duminică, 28 septembrie 2014

Timpuri noi

Răsfoiesc broşura unui cunoscut lanţ de magazine care printre altele vinde mese de călcat. Reclama acestui produs înfăţişează un bărbat în jurul vârstei de 30 de ani, cu barbă, călcând rufele cu zâmbetul pe buze, apoi întinzând la uscat rufe pe un suport special. Câteva pagini mai încolo un alt bărbat este înfăţişat gătind, fotografia reprezentând reclamă la o tigaie teflon. În sfârşit apare şi o femeie în reclama unei pături, însă femeia este înfăţişată dormitând pe canapea, învelită în pătură şi având căştile pe urechi. Aşa ceva era de neconceput în urmă cu puţin timp. Amintiţi-vă de reclamele americane ale anilor '50 şi de femeile acelor vremuri. Femeia casnică, care găteşte, spală, face cumpărături, are grijă de copii, a dispărut, fiind înlocuită de femeia corporatistă, care câştigă mai mult ca bărbatul, care comandă în familie, care ajunge acasă la 9 seara, găsind masa pusă şi copiii culcaţi. Cred că s-ar considera dispreţuitor, iar femeile ar fi lezate văzând în asemenea broşuri surate de-ale lor spălând, gătind, dând cu aspiratorul.

Într-o oarecare măsură mi-am amintit de celebra fază din serialul True Detective, când cei doi agenţi de culoare întâlnesc un om alb şi îi vorbesc aşa cum albii vorbeau negrilor acum 70 de ani, iar albul le vorbeşte negrilor cu respectul de odinioară al negrului către alb.

miercuri, 24 septembrie 2014

Scrisoare către Nicholas

Dragul meu Nicholas,

Știu că ești foarte curios în ceea ce privește noul meu job și ai vrea să știi cum m-am descurcat în primele zile. Voi începe cu începutul, așa cum se obișnuiește. În seara de dinaintea primei zile mi-am călcat cămașa și pantalonii, mi-am pus hainele în ordine pe spătarul unui scaun pentru ca dimineața să le găsesc foarte ușor. Noaptea aproape că nu am dormit de emoție. M-am tot gândit oare peste ce colegi o să dau, dacă voi avea colege drăguțe, dacă va merge să intru pe forum la noul job. Dimineața m-am spălat foarte bine cu săpun Palmolive pe tot corpul, apoi m-am bărbierit și mi-am dat cu after shave, dupa care am plecat către muncă. Cu foarte mari emoții. Dar cine nu are emoții în prima zi ? Eu fiind sociopat și manifestând o teamă față de oameni, am avut o emoție dublă, poate chiar triplă. Am intrat în birou și parcă mi s-au tăiat picioarele. Nu mai puțin de 25 de oameni în același birou, fiecare la calculatorul său, într-o înghesuială tipică lucrătorilor asiatici. Am vrut să ies pe ușă și să fug, dar am fost interpelat de către unul din colegi care a strigat tare în tot biroul că eu sunt noul coleg. Apoi m-a așezat la un birou și parcă toată lumea a uitat de mine, toți băgându-și nasul în monitor. Spre oroarea mea chiar lucrau. Nimeni nu avea deschisă vreo pagină de web, ci doar programele de lucru. Mi-a fost rușine să intru din prima pe forum, așa că am început să-i studiez pe colegii mei, care în proporție de 72 % sunt de sex feminin.

Scumpul meu Nicholas, să vezi ce colege am. E una de are 1,85 înălțime și țâțe mari. Mai vine și pe tocuri, iar când se mișcă parcă se destramă în toate părțile. Zici că e generalul Grievous din Star Wars. La peste două birouri în fața mea, stă o fată căreia i-am văzut chiloții. Are chiloți negri, Nicholas. Și i-am văzut un pic și din șanțul fundului. Mai e o fată drăguță îmbrăcată în taior, care a zâmbit tot timpul. Cred că a avut parte de sex plăcut în noaptea de dinainte. Am colege de toate tipurile. Cu țâțe mari, cu țâțe mici, la fustă scurtă, cu pantaloni intrați în vagin, cu haine elegante sau mai puțin elegante. Eu m-am împrietenit cu o fată Mihaela, lângă care am și stat. Să vezi ce freză are. Cu țepi în cap. Mi-a zis că e freză de houseriță. Mie nu îmi place muzica house, dar i-am ascuns acest lucru. Nu e frumos să jignești o persoană. În rest să știi că Mihaela este o fată de treabă și pot vorbi cu ea orice. Cred că în cel mult o săptămână am să-i povestesc că am un prieten imaginar pe nume Boorsuky.
În rest nu prea îmi place că munca pe care o prestez este doar de birou. Opt ore pe zi trebuie să stau la birou și să lucrez în niște prostii de programe, cu care încă nu m-am obișnuit. Munca în secolul XXI este foarte grea și parcă îți omoară spiritul cu totul. Cred că ți-am mai spus eu ție, că vreau să fiu impegat de mișcare într-o haltă mică, la sat. Să fac cu steagu când vine un tren în gară. Munca asta modernă mă distruge sufletește, Nicholas. Sper să am mare tărie de caracter și să nu înnebunesc complet. Nu vreau să ajung să vorbesc singur în autobuz, sau cine știe ce să mai fac.

Un lucru bun pe care l-am făcut astăzi a fost că am ieșit cu bicicleta când am venit de la muncă. Am pedalat tare de tot și nu m-am oprit până n-am ajuns în afara orașului, pe un drum unde nu mai era nimeni. Când m-am uitat înapoi am văzut soarele la apus și o lumină blândă și caldă ca la începuturile lumii. Aproape că am plâns de fericire și emoție.
Închei aici, în speranța că rândurile mele te vor găsi sănătos și îți vor răspunde la câteva din întrebări.

Cu drag, al tău prieten, Gabriel

luni, 22 septembrie 2014

Bohumil Hrabal - L-am servit pe regele Angliei

Deobicei cărţile pe care le citesc au un moment memorabil, cel mult două-trei, însă cartea acestui cehoslovac are o suită de momente memorabile, încât bietul cititor nici nu-şi poate trage răsuflarea citind, relatate la persoana I, în fraze ce se întind pe 4-5 pagini, fără pic de dialog, peripeţiile prin care trece un ospătar din Cehoslovacia interbelică, continuând apoi cu perioada în care ţara a fost sub ocupaţie nazistă şi terminând cu perioada de început a comunismului. I-am văzut poza lui Bohumil Hrabal într-o carte şi mi s-a părut un om nebun, credinţa fiindu-mi întărită de ceea ce am citit pe ultima copertă a prezentului roman, cum că scriitorul a murit căzând de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii. Nebun sau om normal, scriitorul cehoslovac este de-a dreptul genial prin acest roman şi trebuie să amintim câteva faze eminamente delicioase, prilej de aducere aminte pentru cei care au citit cartea, ori prilej de curiozitate pentru cei care încă nu au parcurs-o:
- personajul principal merge la prostituatele de la bordelul Paradis şi înainte de a întreţine relaţii sexuale cu ele, presară pe corpurile lor flori, iar apoi beau şampanie din cea mai scumpă, cheltuind agoniseala pe o lună în câteva ore
- comis voiajorul cel gras de la Hotelul Praga de Aur, care le vinde maşina de tăiat salam unguresc, iar apoi este surprins în cameră, ticsind podeaua cu hârtii de 100 de coroane
- chelnărul de la Hotel Tichota care cheltuieşte până la ultimul ban prin satele învecinate, angajând muzicieni şi făcând cadouri necunoscuţilor, dând petreceri monstruase
- ospăţul generalului de la Hotel Tichota
- argatul care tăia lemne la Hotel Tichota (capitolul cu acest hotel este preferatul meu din întreaga carte) doar pentru atmosferă
- preşedintele republicii şi amanta franţuzoaică (pe wikipedia se spune că este vorba despre Tomas Masaryk, dar nu se poate pentru că acest preşedinte a murit în 1937 la 87 de ani, deci nu putea petrece atât de pasional cu o franţuzoaică)
- ospăţul la care participă Împăratul Abisiniei (adică Etiopia), unde se mănâncă cu tacâmurile de aur şi se serveşte acel incredibil fel constând în cămilă umplută cu antilope care la rândul lor sunt umplute cu curcani
- personajul principal servind femeile germane complet dezbrăcate în centrul de procreere arian
- copilul retardat care nu face altceva decât să bată cuie în podea
- închisoarea milionarilor
- singurătatea trăită alături de căluţ, capră şi pisică

Foarte, foarte frumoasa carte şi la fel şi personajul principal, un om care pare vesel din exterior, dar în interior poate e singur şi trist. S-a facut şi film după carte, acelaşi Jiri Menzel care a regizat filmul despre care vorbesc aici. Încheiem cu o imagine din film, o scenă foarte apetisantă cu bietul ospătar printre femeile despuiate.



ps: cartea asta mi-a făcut poftă de băut şampanie şi de mers la prostituate.

miercuri, 17 septembrie 2014

Femei grase

Cunoașteți genul de femeie grasă care nu încape pe un singur scaun în mijloacele de transport în comun? Se așează întotdeauna pe băncile duble și ocupă un loc și jumătate. Atunci când este în picioare și se îndreaptă spre ușă pentru a coborâ, obligatoriu și involuntar se freacă de toți călătorii care-i ies în cale. Nu este deloc plăcut să fii în pielea unei asemenea persoane și n-am nimic de comentat când văd așa ceva. Totuși când vezi o coșcogea grăsana care abia se mai mișcă și șuncile îi fac ca o piftie pe sub tricoul mărimea XXXXL, când o vezi slalomând printre mesele și cărucioarele din centrul comercial cu o tavă plină cu produse de la McDonald's, iar apoi o vezi înșirând cu opulență hamburgerii pe masă, hapăind din cartofii prăjiți și bând sucul din paharul de carton, îți vine să te duci să o plesnești și să-i torni maioneză în cap, de vacă grasă și nesimțită ce este ea. Și să nu mă credeți prea aspru. Stă singură la masă, nu a ieșit să mănânce cu cineva sau să socializeze. Este doar ea cu junk food-ul ordinar, această mâncare aparent ieftină care îndobitocește populația. O păcăleală a papilelor gustative, a creierului, a umanității în general.

sâmbătă, 13 septembrie 2014

All inclusive

Făcusem cunoştinţă cu sistemul all-inclusive în urmă cu 10 ani, când împreună cu prietenul meu de pe forum, Thyl Ulenspiegel, am vizitat Antalya. Nu făceam altceva decât să mâncăm 3 mese copioase pe zi, iar apoi să ne târâm cu greutate până la piscină, unde zăceam cu burţile în sus până la următoarea masă. N-aş fi crezut că acest sistem se va introduce şi în România şi nimeni nu credea asta pentru că toată lumea spunea: "A, românul mănâncă mult. Iese hotelul în pierdere." Fals. Hotelul nu iese niciodată în pierdere şi nu ai cum să păcăleşti sistemul all-inclusive. Nu ai cum să mănânci mai mult decât plăteşti, oricât ai fi de mâncău.

De curând am fost în renumita staţiune Mamaia de pe Litoral, unde am petrecut 8 zile la un hotel ce oferea mese în sistem all-inclusive. Mi-a fost imposibil să mănânc 3 mese pe zi, pentru că eram deja umflat de la micul dejun. După prima zi mi-am dat seama că dacă îmi pun mintea cu sistemul voi rata plaja, baia şi alte activităţi ce se pot face la mare. Mă uitam doar cum românii de condiţie joasă, ţărănoii, încercau să se lupte cu sistemul. Pe mesele lor îşi făceau loc în acelaşi timp omleta cu cârnaţi, crenwurşti cu muştar, brânză telemea şi caşcaval, roşii cu vinete, ficăţei calzi ("Băăă, vezi că a băgat şi ficăţei!"), tartine, unt cu gem, dar şi o cutiuţă de miere, felii de parizer, salam săsesc (salam de Sibiu probabil se serveşte la ultra all-inclusive), şuncă presată şi brânză topită. Ceştile de cafea şi paharele de suc erau flancate de farfuriile cu prăjiturele. Din fiecare prăjitură câte 3-4 bucăţi, ca să guste omul din toate. Şi m-am uitat la feţele oamenilor şi mi-am dat seama că sunt genul de persoane care mănâncă dimineaţa cel mult un covrig, dar acum erau în concediu şi trebuiau să se lăfăie şi să profite cât mai mult de banii daţi, trebuiau să bată sistemul şi să încerce să consume mai mult decât plătiseră. După micul dejun, la vreo 3 ore, vine prânzul cu patru feluri de ciorbe şi două feluri de supe, iar omul e trist că nu poate gusta din toate şi alege în final ciorba de burtă, pentru că e cea mai populară. Două porţii pentru că este atât de bună. Pe bufet, într-o ordine iniţială desăvârşită se aliniază ostropelul de pui, stroganofful de vită, ciulamaua de ciuperci, cartofii copţi, orezul cu legume, sărmăluţele cu mămăligă, cârnăciorii ardeleneşti, ficatul de pui tras la tigaie, pastele italieneşti, pulpele de pui făcute la cuptor, iar de cealaltă parte a bufetului se întind vaste platouri cu brânzeturi, salate de toate felurile şi o multitudine de creme şi sosuri. Omul îşi umple farfuria cu de toate pentru că toate îi fac cu ochiul şi se simte disperat când aude că afară, în aer liber, pe terasa hotelului sfârâie grătare cu mici, ceafă de porc, iar cartofii prăjiţi aşteaptă cuminţi în maldăre. Şi de aici de asemenea se poate lua după pofta inimii, aşa că omul duce la masă farfuria deja plină şi ia un alt platou curat pe care-l va umple cu noile preparate descoperite, plus o mâncare chinezească făcută la wok de un băiat priceput. Iar într-un colţ retras, sub umbra unor copaci se află dozatorul de bere, de unde poţi lua câte halbe de bere rece doreşti. Mulţi nu-l văd, dar uitându-se la alţii pe mese şi observând bere, întreabă cu vocea sugrumată de emoţie: "Au şi bere? De unde aţi luat? E pe gratis?". După ce sunt ghiftuiţi consumând 1/4 din ce şi-au luat şi restul mănâncă pentru că trebuie să consume cumva banii şi să iasă în câştig faţă de hotel, îşi amintesc că se găseşte şi desert. Plăcinte zemoase cu fructe, pandişpanuri, torturi cu cremă, negrese, brioşe. La mere şi la bietele prune nu se mai uită nimeni, sunt puse pentru decor. Totuşi iau eu câteva în sacoşă la plecarea din sala de mese, pentru că de ce să nu recunosc, şi eu încerc să profit cât mai mult de acest sistem. Ba chiar la micul dejun furam pliculeţe de ceai verde îmbogăţit cu mentă, pliculeţe pe care le-am folosit acasă, cu o undă de bucurie copilărească în colţul ochilor. Seara vine cu paşi repezi şi cotletele de berbecuţ aşteaptă să fie mâncate, udate cu vin roşu la butoi sau bere. Dar aşteaptă să fie mâncate şi conopida gratinată, puiul shanghai, budinca de macaroane, mazărea cu carne de porc, pastele ravioli cu brânză şi şuncă, peştele la tavă cu legume (am văzut câţiva peşti imenşi puşi pe tipsi frumoase), crema de zahăr ars şi orezul cu lapte. Seara mâncăm mai uşor, ori "noi seara nu mâncăm" ca în renumitul filmuleţ cu Tamara Buciuceanu.

Pe nesimţite şi deloc aşteptate îşi fac loc în camerele de hotel medicamentele care ajută digestia, scaunele mult mai dese ca acasă, greaţa şi ce e mai grav, lipsa poftei de mâncare, tocmai acum când este atâta mâncare la dispoziţie. Nu vreau să fiu lup moralist, am păţit şi eu ca oamenii despre care vorbesc, dar poate mi-am învăţat lecţia şi nu mă mai iau la întrecere cu sistemul all-inclusive. Nevastă'mea mi-a explicat că aceste sisteme sunt concepute ca fiecare să-şi aleagă ce doreşte să mănânce, nicidecum să le încerce pe toate. Sunt oameni care preferă să mănânce doar ou fiert cu brânză şi nimic altceva dimineaţa, ori oameni care preferă doar supă de pui la prânz. Păi au de unde alege. Mănâncă omul ce-i place, iar apoi îşi vede liniştit de celelalte activităţi pentru care a venit în concediu. Noi, românii, mai avem până să ne cizelăm şi să nu mai fin nişte ţopârlani hămesiţi în căutare de chestii aşa-zis gratis.

vineri, 5 septembrie 2014

Nesimțire sau dobitocenie?

Cum e posibil să parchezi mașina astfel când în parcare sunt zeci de locuri goale? Nu-mi dau seama dacă persoana care și-a lăsat astfel autoturismul e de o nesimțire fantastică ori de o prostie crasă. Oricum, genul de persoană care merită scuipată de toată lumea.


luni, 1 septembrie 2014

Trenul, trecut și prezent

La un moment dat a trecut un tren de noapte şi pentru puţin timp a luminat drumul nostru. Mirosul garniturii de tren s-a amestecat cu mirosul sărat al mării. Am coborât spre mare, pe o potecă plină de ciulini. Sirena locomotivei s-a auzit undeva în depărtare.
                                                                                     (fragment din povestirea Team Building)

După mai bine de cinci ani, printr-o anumită împrejurare, am călătorit din nou cu trenul, prilej pentru a descoperi câteva diferențe față de trenurile pe care le știam. Încă din gară, la casa de bilete, am fost întâmpinat foarte bine de vânzătoarea de acolo, politicoasă și zâmbitoare, urându-mi "Drum bun!". Vechile vagoane de clasa a II a -  cu acele compartimente celebre cu ușa pe care trebuia să o tragi cu putere pentru a se închide, cu cele două canapele de câte patru locuri din material sintetic cu sigla CFR, tăiate de multe ori astfel încât se vedea buretele, cu perdelele de un galben murdar care fluturau în vânt ieșite afară, cu coșul de gunoi mic și neîncăpător adunând tot felul de ambalaje, sticle și șervețele de la sandwichuri, cu oglinzile de deasupra scaunelor și cu becul ce noaptea abia pâlpâia aruncând asupra călătorilor o lumină de veghe, cu semnal de alarmă și cu maneta pentru setarea temperaturii cald-rece care nu funcționa niciodată - au dispărut cu desăvârșire, fiind înlocuite cu vagoane moderne, dar la comun, fără compartimente, cu câte patru locuri pe scaune capitonate în jurul unei măsuțe mici pe care îți poți ține laptopul, ori punga cu produse McDonald's cumpărată din Gara de Nord. O temperatură răcoroasă plăcută domnește în aceste vagoane ale prezentului, iar afișajele electronice aflate deasupra ușilor complet automate ce se deschid printr-o simplă apăsare de buton, indică direcția de mers.

Au dispărut și wc-urile de altă dată, cu acel miros pregnant de urină ce răzbătea pe culoarul întregului vagon, wc-uri cunoscute mai ales pentru faptul că te puteai uita la șine în timp ce făceai pipi, wc-uri de un jeg proverbial. În prezent am găsit un wc foarte curat, fără niciun miros specific. Prin apăsarea unui buton un jet de apă a spălat closetul, apoi a fost pulverizat afară. Pe marginea chiuvetei din încăpere am găsit un săpun pe care scria mare ROCKY. Mirosea atât de plăcut. Am găsit chiar și prosop din hârtie pentru șters pe mâini. M-a surprins în mod plăcut acest wc.
Nici controlorul nu mai este cel de odinioară. Păi la un moment dat ieșisem pe micuțul hol de la capătul vagonului pentru a mă mișca un pic, iar nașul trecând pe acolo îmi vorbește zâmbind:
- V-ați plictisit?
- Da.
- Mai e puțin.
- Da, un pic.
Păi așa erau nașii din vechime? Purtau pe un ton sfios discuții amabile cu oamenii din tren?

Sunt schimbări normale cauzate de trecerea timpului. Trenurile s-au rărit ca orar de circulație, au doar trei vagoane în loc de doisprezece, dar până la urmă plăcerea de a călători pe calea ferată rămâne neschimbată. Trenul, chiar dacă mai puțin utilizat în vremurile noastre, rămâne un mijloc de transport destinat în egală măsură plebei și marilor domni.