În vin se află adevărul (3)

“Băi tată, azi vreau eu să gătesc!”, îmi spune fiul meu cel mic, plictisit de la atâta stat pe telefon, probabil ca să spună și el ceva. “Ce vrei să gătești?”. “Paste.”. M-am bucurat să aud asta și i-am spus că el va găti, eu doar voi sta în fața unui pahar de vin și-i voi mai da indicații. Când a sosit momentul pregătirii cinei și l-am chemat pentru a merge la bucătărie a dat înapoi, spunând că a glumit, dar m-am răstit la el, spunându-i: “Acum trebuie să pregătești. Ce să-ți fac dacă a vorbit gura fără tine?”. Eu am deschis o sticlă de vin bun, iar pe el l-am pus la treabă. Am dat drumul la muzică. Aretha Franklin. Îi impun muzica, îi dau să asculte ceva ce el n-ar asculta. Ce ar spune despre asta Delia, activista de la Cluj? Eufrosin Potecă ar fi de acord. First Snow in Kokomo se aude în surdină, pentru a crea o stare de relaxare pentru fiul meu cel mic, aflat în fața unei grele încercări. Eu mă uit la paharul pe care tocmai l-am umplut (regulamentar) cu Mustoasă de Măderat, un soi românesc, ce primește numele de la localitatea unde se află podgoria, în județul Arad. Un vin proaspăt, care se pretează foarte bine la servirea înainte de masă. Fiul meu cel mic începe truda, în timp ce-mi povestește: „Am visat că am fost să mă tund, iar frizerul era o pisică și în timp ce mă tundea cânta: miau-miau...miau-miau-miau. Iar toți din frizerie erau oameni, doar frizerul era pisică.” Rade cheddar, fierbe tagliatelle, călește șunculiță de porc, prepară sosul, totul ca la carte, e multitasking sub atenta mea supraveghere, care nu scade deloc sub efectul vinului. Bând vin îmi amintesc despre unchiul meu, Dumnezeu să-l ierte. Lui îi plăcea mult vinul alb și spunea mereu că vinul alb e de cursă lungă, poți bea și petrece până dimineața, nu te moleșești deloc ca după vinul roșu. În acele vremuri știința nu era atât de evoluată ca în zilele noastre, iar copiilor li se permitea să mai bea un pahar alături de adulți. Nu se știa că le poate afecta creierul. Îmi amintesc de o seară din trecut, aveam vreo 15-16 ani, am băut cu unchiul la masă vreo 3-4 pahare de vin alb. Nu era nimic ciudat, voia bună domnea. Știu că am plecat amețit acasă, dar nu mi-a fost rău. Probabil fusese un vin bun. Foarte bun este și această Mustoasă de Măderat, îmbuteliată la origini, la Podgoria Miniș. Mai cu muzica, mai cu vorba, mai cu paharul, mai cu munca în cazul fiului meu cel mic, masa este gata și pot spune că a fost delicioasă. Cei prezenți, nu doar pentru a-l încuraja, au declarat pastele lui mai bune decât cele gătite în mod normal de mine.

Iar în altă zi am mâncat cotlete argentiniene de vită și cu toate că se preta un vin roșu alături de ele, am ales un chardonnay de la Purcari. Soiul chardonnay pare neprietenos dacă nu mănânci ceva, parcă nu intră pe burta goală, dar alături de mâncare este pur și simplu perfect, un vin uluitor. I-am dat și nevestei un pahar, deși nu doream, dar pentru a nu părea bulangiu, iar ea a zis: „Are textura unui vin roșu. Merge excelent cu vita.”. Da, așa este! Am mai demontat un mit.

Iar într-o sâmbătă am preparat fish, chips & shrimps, produs inspirat din gastronomia britanică ori scandinavă. Ei beau bere la asta, dar eu am băut un sauvignion blanc de la Aurelia Vișinescu. De câte ori beau un vin creat de această oenoloagă, tot de atâtea ori fac gluma tâmpită, întrebând: “Ăștia sunt torționarii ăia, nu?”.

Vinuri deși obișnuite, foarte bune. Mi-au mers la inimă de fiecare dată. Nu m-a durut capul după ele, au completat perfect mâncarea, mi-au adus bucurie în suflet. Picture or it didn't happen, desigur.

Tranzit intestinal

de Eufrosin Potecă

   Materie fecală. Scârbos nume nu? Scatologic. Dar așa s-a chemat o trupă înființată de Kurt Cobain și Dale Crover în 1985 pe când mai sus menționatul sinucigaș avea frageda vârstă de doar 18 anișori. N-a durat mult. În 1986 fiecare a luat-o pe drumul lui. Crover s-a dus la Melvins și au făcut istorie iar Cobain a mai tras ceva până a reușit să atingă Nirvana. Dar în urma lor a rămas un demo ce purta următorul nume: Analfabetismul va prevala. Muzical vorbind nu știu despre ce e vorba, nu a fost lansat niciodată oficial, deci nu am ascultat nimic din ce au înregistrat băieții atunci, dar mi-a plăcut titlul. Premonitoriu. Habar nu aveau cât adevăr trist zăcea în titlul ăsta aruncat la mișto pe demo-ul unei formații de căcat. La propriu de căcat. Așa îi chema. Căcat, dar mai elevat spus. Dar titlul, titlul parcă definește lumea în care ne bălăcim astăzi. Tic Tac. Instakilogram. Feisbuci. Limita incompetenței.

Am un dispozitiv nou. Telefon, tabletă, laptop, calculator, nu contează. Deschid un browser de internet, fie el Chrome, Firefox, Edge, Brave sau orice altceva. Accesez anonim Iutub sau Pătătorul și la mare căutare, în „trending”, cum îi zice acum, sunt niște schelălăituri pe care unii le numesc manele sau trap. Platformele bazându-se pe jegul consumat de conaționalii mei îmi recomandă preferințele majorității iar eu trebuie să mă conformez fericit. Creier bărbierit, tabula rasa.

    Pe site-urile de „știri” găsești tot felul de titluri pe post de momeală. Dă click astfel încât să ne crească numărul de vizualizări. Chiar și mult respectatul format de știri prostteve are un șablon bine definit de la care nu se abate: violență, război, nenorociri mondiale, politică internă și externă și încheiem cu un animăluț simpatic din Zoo Singapore care a făcut ceva amuzant ca să detensionăm (aparent) stresul creat de jegul vărsat anterior. Despre așa zisele posturi „de știri” nu comentez nimic pentru că nu are rost. Cunoaștem cu toții râul de materii fecale ce curge pe acolo. Fecal Matter.

   Au fost (ca în fiecare an) simulări la examenul de Evaluare Națională și Bacalaureat. Și tot ca în fiecare an sunt intervievați elevii ce ies de la probele de limba română, de matematică, etc. Băieți cu freze bine aranjate și haine „cul” ce râd prostește când sunt întrebați despre dificultatea probelor. Râd mânzește și dau răspunsuri șmechere, sunt „bazați”, li se rupe, școala e pentru proști, netu’ e valoare, tictocu’ nu moare. Fete coafate, machiate, tatuate, cu unghii ce ar face invidioase toate cârtițele (ar putea fi angajate să foreze la linia de metrou 1 Mai – Otopeni sau la metroul din municipiul Cluj), răspund cu atitudini de fete din anturajul influencerilor Tate.

   Dar asta nu se petrece doar pe plaiurile noilor geto-draci scăpați din (sau captivi în) zgarda de fier. Este un fenomen global. Îndobitocire în masă și în scaun. Scaun normal cu o consistență moale dar formată, tipul 3 sau 4 pe scara Bristol. Se petrece sus și jos, noaptea și ziua, la ei și la noi. Minunata lume nouă.

   Pe cale de consecință aș dori să îi mulțumesc tovarășului Cobain Kurt și camarazilor lui pentru vizionarul titlu: Illiteracy Will Prevail. Amin!

Filme din alte vremuri (2)

Înainte de '89 ai meu aveau bani să-și cumpere mașină. Așteptau rândul, cum se obișnuia în acele timpuri, dar a venit Revoluția cu inflația, așa că pe la începutul anilor '90, din toată agoniseala lor cu banii de mașină au putut cumpăra un video player marca Orion. Nu cred că ei au văzut mai mult de cinci casete la acel video, însă eu l-am întrebuințat ceva. În fața blocului nostru apăruse o rulotă, care pe vremuri cu siguranță servise proprietarilor drept casă prin campingul de la Dârste ori cel din Mamaia, ori poate pe Valea Cerbului, la marginea apei între Bușteni și Gura Diham, dar acum, la bătrânețe, servea drept centru de închirieri casete video. Persoana care facilita închirierea casetelor video cu filme era nea Mitică, de la scara B, pe care tot cartierul îl cunoștea. Se adresa tuturor cu apelativul "guriță", fete sau băieți, copii sau oameni de seamă cu el, așa că noi îi spusesem nea Mitică Guriță. Deși nu are legătură cu subiectul nostru, să menționăm totuși că băiatul lui Guriță era numit Muscă, un om mărunțel, mai mare cu vreo 3-4 ani ca cei din generația mea, dar extraordinar de bun la tenis de masă. Eu de câte ori jucam cu el, eram eliminat cu 6-0 sau 9-1, nu ajungeam niciodată să joc setul până la 21. Revenind la povestea noastră, cu filmele, să spunem că nea Mitică, sau Guriță pentru cunoscuți, avea un catalog de unde clientul alegea filmul respectiv. Catalogul era imprimat (probabil la cineva la serviciu, pe o matricială, pentru că acasă nu avea nimeni imprimantă în acele vremuri), iar fiecare foaie era îmbrăcată în țiplă. Fiecare film avea un număr, care de asemenea era scris cu un marker pe casetă, astfel încât lui Guriță să-i fie ușor să o găsească. De multe ori veneai cu gând să închiriezi un film, dar acesta era dat unui alt client, așa că plecai acasă cu altceva decât îți propusesei, dar oricum nu conta, la vremea aia eram cu toții mari consumatori și vedeam absolut orice. Caseta se închiria pentru 24 de ore, iar peliculele nu erau subtitrate, ci dublate de legendara Irina Margareta Nistor. Pe lângă număr și titlul filmului, catalogul lui Guriță conținea și genul peliculei respective: acțiune, bătăi (chiar așa scria, erau la mare modă), SF, romantic, western și.....porno. La filmele porno nu erau neapărat titluri, ci câte o descriere succintă de tipul: "cu blonde", "orgie", la duș" etc. La vremea respectivă eu și prietenii mei aveam 13-14 ani și luam o grămadă de casete porno de la Guriță. Nu ne zicea nimeni nimic, nu erau regulile audiovizualului din zilele noastre, nu era impusă niciun fel de restricție. Lui nea Mitică nu i se părea nimic ciudat dacă un copil de clasa a VII a îi cerea un film porno. Dacă îl avea la rulotă, îl inchiria cu mare plăcere pentru respectivul puști care avea o zi memorabilă până veneau părinții de la serviciu. În prezent rulota lui Guriță a fost demult ridicată iar pe locul ei a fost făcut un loc de parcare pe care Primăria îl inchiriază la un preț bun doritorilor, iar eu scotocind prin cutia mea cu filme vechi, filme pe care totuși le-am colecționat la peste 10 ani de la vremurile în care închiriam casete video, am găsit alte două filme pe care le-am urmărit, după cum urmează:

Bin-jip (빈집, Coreea de Sud, 2004). În unele cercuri filmul se numește 3-Iron. Scris și regizat de celebrul Kim Ki-duk, pelicula spune povestea unui tânăr singuratic care pune pliante publicitare pe la ușile oamenilor pentru a-și da seama dacă respectivii proprietari sunt sau nu acasă. La cei care nu au ridicat pliantul agățat de clanța ușii, intră prin efracție pentru a petrece timpul în casa respectivă. E cuminte, nu fură nimic, ba chiar le spală rufele proprietarilor sau le face câte o reparație prin casă. Își pregătește masa, se uită la televizor, doarme și pleacă, lăsând totul în ordine, către o nouă locație. În una dintre case, care părea pustie, dă peste o femeie frumoasă, care stătea în liniște. Femeia era bătută, victimă a violenței domestice. Între cei doi se conturează o poveste de dragoste de mare frumusețe, sporită de faptul că cei doi nu își vorbesc absolut deloc pe parcursul filmului. Se înțeleg doar din gesturi, din priviri, parcă asistăm la un film mut în ce-i privește pe îndrăgostiți. Aici mi s-a părut artă, nu oricine poate crea așa ceva. Metaforic și modul în care cei doi se regăsesc la final și fraza cu care se încheie filmul: “Este greu de spus dacă lumea în care trăim este realitate sau un vis.”. Un film care mi-a plăcut enorm atât prin subiect cât și prin jocul actorilor și modul în care totul a fost pus în scenă. Trebuie să revin și la alte capodopere ale maestrului Kim Ki-duk.

Dogville (Danemarca/co-producție internațională, 2003). Avem de-a face cu un alt mare regizor și scenarist, danezul Lars von Trier și cu ideea sa incredibilă de a realiza acest film aidoma unei piese de teatru, întreg cadrul filmului fiind o scenă. Mai bine așa, privitorul s-a focalizat pe trăirile personajelor, pe sentimente, pe latura psihologică, pe dinamica uluitoare a poveștii. În rol principal australianca născută la Honolulu, Nicole Kidman o interpretează pe Grace, o străină care se ascunde în orașul Dogville, unde la început este primită cu simpatie de locuitori. Un film care ilustrează natura mizerabilă a oamenilor și caracterul lor infect. După cum a spus creatorul acestui film: “Răul se poate naște oriunde, atâta timp cât situația este potrivită pentru asta”. M-a cuprins și pe mine ura și scârba urmărind acest film, de i-aș fi împușcat pe toți în cap, deci finalul pot spune că m-a mulțumit pe deplin. Interesant după tragerea cortinei, piesa Young Americans a lui David Bowie și imagini ilustrând sărăcia din USA. Pe Wikipedia, citind despre acest film, găsim și o trimitere la Quentin Tarantino. “Regizorul și scenaristul american Quentin Tarantino a numit filmul drept unul dintre cele mai bune 20 care au fost lansate în timpul carierei sale active de regizor (care a fost între 1992 și 2009 când a fost intervievat).  El a spus că dacă ar fi fost scris pentru teatru, Trier ar fi câștigat un premiu Pulitzer.”. Un lucru nu înțeleg. 8,0 pe imdb (care este ok) și 61 pe metacritic. Cum doar 61 pe metacritic? Penibil pentru cei care au dat acest rating. E film de 90. Cel puțin!

Filme din alte vremuri

În tinerețe am fost cinefil. Mergeam des la cinematograf, dar urmăream zeci de filme pe lună și acasă. Erau nopți când urmăream trei filme, unul după altul. Îmi permitea și jobul, intram la 11, astfel că de pe la orele 20 până dimineața după 2 mă uitam în continuu la filme. A fost o perioadă plăcută, mă abonasem legal la HBO (subliniez faptul că legal, pentru că în acele vremuri erau la modă decodoarele pirat și nu era de ici de colo să plătești cam 4 dolari pe lună pentru un singur post tv), dar era și vremea haiduciei pe internet și găseai mii de filme, din toate timpurile și pentru toate gusturile. Deobicei urmăream singur filmele, chiar și la cinematograf mergeam singur, îmi plăcea să fiu doar eu cu gândurile mele și să mă bucur de spectacol. Dar au fost cazuri când am mers însoțit la cinema, ori chemam fete tinere la mine acasă pentru a urmări filme împreună. Odată am urmărit pelicula Pulp Fiction cu o fată de clasa a XII a, iar la final m-a întrebat, referindu-se la personajul interpretat de John Travolta: „Dar ăsta cum a înviat?”. Desigur, am dat-o afară din casă în secunda doi. Zilele trecute am găsit filmele mele din tinerețe, intacte, într-o cutie. M-am bucurat mult și am urmărit două dintre ele. Am constatat că le uitasem complet. Probabil domnul Petru Șerban, superiorul meu de la Fundație, are dreptate, iar whiskyul chiar este genocid pentru creier. Două pelicule mari de tot, repere ale cinematografiei. După cum urmează...

Mosocova nu crede în lacrimi (Москва слезам не верит. Uniunea Sovietică, 1980). Povestea filmului începe în 1958, cu trei prietene care locuiesc într-o cameră a unui cămin muncitoresc de nefamiliști. Venite de la țară în capitala URSS. Una dintre ele tocmai picase la mustață examenul de admitere la facultate, lucra în uzină la strung, dar își dorea să fie inginer. Alta, lucrătoare la o fabrică de pâine, își dorea tare mult un soț intelectual care să o ducă către o viață mai bună, iar cea dea treia avea o relație cu un proletar, om al muncii ca și ea. Vom urmări destinele acestor trei fete în anul 1958, dar și 20 de ani mai târziu, pe fundalul societății sovietice, cunoscând diverse tipologii de personaje și mentalități, cu siguranță emblematice pentru comunism, ce s-au regăsit și în societatea noastră de odinioară. Prețuirea omului cu carte (Ai carte, ai parte!), a celui care a făcut o facultate. Nu era pentru oricine atunci, trebuia să muncești ca să faci o facultate. Am observat mândria asta la tatăl meu și la cei din generația lui. Unchiul meu spunea: “Eu pot vedea din primele secunde care-i omul cu facultate și care nu.”. Asta era mândria lor. Așa și în filmul sovietic, cine are facultate ajunge departe. Apoi mai avem tipologia omului de perspectivă care se ratează din pricina alcoolului, dar asta probabil nu e numai la comuniști, ci pretutindeni. O scenă care mie mi-a plăcut mult, aducându-mi aminte de unchiul Angheluș, care lucra pe vremuri la Uzinele Republica, a fost cea în care directorul de producție al unei intreprinderi, poftit la o petrecere într-un apartament, merge în bucătăria gazdelor și scoate din servietă câteva cutii de conserve, spunând aproape șoptit: “Contribuția.”. Așa era și unchiul Angheluș, fratele bunicii. Îl pofteai pe la tine, te trezeai că îți dă în dar niște becuri, ori câteva bucăți de săpun, chibrituri sau baterii, spunând cu simplitate: „Am adus pentru regia casei.”. Scena din finalul filmului, mi s-a părut absolut fenomenală. Bărbatul, chiar dacă câștigă mai puțin decât femeia, tot bărbat rămâne în casă și întreabă: „Ai pregătit masa?”, iar femeia cu mare dragoste îi pune ciorba în farfurie, privindu-l cum mănâncă. Muzica filmului este foarte frumoasă, piese mai noi sau mai vechi din perioada modernă a URSS. Să ascultăm de pildă Татьяна Никитина и Сергей Никитин – Александра. De asemenea, să mai amintim că pelicula a luat Oscar pentru film străin în 1980. În URSS a fost un film foarte popular, statisticile spunând că peste 93 de milioane de sovietici au urmărit filmul la cinematograf. Titlul, Moscova nu crede în lacrimi, este un proverb rusesc, tradus oarecum prin „Nu te plânge, rezolvă-ți singur problemele!”.

Oldboy (올드보이, Coreea de Sud, 2003). Un film năucitor. Un bărbat este răpit pur și simplu și închis într-o cameră de hotel, unde va petrece 15 ani în deplină singurătate, fără să știe care a fost motivul răpirii sau cine ar fi putut să fie autorul. Pelicula este inspirată din celebrele manga japonze. Combinația Coreea-Japonia este pur și simplu letală, a ieșit un film unic, un incredibil thriller violent combinat cu un romantism duios, totul amplificat de gândirea bolnavă care va contura povestea la final. Eliberat după 15 ani, omul caută răzbunarea și va porni în căutarea celor ce l-au ținut ostatic, ajutat de o superbă (dar absolut superbă!) bucătăreasă dintr-un restaurant de sushi. Scena mâncatului de caracatiță devine absolut antologică, o fază memorabilă care va rămâne în istoria cinematografiei universale. Se spune că Oldboy este filmul care a pus Coreea de Sud pe harta mondială a cinematografiei moderne, de atunci industria lor pur și simplu explodând. Soundtrack-ul filmului încadrează foarte bine toată atmosfera. Conține chiar și bucăți clasice, ori prelucrări, iar majoritatea pieselor au titluri ale unor filme celebre: The Big Sleep, Kiss Me Deadly, Cries and Whispers, Somewhere in the Night etc. Finalul plin de tristețe, te sensibilizează într-un alt fel decât o fac 99% dintre filme. Nu știu, e greu de explicat, nu e pentru europeni. E film cult asiatic.

Părintele istoriei

de Ciuc

BUCUREȘTI, acum 3 ani. Duminică dimineață. Ziua "Z". De la Zoo. Bebelușul ne dă trezirea de la 7 după ora nouă. Mă culcasem devreme, dar nu dormisem prea bine. Veneam după o săptămână nasoală: 2 zile full de discuții cu colegii din străinătate (boooring), în plus, vineri, taman când să ne bucurăm și să sărbătorim release-ul, un test care trecuse de mai multe ori toată săptămâna, s-a decis să pice. M-am uitat în cod, era o greșeală acolo. A mea. Cum ar fi zis Emil Bobu "onorată instanță, am fost un dobitoc". Deci sâmbătă fusese o zi normală de lucru pentru mine, cu excepția unei excursii la locul de joacă. Oricum, am rezolvat problema, sfârșind prin a dezactiva o bucată de algoritm cu care îmi bătusem capul acum câteva luni și de care eram foarte mândru. În fine, s-a trezit și Fiul Cel Mare, am mâncat obișnuitele cereale de weekend, cereale scumpe, deci bune. Apoi fiecare la treaba lui, Fiul Cel Mare la laptop, eu la computer, Nevasta cu Bebelușul. Micul dejun, schimbat de caca, d-astea. Încerc să ajut cu Bebelușul dar la un momentdat mă tolănesc pe canapea, iar pe History e un reportaj despre patronul Ikea. Foarte interesant, genul meu de miliardar, dar m-au enervat reporterii ăia care se băgau în sufletul oamenilor și încercau să afle secrete comerciale și păreau ofuscați că nu-i lăsau ăia să intre acolo, să filmeze dincolo. Dar... e timpul să purcedem la drum. Ne îmbrăcăm subțire, e cald, ne suim în mașină și plecăm.  Pe drum, lejer până când să facem dreapta din Erou Iancu Nicolae pe strada cu Zoo. Spre rușinea mea, nu știu cine e Erou Iancu Nicolae. Oare Moșu știe? El știe o grămadă de chestii de cultură generală, dar nu-l bate pe Răzvan. Răzvan chiar le știe pe toate! Dar cine e Răzvan? Nici noi nu știm. Pe strada aceea era plin. Se pare că mulți au decis să meargă la Zoo în ziua aia. Nu intrăm în acest malaxor, mergem înainte. Îndrăznesc să propun o repoziționare a ieșirii, și anume în Herăstrău, Nevasta face o criză, deci renunț la idee și parcăm pe străduța paralelă cu zoo. Habar nu aveam de aceasta șpârlă, aș fi făcut asta din prima. Mergem prin pădure până la strada aglomerată, dar intrăm pe ea din celălalt capăt, apoi printre mașinile aflate în coadă, până la zoo. Respirăm niște noxe bio, de casă, stăm la coadă, e coadă mare dar merge repede. Zoo Băneasa nu a intrat în secolul 20 și nu se pot achiziționa bilete online.

Mie imi place la zoo Băneasa. Nu se compară cu alte zoo de prin lumea largă dar e decent. Cel mai mișto a fost că tigrul s-a decis să patruleze prin cușcă. Nu am văzut niciodată un tigru atât de aproape, mai ales să îl văd venind spre mine. Tigrul trebuie că e cel mai frumos animal din lume. Mă refer strict la regnul animal, așa, pe stradă am văzut feline cel puțin la fel de frumoase. În rest, alte pisici mari care dormeau, ursul, struți, lame, alpaca, vulturi, maimuțe, chiar și crocodilul, dar și alte lighioane. Per total, mi-a plăcut.

Nu zăbovim mult, nu ai multe de făcut pe acolo, în afară de a vedea animalele. Plecăm de la Zoo. Nu-mi pun gps-ul ca să nu zică Moșu că sunt handicapat, fac dreapta, merg pe DN1 și intru pe Centura Capitalei. Acum, probabil că de la curatorul acestui blog ați citi cum se revărsa lumina ca în True Detective, ce melodie era la radio, ce formație cânta, de pe ce album și în ce an fost înregistrat, dar eu nu aveam cum, Bebelușul urla, Nevasta era stresată din această pricină, ceea pe mine m-a scos din zenul meu, în plus trebuia să fiu atent să nu ratez ieșirea de pe DNCB, pe care oricum am ratat-o. Dar în cele din urmă ieșim pe la Ștefănești, un fel de fosta ieșire de pe Autostradă, cum e Fostul Drum Spre Mare, și ajungem acasă. Ca să fim exacți, Fostul Drum Spre Mare ar trebui să fi fost redenumit in Fostul Fost Drum Spre Mare de când s-a săvârșit Autostrada Soarelui. Dar acestea sunt alte discuții, nu-și au locul pe acest blog a cărui seriozitate nu poate fi pusă la îndoială. Mâncăm ceva rapid, hămesiți fiind, și ne tolănim pe canapea. Încercăm să-l mai distrăm pe Bebeluș dar e destul de greu când ți se închid ochii. Și el e mârâit, nu-i convine nimic. Are momente d-astea de îți vine să-ți iei câmpii. Nevasta a zis că la un momentdat o să plece la hotel o săptămână, eu sunt pe punctul de a simula un telefon urgent de la serviciu care să mă trimită la sediul central al firmei, în occident. Dar vine și momentul ritualului: băiță, pijama, citit, lăptic și somn. Mă rog, agitație înainte de somn (pe care eu o numesc "Tărăboiul sălbatic" sau "Ciudata maimuța - turbată la gratii"), dar pentru mine se oprește interacțiunea cu Bebelușul. Nevasta rămâne să adoarmă bestia, eu revin în sufra unde Fiul Cel Mare deja pregătise a doua jumătate a filmului "Hunger Games". La prima jumătate ne uitasem cu o zi în urmă. Destul de bun filmul. Rezist până la sfârșit, Fiul Cel Mare se culcă și el, iar eu mă îndrept și eu spre somn. Nu înainte de a mai trage o ultimă țigară pe balconul de pe holul blocului. O decizie înțeleaptă, vecina de vizavi se hotărăște că e momentul să se fâțâie în chiloți prin casă, cu lumina aprinsă și fără perdea. Are un cur de legendă. Herodot, părintele istoriei, dacă ar mai fi trăit,  i-ar fi dedicat un capitol în cartea sa de căpătâi, celebra  "Istorii". Eu nu sunt Herodot așa că o amintesc în treacăt în câteva rânduri în nu mai puțin celebrul blog Nopți și zile. Țigara se termină, îmi fac și eu ritualul și mă pun pe canapea la culcare. Dau drumul la Star Trek TNG, la fel, îmi rămăsese o ultimă parte din episodul cu binarii. Nu prea mai am ce vedea pe Netflix, așa că am reluat Star Trek TNG, unul din serialele copilăriei. Nu văd nici 5 minute și mi se închid ochii, deci sting televizorul și mă culc. Nu adorm imediat.. Gândul îmi zboară la Baghira, celebra snaiperiță sârboaicâ capturată de ucrainieni (ucraineni, pentru puriști). Nu prea mă mai uit la știri și majoritatea informațiilor le primesc de pe grupul de băieți care până să înceapă războiul se ocupa de chestii serioase, adică p0rn. Nu mai cred o iotă din ce se spune despre războiul ăsta. Adică înțeleg, propaganda e absolut necesară pe timp de răzbel, dar unele kestii îmi insultă inteligența. Băbuțe care doboară drone cu borcanul de castraveți sau care otrăvesc cotropitorii, pisici care detectează sniperi, cetățeni care fură tancuri cu tractoarele (probabil n-au găsit cheia la parasolar și n-au știut să lege firele). Și povestea asta cu Baghira, putea fi făcută puțin mai frumos... "Cuvioasa Baghira (a fost și călugăriță la un momentdat n.r.), snaiperița sârboaică, a fost capturată după ce o gospodină a surprins-o pe când se furișa ca să ajungă într-o poziție de tragere și i-a aruncat în cap cu un borcan de ajvar. Ce ironie!", ar fi putut titra Gazeta Sporturilor.

Whisky, music & smart casual dining (8)

Pleskavita. Prima oară am mâncat la Belgrad, capitala Yugoslaviei. La un restaurant din Skadarlija, cartierul boem al orașului. Iar apoi am mâncat de multe ori la Selgros, la bistroul magazinului, o pleskavita adaptată de ei, însă destul de bună. Iar luna trecută o pleskavita gurmanska, pregătită de Ciuc, acasă la el, cu ocazia unor partide de rugby contând pentru Turneul celor 6 națiuni. Pleskavita este un fel de mâncare incredibil, așa că am decis să-l prepar și eu. 

Am cumpărat 1,2 kg de carne de vită pe care am tocat-o personal. Am frământat-o bine manual până s-a transformat într-o pastă omogenă, după care am adăugat mirodenii, după cum urmează:
- coriandru
- nucșoară
- boia de ardei dulce
- cardamon
- chimen
- piper
- sare

Da. Foarte multe condimente, dar se pare că acesta este secretul pleskavitei. Am umblat o grămadă să le găsesc și nu putem decât să ne întrebăm de unde au yugoslavii asemenea mirodenii. De exemplu este tradițional cardamonul pentru ei? Așa am găsit rețeta pe net, așa a făcut și Ciuc, așa am făcut și eu. De asemenea am mai adăugat în compoziție ceapă, dar, atenție mare!, călită înainte. Așa cer canoanele, așa am procedat. Din păcate niciodată nu am răbdare să toc ceapa cum trebuie, așa că mai mereu o pun tăiată ca din topor. Am folosit ceapă roșie. Am amestecat (nu mestecat!) încă o dată totul foarte bine. Carnea, condimentele secrete și ceapa, iar apoi am băgat toată compoziția la frigider pentru câteva ore. 

Am scos carnea și am format chiftelele de pleskavita, care sunt foarte plate și au un diametru pe la 18-20 cm. Le-am prăjit în puțin ulei. Între timp am tăiat chiflele (folosesc ceea ce Lidl și Kaufland numesc lipii, niște pâinici foarte bune și potrivite pentru așa ceva) și le-am uns cu ajvar (o pastă de ardei și vinete, tradițională pentru zona Yugoslaviei. Apoi am pus carnea prăjită în chifla unsă cu ajvar și am dat produsul final spre servire. Nu a fost un "universal acclaim", ci mai degrabă "generally favorable reviews", cum ar spune băieții de la metacritic. Ce a lipsit? Carnea de porc. Parcă preparatul a fost prea fad, i-a lipsit savoarea pe care doar porcul o poate da. În rest foarte aromat, match bun cu ajvarul, merită încercat și cu o proporție de 50-50 vită-porc.

Procesul preparării pleskavitei a fost unul îndelungat, așa că am avut timp să testez pe îndelete un nou whisky. M-am întors la Islay, ținutul whisky-urilor mele preferate. De această dată un Ardbeg de 10 ani, nefiltrat la rece, tărie regulamentară de 46%. Ireproșabil și chiar nu sunt multe de comentat, ca la orice whisky din Islay predomină fumul și poate gustul de apă de mare. De ce să mă dau specialist când nu sunt? Dacă m-ați pune în fața unor pahare identice și nenotate cu Laphroaig, Caol Ila, Lagavuin și Ardbeg, n-aș știi să spun care-i unul și care-i altul. Le-am băut pe toate patru, le ador, dar nu sunt degustător profesionist. Îmi plac, le-am băut și le voi bea, dar atâta tot. Pleskavita nota 8, Ardbeg nota 10.

Cât despre noul album muzical ascultat în timp ce am gătit și am băut whisky, aici lucrurile se complică. Poate că am fost prea exigent cu mine însumi și am ales un album mult prea greu. Recunosc, l-am ascultat de două ori și tot nu am înțeles mare lucru. Unele piese parcă sunt elegii, altele sunt parca interpretate de Bob Dylan, unele vorbesc despre droguri tari, altele despre violență sexuală, altele sunt pur și simplu metafore. Chiar și colaborarea de la album mi se pare ciudată, o trupă americană din New York și o vocalistă din Germania, născută la Koln. Sigur, nu am înțeles albumul, dar asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut sau ca nu m-a sensibilizat. Vorba aia, am stat eu ore întregi la Prado, de unul singur cu gura căscată, admirând tablouri. Probabil ați recunoscut deja albumul trupei The Velvet Underground, intitulat, simplu, The Velvet Underground & Nico. Nico e doar pe câteva piese, în rest mult mai cunoscutul Lou Reed. La tobe, au o fată, mai puțin obișnuit (la The White Stripes am mai întâlnit, nu-i așa?), pe Moe Tucker.  I-auziți: Teenage Mary said to Uncle Dave/ "I sold my soul, must be saved/ Gonna take a walk down to Union Square/ You never know who you're gonna find there". 

Ce să mai menționez? În așteptarea pleskavitei, dupa whisky mi s-a făcut foame. Am servit probabil cei mai buni Pringlesi din toate timpurile, un succes al inginerior chimiști. Pringles cu cremă de brânză și ierburi.

Sigur, poze....

Kombinat

În urmă cu vreo 25 de ani aveam obiceiul să merg la Oltenița pentru a cumpăra hârtie igienică. Cam la 2-3 luni, când se termina hârtia igienică, mă suiam în mașină și plecam către orașul de la malul Dunării. Lumea, auzind asta, îmi spunea: “Bă, da’ prost ești! Nu găsești hârtie igienică la București? Tre’ să mergi până la Oltenița? Consumi benzina degeaba.”. Apoi, în timpuri mai recente, mergeam la Oltenița pentru a se tunde fiul meu mai mic. Și acest fapt a stârnit disprețul celor ce auzeau, care îmi aruncau vorbe cu superioritate, râzând zeflemitor: “Ha! Ha! Dar de ce te-ai dus până acolo? Nu găseai în București? Doamne ferește! N-ai ce face!”. Gura lumii. Ei nu înțelegeau fascinația unei plimbări cu mașina pe șosele libere, la capătul căreia poți sta și privi Dunărea. Evadarea din cotidian, inventarea unui motiv pentru plecatul de acasă. Scopul final. Prezent. Fiul meu cel mic schimbă prefixul. Iau hotărârea să aniversăm acest eveniment la un restaurant în Municipiul Sibiu. Așadar turism culinar.  “Nu sunt destule restaurante în București?”, se vor găsi să întrebe gurile rele. Sunt, dar vizitarea Sibiului, plus o plimbare pe Olt de la Cozia până dincolo de Călimănești, iar pe drumul de întoarcere o vizită la Mânăstirea Sâmbăta și o vizită prin Municipiul Brașov, sunt un bonus imens.

Restaurant Kombinat, aflat pe locul 2 tripadvisor în ceea ce privește restaurantele din Sibiu, iar asta nu este puțin lucru, având în vedere că sunt  234 de localuri în top. Rezervarea am făcut-o online încă de la București, iar masa noastră de patru persoane ne aștepta. Ne-am simțit superiori pentru că am intrat direct la masă, trecând de mulțimea fără rezervare care aștepta la coadă posibilitatea eliberării unor eventuale locuri. Atmosferă de local spectaculos încă de la primul contact, lumină difuză, ospătari îmbrăcați la uniformă, muzică de calitate, totul era parcă desprins din pozele de pe instagram. Specific, nu este un restaurant elegant, cu fețe de masă și chelneri cu papion, este genul de pub rafinat unde poți petrece o seară memorabilă, simțindu-te excelent. Ni se aduc meniurile, de mâncare și de băutură. La boxe răsună o melodie care mie îmi place foarte mult. The Cure - Close to me. Ne propunem să încercăm cât mai multe din meniul care sună pur și simplu fabulos. Luăm două aperitive pe care le vom împărți în patru. Și patru feluri principale pe care nu le vom împărți, dar vom gusta unii de la ceilalți, adoptând o regulă de bază la restaurantele chinezești și probabil un obicei care sfidează bunele maniere la restul restaurantelor de pe Mapamond. Nu sunt adeptul băutului de vin la restaurant, din cauza prețului ridicat, dar acum este un moment festiv, unic, așa că îmi permit luxul de a cere o sticlă de fetească produsă sub îngrijirea celebrei Aurelia Vișinescu. Vinul este adus foarte corect, răcit optim, iar apoi pus în frapieră. Din când în când un ospătar avea să treacă pe la masa noastră și să ne toarne în pahar, ori doar să ridice sticla din frapieră și să o șteargă cu o cârpă pe fund. Dar să prezentăm felurile. După cum am spus, două feluri la aperitiv și anume, așa cum scria și în meniu și cum le-a prezentat ospătarul nostru în momentul servirii: virșli de la Gura Râului, de la familia Cîrstea și langoș cu cremă de telemea și ceafă crud uscată de la Albota. Pentru felul principal, sărbătoritul a ales chiftele crocante din păstrăv proaspăt, orez cremos cu sos de verdeţuri, brânză maturată de oaie și sparanghel la grătar, iar eu am ales friptură fragedă de porc gătit la foc iute cu sos demi-glace cu boabe de muștar, piure de ţelină coaptă în jar, rondele de varză albă și gulie marinată. Nevasta și fiul cel mare s-au pus de acord și au comandat la fel, în speță schnitzel de vită Black Angus, servit cu rădăcinoase coapte glazurate cu miere si oţet de mere, pe smântână afumată cu cetină de brad. Desigur, denumiri pompoase, însă deloc exagerate. Toți patru am rămas pur și simplu înmărmuriți gustând din preparate. Nu mai experimentasem niciodată un restaurant gourmet. Noi, mai din popor, obișnuiți să comandăm ciorbă de burtă și ceafă de porc cu cartofi prăjiți, am considerat pur și simplu ireale mâncărurile de la Kombinat. Am luat și desert. Eu și fiii mei trei texturi de ciocolată de la Pralin Cisnădie, ganache de ciocolată cu lapte, pământ de ciocolată, mousse de ciocolată neagră cu sos de soc cu mentă și chipsuri de păstârnac, iar nevasta mousse de urdă aromatizat cu leuștean, crumble de nucă, mere caramelizate cu brandy și bezea de casă cu scorţișoară. Suprem. Asta înseamnă restaurant. Tigaie picantă și ciorbă de văcuță pot face și eu acasă. La fel și deserturi semipreparate ori clătite. Ajuns acasă, adică la locuința închiriată din Sibiu, am căutat să văd dacă restaurantul Kombinat are stele Michelin. Din păcate nu are, deși ar merita. Ne-am culcat fericiți, iar a doua zi am pornit spre Brașov, unde aveam să experimentăm un alt restaurant gourmet.