Bucovina (sezonul 2)

Cine mă cunoaște știe că atunci când vine vorba de excursii sunt un adevărat tiran. Nu stai cu mine la discuții, sunt ore fixe pentru orice, se doarme puțin, se mănâncă o singură masă pe zi (îmi place să mănânc, în restul timpului iau și șase mese pe zi, dar în excursii nu este cazul), nu se bea alcool, se profită la maxim de lumina zilei, totul este optimizat în detaliu pentru o reușită cât mai aproape de perfecțiune a excursiei. Niciodată nu plec în excursii mai lungi de o zi însoțit de altcineva, exceptând familia, deși de multe ori nici cei din familie nu mai merg cu mine, nereușind să se supună rigorilor. Sigur, sunt și anumite excepții, când mergem pe litoral, mâncăm, bem, avem un program mai relaxat, pentru că acolo în afară de făcut baie nu ai alte activități. Dar în excursiile care implică obiective, cobor milităria jos din pod. Recent am făcut o excursie doar cu Fiul cel Mic, 4 zile prin județele Suceava și Bistrița-Năsăud, unde noi, bucureștenii, ajungem foarte rar.

Ziua 1. Am părăsit Bucureștiul la orele 7:45, pornind pe A3 și apoi pe A7 care acum ține până dincolo de Municipiul Adjud. Iar apoi am continuat o porțiune pe DN2, după care A7 înconjoară orașul Bacău. Ne-am oprit abia după Bacău, în drum spre Roman să facem pipi și să mâncăm un sandwich. Am pregătit de acasă câte un sandwich pentru fiecare, cu pâine, Almette, șvaițer și salam de Sibiu. Din salamul de Sibiu și din brânză cam ieșise grăsimea, iar Fiul cel Mic după ce a mâncat jumătate din sandwich a zis că nu mai poate, iar eu am zis să-l lase pe câmpul unde ne oprisem, pentru că-l va mânca vreo vietate, dar totodată i-am spus că-și va asuma acest fapt și nu va țipa de foame, pentru că vom mai pune ceva în gură abia la lăsatul serii. A fost de acord, iar noi am pornit mai departe și ne-am oprit abia la Mănăstirea Voroneț. Anul trecut, cititorii fideli ai blogului își amintesc cu siguranță, am vizitat alături de cei doi fii ai mei Mănăstirile Putna, Sucevița și Moldovița, iar acum prin vizitarea Voronețului întregim această vizită religioasă. Nespus de frumoasă Mănăstirea Voroneț, monumentală aș putea spune. Suntem norocoși să avem asemenea lăcașuri de cult în țara noastră. Am tot admirat preț de jumătate de oră pictura și pe dinafară și pe dinăuntru. Totuși cam mult comercialism în fața mănăstirii, unde pe o întreagă alee comercianții își vindeau produsele: tot felul de nimicuri, piese de artizanat, obiecte religioase, haine, chinezării, mâncare. Fiul cel Mic a cerut o plăcintă cu brânză sărată. În mod normal nu i-aș fi cumpărat, însă probabil mi s-a înmuiat inima de la atâta frumusețe dumnezeiască, așa că i-am respectat dorința. De la Mănăstirea Voroneț am plecat direct către localitatea unde aveam cazarea, în speță Satul Dorna Candrenilor, cam la 7-8 km după Vatra Dornei. Un drum de 7 ore de condus efectiv, la care adăugăm cele două pauze mai sus menționate, astfel încât ora era în jur de 16:30. Ne aflam la peste 500 km distanță de casa noastră. Ne-am cazat în Dorna Candrenilor cu un scop precis: vizitarea renumitului complex Spa Dorna Candrenilor, aflat la două minute de mers cu mașina raportat la cazarea noastră. La 17 eram deja în piscină, sau mai bine zis în piscine, pentru că sunt patru, una cu apă sărată, una cu apă dulce, una semiolimpică, una cu apă fierbinte. O feerie, un paradis. Și foarte liber. Trei ore am stat numai în apă și am uitat de orice grijă. Atât eu cât și Fiul cel Mic ne mai trezeam că râdem așa din senin, atât de fericiți eram. După atâta baie, a sosit și momentul cinei pentru care ne-am deplasat în localitatea Poiana Negrii, unde am servit (cui?) șnițel de pui, cartofi prăjiți și salată de varză. Alcool exclus! Ziua de mâine avea să fie una plină și trebuia să am capul limpede.

Ziua 2. Am plecat până în 8, pe răcoare, după ce în prealabil am ronțăit 2-3 covrigei de Buzău, pe care îi luasem de la București. Dar iar nu m-a lăsat inima să-l țin în foame pe Fiul cel Mic, așa că ne-am oprit în Vatra Dornei la patiseria Luca și ne-am luat câte o felie de pizza, pe care am mâncat-o din mers pe străzile orașului. Apoi în mașină și către Mănăstirea Piatra Tăieturii, lăcaș de cult aflat la mare altitudine, pentru care am întrebuințat serios autoturismul pe un drum forestier cu pantă accentuată. Privirea la 360° în jurul nostru absolut minunată. Sus la mănăstire, fiind duminică, se ținea slujba tradițională. Doar localnici, mașini cu numere de SV sau NT. În apropierea bisericii pășteau două căprioare, probabil domesticite de călugări. Slujba se auzea în difuzoare și umplea muntele, în biserică era plin de lume, femei cu basmale, bătrâni pioși, aici în Bucovina lumea fiind mai credincioasă ca prin alte părți. Am stat cât am stat, apoi am plecat către următorul obiectiv. Rezervația Tinovul Mare din Comuna Poiana Stampei. Munții Călimani, nene! Munții Călimani! Câți dintre voi ați fost în Munții Călimani? Eu și cu Fiul cel Mic am fost. Foarte interesantă această rezervație. Ne-am simțit brusc în tablourile marelui pictor rus Ivan Ivanovici Șișkin. Oare autorul blogului „Arta în detalii” a auzit de acest pictor renumit? La Tinovul Mare am găsit păduri de pin, de foioase, un peisaj asemănător tundrei siberiene. Vegetație sălbatică de mare frumusețe. Pustiu, nici țipenie. Un afiș care indica prezența ursului în zonă ne-a cam dat fiori pe șira spinării, dar nu am rezistat peisajului și am făcut drumul până la capăt. Foarte bine explicat tot traseul, din loc în loc fiind afișaje cu foarte multe informații despre zonă. Am scăpat fără întâlnirea cu ursul și din nou pe șosea, prin Pasul Tihuța către județul Bistrița-Năsăud. Taică-miu are o poveste despre Pasul Tihuța, pe care o amintește în multe ocazii. Aici se afla în 1989, când a auzit la radio știrea cum că România a terminat plata datoriei externe. Atunci toată lumea a sperat la o viață mai bună, iar acum, în prezent, sunt oameni care regretă timpurile de atunci. Dar nu vom face politică. Eu și Fiul cel Mic ușor-ușor am ajuns la Lacul Colibița, unde pentru 50 de lei/persoană am contractat o plimbare de 50 de minute cu vaporașul pe lac. Am avut în preț și un ghid extraordinar, care a vorbit non-stop pe parcursul celor 50 de minute, furnizându-ne informații extrem de utile, pe care nu am să le detaliez aici, dar vă recomand cu maximă căldură să mergeți la acest lac și să faceți plimbarea cu vaporașul. Lacul Colibița a fost ultimul obiectiv, așa că ne-am dus la masă, la Punct Gastronomic Local Elena din Deal, dar despre asta am vorbit într-o postare anterioară. A fost o zi plină pe care am încheiat-o în grădina pensiunii citind o carte foarte interesantă, a unui autor născut în același județ în care mă aflam și eu în acel moment. În Bucovina, deși ne aflam la sfârșit de mai, pomii erau înfloriți. La lăsatul serii am văzut un film foarte trist alături de Fiul cel Mic, cazarea noastră fiind dotată cu Netflix. Am urmărit „Mormântul licuricilor”.

Ziua 3. I-am promis Fiului cel Mic că după alergătura din ziua precedentă vom petrece toată ziua de azi la Spa. Denumirea completă este Stațiunea Balneoclimaterică Dorna Candrenilor. Era într-o zi de luni. Ne-am prezentat chiar la 10, ora deschiderii. Am fost primii clienți, am primit brățările cu numărul 1 și 2. Și așa a rămas pe parcursul întregii zile, am avut doar pentru noi întregul complex. Ne-am bălăcit după pofta inimii, absolut toată ziua. Ne-am simțit ca niște oameni foarte bogați, de parcă acest complex era proprietatea noastră. Am făcut o pauză de scăldat în vremea prânzului și am dat o fugă cu autoturismul până la Poiana Negrii, unde la restaurant eu am mâncat ceafă de porc cu cartofi prăjiți și clătite cu dulceață de zmeură, iar Fiul cel Mic a mâncat piept de pui cu cartofi prăjiți și clătite cu cremă de ciocolată. Eu am băut o Coca Cola la sticlă de 250 ml, după 36 de zile de pauză înregistrate de aplicația Goal Tracker. Seara am urmărit un film excepțional alături de Fiul cel Mic și am mâncat chipsuri de cartofi. Am văzut „The Remains of the Day”.

Ziua 4. Ziua întoarcerii acasă, cu un drum mai pe ocolite. Broșteni, Cheile Bicazului, Miercurea Ciuc, Brașov, Valea Prahovei. Doar patru opriri: pe Barajul Bicaz, la Lacul Roșu de unde am cumpărat kürtőș (cozonac secuiesc), la Mănăstirea Izvorul Mureșului, la Brașov unde am luat masa la binecunoscutul restaurant McDonald’s. Eu am luat un combo Puișor-cartofi, iar Fiul cel Mic un meniu mediu Big Mac cu Sprite. Nu m-am putut abține și i-am făcut următoarea glumă, întrebând : „What's in this?”, iar Fiul cel Mic știa ce o să fac și a zis dând ochii peste cap “Sprite”, iar eu am zis: „Sprite! Good! Do you mind if I have some of your tasty beverage?”... și i-am băut cam jumătate de pahar. Dar nu s-a supărat, pentru că i-a plăcut și lui foarte mult această scenă și chiar vrem să revedem filmul pentru a 150-a oară. Ajunși acasă, nevasta ne-a delectat cu friptură, salată și cireșe. A fost un concediu foarte reușit!

Mânăstirea Voroneț

Spa Dorna Candrenilor

Mânăstirea Piatra Tăieturii

Rezervația Tinovul Mare

Lacul Colibița

Punct gastronomic local Elena din deal

Acum mulți ani activam pe Facebook într-un grup al iubitorilor de trenuri, unde întâmplător am dat peste un anumit domn numit Sîngeorzan Ștefan, care lucra în cadrul CFR și posta o grămadă de întâmplări sau poze foarte interesante, având ca subiect principal viața de zi cu zi a unui CFR-ist. Omul era din județul Bistrița-Năsăud. Prezentând interes pentru mine respectivele postări, i-am dat domnului Sîngeorzan follow și la contul personal, fiind astfel părtaș la viața dumnealui. Între timp, omul a ajuns un influencer renumit, cu zeci de mii de urmăritori. Pot spune că am fost și eu influențat de postările sale, așa că am decis să fac o excursie prin județele Suceava și Bistrița-Năsăud, într-un periplu în care am urmărit punctele de interes recomandate cu atât de multă căldură de Sîngeorzan Ștefan. Astăzi am să vorbesc despre unul dintre ele: Elena din Deal, punct gastronomic local.

După o vizită la Lacul Colibița, am pornit spre localitatea Tiha Bârgăului, setând pe Google Maps locația „Punct gastronomic local Elena din Deal”, alături de Fiul cel Mic, companionul meu de călătorie. Am fost întâmpinați chiar de stăpâna locului, doamna Elena, care ne-a așezat la masă, punându-ne trei seturi de tacâmuri și spunându-ne că va reveni imediat cu o gustare. Atât eu, cât și Fiul cel Mic, am avut nelămuriri, care ne-au fost explicate pe îndelete de gazdă. Meniul este prestabilit și conține gustare, felul 1, felul 2, desert, o apă minerală la 1,5 și o sticluță de pălincă, din care, din păcate, nu am putut gusta, fiind șofer. „Punct gastronomic local” înseamnă că ești primit în casa omului și ți se oferă bucate preparate din ce are prin ogradă.

Ok. Să începem. La gustare am avut un platou cu caș afumat, cârnat, slănină, ceapă, roșie, plăcintă cu brânză, pâine de casă. Sincer, noi ne-am săturat direct din asta. A fost foarte bun și îndestulător. Dar a urmat ciorba, fiindu-ne aduse la masă două castroane din care să ne servim după dorință: unul cu ciorbă de pasăre, altul cu ciorbă de fasole, alături de smântâna, ceapă și ardei iute. La felul principal, un alt platou de unde am servit ciocănele de pui învelite în bacon, friptură la cuptor, ruladă din carne, orez, cartofi, salată de varză. Desertul l-am cerut la pachet: clătite și papanași. Ne-a fost dată o caserolă imensă.

Toate preparatele au fost proaspete, foarte gustoase, servite cu drag. Prețul: 120 lei/adult și 60 lei/copil. Foarte multă mâncare. Noi, orășenii, nu suntem obișnuiți să mâncăm atât de mult. Meniul ăsta este potrivit pentru oamenii care dau la coasă, care muncesc serios. Dar da, foarte bun. Am plecat încântați, atât eu, cât și Fiul cel Mic. Atmosferă de pe vremuri, cum citeam în poveștile copilăriei, când țăranii te primeau și omeneau în casele lor, sau pe la diverse hanuri unde se opreau haiducii. O experiență ce merită încercată. 

Televizorul

În octombrie 2020 m-am infectat cu virusul SARS-CoV-2 și am făcut o formă destul de rea a bolii. Nu a fost chiar de spitalizare, dar știu că am trăit multe zile în agonie, neputință fizică și psihică. Am scris la momentul respectiv pe blog despre această boală. O nenorocire nu vine niciodată singură. În acele zile mi s-a stricat și televizorul. Dormitam toată ziua, îmi măsuram concentrația de oxigen, mergeam la WC, eram cumva teleghidat, gândeam cu încetinitorul. Pe deasupra era și foarte trist fără televizor. M-am gândit să-mi cumpăr un televizor color nou. Am ales unul scump, marca SONY. Tehnologie japoneză. Am făcut comanda online de la un magazin foarte cunoscut în domeniu, am plătit toată suma în avans cu cardul. Au trecut 2-3 zile în care am și uitat de televizor; eram foarte speriat de evoluția bolii, era cam primul val de COVID adevărat, nu știam la ce să mă aștept, oamenii mureau pe capete. Într-o seară, la ora 23:15, sună telefonul mobil. Număr necunoscut, la care de obicei nu răspund, dar nevasta mă îndeamnă să o fac: poate s-a întâmplat ceva, cine știe? Răspund. La capătul celălalt al undelor radio: „Bună seara! Sunt la dumneavoastră în față. Aveți un televizor de ridicat.” Repet, ora era 23:15. Cine face livrări de televizoare la această oră? M-am îmbrăcat bine, mi-am pus o mască și am coborât. Strada era pustie. Dintr-o Dacia 1310 break (model de acum 25 de ani) coboară un tânăr în pantaloni scurți și hanorac, în ciuda vremii destul de răcoroase. Deschide haionul mașinii și scoate televizorul, pe care îl așază chiar în fața mea. Îl avertizez că sunt bolnav de COVID, însă nu pare să-l impresioneze; își aprinde o țigaretă și mă privește zâmbitor, cu un fel de curiozitate. Se reazemă de o aripă a mașinii și începe să mă chestioneze referitor la boală, în timp ce trage și suflă din țigaretă. Apoi știu că am vorbit tot felul de nimicuri până a terminat de fumat, după care ne-am luat la revedere, iar eu am urcat în apartament cărând televizorul cu greutate, pentru că oboseam foarte repede de la boală. Nevasta a fost convinsă 100% că este o țeapă; m-a pus să desfac televizorul și să-l instalez, deși ceasul se apropia de miezul nopții. Dar oricum altceva mai bun nu aveam de făcut. Am desfăcut cutia, am pus televizorul la curent și acesta mergea perfect. Era un SONY autentic. Culori plăcute, Android, ecran plat. O minune a tehnicii. În 2026, televizorul încă merge perfect. Dar tot te gândești: de ce să-ți aducă un televizor la ora 23:15, într-o mașină atât de ciudată?

De băutură. Cu fostul blogger Petrov

Nevasta, observându-i pe Fiul cel Mare și Fiul cel Mic afundați în tot felul de activități pe telefonul mobil, îi povățuiește să nu se încreadă în oamenii de pe internet, în spatele ecranului, dincolo de magistrala de date, la capătul undelor, aflându-se tot felul de dubioși, hoți, violatori, proxeneți, dealeri de droguri, oameni de cea mai joasă speță, care vor încerca să profite de omul bun și cinstit. Eu le povestesc copiilor și de partea plină a paharului, le spun de fostul blogger Petrov, pe care l-am cunoscut pe internet în urmă cu peste 20 de ani. Eram doi străini în viața reală, ne știam doar prin intermediul biților, codurilor binare și pixelilor, dar am avut curajul să merg la el acasă, într-un oraș aflat la 500 de kilometri de orașul meu, am mâncat cu el la masă, am dormit cu el în pat, când pleca la muncă îmi lăsa cheile de la casă. Atâta încredere exista între noi, doi oameni străini. Nevasta mi-o retează sec, spunând: „Erau alte vremuri!”, apoi continuă cu povețele către copii. Nu știu ce să zic despre vremuri. Desigur, am rămas foarte bun prieten cu fostul blogger Petrov și vorbim aproape zilnic pe WhatsApp, iar de câte ori avem ocazia ne și vedem. I-am făcut o invitație la mine acasă, la o degustare de whisky, și a acceptat imediat. Până la momentul întâlnirii am decis să pregătim un playlist cu muzică de calitate, pe care să-l ascultăm în timp ce bem whisky și mâncăm. Săptămânile ce au urmat amândoi am tot adăugat piese în playlist, ajungând la 34 de cântece. A venit ziua mult așteptată. Am destupat un Talisker de 10 ani, probabil unul dintre cele mai bune single malturi din lume, am făcut o tigaie de porc la fontă însoțită de un orez basmati, iar la final am stins cu bere Estrella Damm. Am petrecut până dincolo de miezul nopții și la playlist s-au mai adăugat și alte piese, făcându-și loc pe moment în lista inițială. Am numit lista simplu „De băutură”. O consemnez și pe blog pentru alți prieteni care se reîntâlnesc la băutură și vor să asculte ceva de calitate, dar și pentru ascultările mele viitoare. Pe alocuri o muzică ușor comercială, dar foarte plăcută, cu un impact emoțional puternic, mai ales în prezența unui Talisker.

1. The Zombies - This Will Be Our Year
2. Ali Danel - Sur mon île
3. António Zambujo - Fortuna
4. The Sways - Someday We Will Dream About Today
5. The Temper Trap - Sweet Disposition
6. SUPER-Hi & NEEKA - Following the Sun
7. Vance Joy - Riptide
8. Benson Boone - Beautiful Things
9. Coldplay - Yellow
10. Molly Lewis - Porque Te Vas
11. Sivert Høyem - My Thieving Heart
12. Matt Berninger - One More Second
13. Kevin Kaarl - San Lucas
14. Waldeck ft. Patrizia Ferrara - Memories
15. Sophie Hunger - Le vent nous portera
16. Madrugada - Vocal
17. Natalie Merchant - Motherland
18. Metronomy - The Look
19. Daft Punk ft. Julian Casablancas - Instant Crush
20. Ti.po.ta (Manu Chao & Klelia Renesi) - Moonlight Avenue
21. Mazzy Star - Fade Into You
22. First Aid Kit - When I Grow Up
23. Nick Cave & The Bad Seeds - Opium Tea
24. Fleetwood Mac - Landslide
25. Mavis Staples - One More Change
26. She Wants Revenge - Tear You Apart
27. Beck - Nicotine & Gravy
28. Bruce Springsteen - Thunder Road
29. Arcade Fire - Deep Blue
30. Gábor Szabó - Lou-ise 
31. Khruangbin & Leon Bridges - Texas Sun
32. a-ha - Lifelines
33. Tropical Fuck Storm - You Let My Tyres Down
34. Cocteau Twins - Pearly-Dewdrops' Drops

Bonus tracks:

1.Jasmin Stavros - Brate moj
2.Đorđe Balašević - Krivi smo mi
3.Ceca - Kukavica
4.Đavoli - Dani Ljubavi
5.S.A.R.S. - Ratujemo ti i ja
6.Mile Kitic - Sampanjac 
7.Baxter Dury - Miami

Hidden tracks:

1.Nick Cave & The Bad Seeds - O Children
2.Gerry Rafferty - Right Down the Line

Fostul blogger Petrov: tracks 1,2,3,10,23,25,26,27,28,30,33; bonus tracks 1,2,3,5,6,7

Gabriel: tracks 4,5,6,7,8,9,11,12,13,14,15,16,17,18,19,20,21,22,24,29,31,32,34; bonus tracks 4; hidden tracks 1,2

Stephen Chbosky - The Perks of Being a Wallflower

Titlul ediției în limba română este "Jurnalul unui adolescent timid", dar nu mi se pare deloc elocvent. Plus că nu avem de-a face cu un jurnal, ci cu o suită de scrisori trimise prin poștă. Chipurile este un roman pentru adolescenți, apărut în Colecția Young a Editurii Trei, având chiar și indicativul "12+". Nu! Este un roman cu adolescenți, dedicat cititorului rafinat de orice vârstă. Mi-a plăcut enorm. Este foarte trist și înduioșător, personajele noastre plâng la aproape fiecare pagină, are o mulțime de trimiteri culturale către cărți pur și simplu incredibile, către muzică de mare calitate, are romantism care te dă peste cap, dar și momente care te pot afecta puternic emoțional, abuz sexual, abuz emoțional, droguri. În România este catalogată o carte 12+, adică pentru copii de clasa a VI-a, iar în Statele Unite ale Americii a fost interzisă tinerilor în unele regiuni.

Protagonistul romanului este Charlie, iar întâmplările din carte se petrec în primul său an de liceu. Așadar are 15-16 ani și este clasa a IX-a. Un băiat retras, foarte deștept, cu ceva mai multe probleme de ordin psihic, la un liceu din Pittsburgh, anul 1991. Se împrietenește cu un grup de elevi din ultimul an, deci clasa a XII-a, printre care și Sam, o fată de care te îndrăgostești doar citind cartea. Ca să vă închipuiți cât de frumoasă este cartea, vă spun că de Crăciun, Charlie îi face cadou lui Sam un disc de 45 de turații pe minut cu cântecul "Something" al celor de la The Beatles. Își propusese de mult să facă cadou acest disc unei persoane la fel de frumoase ca și cântecul. Un personaj foarte interesant al cărții este și Bill, profesorul de engleză (adică cum ar fi la noi de română). Îi face lui Charlie niște recomandări absolut incredibile: To Kill a Mockingbird, The Catcher in the Rye, The Great Gatsby (romane citite și de mine cândva), On the Road, Naked Lunch, The Fountainhead (cărți pe care nu le-am citit, dar care par nu tocmai la îndemâna oricui).

Am să mă opresc aici, pentru că vreau să vă las plăcerea cititului. Închei cu puțină muzică. Suntem în 1991, protagoniștii romanului nostru participă la Secret Santa. Charlie pică cu cineva, iar cadoul său este o compilație pe casetă care arată în felul următor:
The Smiths – Asleep
Ride – Vapour Trail
Simon & Garfunkel – Scarborough Fair
Procol Harum – A Whiter Shade of Pale
Nick Drake – Time of No Reply
The Beatles – Dear Prudence
Suzanne Vega – Gypsy
The Moody Blues – Nights in White Satin
The Smashing Pumpkins – Daydream
Genesis – Dusk
U2 – MLK
The Beatles – Blackbird
Fleetwood Mac – Landslide

După ce am terminat cartea am văzut și ecranizarea (pe HBO). Bun și filmul, are 7,9 pe IMDb. Dar, ca orice film, este puțin diferit față de roman. De exemplu, piesa din tunel în carte este Fleetwood Mac – Landslide, iar în film este David Bowie - Heroes.

off-topic: Astăzi blogul nostru împlinește 16 ani. Pe 6 mai 2010 a început totul. La mulți ani cu sănătate tuturor celor implicați în acest proiect, scriitori și cititori.

Macrou în sos roșu

Colega mea Loredana de la job a sunat-o pe maică'sa și i-a zis: "Mămico, am poftă să-mi faci macrou în sos de roșii. Du-te la magazin și ia macrou, să mănânc când vin de la serviciu!". Eu nu am știut ce este acest fel de mâncare, dar brusc mi-a venit și mie pofta. Deodată trebuia să mănânc și eu macrou în sos de roșii, așa că m-am documentat, întrebându-l pe prietenul meu, Inteligență Artificială. Macroul se mai numește și scrumbie albastră și este un pește oceanic. Am mers la Selgros și am cumpărat două scrumbii albastre (Pluralul de la macrou care este? Cică macrouri și este substrantiv neutru.).  Puțin nu au costat, peștele nefiind un aliment pentru mase. Am ajuns acasă și am spălat bine peștii, aceștia fiind deja eviscerați, apoi le-am îndepărtat capul și înotătoarele și i-am tăiat în bucăți. Într-o ceașcă am zdrobit vreo șase căței de usturoi, am pus 50 ml de ulei măsline și zeama de la o lămâie, iar cu sosul astfel obținut am uns bucățile de pește pe toate fețele. Separat, într-o tigaie, am pus pe aragaz o ceapă mare tăiată julienne la călit (Atenție! În ulei de floarea soarelui! Nevasta lui Ciuc mi-a spus că uleiul de măsline devine toxic la prăjit și să prăjesc doar în ulei de floare), conținutul a două conserve de Văleni cu roșii întregi, 150 ml de vin alb sec (un vin vărsat de Cotești primit de la soacră'mea, pe care desigur că nu-l voi bea, ci-l voi folosi exclusiv la gătit), o lingură de busuioc mărunțit, sare și piper proaspăt măcinat. Am ținut pe foc 6-7 minute acest amestec, mai amestecând din când în când, apoi l-am turnat peste bucățile de pește, după care am ornat conținutul tăvii cu măsline și felii de lămâie. Am băgat tava la cuptor pentru 35 de minute la 180°C.

Cu câteva zile în urmă am fost la un magazin de indieni și am cumpărat un săculeț cu orez basmati de primă calitate. 1 kg pentru 16 lei. Vânzătoarea nu cunoștea limba română, avea basma colorată pe cap, am vorbit cu ea în limba engleză. Știți să preparați orezul corect astfel încât să nu-l faceți lipicios, gen terci? În primul rând vă zic că orezul basmati se pune la fiert în proporția 1 măsură orez - 1,5 măsuri apă. Înainte orezul se lasă la înmuiat în 4-5 ape, pentru a mai scoate amidonul din el. Se toarnă la fiert în apa clocotită și nu se amestecă, se lasă 10-12 minute la foc mic cu un capac, până se evaporă toată apa. După asta se mai lasă la odihnit 5-10 minute cu capacul peste el, abia apoi se servește.

Având în față acest ospăț sărbătoresc, am destupat o sticlă de vin bun. Am ales un viognier, soi franțuzesc, despre care am mai vorbit pe acest blog, iar cine a avut urechi de auzit a auzit, cine nu, să fie sănătos. Perechea perfectă viognier cu pește și orez. 

Cina a fost un succes de casă. Am fost ovaționat minute bune de către nevastă și Fiul cel Mic. Din fericire, Fiul cel Mare a luat masa la un prieten de la basket, așa că am împărțit la trei și porția sa. Taică'miu are o vorbă: "Unul în minus la masă este un câștig.". 

Poze sau nu s-a întâmplat:

Kate Atkinson – Viață după viață

În 1910 se naște o fetiță, Ursula, dar din nefericire moare imediat, sugrumată cu cordonul ombilical. Dar apoi totul se resetează, timpul o ia de la capăt, iar fetița supraviețuiește și își începe viața. Însă moare mai târziu înecată în mare, dar iar se resetează timpul, iar Ursula trece mai departe și apoi moare căzând de la etaj, de câteva ori în timpul epidemiei de gripă spaniolă și tot așa. Ușor-ușor parcă are tot felul de déjà-vu-uri (deja văzut) și încearcă să evite pe cât posibil evenimentele cu repercusiuni rele atât pentru ea, cât și pentru cei din jurul ei. Ajunge chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, vede câtă suferință se pogoară asupra lumii și la un moment dat se gândește să-l ucidă chiar pe Hitler. Nu vă dau spoiler, romanul începe chiar cu acest episod. Foarte interesantă perspectiva autoarei de a privi lucrurile, ce frumos ar fi să putem face așa și în viața reală. Ori poate facem deja și nu ne dăm seama? Totul ține de alegeri, o mică schimbare îți influențează total destinul. Trăiești sau mori, ești fericit sau te simți mizerabil. Ați jucat Detroit: Become Human? Cartea m-a dus cu gândul la acest joc. Mi-a plăcut romanul, foarte interesantă ideea, dar parcă la un moment dat mă pierdeam în detalii, autoarea trece repede de la un timp la altul, se petrec mai multe acțiuni rezervate aceluiași timp. Dar da, un roman bun și nu doar pentru faza cu destinele schimbate, ci și pentru descrierea vieții din acele vremuri. Am dat 10 lei pe acest roman, cumpărat prin aplicația Vinted, de la o fată din orașul Cisnădie.