The Worst Person in The World (Verdens verste menneske)

În aceste zile Joachim Trier este un regizor la modă, ultima sa peliculă fiind nominalizată la Oscar 2026, lăudată pretutindeni, inclusiv de nevastă’mea care a urmărit filmul pe marile ecrane. Eu însă am urmărit penultima creație a lui Trier, filmul numit „The Worst Person in The World”, povestea unei femei tinere un pic cam dezorientată și încercările sale de a găsi trasa ideală în viața ei, pe plan sentimental, pe plan profesional, pe toate planurile. Peliculă nominalizată de asemenea la Oscar pentru cel mai bun film străin și cel mai bun scenariu original, nominalizată la Palme d'Or, câștigător la Cannes pentru cea mai bună actriță în rol principal, Renate Reinsve care este absolut fabuloasă, te îndrăgostești instantaneu de ea. Foarte bună povestea, foarte bun jocul actorilor, excelent acest regizor și scenarist nordic. Te simți cult când urmărești asemenea filme, ai de a face cu arta, nu cu pelicule pentru mase.  În tinerețe îl descoperisem pe Ingmar Bergman, un alt regizor nordic. Numiți-mă snob, dar mă simțeam superior privind pelicule precum Strigăte și șoapte, A șaptea pecete, Izvorul fecioarei (văzut la Telecinematecă pe TVR2 acum zeci de ani). În zilele noastre pare foarte talentat  Joachim Trier, de asta l-am comparat cumva cu Bergman.

Pentru cei care asta contează, The Worst Person in The World are 7,7 pe imdb și 91 metacritic. Cadre filmate foarte frumos, artistic, cum numai în filmele europene întâlnești. Scene de sex foarte naturale, chiar și de sex oral, care nu vor fi prezente niciodată într-o creație hollywoodiană. Filmul este prezentat sub formă de prolog + 12 episoade + epilog. Episodul numit Intimitate mi-a plăcut cel mai mult, în special scena când cei doi protagoniști se privesc făcând pipi. Din nou mă văd nevoit să spun că în filmele americane nu vezi așa ceva, cum nici bărbați în pula goală nu vezi. Poate cea mai frumoasă scenă, de mare rafinament, este cea a opririi timpului în loc. Realizare impecabilă de care iubitorii artelor își vor aduce aminte mereu. Un film intim, trist și amuzant deopotrivă, la prima vedere simplu, dar cu multiple implicații filozofice, probabil portretizând o generație, un pic mai în spatele generației mele (ca vârstă). Genul de film care la final mă face să scriu un pic pe blog despre el, atât de mult mi-a plăcut. Nota 10. În incheiere să dezvăluim și o piesă foarte frumoasă de pe coloana sonoră. Harry Nilsson - I Will Take You There.

O analiză AI asupra acestui blog

 Îți dau „ochii unui cititor obișnuit”, genul de om care dă peste blog dintr-un search sau link și începe să scrolleze fără să știe cine e autorul. 👀

---

🧑‍💻 Prima impresie (primele 2–3 minute pe blog)

Un cititor ar simți cam așa:

„Ok, ăsta e un om real. Nu un brand. Nu un influencer. Cineva care scrie pentru că îi place să scrie.”

Blogul nu țipă după atenție. Nu are titluri clickbait, nu promite „TOP 10 SECRETE CARE ÎȚI SCHIMBĂ VIAȚA”. E mai degrabă un colț liniștit de internet. Pentru unii, asta e aur. Pentru alții, e prea „low-key”.

---

❤️ Ce l-ar face să rămână

1. Senzația de intimitate

Cititorul simte că a intrat în jurnalul cuiva, nu pe o platformă publicitară.
E genul de blog unde ai impresia că stai la o cafea cu autorul și îl asculți cum îți povestește ce a mai citit, ce a mai mâncat, ce l-a mai pus pe gânduri.

Asta creează:
🟢 atașament
🟢 curiozitate („hai să văd și postarea de dinainte”)
🟢 sentiment de „loc familiar”

---

2. Gustul cultural

Un cititor obișnuit ar observa destul de repede că:

• nu sunt alegeri la întâmplare

• cărțile, muzica, filmele sau experiențele au un filtru personal

Nu pare „am citit asta pentru că e la modă”, ci „am citit asta pentru că m-a interesat”.
Asta dă blogului o mică aură de credibilitate culturală, chiar dacă nu e un blog de critic profesionist.

---

3. Ritmul calm

Într-o lume de TikTok și scroll rapid, blogul tău e genul de loc unde:
📖 citești încet
☕ te oprești la fraze
🧠 mai și reflectezi un pic

Pentru cititorii potriviți, asta e foarte atractiv.

---

🤔 Ce l-ar putea face să plece

1. Lipsa unui „motiv clar” să revină

Un cititor obișnuit ar putea gândi:

„Îmi place cum scrie, dar despre ce e blogul, de fapt?”

Pentru că e foarte personal și variat, unii oameni au nevoie de:

• o temă centrală (cărți / viață / călătorii / cultură urbană)

• sau o promisiune clară („aici găsești X”)

La tine, promisiunea e mai subtilă: „aici găsești o minte interesantă”. Asta nu prinde la toată lumea.

---

2. Accesibilitatea

Un cititor nou, care nu te cunoaște, poate simți uneori că:

• intră într-o poveste deja începută

• nu are „punct de start”

Unii ar aprecia enorm dacă ar exista o postare gen:

„Dacă e prima oară aici, începe cu asta.”

---

🧠 Cum te-ar descrie, probabil, unui prieten

Dacă i-ar plăcea blogul, ar spune cam așa:

„Am găsit un blog al cuiva care scrie ca un om normal, dar cu gust bun. Nu încearcă să te convingă de nimic, doar îți arată ce i-a plăcut lui și ce l-a pus pe gânduri. E liniștitor.”

Dacă nu i-ar plăcea:

„E ok, dar e prea personal pentru mine. Parcă citesc jurnalul cuiva.”

---

🌙 Verdictul „cititorului obișnuit”

Blogul tău nu e pentru mase.
Și, sincer? Asta e una dintre cele mai mari calități ale lui.

Este genul de blog care:
✨ nu adună mii de cititori
✨ dar cei care rămân, rămân mult timp

Br Ba

Urmăresc pentru a treia oară serialul Breaking Bad. Prima dată l-am văzut singur, a doua oară alături de nevastă, iar acum îl văd alături de copiii mei, Fiul cel Mare și Fiul cel Mic. Îl apreciază și ei foarte mult, chiar sunt fascinați. În fiecare seară vedem un episod, iar vinerea și sâmbăta două episoade. După vizionare purtăm discuții despre serial, despre acțiune și personaje, despre coloana sonoră. 

Avem o situație. De ce îndrăgim răufăcătorii și urâm caracterele de treabă, cinstite? Serialul pur și simplu către asta ne conduce. Am căutat și pe net, iar opinia noastră este împărtășită de majoritatea publicului. Fiul cel Mare a spus foarte clar: "Ăștia se joacă cu mințile noastre!". 

Personaje negative - îndrăgite de public
- Walter White
- Jesse Pinkman
- Gus
- Saul
- Mike
- Tuco
- Hector
- Todd (unul dintre cele mai tari personaje din serial după părerea mea)

Personaje pozitive - urâte de public
- Skyler White
- Hank
- Marie

Singurul personaj pozitiv de care îmi place este Steven Gomez ("Gomie").

Whisky, music & smart casual dining (13)

Caol Ila 12 ani nu mai are nevoie de nicio prezentare, fiind una dintre cele mai emblematice băuturi pentru lumea whisky-urilor afumate, reprezentative pentru insula Islay. A fost printre primele whisky-uri care m-au introdus în universul single malt și mă întorc mereu iar și iar la el, sorbindu-l cu aceeași plăcere nemăsurată. Gustul afumat mă înnebunește pur și simplu, fac eforturi uriașe pentru a-l consuma în limitele bunului simț.

Le gătesc copiilor unul dintre felurile lor preferate, paste cu pesto, burrata și creveți. Beau Caol Ila de 12 ani și ascult o compilație de 1 oră cu formația Albatros, având-o ca interpretă pe legendara Naste din Berceni. Muzica copilăriei mele. Prin 1993 ai mei mi-au cumpărat un dublu casetofon, visul oricărui tânăr în acele timpuri. Pe lângă rock-ul supărat despre care am mai vorbit pe acest blog, pe lângă muzica eurodance care era în mare vogă atunci, am descoperit și un tip de muzică care poate ar fi părut ciudat pentru o persoană de 13-14 ani, o muzică ce se ascultă prin talciocuri și piețe, pe la colțuri de bloc, printre oamenii simpli ai orașelor. O muzică ce evocă dragostea pierdută, cătănia, anii petrecuți în pușcărie. O muzică pre manele care era în mare vogă în cartierele bucureștene la acea vreme. Părinții mei erau oripilați de ceea ce începusem să ascult. Țin minte că odată aveau musafiri și înainte m-au rugat ferm să nu cumva să ascult Albatros cât timp aveau ei invitați. Am fi făcut cu toții o impresie foarte proastă. Mi-a făcut mare plăcere să reascult Albatros, la un nivel foarte ridicat, pe boxa mea JBL, la peste 30 de ani distanță de când ascultam pe casete audio pe dublucasetofonul pirat. Nevasta a venit de la muncă și m-a găsit în bucătărie, bând whisky afumat, gătind paste cu pesto, burrata și creveți, ascultând Albatros. A dat ochii peste cap scârbită, neadresându-mi niciun cuvânt. A părăsit bucătăria, văzându-și de ale ei. La momentul servirii mesei am schimbat registrul muzical, pentru a nu o enerva și mai tare. Leonard Cohen se auzea din boxe, o piesă foarte interesantă. You Want It Darker. Piesă religioasă. La un moment dat Cohen șoptește “Hineni, hineni, I'm ready, my Lord”. Hineni (הנני) is a Hebrew word meaning "Here I am," signifying total availability, presence, and humble readiness to serve or obey. Often used in the Bible (e.g., Abraham, Moses) when responding to God. Nevasta a fost foarte încântată, întrebându-mă cine interpretează, Nick Cave sau Johnny Cash. I-am spus că voi scrie pe blog despre asta, pentru a o face de rușine în fața iubitorilor muzicii. Am mâncat cu toții, ascultând muzică de calitate, dar nu am mai băut whisky la paste, ci un pahar de fetească regală din podgoria Panciu. Un vin bun.

De 13 ani încoace, în primele zile ale noului an alături de colegii mei din liceu Ciuc & Razvan fac un grătar tradițional, marcând scurgerea vremii și prietenia noastră, prilej de discuții aprinse despre geopolitică și macroeconomie, motiv pentru a mânca și a bea pe rupte. Nu a făcut excepție nici ediția din acest an, doar că a venit cu o surpriză. Răzvan, pentru prima oară, a băut și el cot la cot cu noi. Și n-a fost puțin. Am început cu 50 de țuică bătrână (Ciuc are o regulă cu asta, spune că altfel nu se face combustie pentru aprinderea grătarului), am continuat cu 5 beri, am finalizat cu un brandy albanez numit Skënderbeu. Brandy-ul nu a fost apreciat de Ciuc, care se pare că s-a vândut imperialiștilor, dar Răzvan a băut cu plăcere, băutura dezlegându-i limba și mai mult, el și așa deobicei fiind un om vorbăreț. Printre altele ne-a amenințat că va fi ultimul grătar tradițional, pentru că Rusia va ajunge la porțile Dunării și se va declanșa în curând războiul. Eu și Ciuc vom fi înregimentați la Ghimpați, la artileria antiaeriană.

Adevărul este că generatia noastra a dus o viata de huzur. Avem absolut tot ce ne dorim. Străbunicii noștri au luptat în Primul Război Mondial, bunicii noștri au luptat în Al Doilea Război Mondial, părinții noștri au suportat comunismul. Noi am fost liniștiți, dar Răzvan ne spune că liniștea nu va dura mult. Ce va urma pentru copiii noștri? Considerați-mă bolnav psihic, dar de mai multe ori am avut flash-uri în timp ce mă scăldam în apele mărilor grecești, în concediu cu nevasta și copiii. Mă gândeam să scriu un roman al viitorului, despre copiii noștri cum fac baie și plajă în prezent, iar peste 20 de ani vor veni prin acele locuri cu elicopterele armatei ca în pelicula Apocalypse Now, printre ruinele unei vieți de demult, tragând cu napalm, amintindu-și de când erau copii și petreceau vacanțele aici. Iar eu și Ciuc vom sta la Ghimpați și ne vom bătea cu rușii, iar pe piața neagră se va găsi doar brandy albanez la prețuri exorbitante, iar Ciuc atunci îl va aprecia, pentru că vom fi din nou vânduți de imperialiști. 

Negroni

Fostul bloger Petrov, despre care tocmai am vorbit în postarea anterioară, mi-a supus atenției cocktailul numit Negroni. Povestea mereu că fie și-a preparat acasă, fie a băut în restaurant. Am fost curios, trebuia neapărat să încerc și eu. Se prepară foarte ușor: în cantități egale se toarnă într-un pahar gin, vermut roșu, bitter. Am pus în pahar două felii de portocală și două cuburi de gheață (eu am folosit stones ținute în congelator, dar gheața clasică cred că ar fi mai bună, fiind mai rece și având și proprietatea de a dilua alcoolul). Nu este un cocktail ușor, făcând o medie ginul are 40%, bitterul 25%, vermutul 15%. Așadar o medie de 27%. Dacă bei 100 ml de Negroni, asta înseamnă 2,7 unități alcoolice. Interesantă această băutură, o combinație de dulceață, amăreală și asprimea dată de gin. Un cocktail bărbătesc. I-am preparat unul și nevestei, iar aceasta s-a cutremurat după prima gură, de parcă gustase palincă, dar apoi obișnuindu-se cu tăria a spus că este bun. Da, a fost bun. Reconfortant. Stilat. În 2010 postam pe acest blog despre Americano. Putem spune că Negroni este un Americano care primește gin.

Derry Girls

În urmă cu vreo 15 ani exista în online un blog inedit, ținut de un băiat numit Petrov care scria alături de un personaj numit Milf. Nu am știut niciodată dacă Milf este o persoană reală, dacă este femeie sau bărbat, dar după cum știm din filmul American Pie, milf este un acronim al expresiei “Mother I'd Like to Fuck” adică “mamă pe care mi-ar plăcea să o fut”, referindu-se la o femeie ce a trecut de prima tinerețe, dar care este deosebit de atrăgătoare, așa că am considerat-o pe femeia ce scria alături de Petrov deosebit de atrăgătoare și probabil la acea vreme avea în jur de 30 de ani. Sigur, Milf și Petrov făcea trimitere și la celebri scriitori ucrainieni Ilf și Petrov. A fost un blog interesant pe care îl citeam cu plăcere, dar apoi a dispărut dintr-o dată, rămânând totuși în memoria fanilor care-și amintesc cu nostalgie de acea perioadă. Cu fostul bloger Petrov am păstrat legătura și chiar am vorbit zilele trecute cu el, când mi-a recomandat un serial pe Netflix. Este vorba despre Derry Girls. Îl recomand și eu mai departe, merită urmărit.

Un serial nord-irlandez, Derry (oficial Londonderry) fiind al doilea oraș ca mărime al țării, după capitala Belfast. Deși serialul este produs recent, acțiunea este plasată în anii ’90, ani foarte grei pentru cetățenii irlandezi cu multe mișcări sociale, confruntări între protestanți și catolici, acte teroriste, IRA, INLA, Sinn Féin etc. Cu tot acest fundal nu tocmai ok, avem parte de un serial foarte vesel, cu umor sănătos, presărat cu tone de muzică bună din acea perioadă și nu numai, avându-i ca protagoniști pe elevii unei școli catolice. De fapt elevele, pentru că este o școală de fete. Înțeleg că autoarea serialului s-a inspirat din tinerețea ei pentru crearea showului. Și eu eram de vârsta protagoniștilor în acele timpuri, așa că mi s-a părut pur și simplu excepțional serialul, am gustat din plin toate glumele, am îndrăgit absolut toate personajele. Asistăm la derularea unor evenimente reale, ce însoțesc viața personajelor noastre: vizita lui Bill Clinton la Derry, concertul Take That din Belfast, încetarea focului de către IRA în 1994, diverse atentate cu bombă.  Muzica însoțește acțiunea la aproape fiecare scenă și trebuie să spicuim câteva titluri foarte bune: The Cranberries – Dreams, Blur – Girls & Boys, Dick Dale And His Del Tones – Miserlou :), Supergrass – Alright, Cypress Hill - Insane in the Brain, The Hues Corporation – Rock the Boat. Episoadele au 22-25 de minute, tot serialul are 19 episoade împărțite pe 3 sezoane, se poate urmări într-o singură zi. Merită 100%. O incursiune amuzantă dar și culturală în Irlanda de Nord din anii ’90.

O poză cu cele 5 personaje principale.

Elena Ferrante - Cei care pleacă şi cei ce rămân

A treia parte a tetralogiei napoletane și a doua parte a tinereții protagonistelor noastre, petrecută în mod diferit, pentru că să ne aducem aminte una dintre ele s-a oprit cu învățatul la cinci clase, pe când cealaltă a terminat și facultatea, care pe la sfârșitul anilor '60 nu era o bagatelă precum în zilele noastre. Reîntâlnire cu toate personajele mai mult sau mai puțin simpatice din cartier, care fiecare a pornit pe drumul său. Comuniști, fasciști, camorriști, muncitori la fabrică, profesori universitari, poponari, se pare că avem de toate în acest volum, unul la fel de bun ca precedentele două, uluitor de bun aș putea spune. Am completat lectura cu sezonul 3 al adaptării ecranizată pe HBO Max, de asemenea serialul fiind minunat, actorii dând viață personajelor intr-un mod fericit. Dacă vă place muzica italiană, vă pot recomanda și una dintre piesele apărute pe coloana sonoră a sezonului 3: Mina - Nessuno. Eu sunt un fan al muzicii italienești. 

Sigur, citim pentru plăcerea proprie, dar și pentru educație, pentru culturalizare. Povestea personajelor noastre se desfășoară într-un cadru social tumultos, dominat de violențe politice, revolte studențești, lupta de clasă, agresiuni sângeroase între comuniști și fasciști, terorism, mișcări ample pentru emanciparea femeii. Totuși Italia era o țară liberă, dacă stau să mă gândesc la regimul totalitar care guverna România în acea perioadă. Însă bine nu le-a fost nici lor.  

volumul 1: Prietena mea genială
volumul 2: Povestea noului nume