme, lasă ...

 de Eufrosin Potecă

     Când ai totul la îndemână, când poți face anumite gesturi dar le amâni pentru că mai este vreme, când trăiești doar în trecut fără perspective, când ești blazat, când nu ai chef, când lenea crește pe tine precum mucegaiul, să nu uiți că va veni o zi în care te vei trezi singur și nu mai poți face nimic ca să schimbi această stare.
     Procrastinarea nu e un păcat, e scrisă în ADN-ul nostru. E inevitabilă precum moartea. E comodă precum un pat cu așternuturi de satin de care te bucuri bineînțeles în compania unei domnișoare superbe. E justificabilă până la absurd, ca în Kafka. E perversă dar îți ia mințile cu talentul „actoricesc” al uneia ca Bettie Page. E drumul către iad ca în melodia lui Chris Rea. E gândul reconfortant ce îți bântuie prin cap pe o frecvență joasă și-ți tot spune: „O să încep de luni.” E intenția nerealizată de a produce ceva banal.
     „Unde mi-e mintea?” asta se întreba Charles Michael Kittridge Thompson IV în martie 1988 pe când în RSR „Ceauşescu anunţa generalizarea şi accelerarea sistematizării rurale şi preciza că în jurul anului 2000, numărul de comune va fi redus la „cel mult 2.000“, din cele 2.705 existente, şi la 5.000 sau 6.000 de sate, din cele peste 13.000 care existau la acea dată. Cu alte cuvinte, se prevedea dispariţia pur şi simplu a 7.000–8.000 de sate.” Mare greșeală! A amânat și uite unde am ajuns ... bat anticipatele la ușă mai rău ca populația rromă răspânditoare de tradiții creștinești după solstițiul de iarnă.
     E vară iar și e caniculă. Mai sunt și furtuni (cine doamne-iartă-mă le-a mai inventat și p-astea că doar aveam pe cap destule autostrăzi neterminate, spitale inexistente și școli neproiectate). E cald dar dacă nu e apă azurie și pietre ca la greci mai bine te ..... Da! Lasă că va fi bine. Așa cred io.