Republica Moldova

Nu am plecat cu vreo așteptare anume în Republica Moldova, nu știam ce vom găsi acolo, dar taică-miu are o vorbă: „Când ești în concediu, e bine și la Oltenița.”. Am pregătit cu toții un bagaj minimal, cât să încapă într-un ghiozdan de fiecare, iar la ora 7:10 am pornit cu automobilul, eu, Nevasta, Fiul cel Mare și Fiul cel Mic. Pe ei trei nu i-a prins treji ieșirea din București, iar eu mi-am văzut liniștit de volan, făcând prima oprire undeva între Tecuci și Bârlad, unde am luat o gustare, câte un sandwich făcut acasă, cu șuncă și cașcaval. Apoi am dat bice până în vamă, unde copiii s-au amuzat auzindu-și numele citite cu intonație moldovenească, de către personalul însărcinat cu verificarea actelor de identitate. Am trecut Prutul și ne aflam în Republica Moldova, adăugând încă o țară străină în colecția noastră de vizite.

În Chișinău, dinspre România, se intră cu patru benzi pe sens și se iese pe alte patru. Bulevarde largi, sensuri giratorii uriașe (mult mai mari decât giratoriul de la Piața Scânteii din București, de exemplu), blocuri enorme. Modelul sovietic. Ne aflăm în capitala unei foste Republici Sovietice. Trafic bară la bară, foarte aglomerat, la care se adaugă faptul că nu cunoști locurile, nu știi dacă trebuie să te încadrezi pe stânga sau dreapta, încerci să te uiți și pe Google Maps, dar să fii atent și la șofat. Dar cu toată aglomerația nu pot să nu remarc că șoferii lor sunt mai puțin agresivi ca bucureștenii, sunt mai răbdători, nu se bagă în fața ta, nu claxonează din orice. Lumea la ei este mai puțin grăbită ca la noi. Ajungem cu bine la cazare, în preajma Pieței Centrale, Oborul lor. Plin cu tarabe unde puteai găsi îmbrăcăminte și încălțăminte pirat. Fiii mei își doresc geci Moncler, dar sfătuit telefonic de fostul blogger Petrov nu le cumpăr. De ce? Pentru că sunt din materiale proaste și vor râde copiii de ei.

Centrul Chișinăului este destul de frumos, au multe restaurante bune cu mâncăruri grozave (o masă de 4 persoane cu de toate duce cam la 500-600 lei în banii noștri). Au parcuri cu multă verdeață și liniște, o biserică mare și un Arc de Triumf micuț chiar la km 0, vis-a-vis de clădirea Guvernului, construită în stil sovietic, comunist. Seara în zona centrală totul este luminos. Troleibuzele și autobuzele se succed cu repeziciune și sunt mereu arhipline. Noi vedem totul prin ochii turistului, lipsit de griji, ni se pare frumos, îngrijit, ne simțim fericiți, dar oamenii din mijloacele de transport, agățați de bare, în hainele lor gri, cu siguranță nu ne împărtășesc starea de spirit. Ne aflăm într-o țară săracă, salariul lor mediu este la jumătate cât salariul mediu din România.

Se vorbește româna peste tot, chiar și indicatoarele rutiere sunt identice cu cele din țara noastră. Suntem tratați foarte bine de ospătari, parcă mai politicoși decât ai noștri, din Patria Mamă. Sunt tentat să fac mereu comparații. Benzina la ei e 31,98 lei moldovenești pe litru, adică 8,48 lei românești. La noi a depășit 10 lei. Mâncăm foarte bine la un restaurant georgian, iar ospătărița la final ne spune: „Vă mai așteptăm în ospeție”. Toți chelnerii din restaurantele pe unde am mâncat s-au purtat exemplar, n-au dormit pe ei, ne-au tratat ca la carte, întrebându-ne, de exemplu, dacă dorim să bem ceva până ne hotărâm la mâncare, ceea ce pentru mine contează foarte mult.

Am mers în Raionul Orhei, o zonă foarte pitorească, sate izolate, natură, ceață ca în filmele de groază, toamnă frumoasă în Republica Moldova. Am mers pe dealuri și prin peșteri, la o mănăstire pe o culme de unde vedeai totul împrejur. Un râu curgea șerpuind către depărtări. Am intrat într-un magazin sătesc și am luat salam și pâine. Am mâncat pe capota mașinii, în toamna moldovenească, și ni s-a părut o masă foarte gustoasă. La Restaurant Taifas în Chișinău am băut 100 ml de divin Barza Albă, produs în Orașul Bălți. La Mănăstirea Curchi un copil mi-a cântat „La mulți ani” și mi-a spus că primește și lei românești. Am mers până pe malul Nistrului, dincolo era Transnistria, teritoriu controlat de ruși. Se auzeau câinii cum lătrau cu răutate de dincolo de râu. Am intrat în magazinul Bucuria și am cumpărat bomboane Scufița Roșie și Chișinăul de Seară. Pe străzi femeile vindeau nuci, legume și vin, pe niște prelate așezate pe jos. Am fost să vizităm Complexul Viticol de la Cricova, un adevărat oraș subteran unde ne-au dus cu mașinuțele. Ne-au spus că Yuri Gagarin a stat două zile și o noapte într-o cameră subterană și a băut în continuu. Gagarin a declarat că i-a fost mai ușor să se întoarcă din cosmos pe Pământ decât să iasă din subteranul de la Cricova înapoi la lumină. Ne-au arătat cum se produce vinul spumant. Au peste 2 milioane de sticle în subteran care stau la fermentat între 2 și 4 ani. Periodic sticlele trebuiesc rotite. Au angajate șase femei care rotesc sticlele, asta e jobul lor. O femeie rotește pe zi aproximativ 40 000 de sticle. În subteran au un cinematograf și o biserică. Ne-au pus un film la cinema și ne-au dat un pahar de spumant rece. Era inclus în preț, dar a fost foarte bun. Într-o seară la restaurant am avut muzică lăutărească live cântată de orchestră, iar în altă seară la alt restaurant muzică foarte bună la difuzor, piese gen I Dug Up A Diamond interpretată de Mark Knopfler și Emmylou Harris sau What'd I Say interpretată de Ray Charles. Nevasta mi-a cumpărat de la magazinul oficial Cricova o sticlă de divin cu poza poetului Grigore Vieru pe ea. 8000 de lei moldovenești, scrie că au fost îmbuteliate doar 1999 de sticle în această colecție. O voi păstra și peste ani copiii mei o vor vinde cu de 10 ori prețul.

Am ajuns la Mănăstirea Saharna. Foarte multe flori și o curte pustie, parcă așteptându-ne. De undeva răsuna un cântec „Prea bunule și întru tot lăudatule Părinte Spiridon, roagă-te la Dumnezeu pentru noi…”. Am intrat în biserică și nu era nimeni în afară de o maică bătrână care stătea într-un colț. M-am rugat la icoane și apoi m-am dus să iau lumânări, aveam o monedă de 5 lei moldovenești cu care am cumpărat 5 lumânări. Maica m-a întrebat dacă vreau să dau o jertfă pentru biserică, dar i-am zis că nu am bani. Am ieșit afară, am dat câte o lumânare Fiului cel Mare, Fiului cel Mic și Nevestei, iar eu am păstrat două, una aprinzând-o la vii, iar cealaltă la adormiți. Apoi am intrat din nou în biserică și am întrebat-o pe maica bătrână dacă acceptă ca jertfă niște lei românești, iar aceasta mi-a spus că da. I-am întins 20 de lei românești, iar maica s-a ridicat în picioare foarte bucuroasă și m-a binecuvântat, făcând o cruce în aer în dreptul corpului meu. I-am spus că vin de la București, iar ea a spus: „Dumnezeu v-a adus până aici!”. Da, eram destul de departe de casă, Mănăstirea Saharna fiind pe malul Nistrului. Am plecat cu inima ușoară de la această mănăstire.

Relieful Republicii Moldova este în mare parte compus din dealuri. Urci și cobori, cobori și urci, asta faci tot timpul pe șosele. În cele patru zile petrecute aici a fost mereu ceață și o vreme de parcă era seara eternă. În afara capitalei Chișinău am mers pe șosele libere, am întâlnit puține mașini și puțini oameni pe marginea drumului. A fost plăcut. Din loc în loc întâlneam monumente sovietice reprezentând tancuri ori statui. Sigur, ei nu mai fac parte din URSS, dar se simte că rușii și-au pus amprenta asupra acestui ținut. În Chișinău sunt foarte multe case de schimb valutar și magazine care vând sau cumpără aur. Case de pariuri nu am văzut. La cazare ne-au spus că vor să plătim cash, iar dacă anulăm comanda de pe Booking ne fac un discount de 15 euro. Sigur, așa am făcut, am păcălit imperialiștii. La întoarcerea în România am găsit vama foarte aglomerată, am stat o oră și 40 de minute.

Vizita în Republica Moldova a fost o experiență foarte plăcută. I-a plăcut chiar și Fiului cel Mare, care în ultima vreme este foarte reticent la călătorii. Chiar mă întrebam ce ne dorim de la concediile peste graniță. Am mâncat bine, am băut excelent, am vizitat locuri frumoase și interesante, n-am cheltuit o căruță de bani, ne-am umplut sufletele cu fericire. Deci am obținut tot ce ne-am dorit. A fost un concediu foarte reușit.

 

Discuții literare

La hypermarket, câteodată, aleg casele clasice în detrimentul celor digitale, pentru a intra în contact cu oamenii, cu ceilalți cumpărători de la coadă, cu casierele. Simt nevoia de socializare, mă mai bag în seamă cu necunoscuții. Persoanele din fața mea, un cuplu în jurul a 50 de ani, au cumpărat printre altele un produs pe care cititorul de coduri al casierei nu-l putea identifica. Femeia de la casă, apropiindu-se de 60 de ani, și-a mijit ochii și a încercat să identifice codul pentru a-l scrie de mână, dar imediat și-a cerut scuze, spunând că nu poate desluși nimic. Clienta a preluat produsul și i-a dictat fără probleme codul numeric, stârnind admirația casierei: „Vai, dar ce ochi buni aveți, eu mi i-am distrus citind.". Am ajuns la rând și, în timp ce-mi scana produsele (pentru curioși, am cumpărat babic de oaie și vită, cașcaval de capră și boia afumată, deci numai trufandale), am întrebat-o pe casieră: „V-am auzit spunând că v-ați distrus vederea citind. Dar ce citeați?”. Femeia, cu un surâs, mi-a răspuns: „Mi-e și rușine să vă spun, citeam Sandra Brown. Când mă gândesc acum ce proastă eram, mai și plângeam în timp ce citeam. E, ale tinereții valuri.”. I-am spus: „Doamnă, să nu vă fie rușine. Citeați literatură, alții nu au citit o propoziție în viața lor.”. Apoi femeia mi-a spus că zilele trecute a găsit niște cărți aruncate pe stradă și le-a luat ea, plănuind să le citească, pentru a-și exersa creierul. O inițiativă excelentă, am lăudat-o din toată inima, apoi am plătit și mi-am băgat produsele în rucsac. Casiera mi-a dat o grămadă de figurine cadou, deși suma de pe bon nu impunea asta. Probabil i-a plăcut conversația.

Chiftele. Mezcal. Radio Zodiac Dublin. NHL.

Cu siguranță ați citit episodul 16 al serialului Restaurant vs. gătit la domiciliu, publicat pe 18 ianuarie 2024, în care găteam pentru prima oară chiftele. Pe 15 octombrie 2026 am gătit pentru a doua oară chiftele. Operațiunea mi-a luat două ore. Am omis să scurg pâinea din compoziție de apa în care a fost înmuiată, iar pasta pentru chifteluțe a ieșit foarte moale. Avea o consistență scârboasă. Mi se lipea de mână, se descompunea, chifteluțele nu se lăsau formate și date prin făină. Am muncit mult la asta, mă și gândeam cum nevasta mă va face de ocară și-mi va spune că nu sunt bun de nimic, că sunt incapabil. De atâta năduf mi-am turnat un pahar de mezcal. Am mai găsit fix 120 ml pe fundul unei sticle primite de la Ciuc cu ani în urmă. O băutură pur și simplu extraordinară. Am dorit să ascult muzică, dar Răzvan nu a mai plătit aplicația YouTube și nu suport să ascult reclame după fiecare piesă. Am deschis aplicația „Simple Radio Clock”, care, pe lângă funcția de ceas, are și presetate cinci posturi de radio, pe butonul 5 fiind Radio Zodiac Dublin. O aplicație excelentă, care probabil nu va mai fi gratis multă vreme. Bând mezcal și ascultând Radio Zodiac, a mers mult mai ușor cu formatul chifteluțelor și trecerea lor prin făină. Am curățat și cartofi, am pus de un piure. Alcoolul m-a înveselit, am și uitat că este situat pe aceeași treaptă cu azbestul pe scara elementelor cancerigene. Prăjitul a mers foarte bine, într-un final totul a ieșit perfect, dar mi-a luat două ore să fac niște chifteluțe, iar în urmă am lăsat o murdărie de nedescris. Chifteluțele nu sunt un fel de mâncare pe care bărbații să-l facă cu pricepere, femeile îl fac fără probleme. Mamele și bunicile noastre parcă nu făceau niciun efort în a pregăti chifteluțe. Din nimic așa, spuneau: „Stai, mamă, să-ți fac niște chiftele!”. Și pentru asta trebuie să apreciem femeile.

La Radio Zodiac Dublin se difuzează o piesă care mie îmi place enorm: The Smiths – What Difference Does It Make? Dansez prin bucătărie de atâta fericire, sunt pe final cu treaba, când sosește Fiul cel Mic de la basket. Exclamă „Ooo!” când vede ce vom mânca la cină. Ne punem fiecare trei chiftele, care sunt mai mult de forma unor pârjoale, iar apoi ne mai punem una suplimentară. Alături de piure și castraveți murați în saramură cumpărați de la Alimentara. S-au mâncat 8 chiftele și mai rămân 7, pe care vor trebui să le împartă Fiul cel Mare și Nevasta. Mi-am mai făcut de lucru prin casă și nici n-am observat că Fiul cel Mare s-a întors, de asemenea de la basket. Când am intrat în bucătărie mâncase deja 6 chifteluțe și era la a 7-a. Biata nevastă a rămas fără chifteluțe, s-a mulțumit cu piure cu castravete murat. Bun și așa, alții nici asta nu au.

De la atâta muncă și probabil îngreunat și de mezcal și mâncare, am adormit devreme, dar m-am trezit la 3 și n-am mai dormit până la ziuă. M-am uitat în direct la o partidă din NHL, Utah Mammoth @ Edmonton Oilers. Un jucător de la petroliști a atacat cu crosa ridicată un jucător advers, scoțându-i un dinte. A fost penalizat cu double minor penalty, 2 × 2 minute eliminare. Pentru cel cu dintele scos a fost ceva normal, i-a fost tamponat locul de către medicul echipei, după care a revenit în joc, în linia lui. Camerele au surprins perfect dintele lipsă. O fază poate mai dură decât spartul arcadelor în rugby. Mamuții din Salt Lake City s-au impus cu 4-2. După meci am plecat direct la job. În America (sau Canada) e noapte, iar la noi zorii unei noi zile.

Prosecco

Lăcomia este în ADN-ul omului, dar la noi, cei care au crescut dincolo de Cortina de Fier, parcă este mai pronunțată. Oricâte ai avea, chit că nu duci lipsă de nimic, tot vrei să mai acumulezi, iar dacă cineva îți dă ceva pe gratis, iei cu două mâini. Facem provizii, ne place să avem, cumpărăm acum ce nu ne-am permis atunci, fie din cauza sărăciei, fie din cauza penuriei. Mâncare, băutură, haine, excursii, nu ne mai potolim. Unii chiar au lăzi frigorifice unde țin provizii de carne, pachete de unt!, stive de băuturi. Alții au dulapuri întregi cu haine și încălțăminte. Alții își programează 10 concedii pe an. Înainte nu aveam, acum avem.

Pe vremea comunismului. Blocul nostru e în formă de U, pe una dintre laterale fiind o Băcănie, de unde ne ridicam rația de ulei și zahăr. Câteodată băgau produse rare, gen ciocolată, portocale, telemea. Niciodată nu au băgat la băcănia noastră banane sau Pepsi, dar tot erau mare lucru și celelalte produse rare, care se vindeau prin spate, la o ușă de fier cu chepeng, rațiile dându-se normal prin față, prin magazin. Când venea zvonul că bagă marfă de import, se forma o coadă de sute de persoane în spate. Noi, copiii, ne strângeam pe casa scărilor și priveam de la etaj pe geamurile ce dădeau către spatele blocului. Țin minte și acum ziua când au băgat Nes Globo, cutie de 100 grame, roșu cu negru. Din Brazilia. Lumea era pur și simplu înnebunită, toată gloata aia vocifera în gura mare, unii începuseră chiar să se și îmbrâncească, să se înjure. L-am observat și pe vecinul nostru de la etajul VIII, un tip masiv, uriaș. Efectiv a întins mână și a ajuns până la chepeng, apucând o cutie de Nes Globo. Aceste produse erau limitate, dintr-o dată se terminau, iar majoritatea celor de la coadă rămâneau cu buza umflată. Ne-am bucurat sincer pentru vecinul nostru de la VIII, ieșise victorios. Și noi, copiii de atunci, asistând la așa ceva, nu avem cum să fim altfel, am sta oricând la coadă, ne-am lupta să apucăm ceva, să avem, să deținem.

Capitalism. Pliantul Lidl ne anunță că pe 11 octombrie 2026, cu ocazia sărbătoririi a 15 ani de existență a  magazinului în România, cumpărătorii vor primi gratis o sticlă de prosecco. Cu o mică condiție, aceea de a cumpăra pe bonul cu sticla de prosecco produse în valoare de cel puțin 150 de lei. Nu sunt un băutor de prosecco, adică beau dacă îmi dă cineva, dar nu e în top 10 al băuturilor mele preferate, însă la citirea anunțului, o luminiță mi s-a aprins în creier, niște butoane apăsându-se. Neapărat trebuia să pun mâna pe o sticlă gratis de prosecco. Noi, românii, suntem și pomanagii notorii, asta se știe. Duminica, magazinele Lidl se deschid la orele 8:00. Eu la 7:55 eram deja în Lidl, căutând sticla de prosecco. Pustiu. Un angajat spăla pe jos, iar altul aranja ceva produse în raft. Pe lângă mine mai erau doi bătrâni, cuplu, dar căutau mâncare pentru câini. Am găsit sticla și o studiam fericit, costul ei fiind de 26 de lei într-o altă zi. Bătrânul mă privea curios și i-am spus că e pe gratis dacă cumpără de 150 de lei. A studiat sticla cu atenție și părea încântat. I-a spus nevestei că vrea și el, dar aceasta l-a admonestat imediat, spunând că nu au ce să cumpere de 150 de lei. Bătrânul a plecat trist, doar cu mâncarea pentru câini. Eu am pus sticla cu grijă în coș și am pornit prin magazin pentru a face cei 150 de lei cheltuiți. Am cumpărat pește, porc mangalița, legume, fructe, iaurt, brânză, am făcut vreo 400 de lei. Acum ne permitem, avem de toate. Am mai întâlnit alte trei persoane care aveau câte o sticlă de prosecco în coș. E bun, e pe gratis. Am plecat acasă victorios, i-am împărtășit nevestei isprava mea, dar aceasta nu a părut deloc impresionată, mi-a dat senzația că nici nu a înțeles ce i-am spus. Am pus sticla în frigider, la răcit. O voi bea cândva.

Breșă în sistem

Am fost la magazinul alimentar pentru cumpărături uzuale. Aflându-ne în plină epocă digitală, folosesc sistemul scan&go, adică cu telefonul mobil scanez produsele pe care doresc să le cumpăr, apoi le pun în coș. Un mod practic și eficient, am mereu acces la totalul cumpărăturilor, plus că nu mai trebuie să scot produsele din coș la casă pentru a fi scanate. După ce îmi termin cumpărăturile, doar apăs butonul finalizează de pe ecranul telefonului mobil, mi se generează un cod QR, îl scanez la casa automată, plătesc și plec. Timpuri noi. Minunata lume nouă.

Am ajuns acasă și am ordonat alimentele în frigider. Am cumpărat mâncare pentru două zile. M-am așezat pe fotoliu și am început să butonez telefonul mobil aiurea. Din întâmplare am dat și peste aplicația magazinului pe care tocmai o folosisem și am aruncat o privire asupra bonului digital, așa, de curiozitate. Mi s-a părut că totul a fost foarte ieftin, o ciudățenie pentru vremurile actuale. Studiind bonul cu atenție mi-am dat seama că am uitat să scanez și să plătesc peștele, două pachete cu biban de mare. Și am reușit să plec cu marfa din magazin fără să plătesc, nimeni nu a zis nimic, aparatele de siguranță nu au bipăit.

Am început să am mustrări de conștiință. Nu vreau să fur de la nimeni. M-am dus înapoi spre magazin, luând pachetele de pește cu mine. De ce? Pentru că „nu suntem ciori, nu stăm în corturi, facem eforturi să ne elevăm...”. Am intrat în magazin cu peștele în rucsac, m-am dus la robotul de scanat și am plătit prețul cuvenit. Dintr-o dată m-am simțit ca și cum mi s-ar fi luat o piatră de pe inimă. Taică’miu zice: „Dă-i încolo de imperialiști împuțiți, ei cât ne-au furat...”, dar nu-i așa, nu așa merg lucrurile.

N-am scris asta ca să mă laud, că vezi Doamne ce corect sunt eu. Sunt o pulă corect. Doream doar să subliniez că a existat o breșă în magistrala de date, poți păcăli roboții sau oamenii de la supraveghere din magazine. Probabil că îi costă mai mult să înăsprească paza decât pierderile suferite.

Mircea Eliade - Pe strada Mântuleasa

Luna trecută i-am trimis prietenului Ionescu, despre care am vorbit în postarea anterioară, o poză cu biserica Mântuleasa, unde tocmai mă aflam, stând pe o bancă în curte. Acesta m-a întrebat dacă am citit nuvela „Pe strada Mântuleasa”, iar la răspunsul meu negativ mi-a spus că am pierdut 10 ani din viață, îndemnându-mă să las tot și să merg să cumpăr cartea, ceea ce am și făcut. Am citit-o. Este senzație. Chiar nu îmi vine să cred că am ratat așa ceva. Eliade, românul nostru, e universal. Cartea tradusă în japoneză, coreeană, neerlandeză, norvegiană, portugheză etc. Scriere care îmbină perfect realitatea cotidiană cu fantasticul, oare l-a influențat și pe Haruki Murakami? Cartea m-a atras de la primele rânduri, când un bătrân umil, într-o zi de vară, intră într-un imobil de ștabi (bloc cu portar!) căutând un ofițer, maior în cadrul MAI. Deja în capitolul doi, bietul bătrân ajunge să fie anchetat în beciurile Securității, unde le povestește anchetatorilor fapte incredibile. M-a cucerit cu totul modul în care e spusă povestea, dialogurile, personajele, finalul. Personajul meu preferat este Oana și sunt sigur că și al majorității celor ce au citit nuvela. Nu înțeleg de ce Netflixul nu face o miniserie după această carte. Ar avea un succes imens.

Creveți saganaki

Îl știu pe Ionescu de peste 20 de ani, de pe forum, din lumea virtuală. Apoi ne-am întâlnit în realitate, făcând tot felul de chestii interesante împreună. Am mers de câteva ori la OK Cafe, legendarul local de pe Strada Mămulari. Am fost la trei filme ale maestrului Tarantino la cinematograf (Inglourious Basterds, Django Unchained, The Hateful Eight). Am mers la un concert de muzică simfonică la Ateneul Român, după care am mers la KFC în Romană și am băut bere (în acele vremuri se vindea bere la KFC sau McDonald’s). Am fost la magazinul Springfield și ne-am cumpărat două cămăși identice la croială și material, diferind doar culoarea și mărimea. Într-o zi friguroasă am fost în Parcul Libertății și am testat noul meu aparat de fotografiat digital marca Canon. Am fost la un restaurant indian din zona Foișorul de Foc. Am fost la el la serviciu și mi-a dăruit cartea numită „Pușca de vânătoare”, scrisă de autorul japonez Yasushi Inoue. Ionescu m-a contactat zilele trecute pe WhatsApp și mi-a spus că a preparat creveți saganaki, trimițându-mi și o poză. Mi-a făcut poftă și am zis să încerc și eu acest preparat, specific gastronomiei elene.

Am fost la magazinul alimentar și am cumpărat 4 pungi de creveți decorticați (4 × 18,69 lei = 74,76 lei), brânză feta (32,99 lei), sos de roșii (14 lei). Restul aveam pe acasă. M-am apucat de gătit. Creveții fiind congelați, îi aduc la temperatură de gătire turnând apă clocotită peste ei, apoi îi trag la tigaia încinsă 6-7 minute. Six-seven.

Am pus într-o oală ovală puțin ulei de măsline la încins, în care am călit o ceapă tăiată mărunt, apoi am adăugat la compoziție patru căței de usturoi zdrobiți. Am stins cu 75 ml de vin alb, riesling (vin bulgăresc, 10 euro sticla de 750 ml, așadar 75 ml = 1 euro = 5,25 lei). Am lăsat pe foc vreo 2 minute după ce am pus vinul, după care am turnat sosul de roșii și am lăsat vreo 10 minute. Am pus piper și oregano, iar la final brânza feta tăiată cubulețe. Am mai lăsat 2 minute, iar la final am încorporat creveții. Garnitură de orez basmati simplu (200 grame = 4 lei, 4 porții). După ce s-a terminat orezul, în sosul rămas am mai înmuiat și pâine, conform tradiției.

Da, un preparat foarte gustos. Nu mai mâncasem așa ceva din 2017, când am fost la celebrul local SOS din Gouvia, Insula Corfu. Cu tot cu garnitură, condimente și ce am mai pus, costul a fost 140 lei pentru patru porții. 35 lei de persoană pentru un fel de mâncare preparat acasă. În restaurant nu are cum să fie mai puțin de 80 de lei. Desigur, am băut și un vin bun, un viognier. Vin franțuzesc, 50 lei sticla la Alimentara. La restaurant ar fi costat 180 lei sticla. Așadar, dacă ieșeam cu familia în oraș, am fi plătit pe puțin 500 lei.