Tu asculți muzică în timp ce gătești?

Am găsit pe Youtube Music un playlist senzațional intitulat “25 Greatest Jazz Songs”. L-am ascultat de șase ori cap coadă în ultima săptămână, în principal în timp ce găteam, mâncam sau beam alcool, dar odată și-n întuneric, stând pe canapea și nefăcând nimic, doar concentrându-mă la muzică. Cu fiecare audiție muzica mi se părea din ce în ce mai interesantă, descopeream noi și noi detalii. Gusturile trebuie educate. Când eram mai tânăr jazz-ul mi se părea o adunătură de sunete fără noimă, o zdrăngăneală, iar în prezent am ajuns să-l apreciez maxim. Gătesc paste cu somon și brânză pecorino de oaie (pleonasm?) și ascult jazz. Muzica împresoară intreg cartierul, la fel și mirosul mâncărurilor. Știu asta pentru că vecina mă întreabă a doua zi: “Tu asculți muzică în timp ce gătești?”. Piesele playlistului sunt acestea, în ordine:

1.The Dave Brubeck Quarter – Take Five
2.Miles Davis – So What
3.Duke Ellington – Take the A Train
4.Thelonious Monk – ‘Round Midnight
5.John Coltrane – My Favorite Things
6.John Coltrane – A Love Supreme
7.Miles Davis – All Blues
8.Weather Report – Birdland
9.Stan Getz & Joao Gilberto – The Girl From Impanema
10.Benny Goodman – Sing Sing Sing
11.Billie Holiday & Tony Scott and His Orchestra – Strange Fruit
12.Dizzy Gillespie – A Night in Tunisia
13.John Coltrane – Giant Steps
14.Dave Brubeck – Blue Rondo a la Turk
15.Charles Mingus – Goodbye Pork Pie Hat
16.Oliver Nelson Orchestra – Stolen Moments
17.Louis Armstrong & His Hot Five – West End Blues
18.Billie Holiday – God Bless the Child
19.Herbie Hancock – Cantaloupe Island
20.Chet Baker – My Funny Valentine
21.Coleman Hawkins – Body and Soul
22.Horace Silver – Song For My Father
23.Chick Corea & Return to Forever – Spain
24.Miles Davis – Blue in Green
25.John Coltrane - Naima

Aș adăuga și eu, a 26-a piesă, Curtis Fuller – Five Spot After Dark, pe care o știu din romanul „After Dark” scris de binecunoscutul autor nipon, Haruki Murakami. Este o piesă unde solist este...trombonul.

Dar iată ce am gătit în timp ce vecina auzea muzică jazz de la mine. Paste fusilli cu somon scoțian și brânză pecorino. Ornate cu creveți. În deschidere am gustat un pic de caracatiță marinată importată din Italia. Am băut și vin, un cupaj de la Jidvei, din gewurztraminer și sauvignion blanc. Bombă calorică. Mâncare, mâncare, mâncare. Sunt persoane care nu mai citesc acest blog pentru că vorbesc prea mult despre mâncare, de aia am început cu muzica și despre mâncare doar am amintit, în treacăt.

V-aș da și anumite informații despre piesele de jazz, dar nu aș face decât să repet ce mi-a spus și mie AI-ul. De exemplu despre piesa All Blues, care efectiv mă fascinează:

Formația care cântă este, practic, un "dream team" al jazzului:

-         Miles Davis – trompetă
-         John Coltrane – saxofon tenor
-         Cannonball Adderley – saxofon alto
-         Bill Evans – pian
-         Paul Chambers – contrabas
-         Jimmy Cobb – tobe

           Piesa păstrează structura clasică de 12 măsuri, însă este interpretată în 6/8, ceea ce îi dă acel balans hipnotic, aproape de vals, fără să-și piardă caracterul de blues.
     În loc să schimbe acordurile foarte des, cum se întâmpla în bebop, Davis lasă muzicienilor un spațiu armonic larg. Soliștii improvizează pornind de la moduri (scări muzicale), ceea ce creează o senzație de libertate și de respirație. Acesta este unul dintre motivele pentru care piesa pare atât de calmă și naturală.
    Un aspect fascinant este că înregistrările pentru Kind of Blue au fost făcute cu foarte puține repetiții. Miles le oferea muzicienilor doar schițe și indicații generale, preferând spontaneitatea în locul perfecțiunii tehnice. De aceea, improvizațiile au o prospețime greu de egalat.

Ce merită urmărit în timpul ascultării
1.     Introducerea – linia de bas repetitivă creează imediat atmosfera.
2.     Tema trompetei – Miles cântă economic, cu multe pauze; fiecare notă pare atent aleasă.
3.     Solo-ul lui Coltrane – mai intens și mai explorator, cu fraze lungi.
4.     Solo-ul lui Cannonball Adderley – mai bluesy, mai cald și mai exuberant.
5.     Pianul lui Bill Evans – nu domină, ci colorează subtil armonia.

Poate cel mai impresionant lucru la „All Blues” este că nu încearcă să impresioneze prin viteză sau virtuozitate. Totul este construit pe spațiu, dinamică și conversația dintre muzicieni. Cu fiecare audiție apar detalii noi: felul în care tobele susțin pulsul, cum contrabasul rămâne ancorat în ostinato sau cum trompeta lui Miles lasă tăcerea să aibă la fel de multă greutate ca notele.

Pe vremuri găseai aceste explicații după ce citeai două cărți și răsfoiai 10 reviste de specialitate. Era mai bine sau mai rău?

Pionier

Cartea Adinei Popescu despre pionieri mi-a amintit câteva momente din acele vremuri. Am fost făcut pionier la Barajul Vidraru, lângă Statuia lui Prometeu. De dimineață ne-au urcat în celebrele autocare Mercedes Irannational albastre, foarte populare în acele vremuri. Fabricate în Iran sub licență Mercedes Benz. Toți copiii îmbrăcați în uniformă de pionier, dar fără cravată roșie, care urma să ne fie prinsă la gât în solemnul moment al ceremoniei, la fața locului. Copiii au recitat poezii patriotice, despre Republica Socialistă România, Partidul Comunist Român sau Tovarășul Nicolae Ceaușescu. A venit rândul meu la recitat, dar din păcate am uitat poezia și am început să plâng. Am făcut de râs țara și partidul. Cu toate astea mi-au dat cravata roșie cu tricolor, am jurat credință și am devenit pionier.

Despre tovarășa Stere v-am mai povestit. Profesoară de limba română și deținătoare a unei importante funcții, secretară cu pionierii pe tot sectorul. Grade mari de tot în domeniu, ne era frică de ea tuturor, deopotrivă elevi și profesori. Te vedea pe holuri că ai părul mai mare, îți punea mâna în cap și ce trecea de degetele ei trebuia tuns până a doua zi. Te vedea că nu ai cravata de pionier la gât, plecai acasă cu absențe. Din clasa a V a am avut-o profesoară la limba română. Exigentă, dar o profesoară absolut fenomenală. Ne-a învățat carte, nu aveai nevoie de meditații pentru admiterea în liceu. Gramatică, nene. Cazurile limbii române. Cartea este a elevului. A cui? A elevului. Genitiv. Dau mamei flori. Cui dau? Mamei. Dativ. Steag, drapel, flamură, stindard – sinonime. Numeral, numerar – paronime. Broască (animal/ la ușă) – omonime. Etc. Le visez și acum, după mai bine de 30 de ani. Comunistă convinsă, de modă veche. După 90 cu FSN-ul, după probabil cu PSD. Dar era om. Am fost în patru tabere minunate cu ea, în fiecare zi făceam gramatică o oră. Se ocupa, ne-a făcut oameni. Reamintesc episodul cu revista porno, despre care v-am mai povestit. După Revoluție, zăpăcitul de Savu a venit la școală cu o revistă porno foarte explicită și ne-am uitat cu toții pe ea. Din neatenția noastră a ajuns și în mâinile tovarășei Stere, dar aceasta nu s-a supărat. A răsfoit-o pe îndelete și a concluzionat: “Corpul femeii este divin, este făcut pentru a fi iubit, pe când al bărbatului este grotesc.”.

N-am avut niciodată șnur roșu sau galben, eram bun la învățătură, dar nu mă situam în primii 10 din clasă, era un nivel ridicat. Dar am fost ales, alături de încă un băiat și două fete, să port drapelul țării la manifestările pionieresti din curtea școlii noastre. Probabil pentru că eram înalt și dădeam bine. Patru copii țineau steagul de câte un colț și mergeau cu el în pas de defilare prin fața întregii asistențe, apoi se apropiau de catarg, prindeam steagul de sârmele de acolo și mie îmi revenea onoarea să-l ridic până în vârful catargului, trăgând de sârme. În acest timp se intona (de fapt se punea la un difuzor) Imnul de Stat al Republicii Socialiste România, “Trei culori cunosc pe lume”. Una dintre aceste ceremonii a avut loc pe timp friguros, iar nouă, celor patru care duceau drapelul, ne-au dat niște bundițe călduroase albe, dintr-un material care imita lâna de miel. Am fost foarte mândri, eram îmbrăcați cu hainele statului. Tot cărând steagul, lumea mă vedea. Una dintre vecine, care avea și ea copilul la școala noastră, i-a spus mamei: “Gabriel probabil este foarte bun la învățătură de l-au pus la steag.”. A venit Revoluția din Decembrie 89, a căzut comunismul, organizația pionierilor s-a desființat, iar eu nu am mai cărat niciodată steagul, dar voi rămâne în istorie ca fiind ultimul purtător de drapel și ultimul care a înălțat drapelul pe catargul școlii.

Adina Popescu – La revedere, tabără dragă!

1989, pioniera Adina Popescu termină clasa a IV a. Este comandant de detașament, șnur galben, dar are aspirații pentru comandant de unitate, șnur bleumarin. În luna august participă la o tabără în localitatea Crevedia, dedicată exclusiv pionierilor fruntași, comandanților de unitate de la școlile din Municipiul București și Sectorul Agricol Ilfov (în școala sa comandantul de unitate nu poate participa, iar Adina îi ia locul). Romanul povestește întâmplările din cele 12 zile de tabără, cu siguranță presărate și cu un pic de ficțiune. Mi-a plăcut foarte mult cartea. Sunt leat cu autoarea, în vara lui 1989 și eu treceam din a IV a în a V a, dar desigur nu eram un elev eminent și un pionier fruntaș, așa că nu am beneficiat de vreo tabără gratuită, însă paginile Adinei Popescu au fost prilej de aducere aminte ale unor timpuri apuse, când trăiam în comunism. Eram copii, nu percepeam prea bine ce se întâmplă în jurul nostru, probabil treceam mai ușor peste unele aspecte. După ce am terminat cartea, le-am dat-o și copiilor mei, dar nu au părut interesați să o citească, nici nu știu ce ar înțelege din ea. Altă generație, alte timpuri.

Am fost și eu în patru tabere în ciclul gimnazial, dar au fost o plăcere (taberele au avut loc după Decembrie 1989). Nu știu dacă mi-ar fi plăcut taberele comuniste precum cea din prezentul roman, cu careu zilnic și îndoctrinare politică, cu apă de spălat pe apucate și mâncare modestă, cu muncă patriotică și alte obligații. Înclin să cred că nu toate taberele comuniste erau așa, ci doar unele precum aceasta descrisă în carte, tabăra gratuită dedicată pionierilor fruntași, viitoare cadre de nădejde în PCR. O mică inadvertență în finalul cărții: autoarea ne spune că peste ani se întâlnește cu una dintre colegele de cameră de la Crevedia, iar aceasta era vânzătoare la o cofetărie de pe Moșilor și regretă vremurile de dinainte. Păi cum? Comandant de unitate care a ajuns vânzător la cofetărie? Exclus! Cine a fost comandant de unitate a ajuns doctor, prim procuror, CEO, om de afaceri, ori scriitor de succes precum Adina.

De la Adina Popescu am mai citit:

•           Povestiri de pe Calea Moșilor
•           Vine vacanța cu trenul din Franța

Vom vedea, mai e vreme, lasă ...

 de Eufrosin Potecă

     Când ai totul la îndemână, când poți face anumite gesturi dar le amâni pentru că mai este vreme, când trăiești doar în trecut fără perspective, când ești blazat, când nu ai chef, când lenea crește pe tine precum mucegaiul, să nu uiți că va veni o zi în care te vei trezi singur și nu mai poți face nimic ca să schimbi această stare.
     Procrastinarea nu e un păcat, e scrisă în ADN-ul nostru. E inevitabilă precum moartea. E comodă precum un pat cu așternuturi de satin de care te bucuri bineînțeles în compania unei domnișoare superbe. E justificabilă până la absurd, ca în Kafka. E perversă dar îți ia mințile cu talentul „actoricesc” al uneia ca Bettie Page. E drumul către iad ca în melodia lui Chris Rea. E gândul reconfortant ce îți bântuie prin cap pe o frecvență joasă și-ți tot spune: „O să încep de luni.” E intenția nerealizată de a produce ceva banal.
     „Unde mi-e mintea?” asta se întreba Charles Michael Kittridge Thompson IV în martie 1988 pe când în RSR „Ceauşescu anunţa generalizarea şi accelerarea sistematizării rurale şi preciza că în jurul anului 2000, numărul de comune va fi redus la „cel mult 2.000“, din cele 2.705 existente, şi la 5.000 sau 6.000 de sate, din cele peste 13.000 care existau la acea dată. Cu alte cuvinte, se prevedea dispariţia pur şi simplu a 7.000–8.000 de sate.” Mare greșeală! A amânat și uite unde am ajuns ... bat anticipatele la ușă mai rău ca populația rromă răspânditoare de tradiții creștinești după solstițiul de iarnă.
     E vară iar și e caniculă. Mai sunt și furtuni (cine doamne-iartă-mă le-a mai inventat și p-astea că doar aveam pe cap destule autostrăzi neterminate, spitale inexistente și școli neproiectate). E cald dar dacă nu e apă azurie și pietre ca la greci mai bine te ..... Da! Lasă că va fi bine. Așa cred io.

Țara noastră (5)

La un colț de stradă, dimineața în drumul meu spre muncă, zilnic sunt coji de semințe pe jos, chiar și ambalaje. Niște pișați stau acolo serile, sparg semințe și scuipă pe jos, băga-le-aș pula în gură de nenorociți. Măturătorii stradali vin și curăță în urma lor, iar seara se repetă toată povestea. Mi-ar plăcea să trăim într-un stat polițienesc, să vină garda și să-i bată pe acești spărgători de semințe direct pe stradă, pâna îi lasă desfigurați. Educația se poate face doar cu biciul.

• Țara noastră (1)
• Țara noastră (2)
• Țara noastră (3)
• Țara noastră (4)

Reservoir Dogs

Când ne referim la soundtrack-ul filmului Reservoir Dogs, avem în minte două melodii: George Baker Selection - Little Green Bag și Stealers Wheel - Stuck in The Middle With You. Le cunoaște toată lumea, chiar și fiii mei care au urmărit și apreciat la maxim această peliculă. Filmul are și alte bijuterii muzicale, care chiar dacă nu se fac auzite, sunt totuși amintite. Chiar în scena de început a filmului, când protagoniștii noștri sunt la micul dejun și practic filmul debutează cu o discuție referitoare la o piesă a Madonnei, Mr. Pink face referire la o piesă. Nice Guy Eddie îi întreabă pe cei prezenți dacă ascultă K-Billy's Super Sounds of the Seventies Weekend, iar Mr. Pink spune că deunăzi a ascultat piesa Heartbeat It's A Love Beat a celor de la The DeFranco Family cu micul Tony DeFranco. Apoi Nice Guy Eddie spune că în timp ce venea spre întâlnirea cu ei a ascultat The Night the Lights Went Out in Georgia, urmând o discuție despre subiectul piesei, dându-și seama că la final naratoarea l-a împușcat pe Andy. (wikipedia: "The Night the Lights Went Out in Georgia" is a Southern Gothic murder ballad first recorded by actress, singer, comedian Vicki Lawrence. The song was written in 1972 by songwriter Bobby Russell, who was married to Lawrence at the time.). Așadar două bijuterii muzicale, pe care majoritatea publicului spectator le trece cu vederea la o simplă urmărire a peliculei.

Jackie Brown

Jackie Brown este un film absolut excepțional. Are scorul de 62 pe Metacritic, ceva de neimaginat. Nota Metacritic este o medie a notelor oferite de critici profesioniști de film, de editori care scriu despre filme la publicații ori site-uri faimoase, deci practic de persoane specializate, nu de simpli fani. Cum să dai un calificativ atât de mic unui film superb? L-am revăzut recent, probabil filmul lui Tarantino despre care se vorbește cel mai puțin. Numai actori de clasă mondială, care efectiv joacă magnific. Dialoguri incredibile, povestea adaptată perfect pentru ecran după romanul lui Elmore Leonard, muzică bună, un vibe perfect de anii ’90 (urmărit în 2026, pare un film de epocă). Actrița principală (despre care în afara acestui film nu am auzit nimic) este superbă, trio-ul Samuel L. Jackson, Robert De Niro, Bridget Fonda perfect, iar Robert Forster minunat - a primit și nominalizare la Oscar (fanii serialului Breaking Bad și-l amintesc în rolul celui care, sub pretextul vânzării unui aspirator, oferea o schimbare de identitate). Piese din film pe care le-am selectat pentru playlisturile mele: Randy Crawford & The Crusaders – Street Life, Bobby Womack & Peace – Across 110th Street, The Delfonics – Didn’t I (Blow Your Mind This Time), Bloodstone – Natural High. Nu avem de ce să comparăm filmul cu Reservoir Dogs și Pulp Fiction, este un film bun în sine și cred că cei care i-au dat notă mică sunt doar constipați. Un băiat de la Chicago Sun-Times oferă 100 puncte filmului și spune: “You savor every moment of Jackie Brown. Those who say it is too long have developed cinematic attention deficit disorder. I wanted these characters to live, talk, deceive and scheme for hours and hours.”. Foarte bine sintetizat.