O poveste despre doi oameni

 de Anonim

EPISODUL 1 - Prefață

Pe tipa asta, să-i zicem Irina din Bucuresti, am cunoscut-o în urmă cu câțiva ani, tangențial, prin niște amici. Deși singură, părea genul ăla inabordabil, dar cumva mi-am făcut curajul să îi cer numărul de telefon, deși nu avusesem o interacțiune prelungită. Long story short, destul de repede ne-am  căsătorit și am făcut un copil. Apropo, eu sunt Alex, tot din București. Relația a mers bine, cu suișuri și coborâșuri, ca orice relație. În urmă cu câteva luni fusese o mică sincopă, dar aceasta nu face obiectul acestei povești, deși, oarecum, se leagă. Cumva ne revenisem (deși era cât p-aci s-o bulim). Deci, lucrurile mergeau destul de bine, eram încă pe faza de revenire după problemă. 

Într-o seară am ieșit în oraș, într-o bodegă care ne aducea aminte de barurile cu fum din tinerețe. De altfel se fuma. Înăuntru. 

Știam ca în weekendul X putem lăsa copilul cu bunicii. I-am propus să mergem la un hotel. Să ne facem de cap. Îi mai propusesem asta în urmă cu ceva vreme, dar ideea a fost primită cu o oarecare reticență. Femeile au un comportament bizar. E greu să pătrunzi în mintea lor. Cum zicea Seinfeld, you have to pick up clues, everything is a murder investigation. Dar poate că asta face parte din farmecul lor, din joc, te face să fii mai atent la ea și în cele din urmă să o înțelegi mai bine, chiar și pe soția ta, cu care ești împreună de ceva ani. Cred că în felul asta relația evoluează. Știința e foarte clară în această privință: forget about suflete pereche, o relație se construiește. Cărămidă cu cărămidă. Nu îmi e nici acum clar de ce a fost reticentă atunci, dar eu nu m-am lăsat, ci am născocit o idee. I hatched a scheme. Atunci la bar i-am zis: Am putea să ne prefacem că nu ne cunoaștem, că suntem fiecare la vreun eveniment corporate la hotelul ăla și că ne vedem întâmplător și ne placem și facem sex. Totul s-a schimbat. Mi-a zis că asta e cea mai mare fantezie a ei. Lovisem jackpotul. 

Femeile cică au fantezii mai dark. Probabil secole de oprimare sexuală în care nu au putut să se exprime au împins gândurile în cotloane ascunse și întunecate ale minții lor și s-au transformat în fantezii mai degrabă dezaprobate de societate. Gândiți-vă, dacă un bărbat are fantezii cu două femei, o fantezie extrem de comună, pare ceva foarte normal, dar invers, dacă o femeie are o fantezie cu doi bărbați va părea ceva ciudat. Femeia aceea va fi catalogată în fel și chip.

Eu nu am fantezii dark în mod uzual. Zace și în mine un mic pervers, totuși. Fanteziile mele, desigur influențate de filmele porno, probabil că sunt împărtășite de milioane de bărbați din întreaga lume. Sex cu două femei, chiriașa care nu are bani, studenta care trebuie sa treacă examenul, hoața din magazin... Și altele... 

Sexul cu un străin e o fantezie comună a femeilor. Cred că se leagă și de dominare, de fapt de partea de submissiveness care zace în majoritatea lor. Dacă societatea te judecă, dacă, poate, și partenerul tău (sau posibilul tău partener)  te-ar putea judeca pentru că îți dorești să fii dominată, sa fii pălmuită la fund sau altele, mai soft sau mai hard, atunci un străin e cel care îți va îndeplini aceste dorințe, fără să întrebe, fără să te judece, un străin cu care nu te mai vezi niciodată. În fața lui nu trebuie sa te justifici, nu trebuie să îți fie rușine sau să te gândești oare ce o sa creadă despre mine. Te poți lăsa în voia dorințelor tale ascunse. Realitatea e că o astfel de întâlnire nu e dintre cele mai safe, și, probabil, pentru multe femei (mai ales dintre cele cu un apetit mai scăzut pentru risc), aceasta rămâne o fantezie. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău. Dar dacă te combini cu cineva cu care poți fi tu însăți? Nu mai sunteți străini (pentru ca v-ați combinat, doh!), dar ce-ar fi dacă poți recrea fantezia într-un joc alături de acel cineva de încredere? În cele din urmă, fie că e fantezie, fie că e realitate, fie că e joc, totul se desfășoară în mintea noastră. De altfel, nici eu nu am niciun apartament dat în chirie la vreo chiriașă care stă prost cu banii și nici nu sunt security guard într-un magazin :) Și, de ce nu, și ca bărbat, mai degrabă într-un astfel de joc vei putea cere ceva ce îți dorești dar nu ai curajul să o faci poate pentru că ți-e teamă de o reacție negativă. Mie îmi plac jocurile. Am tot felul de jocuri în cap, de altfel îi mai propusesem și altele, dar nu i-au atras atenția (cu excepția unuia singur, clienta horny care vine la masaj, pe care l-am și jucat ca antrenament pentru ce avea să vină). Nu jocuri complexe, chestii care se regăsesc pe orice site porno. Dar să le faci alături de partener/ă e cu atât mai mișto și vei avea  pentru restul vieții niște amintiri neprețuite pe care să le împarți cu persoana asta specială din viața ta.

Zarurile fuseseră aruncate...

VA URMA

Senna

Am început să urmăresc Formula 1 încă dinainte de Revoluție, la Televiziunea Bulgară. Nu înțelegeam mare lucru, dar eram atras de bolizii care se întreceau în Marele Circ. Apoi, după '90, a început și Televiziunea Română să transmită în direct și am devenit imediat fan, duminică de duminică abia așteptam în fața micului ecran să văd diverse mari premii. Știam pe de rost calendarul, cunoșteam constructorii și piloții. Alain Prost, Nigel Mansell, Nelson Piquet, Gerhard Berger sau Jean Alesi, dar vedeta era Senna. Ayrton Senna de la McLaren Honda. Senna era magic, așa cum fotbalul la acea vreme îl avea pe Maradona, basketul pe Jordan, F1 îl avea pe Senna, cu siguranță unul dintre sportivii Top 10 all time din toate sporturile. Asistam probabil la sfârșitul perioadei romantice și în F1, când încă mai conta talentul pilotului în fața artificilor tehnice ale inginerilor constructori de mașini. De neuitat cursa de la Monte Carlo când Senna, cu un bolid net inferior Williams-ului Renault pilotat de Mansell l-a ținut pe britanic zeci de ture în spate, la final amândoi piloții dându-se jos din cockpit abia ținându-se pe picioare. 

Senna a murit la 1 Mai 1994, într-un accident în timpul Marelui Premiu al Statului San Marino de la Imola. Am fost cu toții bulversați, nu ne venea să credem, pentru mulți dintre noi brazilianul fiind un idol. Eram la liceu în clasa a IX a. A doua zi aveam istorie. Cu toții în clasă eram tăcuți, ca niciodată. Ciuc, colegul nostru, a ieșit în fața clasei și a vorbit cu profesorul. I-a spus cu multă tristețe în glas: "Domnule profesor, a murit Ayrton Senna. Am dori să ținem un moment de reculegere.". Profesorul de istorie știa și el despre tragedie. Ne-am ridicat cu toții în picioare și am ținut un moment de reculegere. Senna era și al nostru. A fost unul dintre cele mai emoționante momente din tot liceul. 

Am mai continuat să urmăresc o perioadă Marele Circ, cam până la victorile lui Hakkinen, după care m-am lăsat. Nu mai e ce a fost.

Moda

În urmă cu vreo 4-5 ani intram în magazinele de haine, încercând să le cumpăr fiilor mei câte o pereche de jeans, lovindu-mă de faptul că se găseau doar modele mulate, slim sau skinny. Nu găseam absolut niciun model clasic, de om normal, toți jeansii le veneau strâmți pe picior, de parcă erau pantaloni de balerin. Odată chiar am răbufnit într-un magazin, întrebând: “Aveți doar blugi de găozar?”, stârnind hohote de râs printre vânzătoare, care s-au scuzat spunând că așa este moda, că așa se fac modelele acum. Singurii blugi cinstiți i-am luat cândva demult fiului meu cel mic din orașul Aleșd, județul Bihor, dintr-un magazin cu haine ieftine și fără pretenții. Moda globală era clară, blugi strâmți pentru copii, ceea ce mă scotea din sărite. Au trecut anii, iar rigorile modei impun un nou stil vestimentar printre copii și tineri, un stil diametral opus față de oribila modă a jeansilor mulați. Acum majoritatea tinerilor poartă jeansi extra largi, de parcă ar fi fuste. Din punctul meu de vedere acest stil nu este mai plăcut. Jeansi baggy, croială oversized. Atât la fete, cât și băieți. Acest stil vestimentar nu i-a ocolit nici pe fiii mei. Am găsit pe siteurile internaționale o pereche de jeans Wrangler pentru fiul meu cel mic, i-am comandat, îi vin foarte bine. Au croială clasică. I-a pus pe el și a exclamat nemulțumit: “Păi nu sunt baggy!”. I-a aruncat cât colo, nici nu s-a uitat la ei, deși sunt o pereche de pantaloni ai naibii de buni și frumoși. Oare cine impune moda asta? Cine ne face să ne luăm unii după alții ca niște oi și să purtăm un anumit tip de haine la un anumit moment în timp?

Cartofi prăjiți

Strigător la cer prețul cartofilor prăjiți prin fast-food-uri și restaurante. Pe la localurile cu vânzare rapidă plătești 10-12 lei pentru 100 de grame de cartofi congelați, pe la un restaurant chiar și 20-25 de lei pentru 100-150 de grame de cartofi prăjiți. Și nu sunt făcuți nici pe departe ca la carte, cât despre uleiul folosit la prăjeală nici să nu mai vorbim. Pe de altă parte, rigorile societății impuse de milenarii ăștia care vor să trăiască cât mai sănătos au dus la prăjirea cartofilor în friteuzele cu aer cald, așa-zisele air fryer. Chiar și eu mi-am cumpărat pentru folosirea la domiciliu. Fac cartofi prăjiți la air fryer. Pișat! Nu se compară cu gustul autentic al cartofului prăjit. Suntem mai sănătoși dacă mâncam de la air fryer? O pulă! Încet, încet se ridică valul de ceață de pe ochii noștri, realizăm că ce făceau predecesorii noștri era mai natural. Revenim la origini. Cu 15 lei am cumpărat 2,5 kg de cartofi și 1 kg de ulei. Am rugat-o pe nevastă să curețe cartofii, timp în care am delectat-o cu muzică de calitate. I-am zis: „Îți voi pune o melodie de la prietenul meu Ionescu!” și i-am citit și mesajul lui Ionescu referitor la piesă, pe care mi-l dăduse cu câteva seri înainte: „fă-ți un bine și dacă ai început ziua cu eye in the sky închei-o cu spirits in the night- manfred mann. închide luminile, închide ochii, ai grijă să fie versiunea de pe album, de 6 minute jumate”. Am un wok de fontă în care am pus tot litrul de ulei la încins. Nevasta s-a ocupat și de tăierea cartofilor, în timp ce youtube music punea tot felul de piese pornind de la piesa recomandată de prietenul meu Ionescu. La un moment dat a fost piesa When the Levee Breaks și i-am spus nevestei: „Ăștia sunt Led Zeppelin, formația preferată a lui Eufrosin Potecă.”, iar nevasta a zis: „Nu Pink Floyd îi plac lui?”, iar eu am zis: „Îi plac și Pink Floyd, dar eu ți-am zis care e formația lui preferată.”. Nevasta a clătinat neîncrezătoare din cap. Cartofii sfârâiau în wokul de fontă. Eu mi-am turnat un pahar de whisky. Johnny Walker Double Black. Nu e un whisky rău, dar nu are personalitate. Nevasta stă în celălalt capăt al mesei și dă tap tap la telefon, se uită la tot felul de reel-uri, motivante în accepțiunea ei. Eu mai sorb din whisky și ascult muzică. La un moment dat vine piesa Shine On You Crazy Diamond. Îi zic: „Uite, ăștia sunt Pink Floyd!”. Iar ea, radiind de bucurie exclamă: „Ți-am zis! Ăștia sunt preferații lui Eufrosin Potecă! Are și tricou cu ei!”. Nu am mai contrazis-o pentru că oricum nu mi-ar fi dat dreptate și nu se pricepe prea bine la acest gen de muzică. Cartofii prăjiți au ieșit excelenți! Cu 15 lei am mâncat toți patru și au mai și rămas. Iar uleiul îl voi folosi și a doua oară la prăjit, deci următoarea tranșă de cartofi mă va costa 8-9 lei. Două kile jumătate!

Burgeri

Jules: Good. Looks like me an Vincent caught you boys at breakfast. Sorry about that. Whatcha havin'?
Brett: Hamburgers.
Jules: Hamburgers! The cornerstone of any nutritious breakfast. What kind of hamburgers?
Brett: Ch-cheeseburgers.
Jules: No, no no, where'd you get 'em? McDonalds? Wendy's? Jack in the Box? Where?
Brett: Big Kahuna Burger.

Acesta este un dialog din filmul artistic Pulp Fiction, produs în anul 1994. Burgerii sunt un fel de mâncare foarte popular, o variantă mult mai elevată a unui umil sandwich. După 1990 burgerii au devenit foarte apreciați și în țara noastră, românii îmbrățișând cu mult drag cultura americană. În 1995 s-a deschis primul McDonald’s în România. Pe atunci era pur și simplu considerat un restaurant de lux, împreună cu prietenii mei din acele vremuri ne făceam un scop în a merge la Mc, atunci când aveam bani. Nu era ca acum, să mâncăm întâmplător la Mc, ne plănuiam vizita cu ceva timp înainte. De atunci au apărut o grămadă de localuri care servesc burgeri, așa că m-am gândit să fac un top al burgerilor mei preferați. Vreau să subliniez faptul că nu îmi plac burgerii din restaurante normale, black angus și alte prostii, la 70-80 de lei bucata. Nu sunt nici pe departe atât de gustoși ca burgerii din localurile specializate, burgerii ăia înpachetați în hârtie. Și nici nu sunt un mare fan al burgerilor home made.  Dar iată topul!

1.Cheester (Burger King)
2.Double Steakhouse (Burger King)
3.Whopper (Burger King)
4.Road Runner (Sheriff’s)
5.Fresh Deluxe (Mc Donald’s)
6.Big Mac (Mc Donald’s)
7.Texas Burger (Sheriff’s)
8.Bacon&BBQ Sandwich (Popeyes)
9.Double Baconator (Wendy’s)
10.Colonel's Fillet Burger (KFC)

Alex Olteanu - Scurt tratat despre animalele care lucrează de acasă

Recunosc, mi-am cumpărat cartea pentru că am fost atras de titlul ei. Asta deși nu am lucrat nici măcar un minut de acasă în viața mea, chiar și în pandemia globală atunci când majoritatea lucrau din spatele monitorului de acasă, iar copiii făceau școală online, eu am mers zi de zi fizic la birou, la Batalionul Disciplinar, în prima linie, am cărat cutii și mobilier alături de Nea Fane Englezu’ și Domnul Do, am pus bazele unui centru de vaccinare într-un cunoscut mall bucureștean, cărând echipamente medicale însumând sute de kilograme, m-am apucat de băutură, abrutizându-mă și alienându-mă totodată, ceea ce am observat că se poate întâmpla, citind prezentul roman, și atunci când lucrezi de acasă, singur din intimitatea ta.

Nevasta a găsit cartea pe noptiera mea și curioasă fiind din fire, a răsfoit-o observând poza autorului și câteva date biografice. A exclamat surprinsă: “Hmmm, născut în 1993!”. Dar nu sunt de acord cu surprinderea ei. De ce trebuie să o raportăm la vârsta noastră? Boris Vian a scris la 26 de ani “Spuma Zilelor”, Emily Bronte a scris la 28 de ani “La răscruce de vânturi” etc. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Nu am prejudecăți în ce privește vârsta unui autor. Și nici locul nașterii, omul fiind din Târgu Jiu.

Am terminat cartea în două zile pentru că am tras de ea, e scrisă foarte lejer dar nu mi-a dat senzația de literatură de mâna a doua, chiar mi-a plăcut foarte mult. Protagonistul, Andrei, e un băiat ce lucrează graphic design doar de acasă în cadrul unei mari corporații internaționale, recent despărțit de gagică, care se confruntă cu singurătatea, socializând rar în afara ședințelor de pe Teams, Zoom etc. Romanul are dialoguri interesante, situații inedite, referiri la chestii comune din viața de zi cu zi, ce stârnesc interesul cititorului pentru că și el le face. Generația Y, undeva spre Generația Z. Cam generațiile astea sunt la putere acum și e bine să-i cunoaștem. Incredibilă situația referitoare la politically correctness pe care cartea o ridică. Chiar aici s-a ajuns? Ireal. Considerați-mă un om joasă speță, dar cel mai mult mi-a plăcut capitolul cu prostituata. Mi-a dat senzație de realitate, cum de fapt toată cartea mi s-a părut 100% reală. Și finalul foarte bine realizat.

Am dat 16 lei pe carte. Am comandat-o cu ridicare de la Librăria Cărturești, la Mall, pentru a nu mai plăti transport. Dupa ce am ridicat coletul am urcat un etaj la Burger King și am dat 51 de lei pe o masă. Iată, ce ieftină este culturalizarea în România. Un preț infim pentru o carte ce mi-a plăcut mult.

Elena Ferrante – Povestea fetiței pierdute

Ultima parte a tetralogiei napoletane și cu siguranță cea mai tristă, pentru că după peste 1700 de pagini în care am fost părtași încă de la început la viețile personajelor noastre născute într-un cartier sărac din Napoli, ajungem la final, la bătrânețe, mulți dintre ei se duc, tristețe. Ce e viața omului? „Pișat!”, cum ar spune șeful meu. Oricâte ai avea, orice ai face, tot spre sfârșit ne îndreptăm. Ce lăsăm în urma noastră? Cine își va aminti de noi?

Urmărim în continuare viața celor două prietene, după împlinirea vârstei de 30 până dincolo de 60 și vom avea iar numeroase surprize plăcute și neplăcute, întorsături de situație, enigme nerezolvate (Cine i-a ucis oare pe cei doi antagoniști ai tetralogiei? Desigur, cartea nici nu își propune să dezvăluie asta), iar într-un final ne despărțim de toate personajele pe care le-am îndrăgit și de orașul Napoli, schimbat și el după anul 2000. Să ne aducem aminte că protagonistele noastre sunt născute în 1944.

Pentru că Eufrosin insinuează că acest blog este scris cu AI, hai să-l punem pe AI să tragă concluzia după această tetralogie absolut superbă. Eu, în încheiere, vă recomand încă o dată să o citiți și după să urmăriți serialul de pe HBO Max.  Iar acum să-i dăm cuvântul lui AI.

Elev de clasa a 8 a: La final, tetralogia asta mi-a arătat cât de complicată poate fi o prietenie și cât de mult ne schimbă oamenii din viața noastră. Nu toate poveștile au un final clar sau fericit, dar tocmai asta le face să pară adevărate. Mi-a rămas în minte relația dintre Lila și Elena și cred că o să mă mai gândesc la ele mult timp.

Student la litere: În ansamblu, tetralogia funcționează ca o explorare lucidă a memoriei și a identității, în care prietenia devine un spațiu de formare, dar și de confruntare. Ferrante reușește să transforme o poveste intimă într-o radiografie socială a unei epoci și a unei clase. Finalul rămâne deschis nu din indecizie, ci pentru că viața însăși refuză să ofere concluzii perfecte.

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume 
volumul 3: Cei care pleacă și cei care rămân