de Hortensia Ionescu
Daca ar fi sa spun cate ceva despre mine, as zice ca sunt un om cu frica lui Dumnezeu. Cuminte. Cu Minte, as glumi, probabil. 30+ bine, familie, casa, copii, job in multinationala. N-as adauga tipic, pentru ca lumea de azi e foarte diversa si e destul de dificil sa mai identifici un tipar asa usor.
Martie 2020 m-a prins intr-un moment de bine al familiei. Toata lumea sanatoasa, Tata stand la casa de la tara a socrilor, baietii bine, la gradinita, eu lucrand uneori si de acasa si bucurandu-ma de asta, iar Omul fiind fericit predand studentilor niste notiuni pe care le-as intelege doar daca as relua clasele 5-12 la un profil foarte tehnic.
Cand ni s-a spus de la birou ca nu numai putem, dar suntem obligati sa lucram de acasa, deja presiunea a inceput sa creasca. Modul in care s-a comunicat in zilele alea m-au facut sa ma trezesc in mijlocul noptii si sa adorm rugandu-ma sa nu ajunga si la noi.
Imediat cand s-a anuntat ca nu mai avem voie sa iesim afara, am decis ca este mai bine sa renuntam la confort si sa alegem libertatea de a iesi afara in propria curte, la tara. Impreuna cu Bunicii ne-am retras la 35 de kilometri de Bucuresti, intr-o casa cu doua camere si cu 3000 de mp de curte, in care am stat pentru o perioada 6 si chiar 7 persoane. Natura si libertatea de miscare in siguranta in propria gradina, plus munca fizica din gradina si stabilitatea job-ului au avut efectul de a calma toata tensiunea acumulata in Bucuresti.
Imi aduc aminte cu mare drag de sesiunile de dat cu sapa de dimineata, inainte de birou, de munca din casa, unde era cald, stiind ca baietii sunt afara, bine imbracati, sub supravegherea atenta a Bunicilor, de plimbarile incognito prin spatele gradinilor pana la gara, pe sinele pline de buruieni cat mine, si de toate plantele pe care le-am vazut inviind in cele trei luni pe care le-am petrecut acolo.
Conectarea la natura are darul de a egaliza incordarea zilelor pline de intalniri si planificari.
Parte din experienta Covid a fost si modul in care a fost abordata intreaga situatie de compania la care lucrez. Am simtit in perioada aceea ca in mijlocul furtunii corabia e sigura, nu m-am simtit in pericol niciun moment. S-au facut eforturi imense sa ne mentinem sanatatea mentala si productivitatea in perioada aia, si rezultatele s-au vazut cu varf si indesat si pe bursa. Dar cel mai mult m-am bucurat ca am fost cu totii Oameni, si nu am simtit niciun moment ca sunt doar o mica piesa de puzzle intr-o imagine imensa.
Eliberarea din Mai a insemnat intoarcerea treptata la viata din Bucuresti, cu distantarea sociala, masti si dezinfectant pe toate suprafetele. Am avut mare noroc cu gradinita particulara care a facut toate eforturile sa poata primi copiii chiar si cand au fost inchise gradinitele de stat, si asa am reusit sa gasim un echilibru in statul acasa, munca, apropiere.
Perioadele in care totusi au trebuit sa stea acasa copiii au fost mai mult ca o vacanta bine-venita pentru ei si o bucurie pentru mine, pentru ca am reusit sa impac destul de bine lucrul cu activitatile cu copiii.
Constanta perioadei Martie – Decembrie a fost vizitarea zilnica a Monitorizare Coronavirus - Casa Jurnalistului, singura pagina care mi-a oferit informatia relevanta pentru ce se intampla in tara. Numerele acelea au insemnat ceva pentru mine pana in momentul in care cercul s-a apropiat mai mult si mai mult, si pana ce in sfarsit am luat si eu de la Tata.
Cum am aflat ca Tata este pozitiv am plecat de acasa, casa socrilor din Bucuresti fiind de data asta salvatoarea. Am stat singura fara sa ies din casa trei saptamani, vazandu-ma cu colegii pe Teams si cu familia pe Zoom, vorbind la telefon cu Tata care a avut si perioade in care s-a simtit rau, si folosindu-mi timpul cat m-a lasat mai bine boala.
Discutiile cu doctorii de dupa Covid m-au facut sa imi dau seama ca am simtit real, destul de redus, doar unul din posibilele efecte negative. Toata perioada am resimtit teribil o lene si o dificultate in a gandi pe care nu am mai intalnit-o pana acum. Si cand am facut efort am simtit ca aerul intra pe nari si ajunge direct in creier. In rest, ii multumesc lui Dumnezeu ca am scapat cu bine, si Tata si eu.
De pe 22 decembrie, cand s-a terminat perioada de izolare completa, m-am simtit complet eliberata de Covid. Nu mai stiu cate cazuri sunt in Bucuresti si in Romania, si aflu despre stari de urgenta si ce se intampla in lume doar de la colegii din alte tari.
In cateva zile se implineste un an de la debutul pandemiei, un an in care simt ca am trait cat in alti 5 si in care am realizat mai multe si mai bine. Am crescut.
Si apropierea asta fortata de mine si de ai mei a avut darul de a-mi arata ca importante si necesare sunt extrem de putine.
La fel ca si la povestile despre nastere, fiecare poveste Covid e unica. Daca nu ai scris deja una, hai sa continuam discutia in comentarii!
