Zi de vară

Azi am mers cu metroul pentru prima oară în ultimii trei ani. Nu știam că au băgat tonomate de cartele, ca la Madrid. În metrou lumea este mult mai cizelată ca în STB, pentru că la metrou nu poți intra fără să îți plătești călătoria. 

Azi am jucat tenis de masă pentru prima oară în ultimul deceniu. Am pierdut cu 1-8 la seturi, dar scorul nu reflectă realitatea din teren. Majoritatea seturilor au fost pierdute la 18,19, unul chiar și la avantaj. Am jucat seturi mari, ca în vremea copilăriei, până la 21, cu câte 5 serve din partea fiecărui jucător. Meciul a plăcut publicului spectator, care a răsplătit ambii jucători cu ropote de aplauze.

Azi a venit Tânărul Stăpân la mine în birou și mi-a întins o merdenea cu brânză. Una din puținele dăți când își arată fața umană. Mi-a spus: "Uite, cum mâncam noi când eram săraci!". Iar eu am început să mănânc merdeneaua și i-am zis: "Eu am plecat de jos, Tinere Stăpân, ca să ajung aici. Am vândut curele și portofele pe stradă. Nu mi-a fost ușor!". Iar Tânărul Stăpân s-a lansat într-un șuvoi verbal și a spus: "Tu ai plecat de jos? Eu la 14 ani mă trezeam de la 5 și vindeam Libertatea pe pasarelă la Basarab. Am spălat WC-uri la Mall. Am asistat bătrâni la piscină în State. Eu am plecat de jos, nu tu, ciocoiule!".

Secret Life of Pets 2

Într-o zi era copilul cel mic bolnav, iar eu am fost în Cora la cumpărături și pentru a-i mai îndulci suferința i-am cumpărat un șoricar mic de pluș. Când am ajuns acasă și i l-am dat, s-a dovedit a fi o jucărie cu licență foarte prețioasă, Buddy din filmul "Secret Life of Pets". Amândoi copiii au creat o pasiune pentru acest film, iar odată cu vizitele în Cora apăreau în casa noastră și alte personaje din pluș. Chloe (pisica albastră și grasă), Duke (câinele mare și lățos), Gidget (cățelușa albă), Mel (mopsul). Copiii știau de film, aflasem și eu acum, dar nu-l văzuserăm. Ne mulțumeam cu secvențe de pe youtube, cunoșteam deja foarte bine fiecare personaj. Iar într-o zi mi-a dat Alex filmul la muncă și l-am văzut acasă seara cu băieții. Foarte reușit, consider nota de 6,5 pe imdb nedreaptă, dar și aici sunt interese și am observat ca doar filmele Disney/Pixar iau note foarte mari. "Secret Life of Pets" e de cel puțin 8, adresându-se copiilor și adulților deopotrivă.

Zilele astea a apărut "Secret Life of Pets 2" și am decis să-l vedem la cinema. Toți 4, adică copiii, nevasta și eu. Un bilet la cinematograf nu este tocmai ieftin, la cel mai simplu 3D ajungând pe la 30 de lei. Sâmbătă dimineața, mă trezesc înaintea tuturor și cu ajutorul smart phone-ului fac un mic research în căutarea unui preț cât mai scăzut. Multiplex, combo 2 adulți+2copii=69 lei. Și încă 14 lei pentru patru perechi de ochelari 3D. Total 83 lei. Chilipir curat. Fac rezervarea, aleg locuri în sală, plătesc, primesc qcode. Sunt extrem de șmecher, ma aliniez perfect epocii digitale, din trei apăsări pe buton avem bilete la film. Îi scot ochii nevestei că ea nu știe să facă așa ceva și doar freacă aiurea telefonul pe facebook sau pe blogurile de parenting ale unor mame dubioase. Bat cuba cu copiii, pregătim un mic dejun format din salam de Sibiu, brânză feta și castraveți tăiați pe sferturi. Mâncăm cu inima curată, e sâmbătă dimineață, sunt departe de teroarea Sfintei Treimi de la birou (Șeful Constantin, Supervizorul Marcelino, Tânărul Stăpân), avem rezervare deja făcută la film pentru 11:30.

Ajungem la Mall ca boșii, avem timp să ne uităm prin magazine, nu stăm ca toți fraierii la coadă să luăm bilete la film. Suntem cu toții încântați și nerăbdători să ne reîntâlnim cu animăluțele noastre preferate. Eu mă simt șeful familiei, gândindu-mă la ce lucru măreț am făcut și cum se bucură ei de asta. Ajungem la cinematograf, întind superior telefonul cu qcode-ul aferent, omului de la intrare. Acesta îmi spune să mă duc la casa de bilete. Îi întind telefonul tinerei de la casă, iar aceasta se uită mirată la mine: "Ce este aceasta?". "Păi ce să fie? Nu vedeți? Am făcut rezervare online la film!", îi zic eu. La care ea zâmbește cu îngăduință și spune: "La noi nu se fac rezervări online. Uitați-vă ca scrie Movieplex, noi suntem Multiplex. Ați făcut rezervare la AFI.". Da, noi eram în Mall Vitan și mai erau 2 minute până la începerea filmului din AFI. E vina mea, nu am fost atent. Sunt dobitoc! M-am lăudat degeaba. Doar atât mă duce capul. Plătim repede pentru 4 bilete, 100 lei, "filmul e de la 11:15, dar până la și jumate sunt reclame, aveți timp". Ajungem la timp în sală și cu două pungi de floricele și niște sucuri. Și uite așa ne-a dus peste 200 lei un film la cinema. Copiii se bucură, își așează animăluțele pe spătarul scaunului din față pentru a vedea și ele filmul, iar asta e de neprețuit.

Filmul este extraordinar, îmi place mult și mie ca adult. Are multe trimiteri pe care doar un adult cultivat le poate înțelege. De exemplu la un moment dat Chloe este sub influența substanțelor halucinogene, iar pe fundal se aude piesa Jefferson Airplane - White Rabbit. Cam tot soundtrack-ul este foarte bun. Avem o babă nebună care are zeci de pisici. Ce ascultă în mașină? ZZ Top - La Grange. Amuzant, replici deștepte, bine desenat, personaje pline de carismă. La sfârșit facem top cu personajele preferate. La mine topul este: 1.Chloe 2.Snowball 3.Cocoș (ăsta e un câine).

După film mergem la celebrul fastfood cu pește, NordSee. După ce am dat peste 200 lei să vedem un film, mi se pare o nimica toată că mai dau 12 lei pe un Amstel la 0,33, 23 lei pe un calcan cu orez, sau 36 de lei pe o cutie de creveți.

Cam asta a fost cu filmul. Săptămâna viitoare apare Toy Story 4. De asemenea suntem imenși fani ai seriei.

O săptămână în Sicilia. Episodul I – La squadra mobile

de Ciuc

Niciun loc din lume nu mi-a trezit atâtea sentimente contradictorii ca orașul sicilian Palermo. Știu că Bucureștiul e nașpa, că Parisul nu îmi place, că Germania e singura țară în afară de România unde mi-ar plăcea să trăiesc (ok, și Elveția dar doar dacă aș fi milionar în euro), că Franța e superbă (mai puțin Parisul, vezi mai sus) și alte locuri îmi sunt mai mult sau mai puțin indiferente. Palermo e altfel decât tot ceea ce am văzut până acum.

Aeroportul (Falcone Borsellino Airport (IATA: PMO, ICAO: LICJ))

Aeroportul din Palermo, este situat in Punta Raisi, o localitate de la malul mării. Ăsta a fost primul contact cu Sicilia si aterizarea e foarte mișto, mai ales pentru pasionații de acest aspect al vieții. Verificasem în dimineata plecării datele meteo si vântul bătea cu 17 noduri cu rafale de până la 35. I-am ascuns această informație lui Alexandru, dar eu eram pregătit pentru un joyride. Rafale nu au fost, dar aterizarea a fost destul de interesantă cu avionul venind dinspre mare, ușor legănat, și cu stânca uriașă ce se ridica din mare în stânga. Aterizarea a fost “butter”* și pasagerii au aplaudat. Un gest destul de rar în zilele noastre. Citisem undeva, mai demult declarația unui pilot care zicea că lor nu prea le pasă de aceste aplauze.

Până în Palermo ajungi cu trenul sau autobuzul, eu am ales trenul. Face 50 de minute si nu e rău dacă știi din timp orarul că poate îl prinzi după aterizare ca să nu o arzi aiurea prin aeroport. Mai e și un autobuz care pleacă din jumate în jumate de oră și costă nu cu mult mai mult și face doar 30 de minute. Trenul e destul de civilizat iar procesul de cumpărare de bilete e simplu, cred că și un american s-ar descurca fără să ceară ajutorul cuiva sau să pară buimac.

Totul s-a schimbat când am ajuns în gara Palermo Centrale. De fapt, mai degrabă când am ieșit din ea.

Iora

Primul șoc a fost când am remarcat că șoferii nu opresc la trecerile de pietoni. În principiu ca să traversezi trebuie să te cam înfigi . Mașinile au prioritate orice ar fi iar cei cu scutere o prioritate mai mare. Toți vor încerca să te ocolească și opresc foarte rar, ca și cum secundele prețioase i-ar face să piardă o afacere importantă. Nu am reușit să mă obișnuiesc cu asta. Ba chiar am descoperit o trecere cu buton si chiar dacă era roșu, acest aspect nu a părut să îi afecteze pe șoferii grăbiți. Oricum, toți erau grăbiți, cam ciudat, nu pare să aibă prea multă treabă oamenii ăia p-acolo. Și am mai descoperit o trecere de pietoni în trei colțuri care nu avea semafor pentru pietoni, doar pentru mașini. Nu am deslușit regula acelei treceri așa că am ales să trec odată cu ceilalți oameni.

Drumul până la Iora, gazda din prima seară în Palermo, a fost destul de scurt, pe un bulevard cu trotuar îngust, îngustat și mai mult de comercianții – în general negri sau indieni – care vând la tarabe lucruri de care ai nevoie stringentă fix în momentul ăla: huse de telefoane, șepci cu Sicilia, curele, bețe de selfie și altele. Cam ca în tramvaiul 34, deși, sincer, nu am văzut la ei nici aprinzătoare de aragaz și nici plasturi 3-la-zece-mii. Un punct în plus pentru micii întreprinzători români. Evident, tu e posibil să nu știi că ai nevoie de lucrurile alea fix atunci și atunci mergi mai departe. Și ajungi la Iora. Iora era o tipă foarte drăguță, cu părul blond făcut dreaduri (sau, mă rog, codițe d-alea dubioase), cu ochi albastri si cu piercing în nas. Apartamentul în care am stat nu era your average Ikea furnished apartment, așa cum am scris în evaluarea de pe booking. Fiecare detaliu fusese atent gândit – de tatăl Iorei, asa cum mi a spus chiar ea – și apartamentul ar fi putut figura în revistele de design interior. Din toată experiența mi s-a părut că oamenii ăștia făceau acest business cu pasiune. Iora mi-a explicat (în italiană, da, vorbesc puțină italiană, învățată în anii 90 de la televiziunile italiene) cam ce trebuie să fac pe acolo, ce să văd și unde să mănânc. Palatul cutare, teatrul cutare… De obiective turistice mi se cam rupea dar am avut grijă sa bifez cofetăria din apropiere și unul din restaurantele recomandate, la care voi reveni imediat, ca să nu mă mai bălăcărească Moșu că nu zic nimic de mâncare. La cofetărie am fost doar așa, de gura ei, eu nefiind un fan al dulciurilor. Ei bine situația stă în felul următor: luați cea mai bună și renumită cofetărie din București si luati cea mai bună si mai proaspătă prăjitură de acolo. În comparație cu oricare din cele trei chestii pe care le am mâncat la această “pasticeria” de cartier, prăjitura din România e numai bună de aruncat la coș. I’m not fucking kidding. Eu sunt fan mini choux à la crème, sunt în stare să mănânc un platou întreg când vreun sărbătorit ia așa ceva la muncă. Mini choux à la crème nu va mai însemna acelasi lucru pentru mine de acum înainte.

Il ferro di cavallo

Dupa puțină leneveală si câteva cumpărături de la echivalentul Mega Image din Palermo, am pornit într-o mică plimbare. Am trecut prin piață. Piața este pe stradă, la noi nu mai vezi așa ceva. Tarabe cu pește – la care tronau la loc de cinste peștele spadă și codul – tarabe cu carne, cu legume, cu mirodenii și omniprezentele tarabe cu căcaturi, ținute de indieni sau arabi. Piața e o experiență cel puțin inedită. Eu urăsc piața de mic copil. De când mă duceam cu mamaie-mea în Obor. Nu stiu exact ce mi-a declanșat această aversiune față de piață. Cea din Palermo nu se compară cu Oborul. În sensul că Oborul e mai curat și mai civilizat (cel mai probabil din grija primăriei Sector 2, mai exact a domnului primar Onțanu). Are totuși un fel de romantism aparte. Pentru mine e ok, dar prefer să ramână la Palermo. Alții s-ar putea extazia zile întregi și și-ar putea petrece un sejur doar acolo, scriind apoi episoade întregi pe blogul Nopti și zile.

După ce am ieșit din piață ne-am îndreptat spre unul din restaurantele recomandate de frumoasa noastră gazdă, Iora. Îmi place atât de mult numele ăsta (pe care atunci l-am auzit pentru prima dată în viața mea), că mi se pare că această întâlnire nu a fost întâmplătoare și dacă vreodată voi putea influența numele vreunei nou născute, acesta va fi Iora, numele preferat de până acum – Diana – căzând pe locul doi. Dar, naiba, în zilele noastre e greu să găsești pe cineva cu care să faci sex, darămite un copil. Să revenim, însă la burțile noastre, probabil Moșu așteaptă cu nerăbdare să citească cât am plătit pe paharul cu vin ca să decidă dacă a fost un vin bun sau nu. Din păcate, nu mi-am luat vin, ci bere, dar toate la timpul lor.

Restaurantele din Sicilia închid la prânz, asta dacă deschid dimineața. Seara deschid la 1900 sau chiar 1930. Noi am ajuns pe la 1930 si deja terasa era plină, am găsit însă cu ușurință două locuri înăuntru. Din meniu am ales un piept de pui cu cartofi prăjiți (specificat “nu congelați”) pentru Alexandru, iar pentru mine scoici – notat greșit “în supă” de chelneriță – și un cârnat sicilian cu cartofi la cuptor. De băut, o bere și apă. Chelnerița și-a notat pe o foaie comanda si ne-a lăsat pe masă o copie la indigo. A trecut conștiincioasă coperto de 2 euro, câte un euro de persoană. Coperto, din câte înțeleg e, pur și simplu, serviciul. Am ințeles că sicilienii nu mai dau bacșiș dacă există acest coperto, dar nu luați de bună ce zic eu aici pentru că nu sunt sigur. Comanda suplimentară (încă o bere, parcă) a fost trecută pe foaie. Cu foaia, la sfârșit, te duci la ieșire și plătești. Deci nu mai stai după notă. Restaurantul s-a umplut la scurt timp. Cu toate astea, mâncarea a venit foarte repede. Chelnerii alergau printre mese, luau comenzile și le aduceau. Era un iureș continuu. Erau și bine organizați și nu erau puțini, deși mi se părea că cei care aduceau comenzile erau doar doi. Cumva, cei care țineau resturantul înțeleseseră că, cu cât vine mai repede mâncarea, clienții sunt mai mulțumiți, stau mai puțin, și lasă locul altor clienți și, pentru că sunt multumiți, vor reveni și nu se vor duce la restaurantul de alături. Încă o dată remarc cât de prost stăm în București la capitolul servicii de calitate. De câte ori nu am auzit scuza că este foarte plin și că durează mult până se face mâncarea, chiar și la restaurante cu pretenții. Plătim puțin pe mâncare dar și pentru că, în general, ingredientele sunt de proastă calitate și serviciul este, de cele mai multe ori, mediocru. Iar chelnerii sunt prost plătiți peste tot în lume dar doar la noi am văzut această afectare pe fața lor. Nu pot numi un restaurant din București care să fie cel puțin la fel de bun ca acesta. În fine. Scoicile au fost minunate pieptul de pui excelent, iar cârnatul a fost mai bun ca în Germania. Și cei care mă cunosc știu ce înseamnă pentru mine cârnatul german. Nota a fost 34 de euro, nici mult, nici puțin, cred că în Germania aș fi plătit mai mult pentru cât am mâncat aici. Cam atât despre Ferro di cavallo , în treacăt fie spus că am revenit la întoarcerea în Palermo, la sfârșitul călătoriei, dar la ora 2030 era ditamai coada și am ales să ne potolim foamea cu niște Nutella și o înghețată Oreo. Celălalt restaurant recomandat era unul cu o stea Michelin și, deși mi-aș fi dorit foarte mult să bifez și cea de-a doua recomandare a superbei Iora, nu am găsit nimic în meniul lor care să-l încânte pe Alexandru.

De la restaurant am plecat când deja se înserase de-a binelea. Am trecut prin centru să bifăm palatul – o clădire foarte frumoasă cu o curte superbă plină cu palmieri. Am o atracție specială pentru palmieri for some reason. Vizavi de palat era o clădire în ruine. Cam ca în Centrul Vechi. Imediat după palat am trecut pe lângă clădirea “Squadra mobile”. Această instituție a Poliției din Italia se ocupă de investigarea crimelor, agenții ei sunt mai degrabă în civil și a fost popularizată în celebrul serial La Piovra. Mi-l și imaginam pe Corrado Cattani ajungând aici însoțit de gărzile de corp în mașinile alb albastre cu sirenele țipând. Nu poți face o vizită în Sicilia, în special în Palermo, fără să conștientizezi puțin cea mai mare organizație criminală din toate timpurile, organizație pe lângă care ISIS pare o gașcă de golani de cartier. De altfel doar la câteva zile de la vizita mea la Palermo avea să aibă loc comemorarea zilei de naștere și asasinării de către Mafie a celebrului procuror Giovanni Falcone, împreună cu soția sa și 3 membri ai gărzii de corp, în urmă cu 27 ani, pe drumul ce lega aeroportul de orașul Palermo. Acesta și Paolo Borselino, de-asemenea asasinat la Palermo împreună cu 5 membri ai gărzii de corp (am remarcat că în toate scrierile sunt menționate și numele gărzilor de corp), rămân simbolurile luptei anti-Mafia și a neputinței guvernului de a-și apăra cetățenii de temuta organizație criminală. Italienii și, în special sicilienii, nu uită și nu sunt puțini cei care încă mai consideră autoritățile vinovate de moartea celor doi. Giovanni Falcone și Paolo Borselino dau numele aeroportului din Palermo.

Ne-am întors la casa de departe de acasă urmărind indicațiile precise ale Google Maps, pe străduțele înguste și întunecate pe care nu era nici țipenie la ora 9 seara,oră la care cartierul Iancului trăiește intens. La Iora în cartier era liniște. Am mai fumat o țigară și am tras și noi obloanele.

Va urma

*termen folosit de pasionații de aviatie care denotă o aterizare fermă, dar lină

Două zile la Sud de Dunăre

Am dezvoltat o fascinație pentru Municipiul Oltenița. Merg acolo de cel puțin 12 ori pe an. Lumea mă consideră nebun. "Ce ai de văzut acolo? E un oraș trist.". Pentru mine e o încântare. Mă simt liber când merg la Oltenița. Drumul până acolo, panorama Dunării din portul murdar, o plimbare pe străzile sordide din oraș, o prăjitură ieftină la unica cofetărie, blocurile muncitorești, rămășițele șantierului naval, sărăcia prezentă la tot pasul, ruina gării, cumpărături la Lidl, unul dintre puținele simboluri capitaliste din această lume aflată la 60 km de București, dar totuși atât de îndepărtată. În Oltenița mă cuprinde melancolia, îmi amintesc cum era mai demult. 

Câteodată mergem la Argeș. Chinuim mașina prin hârtoape groaznice, dar merită. Ajungem într-o deplină sălbăticie și vedem gura de vărsare a Argeșului în Dunăre. Peste fluviu este orașul Turtukaia din Bulgaria. Ne sare în ochi cimitirul din Turtukaia. De ce a murit tovarășul Nicolae Ceaușescu? Dacă mai trăia ar fi făcut un pod până la Turtukaia. Oltenița ar fi fost punct vamal, iar viața aici nu ar fi murit. Cum ar fi să fim în cimitirul din Turtukaia și să privim spre Oltenița? Ne întrebăm mereu asta. 

11 mai 2019. Ne trezim dimineața devreme. "Haideți copii! Am o surpriză pentru voi. Plecăm în străinătate". Sunt încântați, mă întreabă dacă mergem în Grecia. Încă nu, dar pe aproape. Zburăm de fericire până la Giurgiu, stăm 45 de minute în vamă și suntem în Bulgaria. Facem strânga urmând indicatorul de Silistra. În 50 de minute suntem la Turtukaia. Oltenița pare o metropolă pe lângă acest oraș bulgăresc, dar cu atât mai mult ne place. Oprim în fața cimitirului. Un localnic iese la poartă și ne vorbește într-o română aproape perfectă: "Ați venit în Bulgaria să vedeți România?". Dă mâna cu copiii. Ne spune pe ce alee din cimitir să o apucăm. Totul pare ca într-un vis. Vedem Oltenița din cimitirul orașului Turtukaia. Suntem ca într-un joc al oglinzilor. 

Nevasta vrea să o duc și lângă turnul televiziunii. Mergem și într-acolo, ca și cum ar fi fost un obiectiv din top 10 tripadvisor all time. Pe noi ne încântă simplitatea și banalitatea. Ne pare bine că suntem unicii turiști ai unui oraș uitat de lume. 

Mașina alunecă mai departe pe șoselele bulgărești, urmând firul Dunării. Silistra și o plimbare prin parcul cu flori multicolore. Apoi prin piața orașului, unde găsești aceleași haine chinezești ca la noi, papuci din cauciuc, tot felul de nimicuri, legume și fructe. Oraș de provincie, cu nimic diferit față de orașele noastre din zonele sărace. 

Ne cazăm la Kavarna, oraș la Marea Neagră, unde anual se ține un important concert de rock. Blocurile de aici au picturi pe laterale cu tot felul de interpreți celebri. De la balconul nostru se vede Billy Idol. Blocuri posace din perioada comunistă. 

Lăsăm bagajele în cameră și pornim către Balcic, pentru o plimbare pe faleză, o privire asupra castelului Reginei Maria și, desigur, masa de seară. În Bulgaria se mănâncă bine, ei nu sunt hoți ca noi, la ei totul e natural, oamenii sunt de omenie. Nimerim la excepția de la regulă. Nu poate fi totul perfect. O ceafă de porc absolut banală, o pizza congelata extrem de sărată (mizerabilă!), cartofi la pungă, spaghete obosite. Totul la suprapreț, echivalentul a vreo 200 de lei. Să vă fut în gură de bulgari nesimțiți! Ca niciodată, plec cu un imens gust amar dintr-un restaurant bulgăresc. Mergem prin noapte înapoi la Kavarna cu gând să intrăm în supermarket, pentru a ne cumpăra apă plată. E 21:27, iar la 21:30 magazinul se închide. Ușile cu fotocelulă nu se mai deschid. La case este o coadă de 20 de persoane. Casieră ne face semn să plecăm. Pișa-m-aș pe ea de Bulgarie! Un tânăr de 17-18 ani încearcă să ne spună ceva. Îl intreb de engleză, dar ne spune neinteligibil că engleza lui e foarte proastă. Din păcate nu prea a învățat carte. Probabil este elev la un grup școlar industrial. Sunt mulți ca el și pe la noi prin țară. Plecăm cu coada între picioare. Ajungem la un market mai mic, gen "La doi pași". Nu ne așteptăm de la vânzătoare să vorbească engleza, dar măcar ne zâmbește. Găsim apă, îmi iau și niște dulciuri pentru a șterge gustul sărat de pizza, dar nu se poate plăti cu cardul. Bine că avem câteva leva. 

Eu sunt o persoană de moral, iar astfel de întâmplări mă duc către deprimare. Însă nu mă ține mult. Bulgaria are multe aspecte pozitive, iar micul dejun foarte bun de la hotel șterge chestile neplăcute. Iar apoi mergem la Capul Caliacra și la ferma de scoici de la Dalboca și totul ni se pare minunat si ne spunem că ce tari sunt bulgarii, că au ajuns peste noi, că e țara noastră de vis. Și câte și mai câte. A doua zi este deschis și magazinul cel mare și îmi iau un cabernet de la frații Minkov (16 leva) și 5 cuti de ceai "Dobre utro" care înseamnă "Bună dimineața", un ceai cu cimbru și alte plante. Foarte, foarte bun. 

După prânz ajungem înapoi în România, trecând granița pe la Vama Veche. Iar în Vamă mă întind două ore direct pe nisip și zac într-o plăcută nesimțire, în timp ce copiii se aruncă în apa cu o temperatură de 10 grade, crezându-se în Grecia, in plin sezon estival. 

Frumos week-endul, iar pentru a păstra tenta de melancolie ce ne-a cuprins, nu ne întoarcem acasă pe autostradă, ci pe drumul nostru, pe la Independența și Alimanu, iar apoi pe vechiul drum de mare. Frumos!

Imagine luată din Oltenița pe 3 septembrie 2016. Turtukaia. In partea stângă se observă cimitirul.

Oltenița văzută din cimitirul orașului Turtukaia.

Marea Neagră la Capul Caliacra

Bloc in orașul Kavarna. Billy Idol.

Paris

de ACO

Incep prin a spune ca in Paris ma simt ca acasa. Singura diferenta este ca in Paris am nevoie de mai multi bani decat acasa. Si da, unde e acasa?

Paris, deci. Vineri imediat dupa pranz incepe weekendul, adica incepe starea aia in care te simti liber (daca esti multumit in general de saptamana care e pe trecere) sau in care te uiti in oglinda, nu te recunosti si iti declari ca in acest weekend iti faci de cap si mai vezi duminica seara sau luni dimineata cum faci si de obicei, orice faci si orice gandesti si oricum arati vineri seara, weekendul e sutul care iremediabil te impinge spre luni…, vineri pe la 14 m-am simtit free. Am terminat cu munca.

Eram la 30 de km de Paris. Am luat toate sfaturile colegilor ce lucreaza in acest oras. Le-am zambit. Am plecat cu primul metrou la hotelul de langa Louvre.

Le Louvre ma chema, ca am ajuns in holul muzeului. Am facut pasi stanga-dreapta, inainite-inapoi, cam asa, si am ajuns pe strada Rivoli. Trebuia sa gasesc hotelul in care imi facusem rezervarea. L-am gasit. Am intrat. La receptie era o fata mai tanara decat mine cu vreo zece ani si cu o piele tot cu vreo zece nuante mai inchisa decat a mea. Pe scurt, era ce numim o mulatra. Mi-a luat actul de identitate, mi l-a pozat, mi-a spus ca daca vreau mic dejun il pot avea in hol - un croissant, o cafea - si ma costa 5 euro. Stiind ca platisesm deja, am intrebat-o daca este sigura ca nu e pre-platit. S-a uitat, mi-a declarat ca da, era platit. Nu si-a cerut scuze, no way, mi-a dat cheia de la camera mea. 61. Bine. Mi-am luat valiza si am urcat cu liftul. Intru in asa zisa camera. What the fuck a fost prima mea impresie. Ce cacat e camera asta a fost al doilea meu gand. Nu stiu cum era coltul ala. Nu am nici o problema sa am o camera mica, fara geam, oricum nu aveam de gand sa stau in hotel decat pentru un somn si un dus, dar… ceva nu era in regula. Apa curgea in baie, era un fel de inundatie. Am coborat la receptie, am confruntat-o pe domnisoara si mi-a dat alta camera. Am primit o noua camera cu geam pe strada Moliere. Nimic mai mult decat atat nu am vrut. Dar cred ca am dormit bine stiind ca strada era la mine la geam.

Am platit somnul asta cu 800 de lei. Si am dormit foarte bine! Asa de bine ca la micul dejun croissantul era suficient. Cu gem. Eu am plusat cu branzeturi.

Eram cazata intr-o camera buna din centrul Parisului. Am iesit din hotel sa ma plimb. Cand Parisul e al meu simt ca toata lumea e a mea. Nimic nu imi trebuia mai mult sa ma simt ca acasa, sa ma simt eu, sa fiu libera. Nimic mai mult decat un ghid precum google map pe telefon ca sa stiu pe unde merg si sa ma simt confortabil ca stiu sa ma intorc.

Am facut bouche a bouche cu gradinile Tuilleries, les unes de mes preferees. Pe aleea principala am zburdat catre Place de la Concorde. Ma ghida inspre acolo stalpul egiptean. De acolo pana la arcul de triumf parea o distanta comme ci-comme ca, aveam incaltaminte bune si deci hai la pas. Am ajuns in cateva secunde pe Champs Elysees. Zburam, de fapt. Acest bulevard nu ma incanta - imi plac mai degraba parcurile, mai degraba stradutele inguste printre frumoase cladiri. Dar iata-ma pe Champs Elysees. Cu Dassin in minte. Aveam un buget dedicat de cina de 30 de euro. Si, pourquoi pas, hai sa mananc pe acolo, la o terasa. Am ajuns la Vesuvio. Am mancat risotto cu fructe de mare. Scump. Portia mare. Mancarea foarte foarte buna. Am mancat de toti banii.

Apoi am continuat plimbarea catre turnul Eiffel, ca tot era aproape. L-am cucerit de departe. Am urcat ceva trepte sa il vad de la distanta, cum ne sade bine. Si m-a cucerit pe mine un baiat care canta la chitara si cu o voce minunata. Am stat pe scari si m-am uitat la el cam jumatate de ora. M-a cucerit. Nu l-am filmat, nu I-am lasat bani. Canta bine, ingrijit cu chitara, vocal stie sa faca diferenta intre note inalte si joase. Brian MountFoot - daca puneti in search pe youtube vedeti, ascultati voi. Merita.

Am plecat tot pe jos spre hotel. Nu mai era fata de culoare la receptie, era un baiat care m-a intrebat daca stiu unde sa iau micul dejun. I-am raspuns ca da, colega lui imi spusese ca pot avea un croissant si o cafea acolo. Non, mi-a zis el, va dau voucher sa mancati mai bine la alt hotel. Eu credeam pana atunci ca aratam bine si asa nemancata si obosita, dar baiatul a considerat ca trebuie sa mananc mai bine la micul dejun. Mi-a explicat cum ajung la hotelul cu care astia aveau alianta pentru le petit dejeuner.

L-am ascultat, in afara de croissant cu gem si chocolat am luat o felie de camembert si una de capra. Albastra nu aveau. 

Apoi am mers sa o vad pe prietena mea, la Notre Dame.Nu stiu de ce, dar oamenilor le place sa vada agonia altora. Unor oameni le convine ca sa se simta mai bine. Altora le convine ca sa faca o diferenta. Altora le convine sa se compare cu ceva mai rau sau mai bine, dupa caz. Eu nu stiu de ce am vrut sa o vad asa si chiar sa ne facem o poza. Cert e ca nici Notre Dame, nici eu nu aveam lacrimi. Stiam, stim amandoua ca orice problema se rezolva.

 

Din pas in pas, cu opriri dese la terase, am ajuns la Sacre Coeur. Am ajuns in Montmartes. Et me voila dans mon coin. Aici m-am ratacit. E dificil sa fiu in acest cartier, aici erau pictorii mei preferati, cred ca si scriitorii, parca ma astept sa apara dupa un colt, sa se uite la mine, eu la ei, sa ne intrebam - tu esti?, sa ne spunem toata viata te-am asteptat, numai la tine am visat de cand m-am nascut, da, si eu, abia am asteptat sa ne intalnim, ce greu a fost fara tine, ce bine e sa te vad, aici eram cand am scris despre tine, acum am ajuns, ce facem?

Apoi am mers pe stadion. La Paris Saint Germain vs dieu-aidant Dijon. In primele 4 minute era 2-0. meciul s-a terminat cu 4-0.

Peste tot am vorbit in franceza. Am fost inteleasa ca si cand vorbeam in romana cu un roman. Am inteles tot ca si cand as fi vorbit cu un roman. Am fost confundata cu nativii pe alocuri. Am ajuns la faza la care unii vorbeau in engleza si francezii se uitau in ochii mei sa le traduc. Totul bine pana cand gardianul de la Conciergerie mi-a spus ca am un bel accent francais, mais de unde mi-s, Roumanie, mi-a zis ca la honte e pentru altii… :) Eu m-am prefacut sa nu inteleg, nu am insistat si nu era cazul. Rusinea de a fi roman in Paris am vazut-o si eu. Pe la collturi erau multi oameni, inveliti in cartoane, unii aveau caine pe langa ei, altii o femeie si un bebelus. Daca te uitai de la distanta la ei te apuca mila, daca te apropii un pic ii auzi vorbind si vorbesc intre ei romaneste si mila te arunca spre dezgust. Si da, din pacate Parisul are foarte multi romani stand pe cartoane la colt de strada, stand comozi si asteptand sa li sea bani din mila, multi nici nu mai cer. Indiferent de natia acestor oameni, mie imi vine sa vomit cand ii vad. Si culmea e ca desi Parisul, ca alte orase din vest sunt umplute de migranti din Asia, ei bine, nu vezi nici un asiatic cersind sau, mai nou, stand pe cartoane si asteptand mila. Cine ajunge in Paris cauta sa munceasca. Mai putin romanii. Dar, din fericire, am intalnit si romani care vorbeau de afaceri, de viata cotidiana, am intalnit si romani mersi in Paris sa lucreze. 

Paris e un oras in care as locui cu drag. Chiar ma bate gandul. Paris chiar bate orice alt oras pentru diversitate si pentru cultivarea eului. 

Bine, daca stii franceza si dincolo de accent esti bine primit. Numai la culoare sa fim atenti. Eu sunt blonda si cu fetele mai colorate nu ma inteleg.

De fiecare data cand am plecat de la hotel, pe zi, pe undeva in dreapta am remarcat o cladire foarte faina, intre doua strazi si mi-am propus sa o vad pe seara. In prima seara am vazut-o tot asa, un pic de departe, am zis ca o vad dimineata. Dar era ultima dimineata pe acest weekend. Ma astepta taxiul. L-am rugat pe sofer sa trecem pe langa cladirea aceea. L-am intrebat ce e. C’est l’Opera, imi zise el si am cascat gura si am trecut... O sa ma intorc sa o vad. O sa incerc sa imi iau bilet la vreun spectacol.

A bientot!