Tramvaiul 1 de noapte este aproape complet cufundat în beznă. După o zi de muncă abia aştept să deschid cartea şi să reiau lectura de acolo de unde am lăsat-o când am coborât din tramvaiul 1 de dimineaţă. Ca un făcut locurile din preajma celor trei neoane care aruncă o lumină cât de cât prietenoasă sunt ocupate. Ocupate de oameni care nu au nevoie de lumină pentru că nu vor să citească. Citesc în întuneric. Şi aşa nu mai văd bine. Mi-ar plăcea ca cineva să mă lase mai aproape de lumină, dar nimeni nu o face. Nu din răutate, ci din prostie. Oamenii sunt mai degrabă proşti decât răi.
Mi-am cumpărat o stică de Pepsi la 0,25. Aveam impresia că are capac twist off. M-am înşelat. M-am căznit să o deschid frecând capsula de un gard. Fără succes. Îmi venea să o sparg de asfalt. Dintr-o alimentară a ieşit o femeie şi mi-a întins zâmbind un desfăcător de bere. I-am mulţumit.
În anii '60 România era în tratative cu Volkswagen pentru a produce un automobil autohton destinat populaţiei, autoturismul Dacia. După vizita generalului Charles de Gaulle în România lucrurile au luat o turnură de 180 grade în ultimul moment. Dacia a fost construită după modelul Renault.
Carnea crudă a început să se producă în laborator. Am găsit ceafă de porc crudă cu urme de plastic în ea. Sunt sigur că porcul nu avea bucăţile de carne lipite cu plastic între ele.
luni, 26 noiembrie 2012
miercuri, 21 noiembrie 2012
Biblioteca Billy
Eufrosin Potecă e în vizită la mine. Stă picior peste picior pe canapeaua Klippan şi bea o vodka Absolut. Deobicei este binevoitor şi vorbeşte cu duhul blândeţii, dar acum e cumva scârbit şi uitându-se către biblioteca Expedit critică vehement mobila de la Ikea. Spune că nu e de bun gust. Spune că e prea liniară. Spune că e rece. Spune că nu are personalitate. Spune că nu-şi va cumpăra niciodată aşa ceva. Soarbe din vodka şi încearcă să-şi mai îndulcească puţin părerea emisă pentru a nu mă jigni prea tare. Spune că nu ştie cum am ales eu mobila că la mine arată bine, dar în general mobila de la Ikea e oribilă. Şi Radu Ionescu gândeşte cam la fel referitor la fabricantul suedez de mobilă. Aceştia sunt genul de oameni pe care întrebându-i dacă au ceva de la Ikea îţi răspund: "Da. Sigur că am. Un şervet de pus pe masă. Şi parcă şi o lumânare.". Pentru ei asta e toată Ikea.
Eu sunt total opus lor. Am devenit un împătimit Ikea. Am tăcâmuri şi farfurii Ikea, pahare şi halbe de bere Ikea, veioze Ikea, pat, noptiere, scaune, birou, masă, canapele, biblioteci, covoraş de baie, şifonier, dulap de baie, toate de la Ikea. O mobilă pentru omul mediu, pentru omul din popor. Comuniştii ar fi apreciat Ikea. Nicidecum o mobilă rece, ci una care combină mobila anilor '80 cu cea a anilor 2000. Parcă o mobilă nemuritoare. Modul de prezentare, structura magazinului, ambianţa creată fac din cumpărător un sclav, o persoană fără discernământ care-şi doreşte să aibă cât mai multe de la Ikea.
Pentru că am prea multe cărţi m-am hotărât să-mi cumpăr o nouă bibliotecă Billy. Albă. Lăţime 80cm, înălţime 202cm. Am cumpărat-o, am montat-o şi m-am gândit că vor încăpea mai multe cărţi în ea dacă îi ataşez o poliţă suplimentară. Am fost la Ikea şi am cumpărat poliţa. Afară este frig, în magazin este cald, aşa că mi-am scos geaca şi am purtat-o pe mână, alături de încă o pungă ce o mai aveam. În pungă e o carte. Iar în cealaltă mână ţineam poliţa albă Billy. Când am ajuns la casă, fără să realizez, am pus pe bandă nu doar poliţa ci şi geaca iar sub ea sacoşa. Casiera, o fată tânără, slăbuţă, cu coada lungă împletită în trei, a luat punga şi a zărit cartea.
- Ce carte e? Pot să mă uit?
- Da, uitaţi-vă, i-am răspuns.
A scotocit în plasă, a luat cartea, s-a uitat la copertă, a răsfoit-o puţin.
- N-am auzit de ea.
- Citiţi?, am întrebat-o.
- Da, dar mai mult cărţi de aventuri.
- Cum adică de aventuri? În genul lui Tom Sawyer?
- A, nu,nu.
- Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o?
- 12. O carte cu nişte drogaţi şi cu droguri.
- Nici eu nu am auzit de cartea dumneavoastră
Pe primul raft al noii biblioteci Billy am aşezat cărţile din colecţia Polirom Top10+. Sunt albe şi se asortează cu albul bibliotecii. Pe lângă faptul că sunt un cititor, îmi place să integrez cărţile armonios în configuraţia camerei. Cărţile mele sunt şi o mobilă frumoasă (aşa cum foarte mulţi oameni am observat că au cumpărat întreaga colecţie Adevărul pentru a o expune în bibliotecă, pentru că dă frumos), dar şi nepreţuiţi prieteni atunci când sunt citite.
Am ajuns acasă şi am căutat să văd ce e cu 12, citit de casiera Ikea. Este vorba despre cartea pe care Nick McDonell a scris-o la 17 ani. Doisprezece. Iată aşadar un scriitor extrem de tânăr. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.
Eu sunt total opus lor. Am devenit un împătimit Ikea. Am tăcâmuri şi farfurii Ikea, pahare şi halbe de bere Ikea, veioze Ikea, pat, noptiere, scaune, birou, masă, canapele, biblioteci, covoraş de baie, şifonier, dulap de baie, toate de la Ikea. O mobilă pentru omul mediu, pentru omul din popor. Comuniştii ar fi apreciat Ikea. Nicidecum o mobilă rece, ci una care combină mobila anilor '80 cu cea a anilor 2000. Parcă o mobilă nemuritoare. Modul de prezentare, structura magazinului, ambianţa creată fac din cumpărător un sclav, o persoană fără discernământ care-şi doreşte să aibă cât mai multe de la Ikea.
Pentru că am prea multe cărţi m-am hotărât să-mi cumpăr o nouă bibliotecă Billy. Albă. Lăţime 80cm, înălţime 202cm. Am cumpărat-o, am montat-o şi m-am gândit că vor încăpea mai multe cărţi în ea dacă îi ataşez o poliţă suplimentară. Am fost la Ikea şi am cumpărat poliţa. Afară este frig, în magazin este cald, aşa că mi-am scos geaca şi am purtat-o pe mână, alături de încă o pungă ce o mai aveam. În pungă e o carte. Iar în cealaltă mână ţineam poliţa albă Billy. Când am ajuns la casă, fără să realizez, am pus pe bandă nu doar poliţa ci şi geaca iar sub ea sacoşa. Casiera, o fată tânără, slăbuţă, cu coada lungă împletită în trei, a luat punga şi a zărit cartea.
- Ce carte e? Pot să mă uit?
- Da, uitaţi-vă, i-am răspuns.
A scotocit în plasă, a luat cartea, s-a uitat la copertă, a răsfoit-o puţin.
- N-am auzit de ea.
- Citiţi?, am întrebat-o.
- Da, dar mai mult cărţi de aventuri.
- Cum adică de aventuri? În genul lui Tom Sawyer?
- A, nu,nu.
- Care a fost ultima carte pe care aţi citit-o?
- 12. O carte cu nişte drogaţi şi cu droguri.
- Nici eu nu am auzit de cartea dumneavoastră
Pe primul raft al noii biblioteci Billy am aşezat cărţile din colecţia Polirom Top10+. Sunt albe şi se asortează cu albul bibliotecii. Pe lângă faptul că sunt un cititor, îmi place să integrez cărţile armonios în configuraţia camerei. Cărţile mele sunt şi o mobilă frumoasă (aşa cum foarte mulţi oameni am observat că au cumpărat întreaga colecţie Adevărul pentru a o expune în bibliotecă, pentru că dă frumos), dar şi nepreţuiţi prieteni atunci când sunt citite.
Am ajuns acasă şi am căutat să văd ce e cu 12, citit de casiera Ikea. Este vorba despre cartea pe care Nick McDonell a scris-o la 17 ani. Doisprezece. Iată aşadar un scriitor extrem de tânăr. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor.
sâmbătă, 17 noiembrie 2012
Orhan Pamuk - Romancierul naiv şi sentimental
O lucrare tehnică, un eseu despre modul în care este creat un roman, despre scris şi citit, despre legătura dintre scriitor şi cititor, despre ceea ce simţim atunci când citim şi despre ceea ce doreşte autorul să transmită publicului. Nu sunt adeptul unor astfel de lucrări, dar Pamuk explică clar, pe un ton deloc pretenţios. Mai demult am încercat să citesc o carte asemănătoare, Mario Vargas Llosa - Scrisori către un tânăr romancier, dar mi s-a părut foarte greoaie, de neînţeles pentru nivelul meu. Din fericire Pamuk a expus anumite noţiuni şi pentru cititorii mai puţin înzestraţi intelectual. Se fac referiri la numeroase romane celebre, însă cel mai des amintit este Anna Karenina cu pasajul în care protagonista se află în vagonul trenului Moskova-Sankt Petersburg încercând să citească, iar pe geamul vagonului se vede ninsoarea abundentă. O scenă cu mult mai multe implicaţii de cum pare la prima vedere. Sigur, Pamuk face referire şi la romanele sale şi la ceea ce a simţit când le-a scris. Eu am citit doar Mă numesc Roşu, dar cu siguranţă merită încercate Zăpada, Cartea neagră sau Muzeul inocenţei.
Cartea are un capitol numit "Domnule Pamuk, toate acestea vi s-au întâmplat chiar dumneavoastră?", în care romancierul explică relaţia dintre el şi personajele operelor sale. Pretinde că-l opreau oamenii pe stradă pentru a-l întreba dacă personajul unui anumit roman este chiar el sau dacă faptele descrise în carte au fost trăite cu adevărat de el, Orhan Pamuk. Aşa mi s-a întâmplat şi mie după ce am scris nuvela "Delegaţia". Mă cunoşteau diverşi colegi de la alte departamente care citiseră şi mă opreau pentru a mă întreba: "Gabriel, tu chiar ai fost în delegaţie cu Sebi la Craiova?", sau "Gabriel, chiar i-ai dat chiloţii jos Laviniei?" sau "Gabriel, chiar i-ai văzut pizda Laviniei?" sau "Nu pot să cred. Voi v-aţi f....". Cineva pe blog chiar m-a întrebat unde am găsit chipsuri Hali Lulu cu sare şi oţet. Sigur, Pamuk şi nu numai el ne arată că în toate operele există şi ficţiune şi adevăr, iar personajele se identifică cumva cu autorul. La fel a fost şi în cazul meu.
marți, 13 noiembrie 2012
Mămăligă cu ciuperci
Poate îţi mai aduci aminte, dragă Radu Ionescu, ploua torenţial în dimineaţa când ne-am întâlnit pentru a-mi da cărţile din comanda comună pe care ai făcut-o pe siteul Elefant. Te-am aşteptat vreo cinci minute în staţia de autobuz, am mai stat cinci minute de vorbă, după care am plecat spre muncă unde am ajuns ud fleaşcă. Am stat aşa toată ziua, sperând că cele două romane (Noapte bună, copii! şi Rădăcina de bucsau) vor fi superlativ de bune. Amândouă au fost recomandate de tine şi recunosc că nu mă bazez întotdeauna pe recomandările tale, care uneori sunt departe de a fi pe gustul meu. Însă de această dată nu ai dat greş, drept pentru care am să te învăţ atât pe tine cât şi pe cititorii acestui blog despre un fel de mâncare simplu, dar foarte gustos.
Mămăligă cu ciuperci. La un moment dat se aminteşte despre acest preparat în cartea Rădăcina de bucsau. Poate e ceva obişnuit în acele locuri (satul Haretei din judeţul Bistriţa), însă prin părţile Munteniei mămăliga se mănâncă mai degrabă cu unt, branză ori smântână. Sau goală ca garnitură lângă sarmale.
Punem la tigaie (de preferat una cu pereţii mai înalţi cum sunt cele din gama Favorit de la Ikea) ciupercile (cam 1 kg), un ardei roşu şi o ceapă. Lăsăm la foc până ce legumele elimină toată apa şi se coc un pic. Nu folosim deloc ulei în acest proces, pentru că nu este sănătos. Puţin ulei de măsline adăugăm deasupra legumelor abia când s-au deshidratat. Şi tot spre final, cam cu 3 minute înainte de a opri focul, adăugăm 5-6 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi o legătură de mărar. Între timp pe fundul unui castron mai mare radem brânză sărată de oaie, caşcaval şi câteva bucăţele de unt. Turnăm ciupercile şi celelalte legume peste brânzeturi, iar la final turnăm peste toate mămăliga fierbinte (cum se face mămăligă nu mai spun, pentru că o ştie şi un copil) şi amestecăm. Este un fel de mâncare delicios. Nici nu se simte că e un fel de mâncare fără carne, atât e de consistent. Alături am servit un vin excelent, Mustoasă de Măderat. Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi poze.
Mămăligă cu ciuperci. La un moment dat se aminteşte despre acest preparat în cartea Rădăcina de bucsau. Poate e ceva obişnuit în acele locuri (satul Haretei din judeţul Bistriţa), însă prin părţile Munteniei mămăliga se mănâncă mai degrabă cu unt, branză ori smântână. Sau goală ca garnitură lângă sarmale.
Punem la tigaie (de preferat una cu pereţii mai înalţi cum sunt cele din gama Favorit de la Ikea) ciupercile (cam 1 kg), un ardei roşu şi o ceapă. Lăsăm la foc până ce legumele elimină toată apa şi se coc un pic. Nu folosim deloc ulei în acest proces, pentru că nu este sănătos. Puţin ulei de măsline adăugăm deasupra legumelor abia când s-au deshidratat. Şi tot spre final, cam cu 3 minute înainte de a opri focul, adăugăm 5-6 căţei de usturoi tăiaţi mărunt şi o legătură de mărar. Între timp pe fundul unui castron mai mare radem brânză sărată de oaie, caşcaval şi câteva bucăţele de unt. Turnăm ciupercile şi celelalte legume peste brânzeturi, iar la final turnăm peste toate mămăliga fierbinte (cum se face mămăligă nu mai spun, pentru că o ştie şi un copil) şi amestecăm. Este un fel de mâncare delicios. Nici nu se simte că e un fel de mâncare fără carne, atât e de consistent. Alături am servit un vin excelent, Mustoasă de Măderat. Pe pagina de facebook a blogului găsiţi şi poze.
duminică, 11 noiembrie 2012
O. Nimigean - Rădăcina de bucsau
Cartea asta nu îndeamnă deloc la citit. Cred că nimeni nu o cumpăra, văzând-o pe rafturile unei librării. Numele scriitorului nu spune absolut nimic, titlul este de-a dreptul neprietenos (ce e aia bucsau? eu n-am auzit în viaţa mea de aşa ceva), iar desenul de pe copertă pare opera unui copil autist. Cu toate acestea romanul lui O. Nimigean este o capodoperă. Poate printre cele mai bune romane scrise vreodată de un român. Nu exagerez spunând că e cea mai bună carte cu autor român pe care am citit-o. Alături de personajele principale am râs, am plâns, m-am simţit frustrat, am crezut în Dumnezeu şi mi-am pierdut credinţa, m-am simţit singur şi trist, mic şi neînsemnat. Subiectul cărţii este unul foarte simplu, dar implicaţile dezvoltate de autor sunt extrem de complexe. O carte plină de simboluri biblice, plină de dragoste, plină de lumină şi întuneric în acelaşi timp. Un roman ce miroase a dragoste, a viaţă şi a moarte, care începe cu Liviu venind de la Iaşi cu trenul în satul natal pentru a avea grijă de Hareta, mama lui ajunsă la 83 de ani. Astfel începe un drum plin de încercări cu două personaje conturate deosebit de măiastru, degajând o forţă de neimaginat. Cartea m-a transpus cu totul în pielea personajelor. Ultimele pagini le-am citit în frig, suferind de diaree, sorbind dintr-un ceai de mentă, nelăsând niciun moment cartea din mână. O carte uluitoare care îţi lasă un sentiment ce nu poate fi explicat.
Frumuseţea cărţii este sporită cu tot felul de trimiteri la diverse chestii, unele făcându-mă să exult. Dona Dumitru Siminică, Mr Wolf din Pulp Fiction ori Poveşti cu tâlc din China antică, o carte pe care am citit-o de peste zece ori (ce este acela un mandarin? se întreabă Hareta). Foarte cult acest O. Nimigean.
miercuri, 7 noiembrie 2012
Polonia
Împătimiţii acestui blog cunosc deja povestea de la Strbske Pleso cu gara cufundată în ceaţă, cu raţele de pe lac şi ciudata proprietară a hotelului din localitatea aflată în Munţii Tatra. De cealaltă parte a munţilor se întinde o nouă ţară. Vaste câmpii, râuri, munţi şi mare. Păduri nesfârşite, autostrăzi de calitate, femei de mare frumuseţe. Este vorba despre Polonia. Cum am ajuns să iubesc această ţară şi să-mi doresc să o vizitez? În clasa a XII a, doamna profesoară de geografie, Elena Lulea, ne-a dat să facem câte un referat despre o ţară la alegere. Pentru a evita comercialismul (nu am dorit să scriu despre Italia, Grecia, Anglia, USA) dar şi pentru a învăţa ceva nou, am ales să scriu despre Polonia. Elena Lulea a apreciat referatul, notându-l cu 10, iar eu mi-am spus că trebuie să ajung în Polonia. Asta s-a întâmplat după 14 ani.
Bine, nu pot spune că am vizitat Polonia, ci doar am trecut razant prin sudul ei, venind de la Praga spre Cracovia, iar apoi de la Cracovia spre graniţa slovacă, pe lângă Zakopane (unde nu am intrat din cauza aglomeraţiei de sâmbătă când mii şi mii de polonezi au dorit să meargă la munte).
Totuşi am stat două nopţi în Cracovia, într-un hotel excelent aproape de periferie. Apropierea de marginea oraşului a constituit un avantaj. Pentru a ajunge în centru luam de fiecare dată autobuzul de la cap la cap, astfel aruncând o privire asupra oraşului. O combinaţie de oraş fost comunist cu blocuri muncitoreşti, dar şi de oraş istoric cu case vechi. Destul de aglomerat în unele părţi, dar cu o circulaţie fluidă faţă de Bucureşti. Îngrijit, curat, cu spaţii verzi. Bisericile catolice mi s-au părut de o frumuseţe aparte, diferite faţă de catedralele ungurilor sau cehilor. Parcă mai luminoase, mai mari, mai aurite, inspirându-ţi bucurie. Am fost chiar şi la Catedrala Sf Florian unde între 1949 şi 1951 a slujit cel care mai târziu avea să devină Papa Jan Pawel II. Aici un polonez de rând în jurul vârstei de 70 mi-a vorbit într-o engleză destul de bună, povestindu-mi diverse fapte şi totodată întrebându-mă care mai este situaţia prin România.
(Polonezii. Când eram copil îmi povestea taică'miu că la ei e situaţia mai naşpa ca la noi, că i-a sărăcit de tot comunismul. Îi vedeam prin excursiile noastre, vânzând te miri ce. Odată am cumpărat de la ei un triplu ştecher, care îmi mai este de trebuinţă chiar şi acum după 25 de ani, atunci când fac bradul de Crăciun. Mă distra că polonezii au maşini Polonez. Copil fiind îmi parea rău că noi nu avem maşini Român. Tot taică'miu îmi spune că acum sunt sus de tot, că i-au depăşit şi pe cehi. Aşa e. Sunt de acord.)
Din autobuz văd o reclamă la Real. Pulpa de porc costă 8,75 zloti/kg. 1 zlot=1 leu. La noi pulpa de porc costă dublu. O imensă surpriză sunt preţurile din Polonia. Un Carlsberg (sticla de 1/2) la Shell pe autostradă costă 4 zl. Mâncarea şi băutura sunt ieftine, totul este ieftin. În Polonia nici vignetă nu îţi trebuie, iar pe autostrăzi poţi circula cu 140 km/h.
Centrul Cracoviei e pur şi simplu spectaculos. Cu mult mai puţini turişti ca la Praga, însă cu mult mai mulţi tineri. O grămadă de restaurante şi locuri unde poţi mânca ceva, magazine luminoase, clădiri impunătoare. O stare de bine pluteşte în aer. Sunt reclame cu Zubrowka peste tot.
Sigur, ca peste tot, am fost foarte interesat să intru într-un restaurant. Mi-a surâs un local cu specific georgian, cu o atmosferă foarte primitoare. Gruzinskie Chaczapuri. Nu am idee cât de gruzină a fost această mâncare, pentru că nu ştiu nimic despre această ţară, singurul contact cu această naţie fiind o carte de-a Elenei Bociorisvili pe care am citit-o. Dar mi-a plăcut mâncarea: o ciorbă de ciuperci măiastru pregătită (la români nu am întâlnit ciorbă de ciuperci, deşi avem ciuperci destule slavă Domnului) şi un piept de raţă cu cartofi, sosuri şi varză albă. Plus un vin georgian, roşu, sec pe a cărui etichetă am reuşit doar să descifrez numele oraşului Tbilisi. Iar a doua zi am ales o cantină împinge-tava, unde am mâncat pe nimica-toată şniţel cu piure, salată de varză cu morcovi şi am băut o bere Lech.
Din Cracovia şi până în Slovacia începe o zonă foarte frumoasă de munte. Cuvintele sunt inutile pentru a-mi exprima plăcerea provocată de vizita în Polonia. Am să ataşez câteva poze pe blog (catedrala Sf Florian, interiorul catedralei Christo Transfigurato, adica Schimbarea la fata, două din centrul Cracoviei şi una din apropierea Tatrei) şi ceva mai multe pe contul de facebook "Nopti si zile blog".
Bine, nu pot spune că am vizitat Polonia, ci doar am trecut razant prin sudul ei, venind de la Praga spre Cracovia, iar apoi de la Cracovia spre graniţa slovacă, pe lângă Zakopane (unde nu am intrat din cauza aglomeraţiei de sâmbătă când mii şi mii de polonezi au dorit să meargă la munte).
Totuşi am stat două nopţi în Cracovia, într-un hotel excelent aproape de periferie. Apropierea de marginea oraşului a constituit un avantaj. Pentru a ajunge în centru luam de fiecare dată autobuzul de la cap la cap, astfel aruncând o privire asupra oraşului. O combinaţie de oraş fost comunist cu blocuri muncitoreşti, dar şi de oraş istoric cu case vechi. Destul de aglomerat în unele părţi, dar cu o circulaţie fluidă faţă de Bucureşti. Îngrijit, curat, cu spaţii verzi. Bisericile catolice mi s-au părut de o frumuseţe aparte, diferite faţă de catedralele ungurilor sau cehilor. Parcă mai luminoase, mai mari, mai aurite, inspirându-ţi bucurie. Am fost chiar şi la Catedrala Sf Florian unde între 1949 şi 1951 a slujit cel care mai târziu avea să devină Papa Jan Pawel II. Aici un polonez de rând în jurul vârstei de 70 mi-a vorbit într-o engleză destul de bună, povestindu-mi diverse fapte şi totodată întrebându-mă care mai este situaţia prin România.
(Polonezii. Când eram copil îmi povestea taică'miu că la ei e situaţia mai naşpa ca la noi, că i-a sărăcit de tot comunismul. Îi vedeam prin excursiile noastre, vânzând te miri ce. Odată am cumpărat de la ei un triplu ştecher, care îmi mai este de trebuinţă chiar şi acum după 25 de ani, atunci când fac bradul de Crăciun. Mă distra că polonezii au maşini Polonez. Copil fiind îmi parea rău că noi nu avem maşini Român. Tot taică'miu îmi spune că acum sunt sus de tot, că i-au depăşit şi pe cehi. Aşa e. Sunt de acord.)
Din autobuz văd o reclamă la Real. Pulpa de porc costă 8,75 zloti/kg. 1 zlot=1 leu. La noi pulpa de porc costă dublu. O imensă surpriză sunt preţurile din Polonia. Un Carlsberg (sticla de 1/2) la Shell pe autostradă costă 4 zl. Mâncarea şi băutura sunt ieftine, totul este ieftin. În Polonia nici vignetă nu îţi trebuie, iar pe autostrăzi poţi circula cu 140 km/h.
Centrul Cracoviei e pur şi simplu spectaculos. Cu mult mai puţini turişti ca la Praga, însă cu mult mai mulţi tineri. O grămadă de restaurante şi locuri unde poţi mânca ceva, magazine luminoase, clădiri impunătoare. O stare de bine pluteşte în aer. Sunt reclame cu Zubrowka peste tot.
Sigur, ca peste tot, am fost foarte interesat să intru într-un restaurant. Mi-a surâs un local cu specific georgian, cu o atmosferă foarte primitoare. Gruzinskie Chaczapuri. Nu am idee cât de gruzină a fost această mâncare, pentru că nu ştiu nimic despre această ţară, singurul contact cu această naţie fiind o carte de-a Elenei Bociorisvili pe care am citit-o. Dar mi-a plăcut mâncarea: o ciorbă de ciuperci măiastru pregătită (la români nu am întâlnit ciorbă de ciuperci, deşi avem ciuperci destule slavă Domnului) şi un piept de raţă cu cartofi, sosuri şi varză albă. Plus un vin georgian, roşu, sec pe a cărui etichetă am reuşit doar să descifrez numele oraşului Tbilisi. Iar a doua zi am ales o cantină împinge-tava, unde am mâncat pe nimica-toată şniţel cu piure, salată de varză cu morcovi şi am băut o bere Lech.
Din Cracovia şi până în Slovacia începe o zonă foarte frumoasă de munte. Cuvintele sunt inutile pentru a-mi exprima plăcerea provocată de vizita în Polonia. Am să ataşez câteva poze pe blog (catedrala Sf Florian, interiorul catedralei Christo Transfigurato, adica Schimbarea la fata, două din centrul Cracoviei şi una din apropierea Tatrei) şi ceva mai multe pe contul de facebook "Nopti si zile blog".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)