La dentist

Știți, desigur, despre frica mea proverbială referitoare la stomatologie. Ultimele trei luni le-am petrecut într-o continuă agonie, cauzată de vizite la dentist, de două ori pe săptămână. A fost vremea ploilor interminabile, apoi a venit vara, canicula, iar eu serile mă îndreptam cu pași șovăielnici către cabinet, iar în restul zilelor, când nu aveam programări, mă gândeam la programările ce vor veni, la tristețe și durere. Când nu ai dinți nu poți savura un mușchi de vită și nici un vin din Argentina, nu te poți bucura pe deplin de o excursie, parcă ți-e și rușine să vorbești cu cineva, gândindu-te că râde de tine din pricina lipsei dinților. Cu atât mai mult când ți se rupe un incisiv, ai o înfățișare de boșorog. Șeful Paul de câte ori mă vede, mă întreabă: " Ce faci, știrbule?". Toate astea m-au determinat să suport chinurile, pentru a mă vedea cu dinți de artist în gură.

Ați citit în episodul trecut despre doctorița mea. Tânără, simpatică, îi merge mâna bine. Valoarea nu așteaptă numărul anilor. Stau pe canapea și îmi fac curaj să intru în cabinet. Mă vede și de fiecare dată îmi spune: "Nu păreți prea încântat!". Desigur, "fericirea" se citește pe chipul meu. Doctorița se amuză pe seama spaimei mele, mă bate pe umăr și spune: "Parcă ați venit la tăiat.". Iar apoi se apucă de treabă. E îmbrăcată într-o uniformă complet neagră, iar pe bluză are brodat numele. Mască neagră. În picioare poartă o pereche de Adidas Superstar, negri cu botul și dungile albe. Cu seringa de anestezie în mână pare un personaj de Halloween. "Capul spre mine! Lăsați buza moale!". Apoi urmează o serie de 3-4 înțepături în gingie, în cerul gurii, printre dinți. Înțepăturile astea îmi provoacă o teamă vecină cu paroxismul. Colegul meu Mălin mi-a povestit cum a leșinat de la anestezie și mă gândesc la asta. Poate leșin și eu, și nu mă mai trezesc niciodată. Apoi mă gândesc că poate nu ține anestezia. Doctorița a pregătit deja acele pentru a umbla pe canal. Are sute de ace. Lungi, scurte, galben, roșu, albastru, toate culorile. Mă râcâie cu ele și îmi spune să stau liniștit. În timpul ăsta fredonează melodiile care se aud pe youtube la televizor din cabinet. 

I-am arătat ce am scris despre ea pe blog. S-a amuzat. A râs, apoi a arătat și celorlalte colege. Astăzi avem o ședință de lucru maraton, care se va întinde pe trei ore, până târziu în noapte. E asistată de o colegă, care pregătește tot felul de instrumente, atât de necesare pentru chinul celui aflat pe scaunul stomatologic. "Deni, pregătește-mi două anestezii!". Mă gândesc că poate mi se oprește inima de la atâta anestezie, dar nu am prea mult timp de gândire, înțepăturile mă trezesc la realitate. Doctorița mai spune: "Deni, pune-mi și mie Bandolero!". Se referă, desigur, la celebra piesă interpretată de Don Omar și Tego Calderon. Cea numită "Deni", o fată în ai cărei ochi verzi te pierzi cu totul, setează televizorul pe melodia cerută. "Aunque digan que soy...Un bandolero donde voy". Doctorița mea pare încântată și lucrează cu plăcere, dându-mi și mie un sentiment de ușoară relaxare. Dar bucuria ei nu ține mult, în cabinet intrând o a treia doctoriță, mai apropiată de vârsta mea. Citise blogul meu, știa ce muzică îmi place. S-a adresat celor două colege mai tinere: "Cineva care ascultă ce scrie acolo pe blog, nu poate aprecia așa ceva.". A preluat telecomanda și a pus pe televizor Deep Purple - Child in Time - Made in Japan (1972), varianta de peste 12 minute a piesei. Apoi a continuat: "Pe vremea noastră nu găseai așa ceva. Era mare lucru dacă auzeai Julio Iglesias.". Apoi mi s-a adresat: "Vă las cu muzica, să aveți parte de o șlefuire plăcută".

Ați fost vreodată la stomatolog pentru a vi se șlefui dinții? Nu este un sentiment foarte plăcut. Turbina face un zgomot infernal pe care îl simți în creier, un jet de apă țâșnește din aparatură pentru a o răci, apoi curgându-ți din gură peste tot, iar de jur împrejur miroase a os ars. Nu am putut să mă bucur la maxim de piesă în aceste condiții, iar când turbina a încetat, cea numită Deni i-a propus colegei sale: "Hai să mai ascultăm de-ale noastre!". Însă youtube a rămas setat pe tendința Deep Purple, așa că mai departe am ascultat Scorpions, Eagles, Metallica, iar celor două doctorițe nu le-a displăcut. La un moment dat am auzit o piesă care mi-a plăcut mult. În videoclip era un androgin care interpreta excelent. Am scos telefonul să caut piesa cu Shazam. Doctorița, probabil stresată de la cât de stresat sunt eu, a crezut că vreau să o întreb cât mai durează șlefuirea. Shazam mi-a indicat piesa, Lost on You (Harvard and Stone Session) - LP. Chiar foarte tare, am ascultat-o și acasă de multe ori.  

Mai cu o glumă, mai cu o muzică bună, timpul a zburat, iar eu am uitat de chinuri și până la urmă, odată cu lăsarea serii, ședinta la stomatolog s-a terminat cu bine. Acum am niște dinți de plastic în gură, cu care pot mânca doar piure, humus, iaurt, brânză Făgăraș. Dar trăiesc cu speranța unor vremuri mai bune, a unor cotlete de miel neo-zeelandeze, udate cu vin roșu sec din Uruguay.

Două chestii legate de muzică

Creedence Clearwater Revival - Lookin' Out My Back Door. Când mă uit la videoclipul acestei piese simt fericire pură, cei patru componenți ai trupei transmit mai departe bucuria muzicii. Toți zâmbesc, râd, au ochii plini de lumină. Și melodia e de așa natură, te îndeamnă la lucruri frumoase. 

La stomatolog. Dentista e tânără, frumoasă, simpatică, lucrează bine și cu spor. Doar că de fiecare dată ascultă piese gen "ram pam pam", programate pe youtube în televizorul ce umple ambianța sonoră din cabinet. După ce că mă chinuiesc și tremur de frică în scaun, urechile mele percep o combinație de muzică latino, hip-hop, romance. Ultima oară am întrebat-o: "Când ascultăm și noi Doors, Led Zeppelin, Deep Purple...?". "Aaa...v-ați săturat de ram pam pam? Gata. Schimbăm. Și mie îmi place Zeppelin. Știu o piesă marfă de la ei.", spune ea. Mi-a pus "Stairway to Heaven". Iar apoi, în timp ce îmi făcea obturația de canal, fredona încetișor: "Ooh....ooh...and she's buying a stairway to Heaven".  Excelent!

Viorel Ilișoi - Cele mai frumoase reportaje

 

 Cu siguranță ați citit ce am scris despre cartea "Strălucitor", tot a maestrului Ilișoi. Pentru cei care au deschis computerele mai târziu, amintim că la aniversarea mea de 42 de ani am băut cu Eufrosin Potecă un divin de la Tiraspol, câteva sticle de marselan din podgoria Segarcea și am primit printre altele două cărți scrise de Viorel Ilișoi. Eufrosin Potecă întotdeauna îmi aduce cadou două cărți, niciodată una singură. Am zeci de cărți de la el în bibliotecă, număr par. Dar până anul acesta citeam, nu neapărat cu un motiv anume, doar o singură carte din cadoul său. Una o lăsam pe altă dată. Viorel Ilișoi a fost prea tare ca să mai fac asta. Am citit ambele sale cărți plus încă alte multe articole de pe internet.

Cartea de față, după cum îi spune și numele, aduna o serie de reportaje publicate prin diverse ziare. Ilișoi este un ziarist adevărat, se documentează minuțios pentru fiecare propoziție, iar pe deasupra adaugă mult talent scriitoricesc. Uneori ți se strânge inima când îl citești, alteori te cuprinde fericirea și tristețea deopotrivă, alteori te revolți în sufletul tău. Închipuiți-vă, omul ăsta nu preia știri din alte surse și face articole, se infiltrează la sursă și de acolo, așa under cover, culege informații. S-a dat drept culegător de mere, gunoier sau controlor RATB pentru a scrie articole. S-a internat la Parhon pentru a scrie articol. A stat printre copiii bolnavi de cancer pentru a scrie un articol de o tristețe incomensurabilă. A stat printre țigani și tot felul de oameni pentru a scrie. Se vede că o face din plăcere. Dar are și talent. A scris despre un sat de turci săraci de pe lângă Băneasa, Constanța. Acolo m-am rătăcit eu mai demult, iar respectivii turci mi-au dat indicații prețioase.

Mi-a plăcut foarte mult artiolul despre bătrânii care sărbătoreau 60 de ani de la terminarea liceului. Ce diferențe între timpurile lor și timpurile noastre. Cum de ne-am degradat așa de mult? Ce s-a întâmplat între timp? Deunăzi stăteam la coadă la McDonald's. Afară, pe terasă, din cauza pandemiei, așteptam să fim poftiți în restaurant. În fața mea patru fete de la liceul de peste drum (Unul groaznic, drept să spun. Un fost industrial, care acum pare școală de corecție, doar că elevii sunt în libertate.). Fete de 16-17 ani, tatuate, boite, aduceau mai degrabă cu niște centuriste. Angajata de la Mc le spune: "Mai așteptați puțin și vă bag și pe voi.". Una dintre fete râzând, către o colegă: "Fă, să i-o băgăm lu mă-ta!". Râd toate. Îl invit pe Viorel Ilișoi să facă un reportaj la acest liceu. Ar avea ce să scrie, însă doar lucruri triste, nu melancolie frumoasă ca în articolul său despre liceenii de 80 de ani.

Pe coperta cărții scrie ceva despre meșterii de la Săpânța, certându-se lângă cruci vesele. Povestea asta nu am găsit-o în carte, ori poate n-am procesat cum trebuie tot cuprinsul.

"Cele mai frumoase reportaje" cred că este un reper al genului. Peste ani și ani, cu siguranța Viorel Ilișoi se va studia în școli. 

ps: căutați pe net și veți găsi și multe filmulețe ce însoțesc perfect textele.

Pe o potecă lângă mare

Sâmbătă dimineața m-am trezit cu dor de ducă. Trebuia să plec undeva, să părăsesc mizeria cotidiană. Nevasta a zis: "Du-te cu copiii, eu rămân să fac curățenie.". Așa am făcut. Am plecat toți trei la drum și ne-am gândit să mergem la Mânăstirea Sfântul Andrei din Județul Constanța. Am trecut Dunărea cu bacul la Călărași spre Ostrov, am vizitat mânăstirea și peștera, ne-am cumpărat chiar și o icoană cu sfântul despre care se spune că a creștinat poporul nostru. Lumea îl cunoaște și pentru semnul care atenționează trecerea la nivel cu o cale ferată. După popasul plin de pioșenie, ne-am oprit direct pe plaja din Costinești, unde ne-am bucurat de o vreme superbă, liniște, relaxare, cadru natrural splendid. Ni s-a făcut foame și am mers de-a lungul falezei până la restaurantul Pofta Pescarului, unde am servit (cui?) specialități prinse din mare, pe o terasă cu vedere superbă. Ziua se apropia de sfârșit, iar noi cu burțile pline am plecat spre mașină. Iar povestea abia acum începe...

Mergeam pe poteca de lângă mare, în stânga epava Evanghelia, valuri și nisip, în dreapta o grămadă de maci. În față două femei se îmbrățișau, se pupau, se țineau de mână. S-au domolit când ne-am apropiat. Copiii oricum își vedeau de ale lor, ceva gen aruncatul pietrelor în mare sau cules de maci pentru mama lor care îi aștepta acasă. Când am ajuns în dreptul femeilor, una dintre ele îmi întinde zâmbitoare telefonul: "Vă rog frumos, ne faceți și nouă o poză? Dar să prindeți și macii!". Am acceptat, ba chiar le-am așezat într-o poziție din care se vedeau și macii și marea. Au pozat într-o poziție interesantă. Una dintre ele a îngenunchiat cavalerește, ținându-și partenera de mână. Ca o cerere în căsătorie. A ieșit o poză frumoasă. Le-am arătat și am întrebat dacă sunt mulțumite. Cea cu telefonul a surâs încântată și a spus: "Sunteți un artist desăvârșit.". Mi-au mulțumit amândouă. Au în jur de 45-50 de ani. Zâmbitoare, plăcute, de bun simț. 

Am plecat mai departe, depășindu-le. Copilul cel mic șchiopăta, de la o căzătură mai veche. Cea cu telefonul m-a întrebat: "Ce are?", "Nu știu...", i-am răspuns, iar ea: "Pot să mă uit, sunt terapeut.". I-am permis să se uite, a făcut câteva mișcări cu copilul, l-a masat, i-a vorbit cu blândețe. I-am mulțumit, ne-au mai mulțumit și ele încă o dată, apoi am plecat spre mașină, pentru că se lăsa seara.

Mi-au făcut o impresie bună. Dar tot au fost ceva ieșit din comun, nu? Dacă întâlneam un cuplu bărbat/femeie, nu mai era de povestit pe blog. Spre asta ne îndreptăm? Spre asta ne conduce lumea modernă. M-am certat cu vreo 3-4 cunoscuți pe tema asta. De ce nu sunt tolerant? Uitați, că sunt tolerant.  Dar vorba celor de la Paraziții: "Ma piș pe gay și nu-i normal ca copiii mei să vadă homosexuali care se ling în gură ostentativ pe stradă...E la modă să fim toleranți dar nu reînviem Sodoma...Vă putem trimite bulangii pachet la Barcelona.".  

Femeile astea au fost ok, nu au deranjat cu absolut nimic. Dar să arborezi steagul LGBT la Ikea? Aștept păreri.

Dimineață muzicală

 La muncă ascult Spotify. Momentan un playlist intitulat The Best of 70's. Intră femeia de serviciu. La difuzor se aude Electric Light Orchestra - Mr. Blue Sky. Femeia ciulește urechile și rămâne mută, ascultând piesa. Apoi spune: "Păi se compară muzica de atunci cu ce e în zilele noastre?". Eu îi zic: "Bineînțeles că nu!", apoi ea continuă: "După ce că suntem sălbatici, muzica de acum ne face și mai sălbatici.". 

- Ce post de radio e ăsta?
- Nu e post de radio, e Spotify. Așa, de pe internet.
- Aha. Mișto!

Piesa se termină. Golește coșurile de gunoi și pleacă către biroul următor.

Viorel ILișoi - Strălucitor

 În 2021 am împlinit 42 de ani. Am cumpărat o sticlă de divin Kvint, 300 grame de Salam de Sibiu, niște ceafă de porc și câteva sticle cu vin de Segarcea. Am zis să fac o petrecere și l-am poftit și pe Eufrosin Potecă, care a acceptat bucuros. În ziua respectivă aceasta a intrat zâmbitor pe ușă și mi-a întins o pungă, s-a descălțat, și-a agățat geaca în cuier, după care mi-a luat punga din mână și a desfăcut-o, scoțând lucruri din ea, pentru a-mi prezenta cadoul. Întâi a scos o sticlă de vin de la podgoria Sarica-Niculițel, despre care a accentuat: "E de colecție!". Iar apoi a scos două cărți și a spus: "Mie mi-a plăcut foarte mult autorul ăsta. Uite, ți-a dat și autograf pe o carte.". A încheiat prezentarea cadoului, însă nevastă-sa a zis: "Păi nu-i arăți și cămașa?", însă Eufrosin a zis: "Da, ți-a luat nevasta o cămașă. Neinteresant!". Desigur, eu am apreciat cămașa, mai ales că era de la Peek & Cloppenburg și pe deasupra îmi venea bine. Dar să revenim la cărți, două cărți ale aceluiași autor, Viorel Ilișoi. Am inceput cu Strălucitor.

Pe prima pagină am un autograf de la autor. Scrie: "Pentru Gabriel, cu urări de la mulți ani, că puțini au și copiii". Foarte tare urare! Viorel Ilișoi este un ziarist, însă eu nu prea am citit presă la viața mea, așa că nu auzisem de el. Cartea e formată din capitole fără legătura între ele și prezintă momente din viața profesională și personală a ziaristului botoșănean, care a lucrat pe la diferite gazete din Botoșani, Iași sau București. Omul scrie excepțional, mi-a mers la inimă. M-am săturat de autori constipați, m-am săturat să caut înțelesuri secrete printre rânduri, mi-e greață de filozofie ieftină. Cartea lui Viorel Ilișoi este exact ce-mi trebuia, iar omul ăsta e tare rău. O combinație între Venedikt Erofeev (bea la fel de mult ca în Moscova-Petuski, dar din fericire la un moment dat se lasă de băutură complet), Sergei Dovlatov (un ziarist rus de la care am citit două cărți superbe) și Charles Bukowski (Viorel Ilișoi trăiește prin tot felul de locuri sordide, e mereu la limita supraviețuirii, face cu plăcere gazetăria, dar parcă într-o lume mizeră demnă de benzile desenate. Din păcate nu vorbește mai deloc despre femei. Mi-ar fi plăcut să scrie despre acest aspect.). Desigur la toată combinația asta, se adaugă o mare doză de originalitate. Ilișoi chiar e talentat și știe să se pună în evidență.

Mă întreb dacă cele povestite de autor sunt 100% reale. Unele chestii sunt pur și simplu halucinante. Ceea ce se petrece în povestea care dă titlul cărții, întrece orice așteptare. Apoi mai avem povești de pe la diverse reportaje, din Galați-ul lipsit de apă caldă și căldură, tot felul de întâmplări cu oameni ciudați sau interesanți, multă sinceritate din partea autorului care adesea se autoironizează, relatând cu mult umor unele aspecte ale vieții sale. 

Se găsesc pe youtube tot felul de emisiuni unde apare Viorel Ilișoi, inclusiv un reportaj pe care jurnalistul l-a realizat despre Maria Lătărețu (am urmărit reportajul ăsta cu multă vreme în urmă, fără să fi auzit de Ilișoi. Seamănă la voce cu Grigore Leșe. Chiar am crezut că documentarul e realizat de Leșe). 

Recomandare călduroasă această carte. Mulțumesc pentru cadou, Eufrosin Potecă!

Grădinița de copii

 În 1958 se înființa, la Ploiești, Grădinița nr 29, într-o casă construită în anii '30. Aflăm de pe wikipedia că în acel an, în fruntea statului nostru se afla tovarășul Ion Gheorghe Maurer. Anul 1958, părinții își duceau copiii la grădinița cu program prelungit, iar apoi plecau liniștiți către fabrici și uzine, pentru a clădi comunismul. Oare în acele vremuri copiii mai plângeau diminețile când erau lăsați în grija tovarășelor educatoare? Sau mergeau cu bucurie în sălile de clasă, dornici de joacă ori avizi să învețe o poezie nouă? Erau diferiți față de copiii zilelor noastre? Nu știm. Copiii de atunci sunt acum bunici, iar unii dintre ei cu siguranță au trecut pe lumea cealaltă. Generații și generații de copii au intrat în această grădiniță, până când imobilul a fost măcinat de timp și ruina l-a cuprins. Astfel l-am găsit în anul 2021, aflat la o plimbare prin Ploiești [ În căutarea unei curți de pe Strada Praga unde în 2008 am băut câteva beri cu doi prieteni din lumea virtuală (Watson și Hades se numeau pe internet). Curtea și localul nu au mai fost găsite, semn că fie s-a desfintat cârciuma, ori poate faptul de care amintesc nici nu s-a consumat vreodată, ci a fost doar în mintea mea. Nici de cei doi prieteni nu mai știu nimic.]

M-a impresionat Grădinița nr. 29. Am făcut o poză. Scurgerea iremediabilă a timpului. Ce se alege din noi? Boală, ruină, moarte. Nimic.