Piscul Câinelui

Comentariul lui AlexB la cartea Adinei Popescu, mi-a amintit de prima mea tabără. 1991, în vacanța dintre clasa a VI a și a VII a. Șapte nopți la Cabana Piscul Câinelui, pe versantul opus orașului Sinaia, un drum ușor de 30 minute din gară. Aveam 12 ani și plecam pentru prima oară departe de familie pentru un timp mai îndelungat. Bucurie pură. Desigur, la vremea respectivă nu existau mijloacele de comunicare din prezent, chiar nu aveam cum lua legătura cu famila. Organizatoarea taberei doar a spus părinților cu ce tren ne întoarcem și să ne aștepte în Gara de Nord, atâta tot. Am plecat cu doamna Stere, profesoara noastră de limba română, despre care am mai vorbit în câteva rânduri pe acest blog. Înainte de Revoluția 89 fusese mare secretară de partid, comunistă convinsă, în prima zi de școală din 1990 ne-a pus să rupem pagina cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu de la începutul manualului de română și ne-a spus că are mare încredere în domnul Ion Iliescu. Dar în rest era de treabă, nu avea vederi înguste. Să mai amintim celebra fază din clasa a V a, când colegul nostru Savu venise cu o revistă porno explicită la școală, iar printr-o conjunctură ciudată revista a ajuns în mâinile doamnei Stere, care a răsfoit-o pe îndelete și fără niciun pic de supărare ne-a spus: “Vedeți copii? Corpul femeii este grațios, frumos, făcut să fie iubit…pe când al bărbatului este urât, grotesc.”.

Am coborât din tren la Sinaia, iar apoi am pornit încolonați către cabană. Nu eram un grup mare, vreo 15-16 copii, cam juma-juma băieți și fete, toți cam de o vârstă, proveniți de la trei clase paralele, clasa noastră, clasa unde era doamna Stere dirigintă și o altă clasă. Ne știam cu toții între noi, eram un grup vesel, probabil cum sunt toți copiii de 12-13 ani. Ne-am cazat în două dormitoare comune cu paturi suprapuse, repartizați pe sexe desigur. Eu deși eram un copil gras am fost repartizat la patul de deasupra, iar sub mine stătea un băiat slăbuț. Țin minte că aveam cu greu loc în pat, pentru că era foarte aproape de o latură a acoperișului, dormitorul fiind undeva în mansarda cabanei. Nopțile stăteam până la ore foarte târzii și discutam toate prostiile cu colegii de cameră. Adormeam pentru câteva ore, iar apoi eram treziți de doamna Stere care ne punea la o mică gimnastică de înviorare, iar apoi ne poftea la micul dejun, o cană de ceai și o felie de pâine cu gem. Trebuie spus că în 1991 nu exista abundența alimentară din prezent, încă nu apăruseră alimentele procesate din ziua de azi, se mânca de bun simț, fără pretenții, dar mai sănătos. În acea tabără am mâncat pentru prima și ultima oară rinichi de porc. Dar zilnic! Fie felul doi la masa de prânz, fie la masa de seară, aveam rinichi de porc prăjiți alături de o garnitură (poate orez, poate cartofi prăjiți sau piure, poate mazăre). Cei care se ocupau de mesele noastre îi numeau rechini. Îmi amintesc că erau destul de gustoși, mâncam cu plăcere rinichi de porc, dar astăzi, adult fiind, nu cred că aș știi să prepar acest fel, să aleg rinichii, să-i pregătesc. Mi se pare așa, o trufanda.

Îmi amintesc perfect perioada taberei, pentru că a coincis cu Campionatele Mondiale de Atletism în aer liber de la Tokyo, 23 August-1 Septembrie 1991. După cum știți pentru mine atletismul este în top 5 sporturi all time (alături de basket, rugby, hockey pe gheață și fotbal). Singurul televizor din cabană, un Elcrom color fix cum aveam și noi acasă, se găsea în bucătărie. Am cerut permisiunea celor de la bucătărie și mă lăsau să mă uit la atletism după pofta inimii. Erau niște băieți tineri care pregăteau mâncărurile (rinichii de porc prăjiți și încă 2-3 feluri mâncate în 7 zile) și se mai uitau și ei cu mine, mai comentam. Țin minte și acum că atunci s-au doborât recordurile mondiale la 100 m plat bărbați (Carl Lewis) și la lungime bărbați, acel fabulos 8,95 al lui Mike Powell, care a rămas în picioare și în prezent.

Igiena personală a cam suferit în acea săptămână la Piscul Câinelui. Cabana avea grup sanitar comun, de fapt două wc-uri turcești aflate la parter, cu un miros greu de suportat. Mărturisesc că nu am reușit să intru deloc în acele wc-uri, astfel că mi-am făcut nevoile exclusiv în pădurea din jurul cabanei. De baie sau duș nici nu a putut fi vorba. Dar pe atunci cu siguranță nu contau prea mult aceste aspecte.

Doamna Stere era o profesoară de română foarte exigentă. Făceai carte cu ea, chiar am învățat multă gramatică și ne-a deschis tuturor sufletele, îndreptându-le către literatură, către frumos. Nici în această tabără nu ne-a iertat de gramatică. Ne-a impus încă de la început să avem cu noi caietele de gramatică și zilnic, timp de o oră, făceam școală. Ne dădea exerciții, ne asculta, discutam împreună, întocmai ca în timpul orelor din anul școlar. Dar ne-a prins bine, majoritatea celor din tabără am intrat la licee de top. Eu la admiterea la liceu am facut perfect 10 la partea de gramatică, eram as. Analizați sintactic și morfologic următoarea frază: “Munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă.”. Cine poartă aur? Ai cui sunt munții? Ce poartă? Cine cerșește? Ce facem noi? Unde cerșim? Ne învața totul foarte logic, era ca o matematică, nu aveai cum să greșești. Deși eram în tabără, nu a fost o corvoadă faptul că repetam la gramatică.

În rest făceam o grămadă de excursii frumoase, mergeam pe versanții din împrejurimi în tot felul de expediții. Am coborât de vreo două ori în Sinaia și ne-am plimbat sau am băut câte un suc. Nu aveai posibilitățile și distracțiile din prezent, dar era plăcut. Desigur, cântam tot felul de cântece specifice, alături de doamna Stere care avea o voce bună. În timp ce urcam pe munți, cântam cu toții în gura mare: “Viața taberiștilor…E un cântec de chitară…Unii cântă, alții zbiară….Unii ies pe geam afară….C-așa-i viața taberiștilor.”.  În ultima seară ne-au făcut un foc mare și ne-au servit cina festivă, rinichi de porc prăjiți. Am cântat frumosul cântec: “La revedere, tabără dragă….la revedere, noi plecăm….”.

La vârsta de 12 ani nu prea ești atras de sexul opus atât de puternic, acest lucru evidențiindu-se în taberele ulterioare, de asemenea bifate tot sub patronajul doamnei Stere, profesoara noastră de limba și literatura română. Totuși știu că jucam prin poienițele de pe lângă Cabana Piscul Câinelui un joc de cărți numit “Kems” ale cărui reguli le-am uitat. Acest joc se juca pe porunci, iar poruncile pentru băieți erau să pupe o fată, iar pentru fete să pupe un băiat. Desigur, pupat pe obraz. Am mai jucat fotbal, “Țară, țară, vrem ostași” ori Rațele și vânătorii.  Serile mai stam de vorbă în fața cabanei, iar personalul de acolo punea muzică. Muzică bună din ce îmi amintesc, probabil hituri ale anilor ’80, epoca euro dance fiind abia la începuturi.

A fost o tabără frumoasă, nu am avut timp să ne plictisim. 7 zile și 7 nopți au trecut pe negândite, iar noi ne-am întors acasă cu tristețe, la părinții care au început să ne cicălească cu întrebări încă de la gară. “Dar ce ai făcut? Dar cum te-ai simțit? Dar cum te-ai descurcat cu cutare chestie?”. Ne întorceam acasă la constrângeri, după o săptămână de libertate absolută, petrecută printre cei de o vârstă cu noi, fără supraveghere strictă, cu timp petrecut după bunul plac. Au urmat încă 3 tabere cu doamna Stere. La Băile Herculane, o tabără de iarnă în apropiere de Zărnești și cea mai frumoasă dintre toate taberele, cea de la sfârșitul clasei a VIII a, după admiterea de la liceu, 12 nopți în județul Neamț, la Tazlău, unde doamna Stere a făcut echipă cu directorul școlii noastre, domnul Partheniu.

Adina Popescu - Vine vacanța cu trenul din Franța

Am cumpărat cartea pentru fiul meu cel mare, de la o librărie din centrul orașului Sibiu, însă am sfârșit prin a citi-o eu, în sejurul din acest an pe meleaguri elene. O incursiune plină de melancolie prin vacanțele anilor ’80, la munte, la mare, la bunicii din Cluj, realizată cu multă pricepere de autoarea care este mai mare cu 6 luni ca mine, deci pot spune că am trăit fix aceleași vremuri. Cazare pe la diverse gazde sordide în Bușteni sau Constanța, sejururi pe litoral de 12 nopți cu masă și cazare în condiții mai mult sau mai puțin modeste, excursii prin Bucegi. Foarte multe similitudini între cele povestite de Adina Popescu și cele trăite de mine. Țin minte o vacanță în stațiunea Neptun, când mă plimbam împreună cu ai mei seara, iar eu am simțit miros de friptură la grătar. Mi-a fost poftă și am cerut. Am intrat la terasa respectivă și într-adevăr se servea friptură de porc la grătar cu cartofi prăjiți. Ai mei au cerut o singură porție, doar pentru mine. Ei pur și simplu au fost spectatori, au privit cum am mâncat eu, apoi au plătit și am plecat. Țin minte și acum replica ospătarului, îndreptată către mine: “Când vor fi bătrâni părinții tăi, așa să-i duci și tu și să le iei o friptură.”. Astea erau timpurile. La Calul Bălan, în Neptun, autoarea a avut norocul să petreacă o seară, eu doar am intrat să privesc lumea din local și să adulmec mâncărurile. Povestește la un moment dat despre faptul că ai ei își însușeau vesela de prin restaurantele de la mare, nemulțumiți de servicii, probabil încercând să obțină o compensație. La fel făceau și ai mei. Aveam acasă castronele de salată sau muștar “luate” de la mare. Întrebându-i de ce fac așa, tata îmi răspundea: “Mai dă-i în pizda mă’sii, la cât ne fură…”. Un castron de salată a trecut testul timpului și încă ne slujește. Citind cartea, mi-am mai amintit de paturile jegoase de pe la diferite cazări, unde dormeam îmbrăcat cu hainele de afară, ori de grupurile sanitare cu WC-uri insalubre care picurau, de cazările cu wc-uri comune și desigur de wc-urile din tren a căror putoare se revărsa în tot vagonul. Dar desigur, noi eram copii pe atunci și nu observam aceste neajunsuri, așteptam cu sufletul la gură vacanțele și mergeam peste tot, fără pretențiile de acum. Vacanțele erau cumva mai așezate, mai liniștite. Nu era turism de masă ca în prezent, nu mergea oricine  la munte sau la mare. Cartea mi s-a părut excelentă. Foarte bine scrisă. Nu știu ce impact ar avea asupra copiilor din ziua de azi, obișnuiți cu vacanțe în străinătate și cu hoteluri de lux.

Low cost

Pentru serviciu am cumpărat o banană și o pungă de sticksuri Croco. Împreună au costat 2,19 lei. Le-am mâncat pe la orele 11, ca să îmi potolească foamea pe parcursul întregii zile de muncă. Pentru masa de acasă am cumpărat 3 pulpe de pui (11,11 lei) din care am mâncat una (3,70 lei), o pungă de 1 kg cartofi congelați (13,99 lei) din care am mâncat un sfert (3,50 lei) și 4 ardei kapia copți (15,49 lei) din care am mâncat unu (3,87 lei). Masa de acasă, servită pe la orele 19 m-a costat în total 11,07 lei. Total consumat pe mâncare toată ziua = 13,26 lei. Și nu am mâncat deloc rău, poate mi-a fost un pic foame, dar m-am rușinat imediat de această nevoie, după ce am citit cartea Aniței Cudla. Mâncând zi de zi în acest fel aș cheltui lunar sub 400 lei pe mâncare, ceea ce este foarte bine. Cu siguranță aș putea coborî sub 13,26 lei/zi, alegând cartofi normali în loc de congelați și un castavete crud în loc de ardei copt.

Anița Cudla - Amintiri din viață (20 de ani în Siberia)

Jurnalul unei femei din Bucovina, săltată în 1941 de structurile NKVD și deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar, de unde va primi autorizația de întoarcere în 1958. Vorbe adevărate, nicidecum ficțiune, o carte scrisă în modul simplu al unui om din popor, dar cu un foarte mare talent literar. Una din milioanele de vieți distruse de comunism. Știam despre toate astea, am urmărit Memorialul Durerii în anii '90, dar citind această carte, am conștientizat pe deplin dimensiunile tragediei. Gândiți-vă că v-ați întemeiat o familie, ați pus deoparte ceva agoniseală prin propria muncă, stați liniștiți alături de soț/soție și copii în propria casă, iar deodată în toiul nopții vine poliția secretă sovietică și vă saltă, somându-vă ca în 15 minute să fiți gata de plecare, fără niciun bagaj, vă duce cu mașina la gară și vă aruncă într-un vagon de tren de marfă unde alături de alți 100 de oameni veți călători două săptămâni până în Siberia, noua voastră casă, unde veți trăi 20 de ani sub limita existentei. Ați fost declarați dușmani ai poporului, întreaga avere vi s-a confiscat, în casa voastră vor locui alți oameni. Ceva de neconceput pentru vremurile bune pe care le trăim în prezent și în care suntem nemulțumiți și supărați de orice nimic. Cam așa s-a întâmplat în comunism, comunismul cel regretat de unii retardați, care afirmă "era mai bine înainte".

O carte eveniment, citită pe nerăsuflate cu multă tristețe și emoție. Pentru prima oară am citit cu mare interes chiar și prefața + postfața, cartea prezentând la final câteva poze reale din viața autoarei. Cei mai cu cap 50 de lei cheltuiți pe anul ăsta. Dacă nu ați citit cartea, plasați repede o comandă. 

Whisky, music & smart casual dining (9)

Fiul meu cel mare s-a apucat de gătit, iar pentru a-l acompania în bucătărie am desfăcut o sticlă nouă de whisky. Ceva special, din Japonia. Hibiki Harmony Master’s Select, de la producătorul Suntory. Legendara sticlă cu 24 de fațete, o adevărată bijuterie, simbolizând probabil orele dintr-o zi, ori mai degrabă cele 24 de microsezoane din calendarul tradițional japonez, care după cum probabil nu știți (dar chat gpt știe!) sunt următoarele:
1. Risshun (Începutul primăverii) 
2. Usui (Apa plutește) 
3. Keichitsu (Insectele ies din sol) 
4. Shunbun (Echinocțiul de primăvară) 
5. Seimei (Viața devine clară) 
6. Kokuu (Ploaia semințelor) 
7. Rikka (Începutul verii) 
8. Shōman (Creștere completă) 
9. Bōshu (Căderea spicului) 
10. Geshi (Solstițiul de vară) 
11. Shōsho (Căldură ușoară) 
12. Taisho (Căldură mare) 
13. Risshū (Începutul toamnei) 
14. Shosho (Răcoare ușoară) 
15. Hakuro (Rouă albă) 
16. Shūbun (Echinocțiul de toamnă) 
17. Kanro (Rouă rece) 
18. Sōkō (Brumă) 
19. Rittō (Începutul iernii) 
20. Shōsetsu (Zăpadă ușoară) 
21. Taisetsu (Zăpadă mare) 
22. Tōji (Solstițiul de iarnă) 
23. Shōkan (Frig mic) 
24. Daikan (Frig mare)

La eleganța sticlei contribuie și eticheta realizată din hârtie japoneză washi, produsă în mod tradițional din fibre de dud japonez. Mi-am turnat 50 ml într-un pahar de cristal de Boemia, din setul primit cadou de ziua mea la aniversarea a 40 de ani. Desigur, nu am făcut asta într-un cadru festiv, fiul meu toca ceapă lângă mine, eram în umila noastră bucătărie, însă am ținut să gust acest whisky pe care-l primisem de la Moș Gerilă, cu ocazia sărbătorilor de iarnă de anul trecut.

Un whisky blended pe care îl asemuiesc cu Johnnie Walker Blue Label, nu prin prisma gustului sau mirosului, ci prin faptul că este un whisky cu o prezentare extrem de sofisticată, cu un ambalaj ce impresionează, cu un preț cam prohibitiv. Foarte corect, extrem de plăcut, dar parcă nu are acea scânteie care să justifice prețul. Ca și la Blue Label, voi spune că am băut whisky-uri de 3 ori mai ieftine, dar mai bune ca acest Hibiki. Să nu înțelegeți că nu mi-a plăcut, mi-a plăcut foarte mult, dar în aceeași gamă de preț am băut un alt japonez, Kujira Ryukyu single grain 10 ani, care mi-a plăcut infinit mai mult. Privind la fiul meu ce face prin bucătărie, am tot turnat în paharul de cristal și am băut, plescăind de plăcere. Gust dulceag, floral, oarecum caracteristic pentru whisky-urile japoneze, dar nu ceva memorabil.

Să revenim la fiul cel mare. Acesta a curățat două fructe de avocado, le-a scos sâmburii apoi le-a pasat bine, asezonând cu ulei de măsline, sare, piper, ceapă roșie tăiată cubulețe, roșii cherry de Topraisar tăiate pe sferturi, ardei kapia bucățele. Peste acest amestec a stors zeama de la o lămâie și a amestecat din nou. Acestui amestec, fiul meu cel mare i-a spus guacamole. L-am mâncat pus pe lipii libaneze încălzite la foc, deși sosul pare să fie originar din Lumea Nouă și nu din Orientul Apropiat. Eu pe lângă acest sos pus pe lipii am mâncat și o salată de vară (roșii, castraveți, ardei, ceapă roșie, măsline etc) cu brânză de oaie. Se potrivește, nu se potrivește, mie mi-a plăcut. A intrat totul excelent după whisky-ul japonez. Din păcate am omis să fac poze la mâncare. Recunosc, sunt egoist, dacă pregăteam eu masa aș fi pozat și m-aș fi lăudat.

Desigur, am ascultat muzică împreună cu fiul meu cel mare în timp ce el pregătea guacamole, iar eu beam whisky japonez. Știați că David Bowie este unul dintre muzicienii mei preferați? Și asta de când mă jucam NHL 99 pe computer, iar pe genericul acelui joc în fundal se auzea piesa Heroes. Am dat play la albumul The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars. Ce titlu, demn de un film de categorie B. N-am să stau să descriu albumul, pentru că nu mă pricep la asemenea vorbe și nici nu sunt critic muzical, eu pot spune cel mult că mi-a plăcut foarte mult albumul pe care îl știam, dar totuși să cităm wikipedia (nu chat gpt!) care face o descriere excelentă: “Described as a loose concept album and rock opera, Ziggy Stardust focuses on Bowie's titular alter ego Ziggy Stardust, a fictional androgynous and bisexual rock star who is sent to Earth as a saviour before an impending apocalyptic disaster. In the story, Ziggy wins the hearts of fans but suffers a fall from grace after succumbing to his own ego.”. Interesant. Ce plăcere să fredonezi “Didn't know what time it was, the lights were low....I leaned back on my radio...” în timp ce bei whisky și aștepți să fie gata masa.

Așa sunt serile noastre. Universale. Suntem globaliști. Whisky din Țara Soarelui Răsare, mâncare din Lumea Nouă, muzica unui interpret cu orientare sexuală dubioasă.

Alex Michaelides – Pacienta tăcută

Mi-a recomandat cartea o colegă de la muncă, spunând că este excelentă, așa că am zis să o încerc. Genul de best seller internațional vândut în 8 milioane de exemplare, ce se găsește la automatele din gări și e tocmai bună pentru un citit pe tren, ca să omori timpul. Nu e literatură, sunt doar niște propoziții care formează o carte, spun o poveste, thriller care își dezvăluie deznodămândul în ultimul capitol. Nu mă deranjează să citesc așa ceva, e ca și cum ai mânca fast food. Avem ca personaj o pictoriță care își ucide bărbatul, împușcându-l. Culmea, îl iubea foarte mult și era atașată de el. După această faptă amuțește și până la urmă este internată la nebuni. Mai avem ca personaj un psihoterapeut care dorește cu tot dinadinsul să o ajute pe pictorița criminală și să o facă să vorbească. Cam așa pornește cartea și se întinde pe mai bine de 350 de pagini. Nu e rea, dar am mai spus și în alte dăți, carte de consum. Dacă vreți să știți care este deznodământul, întrebați-l pe chat gpt, vă face un rezumat pe care-l citiți în 45 de secunde și nu pierdeți vremea ca mine, citind tot romanul.

Cântăreți la hypermarket

Vineri seara, la un cunoscut hypermarket, ajuns la linia caselor fredonam piesa Nothing Compares 2 U (varianta Prince, nu Sinead O'Connor, să ne înțelegem). Casiera, o femeie în jur de 55 de ani, auzindu-mă, mi-a spus: „Câtă veselie!”. Iar eu am spus: „Da, doamnă, e vineri seara, am luat și eu două beri să mă destind.”, arătând la cele două Berliner Kindl de pe bandă. Femeia a zâmbit și mi-a spus: „Ați văzut că a apărut bere Barcelona?”. I-am mărturisit că nu am văzut și chiar m-am arătat neîncrezător că ar exista o bere cu acest nume, dar femeia a insistat că există și au primit chiar de curând. Iar apoi s-a apucat să cânte „Barcelona! Barceelonaaa!”, celebra melodie a duetului Freddie Mercury & Montserrat Caballe. Cânta foarte bine, avea voce și i-am spus asta, iar ea mi-a spus că normal, doar a făcut liceul de muzică. Mi-a fost rușine să o întreb de ce a ajuns casieră la hypermarket, nu putem știi ce e în viața omului. Câți dintre noi nu ne-am pregătit pentru ceva și am ajuns să facem cu totul altceva?