Anul 2004, spre sfârşitul lui mai. Se făcuse ora 23, într-o seară de sâmbătă obişnuită. Butonam telecomanda televizorului fără niciun scop. Dormisem după-amiaza şi nu-mi era somn, aşa că încercam să-mi omor cumva timpul, singur între patru pereţi. Aţi văzut vreodată tatuajele puşcăriaşilor făcute la baza dintre degetul mare şi arătător ? Patru puncte aşezate ca vârfurile unui pătrat şi un punct în mijlocul lor. Simbolizează puşcăriaşul singur între patru pereţi. Ultima oară am văzut un astfel de tatuaj la un controlor pe acceleratul Bucureşti - Oradea.Revenind în 2004, unde stăteam de unul singur în sufragerie, mi-a venit ideea să plec de acasă, să conduc toată noaptea fără niciun scop. M-am îmbrăcat de stradă şi am plecat la drum. Cu maşina Dacia SuperNova.
M-am gândit că o să mi se facă foame pe drum şi m-am oprit la magazinul Ficus din faţa spitalului de urgenţă. Îmi amintesc şi acum că am cumpărat o pâine, zece felii de parizer şi un borcănel mic de muştar. Toate ambalate într-o pungă de plastic subţire, pungă de 1 leu, cum se spunea înainte. Am aşezat mâncarea pe scaunul din dreapta şoferului şi am plecat la drum, spre destinaţia Braşov.
Trecuse de ora zero, şoseaua învăluită în noapte era liberă. Am dat drumul la radio pentru a mai risipi din singurătatea ce se abătuse peste întreaga fire. Întâmplător am prins Radio România Cultural, unde era o emisiune dedicată lui Charles Aznavour care tocmai împlinise 80 de ani. Tot drumul am ascultat melodiile lui Aznavour sau diverse interviuri cu el. Minunată muzică, excepţionale cuvintele adăugate de realizatoarea emisiunii de la Radio România Cultural. Deodată m-am simţit înflăcărat şi mi se părea o minune ceea ce făceam.
Tot în 2004, dar câteva luni mai târziu mă întorceam de la Braşov pe aceeaşi şosea. Era tot noapte şi eram cu încă trei prieteni. Trei băieţi pe cinste, cunoscuţi pe un forum de socializare. În dreapta mea, pe scaunul mortului, stătea David, un evreu. Era cel mai încântat de drum şi trăia la maxim mersul cu maşina.Întotdeauna îmi solicita viteză, mereu işi dorea să mergem în necunoscut. În spate stăteau Radu şi Costin. De la Radu am aflat despre The Smiths şi a lor melodie There is a light that never goes out. Un om singuratic, care cutreiera pădurile încins la brâu cu un cuţit militar. Avea şi acum cuţitul la el. Costin era o combinaţie între misoginism şi romantism, un om foarte agreabil cu care oricând găseai ceva de discutat.Fuseserăm toţi patru la Braşov şi ne prinsese noaptea pe drum, iar pe lângă noapte mai era şi o ceaţă deasă, de s-o tai cu cuţitul cum se spune. Nu vedeam nimic, lumina farurilor se oprea în pânza de ceaţă. La un moment dat David evreul a spus : "Cu siguranţă am murit. Asta e şoseaua ce duce spre Rai. Bagă suta, că nu avem ce să mai păţim!". Enervat de ceaţă şi de faptul că nu vedeam nimic am stins farurile şi am mers aşa o vreme în linişte. Radu era cu mâna pe cuţit în caz în care s-ar fi întâmplat ceva. Minute bune n-am întalnit nicio maşină, n-am văzut nicio lumină. Dar nu muriseram. La Ploieşti ceaţa s-a risipit.
Însă acum eram singur în maşină şi trecusem deja de Ploieşti, în drum spre Braşov. Charles Aznavour cânta în continuare, iar afară era senin. Se vedeau stele. Comarnic, Sinaia, Buşteni, Predeal. În jurul orei 3 dimineaţa am ajuns la Braşov. Am oprit în faţa gării, am parcat maşina, am luat mâncarea şi m-am dus pe peron să urmăresc trenurile. Gara era pustie. Am stat o vreme şi nu a trecut niciun tren, ba chiar nu s-a văzut niciun om. Întreg oraşul Braşov dormea, întreaga lume dormea. Doar eu stăteam treaz şi crestam pâinea pentru a o umple cu feliile de parizer unse cu muştar, făcând astfel un sandwich uriaş. Noaptea, deşi răcoroasă, era plăcută. Gara continua să doarmă. Mă pregăteam să încep sandwichul când un om cu rucsac în spate s-a apropiat de mine. Cam pe la 40 de ani, înalt, bine clădit, mi-a vorbit în engleză. Polonez, turist, călătorea de unul singur pe drumuri, cu cortul în spate. Prin munţi, pe şosele, cu trenuri. Terminase un traseu în munţii noştri şi aştepta internaţionalul de Budapesta. I-am oferit jumătate din sandwichul meu şi l-a acceptat cu plăcere. Mi-a oferit din cafeaua lui de la termos şi o ţigară Gauloise Blondes. Deşi nu fumez am acceptat şi am fumat alături de el, ascultându-i poveştile. La ora 4 i-a sosit trenul. Mi-a strâns mâna şi mi-a lăsat pachetul de Gauloise Blondes cu o ultimă ţigară în el. Peronul gării a fost animat o scurtă perioadă, iar apoi trenul s-a risipit în depărtare, iar puţinii călători ce coborâseră au ieşit din gară. Am fumat ţigarea în linişte după care m-am suit în maşină şi am condus fără oprire până la Bucureşti, revărsatul zorilor prinzându-mă pe drum.
duminică, 28 noiembrie 2010
marți, 23 noiembrie 2010
Ostře sledované vlaky
O foarte plăcută reîntâlnire cu cinematografia cehoslovacă, cunoscută de mine în copilărie datorită celebrului serial Arabela, când vreme îndelungată visam la un inel ca al vrăjitorului Rumburak. Ostře sledované vlaky (Trenuri păzite cu grijă) este o peliculă produsă în 1966.
Personajul principal, un băiat cam timid, se angajează impiegat de mişcare într-o umilă gară de provincie, în Cehoslovacia aflată sub ocupaţie nazistă. Imaginile cu tot ceea ce ţine de trenuri sunt superbe şi filmate cu multă măiestrie, astfel încât fac deliciul nu doar iubitorilor căii ferate ci tuturor celor ce apreciază un film artistic bun. Cei care lucrează în preajma gării, personaje deosebit de pitoreşti, conturează o atmosferă plină de nostalgie pentru un om ca mine, înnebunit după trenuri şi după vremuri trecute.Acţiunea filmului se desfăşoară lent, cu unele scene pline de dramatism, cu altele foarte amuzante, totul fiind susţinut de o coloană sonoră foarte potrivită şi plăcută. Un film european de excepţie.
duminică, 21 noiembrie 2010
Nice Dream : Capitolul al treilea - Şi atunci vei auzi căldura Iadului
de Eufrosin Potecă
“Trece trenu’ printre munți / Ca un șarpe lung”. Cușeta made în China e foarte confortabilă și curată. Dimineața în Xi’an nu vine cu nicio schimbare din punct de vedere meteo: plouă mărunt, mocănește, chinezește. Gara pare un amestec între Piața Obor, Dragonul Roșu si Gara Obor. Ne strecurăm printre bălți, chinezi mici și murdari care cară câte ceva, mașini circulând haotic, târând bagajele după noi prin jegul de pe caldarâm. Arătăm mai degrabă a deținuți ce se îndreaptă către lagăr decât a turiști. Cineva din grup se enervează și urlă la ghid folosind singurele cuvinte în engleză pe care le cunoaște: “Bus! Here!!” Ghidul local, Chen, zâmbește umil, aleargă după autocar și în cinci minute suntem îmbarcați. Pentru că la hotel nu ne putem caza încă mergem către Shaanxi History Museum. Ne scurgem obosiți printre statuetele din ceramică ascultând explicațiile ghidului rostite într-o “chingleză” excepțională. Urmează un prânz decent într-un restaurant ce arată a sală de spectacole apoi ne cazăm. Într-un final se oprește ploaia și putem pleca liniștiți către Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice, un fel de “turn din Pisa” al chinezilor (structura cu șapte niveluri este vizibil înclinată către vest). Buddha ne întâmpină cu svastica pe piept și cu arătătoarele împreunate ridicate către zâmbetul aproape imperceptibil. Calm. Auriu. Poaia măruntă revine și ceața ne învaluie în timp ce vizităm fortificațiile Xi’an-ului; alt zid învăluit în aburi. Cina ne aduce o mulțime de jiaozi (mici bucăți de aluat din făină de orez umplute cu legume sau carne, fierte sau preparate în aburi) ce ne umflă la propriu mațele și un spectacol cu muzică și dans. Frumos. Hotel. Bere și vin roșu chinezesc. Somn.
A doua zi pornim spre suburbiile estice ale Xi’an-ului spre vedea măreața armata de teracotă. Oameni și cai, mulți, mii. Soldații modelați din teracotă nu seamană între ei, au figuri diferite. Aproape 8000 de statui cu figuri diferite îngropate la un kilometru jumătate distanță de mormântul primului împărat al Chinei. Despre mormântul împăratului se spune că ar fi înconjurat cu un șanț plin cu mercur. Chinezi nebuni! Ne întoarcem în oraș și luăm prânzul la un restaurant situat într-o zona destul de săracăcioasă. Mâncarea e pe masura locației: proastă. Nu contează. Oricum urmează să plecăm spre următorul oraș. În gară (acea gară jegoasă descrisă mai sus) ne suim într-un tren modern, curat și după cum aveam sa descoperim ulterior ultra-rapid. Urcăm și ne ocupăm locurile. Sunt câte cinci locuri în rand: două într-o parte și trei în cealaltă. Bineînțeles ca avem locuri în partea cu trei scaune. Cel dinspre culoar și cel din mijloc. Locul de la geam este ocupat în curând de un chinez îmbrăcat destul de modest. Pornim. În capatul vagonului este un afișaj pe care se pot citi temperatura exterioară și interioară, numele următoarei opriri și viteza de deplasare. Viteza e chiar uluitoare atingând un maxim de 346 km/oră! Distanța pe care trebuie să o parcurgem este de aproximativ 1200 km. Mă întreb cum ar fi să faci drumul ăsta cu un personal de-al nostru... Având în vedere că urmează cam 6 ore de călatorie îmi scot cartea și mă apuc de citit. Chinezul de lânga mine își scoate telefonul mobil și începe o conversație extrem de lunga la un volum destul de ridicat. Îmi vine să-l bat. Îngrijitoarele din vagon trec din sfert în sfert de oră și mătură gunoaiele ce apar ca ciupercile după ploaie. Toți călătorii chinezi aruncă cu nonșalanța pe podeaua vagonului diverse lucruri: pahare de hârtie, ambalaje de ciocolată, etc. Vecinul meu galben termină cu telefonul și își întreaptă atenția către cartea mea. Se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă ceva pe chinezește arătând spre carte. Îi răspund pe engleză că nu vorbesc chinezește. Mai arată odată și spune: ” ingliș?” „No. Romanian. We are from Romania. Europe. Romania. Do you know Romania?” Îmi zâmbește din nou și insistă cu cartea: „ingliș?” Repet partea cu România dar nu întelege o iotă din ce spun și zâmbind dă din umeri. Se potolește apoi. Timpul trece, trenul își menține super viteza iar eu îmi continui lectura. După o vreme chinezul începe să își tragă mucii. Odată. Încă odată. Și încă odata. Parcă ar fi un sifon ce e pe cale să se termine. O ține așa cam cinci minute după care se hotărăște să expectoreze într-o pungă de hârtie ce se afla în buzunarul de pe scaunul din fața lui. O împachetează și o pune la loc. Urmează puțină liniște apoi începe din nou. Hrrrr. Mrrrr. Îmi vine să-l iau, să-l pun pe jos și să sar pe plămânii lui până îl golesc de muci. Într-un final se ridică și se duce la toaletă. Revine și pare totul în regulă. Mucus free! La următoarea oprire a trenului se ridică și coboară. Locul lui e luat de un puști (chinez evident) ce se uită urât la noi. Și asta începe cu mobilul. Apoi se foiește. E plictisit. Ia punga de hârtie din buzunarul scaunului din fața lui și se uită în ea. Nu schițează nici o expresie. O împachetează și o pune la loc. Ce oameni scârboși! Într-un final ajungem in Luoyang, oraș ce a fost una din capitalele Chinei antice. Coborâm pe peron și ramânem fara suflare datorită aspectului ultra modern al gării și datorita aerului extrem de cald și umed. Chinese Hell!
“Trece trenu’ printre munți / Ca un șarpe lung”. Cușeta made în China e foarte confortabilă și curată. Dimineața în Xi’an nu vine cu nicio schimbare din punct de vedere meteo: plouă mărunt, mocănește, chinezește. Gara pare un amestec între Piața Obor, Dragonul Roșu si Gara Obor. Ne strecurăm printre bălți, chinezi mici și murdari care cară câte ceva, mașini circulând haotic, târând bagajele după noi prin jegul de pe caldarâm. Arătăm mai degrabă a deținuți ce se îndreaptă către lagăr decât a turiști. Cineva din grup se enervează și urlă la ghid folosind singurele cuvinte în engleză pe care le cunoaște: “Bus! Here!!” Ghidul local, Chen, zâmbește umil, aleargă după autocar și în cinci minute suntem îmbarcați. Pentru că la hotel nu ne putem caza încă mergem către Shaanxi History Museum. Ne scurgem obosiți printre statuetele din ceramică ascultând explicațiile ghidului rostite într-o “chingleză” excepțională. Urmează un prânz decent într-un restaurant ce arată a sală de spectacole apoi ne cazăm. Într-un final se oprește ploaia și putem pleca liniștiți către Marea Pagodă a Gâștei Sălbatice, un fel de “turn din Pisa” al chinezilor (structura cu șapte niveluri este vizibil înclinată către vest). Buddha ne întâmpină cu svastica pe piept și cu arătătoarele împreunate ridicate către zâmbetul aproape imperceptibil. Calm. Auriu. Poaia măruntă revine și ceața ne învaluie în timp ce vizităm fortificațiile Xi’an-ului; alt zid învăluit în aburi. Cina ne aduce o mulțime de jiaozi (mici bucăți de aluat din făină de orez umplute cu legume sau carne, fierte sau preparate în aburi) ce ne umflă la propriu mațele și un spectacol cu muzică și dans. Frumos. Hotel. Bere și vin roșu chinezesc. Somn.
A doua zi pornim spre suburbiile estice ale Xi’an-ului spre vedea măreața armata de teracotă. Oameni și cai, mulți, mii. Soldații modelați din teracotă nu seamană între ei, au figuri diferite. Aproape 8000 de statui cu figuri diferite îngropate la un kilometru jumătate distanță de mormântul primului împărat al Chinei. Despre mormântul împăratului se spune că ar fi înconjurat cu un șanț plin cu mercur. Chinezi nebuni! Ne întoarcem în oraș și luăm prânzul la un restaurant situat într-o zona destul de săracăcioasă. Mâncarea e pe masura locației: proastă. Nu contează. Oricum urmează să plecăm spre următorul oraș. În gară (acea gară jegoasă descrisă mai sus) ne suim într-un tren modern, curat și după cum aveam sa descoperim ulterior ultra-rapid. Urcăm și ne ocupăm locurile. Sunt câte cinci locuri în rand: două într-o parte și trei în cealaltă. Bineînțeles ca avem locuri în partea cu trei scaune. Cel dinspre culoar și cel din mijloc. Locul de la geam este ocupat în curând de un chinez îmbrăcat destul de modest. Pornim. În capatul vagonului este un afișaj pe care se pot citi temperatura exterioară și interioară, numele următoarei opriri și viteza de deplasare. Viteza e chiar uluitoare atingând un maxim de 346 km/oră! Distanța pe care trebuie să o parcurgem este de aproximativ 1200 km. Mă întreb cum ar fi să faci drumul ăsta cu un personal de-al nostru... Având în vedere că urmează cam 6 ore de călatorie îmi scot cartea și mă apuc de citit. Chinezul de lânga mine își scoate telefonul mobil și începe o conversație extrem de lunga la un volum destul de ridicat. Îmi vine să-l bat. Îngrijitoarele din vagon trec din sfert în sfert de oră și mătură gunoaiele ce apar ca ciupercile după ploaie. Toți călătorii chinezi aruncă cu nonșalanța pe podeaua vagonului diverse lucruri: pahare de hârtie, ambalaje de ciocolată, etc. Vecinul meu galben termină cu telefonul și își întreaptă atenția către cartea mea. Se uită la mine, îmi zâmbește și mă întreabă ceva pe chinezește arătând spre carte. Îi răspund pe engleză că nu vorbesc chinezește. Mai arată odată și spune: ” ingliș?” „No. Romanian. We are from Romania. Europe. Romania. Do you know Romania?” Îmi zâmbește din nou și insistă cu cartea: „ingliș?” Repet partea cu România dar nu întelege o iotă din ce spun și zâmbind dă din umeri. Se potolește apoi. Timpul trece, trenul își menține super viteza iar eu îmi continui lectura. După o vreme chinezul începe să își tragă mucii. Odată. Încă odată. Și încă odata. Parcă ar fi un sifon ce e pe cale să se termine. O ține așa cam cinci minute după care se hotărăște să expectoreze într-o pungă de hârtie ce se afla în buzunarul de pe scaunul din fața lui. O împachetează și o pune la loc. Urmează puțină liniște apoi începe din nou. Hrrrr. Mrrrr. Îmi vine să-l iau, să-l pun pe jos și să sar pe plămânii lui până îl golesc de muci. Într-un final se ridică și se duce la toaletă. Revine și pare totul în regulă. Mucus free! La următoarea oprire a trenului se ridică și coboară. Locul lui e luat de un puști (chinez evident) ce se uită urât la noi. Și asta începe cu mobilul. Apoi se foiește. E plictisit. Ia punga de hârtie din buzunarul scaunului din fața lui și se uită în ea. Nu schițează nici o expresie. O împachetează și o pune la loc. Ce oameni scârboși! Într-un final ajungem in Luoyang, oraș ce a fost una din capitalele Chinei antice. Coborâm pe peron și ramânem fara suflare datorită aspectului ultra modern al gării și datorita aerului extrem de cald și umed. Chinese Hell!
marți, 16 noiembrie 2010
Prin Europa Centrală (partea a treia) - Bratislava
Din centrul Budapestei se iese relativ uşor spre autostrada M1, o autostradă foarte aglomerată, desprinsă parcă din jocurile pe computer cu nivel ridicat de dificultate. Au fost multe momente când depăşeam coloane de câte 10-12 tiruri, sau când mergeam bară la bară cu 130 km/h. Totuşi, în dreptul oraşului Gyor am părăsit autostrada şi am resimţit plăcerea condusului tihnit. Dintr-o dată am ajuns în Slovacia, trecând Dunărea şi o graniţă nepăzită de nimeni. Unde este sârma ghimpată de altă dată ? Unde sunt grănicerii cu câini lupi şi puşti cu gloanţe ? Unde este Cehoslovacia ? De toate acestea mai aminteste doar o cojmelie ruginită unde în acele timpuri era postul grănicerului.
Slovacia începe cu o şosea bună între două câmpuri cultivate cu cereale. E deja un alt aer şi mă bucur sincer că sunt pe teritoriul acestei ţări. Îmi consult telefonul mobil şi constat că sunt în reţeaua O2 Slovakia. Opresc şi cumpăr rovinieta cu 5 euro. Un indicator arată 66 de kilometri până la Bratislava. Drumul trece prin sate curate de câmpie şi pe lângă orăşele cu blocuri albe comuniste.În majoritatea orăşelelor din Slovacia am întâlnit astfel de blocuri înalte, albe, înghesuite. Chiar şi spre munte, în Tatra.
În Bratislava, la volan, mă pierd mai rău decât în Budapesta.Căutând centrul mă trezesc pe autostrada spre Brno, Republica Cehă. Stop and rewind.Capitala slovacă este un oras liniştit, cu trafic redus nu doar faţă de Budapesta, dar şi faţă de Bucureşti. Nu am auzit niciun claxon, deşi în marile intersecţii zăboveam cam mult, nehotărându-mă asupra direcţiei. Într-un final Dumnezeul celor ce călătoresc m-a ajutat şi am ajuns în centru, ba chiar am văzut un semn care indica o pensiune. O casă frumoasă într-un cartier asemănător cu Zorilor din Cluj, 40 euro/nopate o cameră. Zece minute de mers pe jos până în centru.
Ca în toată Slovacia şi în Bratislava oamenii sunt liniştiţi, iar femeile sunt foarte frumoase. Nu am văzut niciun om gras şi nicio femeie urâtă. Au un centru vechi care mi se pare excepţional, cu berării, clădiri frumoase, un pietonal pe unde trec şi tramvaie la nivelul trotuarului. Vechile tramvaie cehoslovace care se mai văd şi la noi pe liniile de la marginea Bucureştiului. Bratislava nu e un oraş care să te lase mut, nu are extravaganţa unor renumite oraşe turistice gen Paris, Roma, Barcelona sau Londra, aici nu vei întâlni city-tour bus şi nici mulţimi de turişti în extaz la explicaţiile ghidului. Dar pentru mine a fost un oraş perfect de care pot spune că m-am îndrăgostit. M-am plimbat preţ de cinci ceasuri prin ploaia mocănească. În centrul vechi am avut o surpriză imensă. O expoziţie despre România cu imagini foarte vechi sau mai noi, cu multe poze din perioada comunismului pe care nici eu nu le ştiam.
Aşteptam fericit lăsarea serii, fiindcă-mi plac la nebunie femeile slovace şi le prefer cehoaicelor din mai multe motive : în primul rând sunt mai elegante ; în al doilea rând, sunt mai puţin emancipate ; şi, în fine, în clipele de extaz exclamă "ioi!" (Milan Kundera, Mesagerul)
Cu o hartă a oraşului în mână încerc să găsesc Dunărea. Zăresc două fete foarte frumoase, ce la noi ar putea trece drept topmodele, însă la ei erau două fete obişnuite. Suple, înalte, plăcute. Le abordez în engleza mea stricată :
- Hello. Could you show me on this map in what direction is Danube ?
- Danube, the river ? mă întreabă una dintre ele.
- Yes.
Sunt extrem de politicoase. Îmi iau harta din mână şi încearcă să desluşească locul în care mă aflu, apoi îmi arată pe ce străzi să merg. Ne zâmbim reciproc. Sunt două fete foarte frumoase, foarte, foarte frumoase. Cred că slovacele, cehoaicele şi polonezele sunt cele mai frumoase femei. Merg spre Dunăre. În jur parcă toată lumea petrece, toţi sunt relaxaţi, prin geamuri văd cârciumi pline unde lumea bea bere. Toată lumea bea bere şi au o grămadă de feluri extraordinare. Fete singure care beau bere, oameni de toate vârstele. Intru într-un local şi beau şi eu o bere. Bere Starobrno, de la vecinii cehi. Excelentă. Şi mănanc o pizza servită de două chelnăriţe incredibile, coborâte parcă din filmele la care mă uitam pe furiş în urmă cu 15 ani, sâmbăta seară pe SAT1.
E deja noapte. Nefiind un oraş turistic nu e lume multă pe străzi. Castelul Bratislava, bisericile şi câteva clădiri mai vechi sunt frumos luminate. În cartierele noi sunt blocurile comuniste. Înalte, albe, gri. În ele locuiesc slovacii capitalişti din prezent alături de superbele lor femei.
Slovacia începe cu o şosea bună între două câmpuri cultivate cu cereale. E deja un alt aer şi mă bucur sincer că sunt pe teritoriul acestei ţări. Îmi consult telefonul mobil şi constat că sunt în reţeaua O2 Slovakia. Opresc şi cumpăr rovinieta cu 5 euro. Un indicator arată 66 de kilometri până la Bratislava. Drumul trece prin sate curate de câmpie şi pe lângă orăşele cu blocuri albe comuniste.În majoritatea orăşelelor din Slovacia am întâlnit astfel de blocuri înalte, albe, înghesuite. Chiar şi spre munte, în Tatra.
În Bratislava, la volan, mă pierd mai rău decât în Budapesta.Căutând centrul mă trezesc pe autostrada spre Brno, Republica Cehă. Stop and rewind.Capitala slovacă este un oras liniştit, cu trafic redus nu doar faţă de Budapesta, dar şi faţă de Bucureşti. Nu am auzit niciun claxon, deşi în marile intersecţii zăboveam cam mult, nehotărându-mă asupra direcţiei. Într-un final Dumnezeul celor ce călătoresc m-a ajutat şi am ajuns în centru, ba chiar am văzut un semn care indica o pensiune. O casă frumoasă într-un cartier asemănător cu Zorilor din Cluj, 40 euro/nopate o cameră. Zece minute de mers pe jos până în centru.
Ca în toată Slovacia şi în Bratislava oamenii sunt liniştiţi, iar femeile sunt foarte frumoase. Nu am văzut niciun om gras şi nicio femeie urâtă. Au un centru vechi care mi se pare excepţional, cu berării, clădiri frumoase, un pietonal pe unde trec şi tramvaie la nivelul trotuarului. Vechile tramvaie cehoslovace care se mai văd şi la noi pe liniile de la marginea Bucureştiului. Bratislava nu e un oraş care să te lase mut, nu are extravaganţa unor renumite oraşe turistice gen Paris, Roma, Barcelona sau Londra, aici nu vei întâlni city-tour bus şi nici mulţimi de turişti în extaz la explicaţiile ghidului. Dar pentru mine a fost un oraş perfect de care pot spune că m-am îndrăgostit. M-am plimbat preţ de cinci ceasuri prin ploaia mocănească. În centrul vechi am avut o surpriză imensă. O expoziţie despre România cu imagini foarte vechi sau mai noi, cu multe poze din perioada comunismului pe care nici eu nu le ştiam.
Aşteptam fericit lăsarea serii, fiindcă-mi plac la nebunie femeile slovace şi le prefer cehoaicelor din mai multe motive : în primul rând sunt mai elegante ; în al doilea rând, sunt mai puţin emancipate ; şi, în fine, în clipele de extaz exclamă "ioi!" (Milan Kundera, Mesagerul)
Cu o hartă a oraşului în mână încerc să găsesc Dunărea. Zăresc două fete foarte frumoase, ce la noi ar putea trece drept topmodele, însă la ei erau două fete obişnuite. Suple, înalte, plăcute. Le abordez în engleza mea stricată :
- Hello. Could you show me on this map in what direction is Danube ?
- Danube, the river ? mă întreabă una dintre ele.
- Yes.
Sunt extrem de politicoase. Îmi iau harta din mână şi încearcă să desluşească locul în care mă aflu, apoi îmi arată pe ce străzi să merg. Ne zâmbim reciproc. Sunt două fete foarte frumoase, foarte, foarte frumoase. Cred că slovacele, cehoaicele şi polonezele sunt cele mai frumoase femei. Merg spre Dunăre. În jur parcă toată lumea petrece, toţi sunt relaxaţi, prin geamuri văd cârciumi pline unde lumea bea bere. Toată lumea bea bere şi au o grămadă de feluri extraordinare. Fete singure care beau bere, oameni de toate vârstele. Intru într-un local şi beau şi eu o bere. Bere Starobrno, de la vecinii cehi. Excelentă. Şi mănanc o pizza servită de două chelnăriţe incredibile, coborâte parcă din filmele la care mă uitam pe furiş în urmă cu 15 ani, sâmbăta seară pe SAT1.
E deja noapte. Nefiind un oraş turistic nu e lume multă pe străzi. Castelul Bratislava, bisericile şi câteva clădiri mai vechi sunt frumos luminate. În cartierele noi sunt blocurile comuniste. Înalte, albe, gri. În ele locuiesc slovacii capitalişti din prezent alături de superbele lor femei.
sâmbătă, 13 noiembrie 2010
Yasushi Inoue - Puşca de vânătoare (din alt punct de vedere)
recenzie realizată de Fata din parc
O carte tristă ca toate cărţile autorilor japonezi pe care le-am citit până acum. Începutul este bun, promite o reflecţie filosofică asupra unei vieţi singuratice. Poemul liric face o analogie, pare că leagă în simţire doi oameni aparent diferiţi, însă iţi dai seama repede că este prea mult spus. Dacă ar fi să mă întrebe cineva o spun cu toată încrederea: oricare japonez îi poate reprezenta cu toată certitudinea şi corectitudinea în identitate pe toţi ceilalţi până la ultimul. S-ar spune că este un lucru bun, că toţi tindem să ne identificăm cu semenii noştri pentru că vrem să-i simţim aproape, dar nici vorbă de aşa ceva, este vorba doar de un simplu tipar, repetiţie obsesivă staţionară, lipseşte fără urmă logica evolutivă.
Autorul ne anunţă că va da citire la patru scrisori primite în urma publicării unui poem în care descrie solitudinea şi vinovăţia unui vânător de vieţi, vânător cu care ar dori să se identifice, de ce oare, asta nimeni nu poate avea pretenţia reală să înţeleagă.
Vânătorul se pare că există, şi întradevăr a vânat şi distrus tot ce a ochit cu puşca închisă în sufletul lui rece, iar acum contemplă liniştit albia albă pustie care se întinde în urma lui. La asta se pricepe însă cel mai bine, nu are niciun rost să-l compătimim, asta aflăm foarte curând de la toate cele trei personaje feminine din viaţa lui. Ca un japonez adevărat este un fin cunoscător al naturii, ştie să aprecieze ca nimeni altul porţelanurile fine, pline de istorie şi de viaţă, mai ales viata, si ceva ciudat se pare că apreciază pentru cine ştie ce motive,pecuniare probabil, arta franceză : Utrillo, Gauguin, Vlaminck.
Primul persoanj feminin este copilul amantei sale, care nu se poate decide dacă suferă după mama moartă în urma sinuciderii. Shoko ştia că mama ei a decis să moară şi ştia şi motivele pentru care o face, dar cu toate astea nu a împiedicat-o pentru că probabil aşa este cel mai bine.
Al doilea personaj este chiar soţia înşelată cu nimeni altcineva decât verişoara ei, o femeie frumoasă care întotdeauna a complexat-o în toate privinţele. Midori nu şi-a iubit niciodată soţul, a vrut însă ca acesta să o iubească, a trăit frânturi de iubire cu mulţi alţi bărbaţi şi a pierdut cu desăvârşire orice simţ al orientării în pânza îngustă şi subţire a vieţii. Moartea rivalei nu a mai produs nici o reacţie poate decât speranţa că bărbatul suferă dar nici aici nu va avea niciodată o certitudine.
A treia femeie, Saiko, ai spune că este femeia iubită, dar nu vă faceţi iluzii. Ea este un vid de iubire şi se manifestă pur egocentric. Autorul îi atribuie gândurile unei religii improprii originii ei, ea este cea care spune că a căutat să fie iubită când de fapt trebuia să caute să iubească. Există ceva onorabil în faptul că ea moare, trebuie să spun ca nu găsesc nimic. Ea e singura care a înţeles că se iubeşte pe ea însăşi şi pentru că suferă ar fi cel mai bine să se cruţe de neplăceri. Acum îmi dau seama şi eu de ce toate personajele sunt mulţumite cu cele întâmplate, fiecare probabil ar fi făcut acelaşi lucru, urmează doar tiparul.
Bineînţeles că autorul este regizorul întregii cărţi şi cu ocazia asta amestecă elemente filosofice, metafizice şi religiose diferite. Din punctul meu de vedere foarte pe dinafara contextului cărţii şi a personajelor, care nu le pot susţine. La un moment dat se vorbeşte despre o apă ce formează o elipsă a iubirii de 2270 m. Bineînţeles că asta pentru mine a fost singurul lucru interesant şi enervant din toata cartea. Am făcut calculele şi m-am enervat şi mai rău. Este vorba despre o distorsionare voită a proporţiei de aur, proporţia universală a creaţiei. Pozitivul şi negativul, dualitatea sunt realităţi fizice, cu siguranţă şi mai mult decât atât, dar ce ştim noi totuşi?
Am asistat fară entuziasm la o telenovelă japoneză, cu bucuria în suflet că nu cunosc răceala acestor oameni de jad transparenţi dar impenetrabili.
O carte tristă ca toate cărţile autorilor japonezi pe care le-am citit până acum. Începutul este bun, promite o reflecţie filosofică asupra unei vieţi singuratice. Poemul liric face o analogie, pare că leagă în simţire doi oameni aparent diferiţi, însă iţi dai seama repede că este prea mult spus. Dacă ar fi să mă întrebe cineva o spun cu toată încrederea: oricare japonez îi poate reprezenta cu toată certitudinea şi corectitudinea în identitate pe toţi ceilalţi până la ultimul. S-ar spune că este un lucru bun, că toţi tindem să ne identificăm cu semenii noştri pentru că vrem să-i simţim aproape, dar nici vorbă de aşa ceva, este vorba doar de un simplu tipar, repetiţie obsesivă staţionară, lipseşte fără urmă logica evolutivă.
Autorul ne anunţă că va da citire la patru scrisori primite în urma publicării unui poem în care descrie solitudinea şi vinovăţia unui vânător de vieţi, vânător cu care ar dori să se identifice, de ce oare, asta nimeni nu poate avea pretenţia reală să înţeleagă.
Vânătorul se pare că există, şi întradevăr a vânat şi distrus tot ce a ochit cu puşca închisă în sufletul lui rece, iar acum contemplă liniştit albia albă pustie care se întinde în urma lui. La asta se pricepe însă cel mai bine, nu are niciun rost să-l compătimim, asta aflăm foarte curând de la toate cele trei personaje feminine din viaţa lui. Ca un japonez adevărat este un fin cunoscător al naturii, ştie să aprecieze ca nimeni altul porţelanurile fine, pline de istorie şi de viaţă, mai ales viata, si ceva ciudat se pare că apreciază pentru cine ştie ce motive,pecuniare probabil, arta franceză : Utrillo, Gauguin, Vlaminck.
Primul persoanj feminin este copilul amantei sale, care nu se poate decide dacă suferă după mama moartă în urma sinuciderii. Shoko ştia că mama ei a decis să moară şi ştia şi motivele pentru care o face, dar cu toate astea nu a împiedicat-o pentru că probabil aşa este cel mai bine.
Al doilea personaj este chiar soţia înşelată cu nimeni altcineva decât verişoara ei, o femeie frumoasă care întotdeauna a complexat-o în toate privinţele. Midori nu şi-a iubit niciodată soţul, a vrut însă ca acesta să o iubească, a trăit frânturi de iubire cu mulţi alţi bărbaţi şi a pierdut cu desăvârşire orice simţ al orientării în pânza îngustă şi subţire a vieţii. Moartea rivalei nu a mai produs nici o reacţie poate decât speranţa că bărbatul suferă dar nici aici nu va avea niciodată o certitudine.
A treia femeie, Saiko, ai spune că este femeia iubită, dar nu vă faceţi iluzii. Ea este un vid de iubire şi se manifestă pur egocentric. Autorul îi atribuie gândurile unei religii improprii originii ei, ea este cea care spune că a căutat să fie iubită când de fapt trebuia să caute să iubească. Există ceva onorabil în faptul că ea moare, trebuie să spun ca nu găsesc nimic. Ea e singura care a înţeles că se iubeşte pe ea însăşi şi pentru că suferă ar fi cel mai bine să se cruţe de neplăceri. Acum îmi dau seama şi eu de ce toate personajele sunt mulţumite cu cele întâmplate, fiecare probabil ar fi făcut acelaşi lucru, urmează doar tiparul.
Bineînţeles că autorul este regizorul întregii cărţi şi cu ocazia asta amestecă elemente filosofice, metafizice şi religiose diferite. Din punctul meu de vedere foarte pe dinafara contextului cărţii şi a personajelor, care nu le pot susţine. La un moment dat se vorbeşte despre o apă ce formează o elipsă a iubirii de 2270 m. Bineînţeles că asta pentru mine a fost singurul lucru interesant şi enervant din toata cartea. Am făcut calculele şi m-am enervat şi mai rău. Este vorba despre o distorsionare voită a proporţiei de aur, proporţia universală a creaţiei. Pozitivul şi negativul, dualitatea sunt realităţi fizice, cu siguranţă şi mai mult decât atât, dar ce ştim noi totuşi?
Am asistat fară entuziasm la o telenovelă japoneză, cu bucuria în suflet că nu cunosc răceala acestor oameni de jad transparenţi dar impenetrabili.
joi, 11 noiembrie 2010
Yasushi Inoue - Puşca de vânătoare
Ca mai toate cărţile japoneze şi aceasta este plină de melancolie, tristeţe, singurătate şi bineînţeles cineva trebuie să se sinucidă. Puşca de vânătoare este mai degrabă o poveste ce poate fi citită în aproximativ o oră, nu un roman sau o nuvelă. Construită ciudat, începe cu un scriitor care publică într-o revistă de vânătoare o poezie despre un vânător singuratic. Respectivul vânător, citind revista, se recunoaşte în rândurile poeziei şi se simte dator să-i explice autorului situaţia sa. O face prin intermediul a trei scrisori primite de la trei femei.
Prin vocea scrisorilor aflăm despre povestea de dragoste dintre un bărbat şi verişoara soţiei sale, o dragoste tăinuită, ciudată şi cu repercusiuni grave. Stilul lui Inoue este destul de întortocheat, limbajul folosit fiind cam preţios. Cartea, departe de a fi o bijuterie, a plăcut dar nu a impresionat. Nu s-a ridicat la nivelul povestioarelor din volumul "Dragostea şi moartea şi valurile" şi nici la valoarea romanului "Maestrul de ceai".
marți, 9 noiembrie 2010
Pedro Juan Gutierrez - Regele Havanei
Cuba, sfârşitul anilor '90. O incursiune în lumea cerşetorilor, a gunoaielor, a perversiunilor sexuale, a vagabonzilor. Personajul principal este un tânăr de nici 18 ani, rămas singur pe lume, evadat dintr-o şcoală de corecţie. Cel mai bine se simte locuind într-un container la groapa de gunoi. Este îndrăgostit de o femeie cu peste zece ani mai în vârstă decât el, care vinde alune la colţ de stradă sau se prostituează cu bătrâni pentru un venit suplimentar. Povestea lor de dragoste este plină de patimă, extremă, reală, fiind descrisă într-un mod inedit. E ceva în totală antiteză cu puritatea. Cei doi adoră mirosul transpiraţiei, îşi ling anusurile pline de fecale, îşi fac nevoile în casă şi le aruncă pe geam, fac sex trei zile şi trei nopţi în continuu. O întreagă nebunie. Dar pe lângă marea sa iubire, personajul face sex cu oricine îi iese în cale. Un travestit, o negresă, o femeie în vârstă. Scenele de sex sunt ultra exagerate. Parcă avem în faţa ochilor o serie de benzi desenate, unde personajele au puteri supranaturale. Toată lumea face sex, toţi bărbaţii ejaculează râuri de spermă ore în şir. Prin parcuri, pe străzi, oriunde cuplurile fac sex, iar pe margine stau muţimi de oameni ce se masturbeză.
Sexul e ceva general în această carte care se aseamănă foarte mult cu romanele japonezului Ryu Murakami. Totuşi, la Murakami sexul este mai sofisticat, perversiunile sunt gândite de experţi în domeniu, de oameni bolnavi dar cu mintea ascuţită. Sexul din cartea cubanezului este ceva natural, apropie omul de animal.
O carte vulgară şi totuşi de mare fineţe, pe care n-am putut-o lăsa din mână. A fost citită inclusiv pe scările rulante de la metrou. Personajele deopotrivă m-au amuzat, m-au scârbit şi m-au înduioşat. Mai jos redau un dialog amuzant :
- Auzi, ia mai du-te tu în pizda mătii.
- Auzi, las-o pe mama în pace că e moartă.
- Ah, îmi pare rău. N-am ştiut.
- E moartă de râs, că s-a căcat pe mă-ta.
- Ha ha ha.
sâmbătă, 6 noiembrie 2010
O altă zi de toamnă în parc
În fiecare dimineaţă la ora şapte sirena uzinei de la marginea oraşului nostru sună. Mii de muncitori voioşi intră în schimb, iar alţii ies. Totul pare un imens furnicar, deoarece oamenii sunt harnici ca nişte furnici. Printre cei ce îşi încep programul se află şi tatăl meu. El este strungar iscusit la uzină. Câte lucruri minunate n-au ieşit din mâinile lui. El lucrează într-un atelier mare la o maşină numită strung. Lucrează neîntrerupt şi nu oboseşte niciodată. De curând a fost numit erou al muncii socialiste.Dar nici mama nu se lasă mai prejos. Ea lucrează la fabrica de pâine din oraş. Prepară aluatul care apoi este pus în cuptoare imense şi copt. Astfel iese pâinea pe care o ştim cu toţii. Fără munca mamei şi a celorlalte femei de la fabrică, nimeni nu ar mai avea pâine. Eu sunt foarte mândru de părinţii mei şi vreau ca atunci când voi creşte să învăţ o meserie şi să fiu harnic ca ei.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
Elevul Becheru Mihai din clasa a III a D termină de citit compunerea despre părinţii lui şi închise caietul. Stăteam toţi trei pe bancă, eu în dreapta lui, iar fata din parc în stânga lui. Amândoi l-am ascultat cu atenţie şi ni s-a părut interesantă compunerea. Elevul Becheru Mihai şi-a băgat conştiincios caietul în ghiozdan pentru a nu-l mai pierde, apoi ne-a salutat şi a plecat. I-am dat un pachet de biscuiţi. Am rămas doar cu fata din parc şi o vreme am stat tăcuţi bucurându-ne de ziua foarte călduroasă de toamnă, o zi atipică pentru luna lui Brumar.
- Hai să-ţi spun o nouă poveste, vrei ? sparse ea tăcerea.
- Sigur că vreau. Te ascult, i-am răspuns.
Începu :
Există, se pare, o femeie sfântă a islamului numită Rabia. Sfânta a răspuns într-o zi la nişte întrebări:
- De unde vii?
- Din cealaltă lume.
- Unde te duci?
- În cealaltă lume.
- Ce faci în lumea aceasta?
- O iau în glumă.
- Şi cum o iei în glumă?
- Mănânc pâinea acestei lumi şi săvârşesc faptele din cealaltă lume.
Un învăţat i-a vorbit sfintei îndelung despre mizeria şi iluziile lumii acesteia. Ea a răspuns:
- Ce mult trebuie s-o îndrăgeşti, ca să vorbeşti atâta despre ea!
Fata din parc şi-a terminat povestea şi m-a privit ca întotdeauna zâmbitoare, cu ochii ei mari. Am reflectat la povestea ei ce-mi păru încâlcită. Am întrebat-o:
- Şi tu iei în glumă lumea asta ?
- Sigur că o iau, din moment ce lumea asta e o minciună.
- Păi şi dacă e lumea cealaltă o minciună ?
- Păi pentru tine lumea cealaltă este minciuna şi lumea asta în care trăieşti este adevărată.
Am mai stat puţin împreună pe bancă bucurându-ne de ultimele raze de soare, după care mi-a spus că trebuie să plece. Eu am rămas pe bancă privind-o cum se îndreaptă spre partea de nord a parcului până ce mi-a dispărut din orizont. Mi se făcuse foame, dar îi dădusem pachetul de biscuiţi elevului Becheru Mihai din clasa a III a D, ca o răsplată pentru frumoasa lui compunere.
miercuri, 3 noiembrie 2010
Mihail Drumeş - Invitaţie la vals
Cu siguranţă vă întrebaţi ce a căutat Drumeş în lista mea de lecturi, alături de nume precum Kawabata, Llosa sau Marquez. Şi asta în timp ce Mann, Oe sau Swift (Graham) aşteaptă cuminţi să fie şi ei citiţi. Păi am vrut ceva uşor, care să nu-mi dea bătaie de cap, o carte de relaxare citită în momente care nu erau propice cititului.
Per ansamblu cartea este slabă. Nu am simţit absolut nimic citind-o, nu am rămas cu nimic de pe urma ei. Povestea e simplă, exagerată şi previzibilă, stilul este rudimentar. Drumeş mi-a dat senzaţia că se exprimă în clişee. Poveşti mai interesante găseşti mereu la ştirile de la ora 5 sau la OTV. Petrican e chiar un personaj antipatic, cu toate aspiraţiile lui bolnave şi alegerile proaste pe care le face întotdeauna. Nici Mihaela nu e departe de el. Mă gândesc că poate acum 60-70 de ani cartea era potrivită. Ori poate dacă o citeam pe la 15 ani. Am insistat să-l citesc pe Drumeş pentru că mi-a plăcut "Elevul Dima dintr-a şaptea", însă atât "Scrisoare de dragoste" cât şi "Invitaţie la vals" m-au cam dezamăgit.
luni, 1 noiembrie 2010
Mario Vargas Llosa - Cine l-a ucis pe Palomino Molero
Încântător. Un roman încântător. Pe la jumătatea secolului trecut, într-o zonă săracă din Peru, doi poliţişti încearcă să elucideze o crimă ciudată. Locotenetul Silva şi jandarmul Lituma stau de vorbă cu diferite personaje în speranţa că vor afla cine l-a ucis pe Palomino Molero, care a fost găsit spânzurat şi tras în ţeapă, dezbrăcat de la brâu în jos, cu testiculele smulse, ars cu ţigarea. Citind această carte, am avut senzaţia că joc un superb quest cu personaje şi replici deosebit de pitoreşti. Cu fiecare capitol cititorul obţine noi şi importante indicii, ca la final totul să fie dat peste cap şi nici să nu mai ştii ce e adevărat şi ce nu. Fiecare personaj care vorbeşte în faţa celor doi poliţişti işi spune părerea, cam ca în povestirea lui Ryunosuke Akutagawa, "Într-un lăstăriş". Toţi au ceva de ascuns şi vor să obţină ceva.
Silva şi Lituma sunt extrem de bine conturaţi, ei dând sarea şi piperul acestei cărţi. Relaţia locotentului Silva cu dona Adriana este savuroasă şi oferă momente bune de râs, la fel ca şi gândurile jandarmului Lituma şi admiraţia pentru superiorul său. Fie că merg prin praf sub soarele arzător, fie că stau în umilul lor post sau la masa unei bodegi mizere scărpinându-se la testicule, cei doi poliţişti au un suflet mare şi încearcă din răsputeri să rezolve cazul. Şi nu sunt lipsiţi de inteligenţă câtuşi de puţin.
Din neştiinţă l-am ocolit pe Mario Vargas Llosa, crezând că scrie mai mult cărţi politice. Premiul Nobel obţinut în acest an mi l-a adus în atenţie şi cu siguranţă voi încerca şi alte cărţi de-ale sale. Bineînţeles, am în plan "Lituma în Anzi".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)